Multa vreme, si in mare masura pina in zilele noastre, medicina, psihiatria, justitia penala, criminologia au ramas la confiniile unei manifestari a adevarului in normele cunoasterii si ale unei productii a adevarului in forma probei, aceasta din urma tinzind intotdeauna sa se ascunda sub cea dintii si sa se justifice prin ea. Criza actuala a acestor “discipline” nu pune pur si simplu in discutie limitele lor sau incertitudinile lor in cimpul cunoasterii, ea pune in chestiune cunoasterea, forma cunoasterii, norma “subiect-obiect”; ea interogheaza raporturile dintre structurile economice si politice ale societatii noastre si cunoastere (nu in continuturile sale adevarate sau false, ci in functiile sale de putere-cunoastere).
Michel Foucault
Foucault, cel care, intr-o zi, s-a proclamat in mod provocator un “optimist fericit”, a fost un om in pericol si care, fara sa se laude cu asta, a avut un simt ascutit al primejdiilor la care sintem expusi, interogindu-se pentru a afla cine sint cei ce ne ameninta si cine sint cei cu care putem temporiza. De aici importanta pentru el a notiunii de strategie si de aici jonglarea cu ideea ca ar fi putut, daca hazardul ar fi hotarit altfel, sa devina un personaj de stat (un consilier politic), dar si un scriitor… un pur filosof ori un muncitor necalificat, deci un fitece sau un fitecine. În orice caz, un om in mers, singuratic, tainic si care, din cauza asta, neincrezator in toate prestigiile interioritatii, refuza capcanele subiectivitatii, cautind unde si cum este cu putinta un discurs de suprafata, scinteietor, dar fara miraje, deloc strain, cum au putut crede unii, cercetarii adevarului, ci lasind sa se vada (dupa multi altii) primejdiile acestei cercetari, precum si relatiile sale ambigue cu diversele dispozitive ale puterii.
