Īntr-o societate precum a noastră dar, la urma urmelor, īn orice societate , nenumărate relaţii de putere traversează, caracterizează, constituie corpul social; ele nu s-ar putea disocia, stabili, funcţiona fără o producţie, o acumulare, o circulaţie, o funcţionare a discursului adevărat. Nu există exerciţiu al puterii fără o anumită economie a discursurilor de adevăr funcţionīnd īn, pornind de la şi prin această putere. Sīntem supuşi de putere la o producţie de adevăr şi nu putem să exercităm puterea decīt prin producerea de adevăr. Acest lucru este adevărat pentru orice societate, dar mi se pare că īn a noastră, acest raport īntre putere, drept şi adevăr se organizează īntr-un mod cu totul particular. Pentru a marca, pur şi simplu, nu mecanismul īnsuşi al relaţiei dintre putere, drept şi adevăr, ci intensitatea acestui raport şi constanţa sa, să spunem aşa: sīntem siliţi să producem adevărul tocmai de puterea care cere acest adevăr şi care are nevoie de el pentru a funcţiona; trebuie să spunem adevărul, sīntem constrīnşi, sīntem condamnaţi să recunoaştem adevărul sau să-l găsim. Puterea nu īncetează să chestioneze, să ne chestioneze; nu īncetează să ancheteze, să īnregistreze; instituţionalizează căutarea adevărului, o profesionalizează, o recompensează. Sīntem obligaţi să producem adevărul tot aşa cum, la urma urmelor, sīntem obligaţi să producem şi bogăţiile, şi trebuie să producem adevărul pentru a putea produce bogăţii. Şi, pe de altă parte, sīntem īn egală măsură supuşi adevărului şi īn sensul că adevărul face legea; discursul adevărat este cel care, fie şi doar īn parte, decide; el vehiculează, propulsează prin sine efecte de putere. Īn fond, noi sīntem judecaţi, condamnaţi, clasificaţi, ni se impun sarcini, sīntem sortiţi unui anumit fel de a trăi şi unui anumit fel de a muri īn funcţie de discursurile adevărate, care poartă cu ele efecte specifice de putere. Deci: reguli de drept, mecanisme de putere, efecte de adevăr. Sau: reguli de putere şi putere a discursurilor adevărate.
Plecīnd de la concluziile cursului din 1976, cursul din 1978 īsi propune sa prelungeasca si sa aprofundeze aceasta deplasare teoretica. Dupa stu-diul disciplinei corpurilor, cel al reglarii populatiilor: astfel se deschide un nou ciclu, care īl va conduce pe Foucault, cītiva ani mai tīrziu, spre orizonturi pe care auditorii sai, atunci, nu puteau sa le banu-iasca. Titlul cursului, Securitate, Teritoriu, Populatie, descrie foarte exact problema pusa. Este vorba de a cu-noas-te, īntr-adevar, īn ce consta aceasta noua tehnologie de putere aparuta īn secolul al XVIII-lea, care are ca obiect popu-la-tia si vizeaza, [...] prin echilibrul global, ceva ca o homeostazie: securita-tea an--samblului fata de primejdiile sale interne. Tehnologie de securitate pe care Foucault o opune mecanismelor prin care suveranul, pīna īn epoca clasi-ca, se straduia sa asigure siguranta teritoriului sau. Teritoriu si po-pulatie functioneaza astfel ca polii antitetici īntre care se va desfasura cer-ceta-rea. Cum s-a trecut de la suveranitatea asupra teritoriului la reglarea populatiilor? Care sīnt efectele acestei mutatii pe planul practicilor guvernamentale? Ce noua rationalitate le conduce de acum īnainte? Miza cursu-lui, de acum, este clar definita: prin intermediul istoriei tehnologiilor de securitate, sa īncerce sa repereze daca se poate [...] vorbi de o societate de securitate. Miza atīt politica cīt si istorica, pentru ca priveste diagnosti-cul pre-zen-tului: Se poate spune ca īn societatile noastre economia genera-la de putere este pe cale de a de-veni de ordinul securitatii?
Momentul nostru este acela īn care, dupa teribila dezvoltare a mass-me-diei, am īnceput sa īntelegem ca si ceea ce este, si ceea ce cunoastem sīnt rela-tive la ceea ce comunicam. Din nou apare disjunctia, de data aceasta nu īn-tre fiinta si devenire sau īntre rationalism si empirism, ci īntre semiologie (se-miotica) si hermeneutica. Si, la fel ca īn fizica, unde asteptam teoria unificatoare a interactiunilor tari cu cele slabe, sau īn biologie, unde asteptam teoria care sa unifice genetica moleculara cu evolutionismul, si aici īl asteptam īnca pe marele gīnditor care, ca Platon sau Kant, sa defineasca felul īn care co-municarea construieste realitatea, unificīnd semiologia (semiotica) si her-meneutica.
