Într-o societate precum a noastră – dar, la urma urmelor, în orice societate –, nenumărate relaţii de putere traversează, caracterizează, constituie corpul social; ele nu s-ar putea disocia, stabili, funcţiona fără o producţie, o acumulare, o circulaţie, o funcţionare a discursului adevărat. Nu există exerciţiu al puterii fără o anumită economie a discursurilor de adevăr funcţionînd în, pornind de la şi prin această putere. Sîntem supuşi de putere la o producţie de adevăr şi nu putem să exercităm puterea decît prin producerea de adevăr. Acest lucru este adevărat pentru orice societate, dar mi se pare că în a noastră, acest raport între putere, drept şi adevăr se organizează într-un mod cu totul particular. Pentru a marca, pur şi simplu, nu mecanismul însuşi al relaţiei dintre putere, drept şi adevăr, ci intensitatea acestui raport şi constanţa sa, să spunem aşa: sîntem siliţi să producem adevărul tocmai de puterea care cere acest adevăr şi care are nevoie de el pentru a funcţiona; trebuie să spunem adevărul, sîntem constrînşi, sîntem condamnaţi să recunoaştem adevărul sau să-l găsim. Puterea nu încetează să chestioneze, să ne chestioneze; nu încetează să ancheteze, să înregistreze; instituţionalizează căutarea adevărului, o profesionalizează, o recompensează. Sîntem obligaţi să producem adevărul tot aşa cum, la urma urmelor, sîntem obligaţi să producem şi bogăţiile, şi trebuie să producem adevărul pentru a putea produce bogăţii. Şi, pe de altă parte, sîntem în egală măsură supuşi adevărului şi în sensul că adevărul face legea; discursul adevărat este cel care, fie şi doar în parte, decide; el vehiculează, propulsează prin sine efecte de putere. În fond, noi sîntem judecaţi, condamnaţi, clasificaţi, ni se impun sarcini, sîntem sortiţi unui anumit fel de a trăi şi unui anumit fel de a muri în funcţie de discursurile adevărate, care poartă cu ele efecte specifice de putere. Deci: reguli de drept, mecanisme de putere, efecte de adevăr. Sau: reguli de putere şi putere a discursurilor adevărate.

Michel Foucault