Numărul #32, 2009
Scena

Păsările lui Alfred Hitchcock, de Dénes Miklósi și Szilárd Miklós
Ciprian Mureșan

Dénes Miklósi s-a născut în 1960 și trăiește la Cluj. A studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“ din Cluj între 1980 și 1984 (prof. Ioachim Nica); la Akademie der Bildenden Kunste, Viena (prof. Denys Zacharo­poulos), Etching Studio, 1991–1992; DLA – Magyar Képzômûvészeti Egyetem, Budapesta.

Născut în 1981, Szilárd Miklós trăiește la Oradea și Cluj. A absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj. Printre expozițiile importante la care a participat, amintim: GPS – Unknown Territory [Teritoriu necunoscut], Muzeul Ernst, Buda­pesta; Across the Trees: Romanian Art Now [Dincolo de păduri: Arta românească de azi], David Nolan Gallery, New York, precum și proiectul personal After the War Is Before the War [După război e înainte de război] la Studioul Protokoll, Cluj.

Una dintre instituțiile care a gîndit că ar fi util să mijlocească relația artiștilor și cu alte medii sau cîmpuri sociale, să dea o „șansă“ artistului în societate, eliberîndu-l, mă­car din cînd în cînd, de rolul de a satisface nevoia de „frumos“ a publicului uneori prea burghez, Art dans la Cité își propune să introducă arta contemporană în spita­le. Putem sublinia că această instituție se află în Vest. În Est, găsim mai rar instituții de genul acesta, cele de aici fiind preocupate cu conservarea și evaluarea (căutarea de noi eroi-artiști), și persistă ideea generală că în România lipsesc colecționarii, această pătură care ar trebui, chipurile, creată neapărat din rîndurile noilor îmbogățiți pentru a salva arta contemporană, cu artiștii ei cu tot.

Dénes Miklósi și Szilárd Miklós au fost invitați să intervină artistic în spațiul Clinicii Uni­versitare de Psihiatrie Infantilă din Cluj și, dacă pot, să integreze pa­cien­ții în „proce­sul creativ“. Dat fiind cazul special al acestor copii și specialitatea spita­lului, nu e clar dacă în intenția sponsorilor-organizatori-beneficiari proiectul artiștilor ar trebui să fie unul terapeutic, pentru a ajuta cumva la progresul stării copilului, sau dacă artistului i se dă pur și simplu mînă liberă pe o anumită nișă a animației cultu­rale – e drept, una foarte specială. Ceea ce, din punctul de vedere al acestuia din urmă, revine la posibilitatea de a se folosi de această oportunitate ca de orice material cu care lu­crea­ză, experimental. În primul caz, constrîngerile de natură obiectivă (inclusiv cele deonto­logic-medicale) atîrnă mai greu și ne-am putea imagina că scopul func­țio­nal („adjuvantul terapeutic“) ar trebui să primeze; al doilea caz implică subiectivitatea în­tr-o mare măsură, ceea ce corespunde mai firesc metabolismului unei intervenții propriu-zis artistice. După părerea mea, proiectul celor doi artiști din Cluj a combi­nat cele două scheme de situație și aici putem găsi, poate, și rostul, și marele cîștig al acestor proiecte interinstituționale (interdisciplinare). Refuzul artiștilor de a explicita „motivele personale“ ale angajării într-un asemenea proiect (în spatele căruia se poate ghici un refuz al ipocriziei), o detaliere cerută în mod normal de dosarul de can­didatură, a fost totuși bine primit de organizatori, care, odată propunerea accep­ta­tă, au asumat ei, instituțional, postura de a garanta implicațiile etice sau sociale.