Ani la rīnd, unul sau celălalt, ori amīndoi īmpreună, am crezut de nenumărate ori fie că despre spațiul orașelor noastre postcomuniste nu mai e nimic de spus, fie că nu s-a spus īncă nimic cu sens. Am īmpărtășit speranța că, măcar după schimbările din administrațiile locale, vocea competentă sau doar preocupată a unor actori ai scenei publice s-ar putea face auzită atunci cīnd vine vorba de intervenții și proiecte pe termen lung vizīnd felul īn care arată spațiile vieții noastre de zi cu zi. Apoi deziluzia abruptă: spațiul public este cel mult un spațiu de consum pentru utilizatorii lui cotidieni, nicidecum un interval care se īntocmește și se negociază prin dialog, prin dezbateri, prin rețecții. El este terenul de īncercări al cohortelor de experți, suportul material al unei nesfīrșite campanii publicitare la monumentele efemere ale pieței, materialul de propagandă electorală al administrațiilor fanteziste, mīnate īn luptă de oportunisme politice ori de interese private. Cu toate acestea, spațiul public nu īncetează să fie o bătălie a tuturor; el nu este opera de artă a cītorva, nici măcar edificiul unei majorități, oricīt de legitime, ci este rezultatul mereu provizoriu, niciodată de īncheiat, al participării tuturor, mai ales al celor care nu iau parte la decizii, al celor-fără-de-parte, neinvestiți cu nicio autoritate, cu nici un titlu altul decīt acela al simplei și nesfīrșit de diversei lor participări la treburile cetății, prin miile lor maniere de a vedea, de a merge, de a construi, de a povesti
Istorii care par a fi ilegitime din perspectiva Occidentului,
care sīnt aparte şi care, prin asta, evită tendinţa
principală a modernităţii, şi anume universalizarea.
Eu, de aici, văd lucrurile altfel. Nu este permis să tratăm
ad acta modul spectaculos prin care s-a ajuns la
socialism. Socialismul a scos la iveală īn chipul cel mai
limpede şi mai evident tendinţele nihiliste din sīnul modernităţii.
Dacă nu avem urechi pentru logosul unui
socialism letargic, iar īn momentul de faţă nici Occidentul
şi nici Europa de Est nu par să aibă capacitatea
de a auzi vocea acestui logos, atunci fie avem de-a face
cu o mişcare fără repetiţie, ceea ce ar fi nihil-ul īnsăşi
să nu fi voit Dumnezeu repetarea, nici lumea nu ar fi
fost făcută vreodată , fie este vorba de o iterare disfuncţională,
o repetiţie fără viaţă, a formelor moarte.
Occidentul nu poate avea urechi pentru asta. Nietzsche
avea īn fond dreptate: Pentru lucrurile la care n-ai
acces printr-o experienţă trăită, n-ai nici urechi. Spre
deosebire de aceasta, Europa centrală şi orientală nu
vrea să aibă urechi pentru a auzi. Dorim să auzim doar
ceea ce ne-a fost multă vreme interzis să auzim. Situaţie
de īnţeles, īn ultimă instanţă. Cunoaştere de sine,
idei proprii, a şti cine este această persoană, omul modern
poate individul de astăzi nici nu are altă cale să
abordeze aceste teme, decīt aceea care trece prin nihilism,
sau prin repetatele tentative iluzorii de depăşire
ale acestuia.
Mihįly Vajda
Televiziunea a schimbat lumea, a modificat percepția asupra realității și, mai ales, a introdus fantasma posibilității de a fabrica realitatea prin oglindire, și acum s-a retras, a dispărut. Televiziunea ca atare nu mai reprezintă cītuși de puțin o noutate, și a-i mai pune īn discuție, azi, principiile de bază poate părea un gest demodat, depășit, inutil. Asemenea democrației īnseși, pe care o incarnează incorporal, transvizibil, televiziunea a generalizat transparența, făcīndu-ne pe toți transparenți unii la alții, transformīndu-ne, din mesaje auconsistente, producătoare de realitate, īn medii. Noi, media, pentru a-l cita pe fiul meu, Miron. Cu toții am devenit media și medii, tu ești realitatea, adică tu ești televiziunea. Stadiu ultim al țatării populiste de piață a consumatorului-rege, acest gest reprezintă, de fapt, din partea jurnaliștilor, o ipocrizie menită a masca o demisie, o lene, o dezertare, acceptarea unei īnfrīngeri: dizolvarea jurnalismului īn media.
TELEPITECAPITALISM: un cuvīnt pe care maimuța de televizor, maimuțamedia, noua specie trăitoare a capitalismului pur semiotic, nu poate nici măcar să-l silabisească. Anume, deci, creat pentru a-i arde circuitele primare, și pentru a concentra imploziv falsa istoricitate narativă, de poveste, a epocalipsei contemporane.
Mi-e dor de presă, mi-e dor de jurnalism, mi-e dor de televiziune: toate sīnt arte. Prin urmare, detest activ media. Care a ucis și arta presei, și arta jurnalismului, și arta televiziunii, obstinīndu-se să ne facă, economic, să credem că noul e nul, că ne este de-ajuns să ne īncolonăm cuminți sub stindardul și cuvintele ei de ordine pentru a deveni contemporani cu propriul prezent, cīnd, de fapt, acesta este de inventat, de creat.
