Televiziunea a schimbat lumea, a modificat percepția asupra realității și, mai ales, a introdus fantasma posibilității de a fabrica realitatea prin “oglindire”, și acum s-a retras, a “dispărut”. Televiziunea ca atare nu mai reprezintă cîtuși de puțin o noutate, și a-i mai pune în discuție, azi, principiile de bază poate părea un gest demodat, depășit, inutil. Asemenea democrației înseși, pe care o incarnează incorporal, transvizibil, televiziunea a generalizat transparența, făcîndu-ne pe toți transparenți unii la alții, transformîndu-ne, din mesaje auconsistente, producătoare de realitate, în medii. “Noi, media”, pentru a-l cita pe fiul meu, Miron. Cu toții am devenit “media” și medii, “tu ești realitatea”, adică “tu ești televiziunea”. Stadiu ultim al țatării populiste de piață a consumatorului-rege, acest gest reprezintă, de fapt, din partea jurnaliștilor, o ipocrizie menită a masca o demisie, o lene, o dezertare, acceptarea unei înfrîngeri: dizolvarea jurnalismului în “media”.

“TELEPITECAPITALISM”: un cuvînt pe care maimuța de televizor, maimuțamedia, noua specie trăitoare a capitalismului pur semiotic, nu poate nici măcar să-l silabisească. Anume, deci, creat pentru a-i arde circuitele primare, și pentru a concentra imploziv falsa istoricitate narativă, de “poveste”, a “epocalipsei” contemporane.

Mi-e dor de presă, mi-e dor de jurnalism, mi-e dor de televiziune: toate sînt arte. Prin urmare, detest activ media. Care a ucis și arta presei, și arta jurnalismului, și arta televiziunii, obstinîndu-se să ne facă, economic, să credem că noul e nul, că ne este de-ajuns să ne încolonăm cuminți sub stindardul și cuvintele ei de ordine pentru a deveni contemporani cu propriul prezent, cînd, de fapt, acesta este de inventat, de creat.