Cît privește situl intervenției artistice, ca în multe cazuri din România, e vorba de o clă­dire improprie adăpostirii unui spital, prin lipsa de spațiu adecvat și arhitectura nepotrivită. Raportat la această precaritate, care alta ar putea fi așteptarea din par­tea beneficiarului local decît adăugarea unui strop de „culoare“ clădirii sau anima­rea inofensivă a copiilor internați? (Niște culoare nu are cum să strice, nu-i așa, sau un supliment de „suflet“, așa cum nu strică nici predarea religiei în școli!) Pe de altă par­te, angajarea unor artiști într-o astfel de interacțiune cu copii avînd nevoie de internarea la psihiatrie dă naștere unor permutări interesante între cîmpurile specifice domeniilor implicate. În cazul de față, un prim nivel în înțelegerea lucrurilor este transformarea proiectului în interacțiune pedagogică sui-generis, cu dublu sens – artiștii învață ceva de la copii și, poate, și invers –, pentru ca, în cele din urmă, actul „pe­dagogic“ să fie recodat ca act artistic. Rămîne o întrebare interesantă aceea privi­toare la nivelul de constituire a semnificației obiective ca artă a unui asemenea demers. Între altele, proiectul s-a concretizat și printr-o serie de imagini fotografice care au rămas expuse pe pereții secției și, de asemenea, printr-o intarsie în podeaua sălii de mese. Sînt acestea suficiente pentru realizarea sensului artistic al proiectului sau acesta ajunge să se împlinească total de-abia prin documentarea sa ca atare și, eventual, prin prezentarea sa dinaintea unui public?

Dar ce poate oferi arta contemporană copiilor internați la psihiatrie? Propunerea veni­tă din partea Art dans la Cité pare a fi ofertantă pentru ambele părți, tentantă pentru artiști inclusiv prin „terapia“ administrată (terapia prin muncă, dîndu-li-se astfel ceva de lucru). Fiind practic „internați“ și ei timp de șase săptămîni, artiștii au pregătit un proiect denumit „Păsările“ de Alfred Hitchcock. Acesta a constat într-o serie de întîlniri cu copii spitalizați, proces efemer, în paralel realizîndu-se două instalații verti­cale, din flori, la exteriorul clădirii (intitulate de artiști Pat de flori), precum și alte inter­ven­ții vizuale în sălile spitalului, intervenții definitive. Această interacțiune cu copiii a avut loc în scopul dezvoltării unui mijloc de comunicare alternativ cu ei, iar calea alea­să a fost incitarea acestora la crearea unor personaje, a unor măști cu fiecare copil în parte.

Potrivit intenției artiștilor, era important pentru copiii participanți să conștientizeze at­mosfera ambiantă, descrisă de primii ca „ostilă“, și de aici a plecat paralela cu filmul lui Hitchcock. Deși poate părea o cruzime să proiectezi filmul unor copii, și mai ales unora internați la psihiatrie, importanța analogiei cu mediul în care se află și, mai mult, de fapt, cu însuși fenomenul teribil cu care ei se confruntă, avîndu-i experiența intimă, dar surdă – filmul este o metaforă expresivă pentru suferința propriei condiții –, poate fi ceva eficient cît timp această analogie e, într-un fel sau altul, propusă sesizării. În orice caz, filmul a rulat în fundal în timpul interacțiunii artiștilor cu copiii, așa încît să le poată trezi eventual interesul, fără însă ca vizionarea să le fie impusă.

Cele două „sculpturi“ propuse pentru exterior, „paturile de flori“, nu vin deloc în con­tact cu clădirea, importanța acestui detaliu fiind subliniată deseori de către Dénes Miklósi. Cu siguranță,.o atitudine de denunțare explicită, chiar intensă, dar discretă, nu doar a arhitecturii improprii, ci și a ambientării necorespunzătoare. Referința la paturile de spital, combinată cu semnificația exteriorului și a folosirii florilor, material viu, dă o importantă încărcătură acestor instalații, pe lîngă funcția lor de corec­ție a ideii de „decorativ“ practicate îndeobște în asemenea așezăminte, pentru „înfrumusețare“ și „umanizare“.

*

Rămînînd la concluzia că artistul, cu posibilitățile și aptitudinile lui, poate interveni ori se poate insera cu rost în ecuația pacienți-copii – cadre medicale, transcriu în continuare din discuția pe care am avut-o cu Dénes Miklósi și Szilárd Miklós des­pre experiența lor.

Ciprian Mureșan ¬ În primăvara anului curent ați fost invitați să participați la evenimentul Art dans la Cité din cadrul Festival of Visual Art in Hospital. Înainte de a discuta despre proiectul vostru, v-aș pune o întrebare generală despre responsabili­tate în artă și cît de direct poate fi rezultatul unor astfel de acțiuni ale artiștilor ca în cazul de față sau, mai bine zis, care credeți că este rezultatul acestui proiect (nu mă refer neapărat la rezultatul terapeutic). Am înțeles că nu puteți sau nu vreți să definiți motivele personale pentru care ați ales să participați la acest proiect…

Dénes Miklósi și Szilárd Miklós √ Art dans la Cité funcționează de 10 ani și are o structură largă, interinstituțională. În proiectul recent au participat mai multe spitale din Europa, între care și Clinica de Psihiatrie Infantilă, în parteneriat cu Centrul Cultural Francez, amîndouă din Cluj.

Într-un chestionar completat la începutul proiectului, am spus că avem motive per­so­nale de a participa, pentru că tocmai enunțarea clauzelor participării ni se părea problematică. Într-un fel, am simțit că aveam de-a face cu o însărcinare, cu niște se­turi de instrucțiuni din partea spitalului, dar în același timp eram împuterniciți să intrăm în spațiul clinicii pe baza unui consimțămînt reciproc între instituție și noi, artiștii. În acest consimțămînt, cele două părți își proiectau fiecare responsabilita­tea și pe această bază era așteptată materializarea proiectului. Spitalul, de exemplu, aștepta propuneri pentru diverse locuri din clădire, care evident necesitau o investiție. Am construit proiectul pe un cadru specific, nu numai cel al amplasamentului fizic, ci și al așteptărilor din partea instituției beneficiare din Est și a organizatorului din Vest, fiecare parte rămînînd în rolul ei, conform protocolului de colaborare. Pe de altă parte, ne-am trezit nevoiți să ținem și legătura între cele două părți instituționale implicate, organizatorul, respectiv beneficiarul. Rolurile anticipate nu s-au putut menține foarte clar delimitate; uneori puteai avea impresia că ar trebui să fie ceva destul de simplu, numai că în practică lucrurile s-au desfășurat destul de haotic în ansamblu.

¬ Iar rezultatul?…

Acesta l-am atins prin crearea unei situații interactive cu copii internați, în in­tervențiile din interiorul-exteriorul clădirii spitalului, ceea ce coincide cu munca noastră, evident. Cred că aici merită căutat rezultatul proiectului.

¬ În timpul întîlnirilor cu copiii, aceștia au asumat rolul de public (interactiv) sau situația în sine a devenit un act artistic, caz în care, din „pacienți“, copiii cu care ați lucrat au de­venit coautori sau coactanți?

Necunoscînd concret ordinea interioară din spital sau regulile de acolo, ci doar din descrieri prealabile, proiectul propus inițial consta într-un joc de roluri, care a fost ulterior adaptat la cadrul care s-a conturat abia la începerea punerii în practică. Ne-am izbit însă, de la primii pași, de problema participării copiilor: aceasta depindea de semnătura părinților. Sigur, asta e în ordine și girul părinților putea fi de ajutor, dar în cele mai multe cazuri asta a devenit un obstacol, pe de o parte prin îngrijo­ra­rea ca starea copiilor să nu se înrăutățească, iar pe de altă parte din frica oar­bă de posibila exploatare mediatică a imaginilor lor. Dar, față de restricțiile îngrijorate, legitime, chiar dacă paranoide, puse la început, s-a dovedit pe parcurs că per­so­nalul spitalicesc responsabil de copii ne-a lăsat complet de capul nostru…

Ca amorsă a situației de comunicare am folosit povestea lui Kaspar Hauser, cu miza creării unei situații în care toți participanții să se vadă spontan, în ciuda naturii construite a situației, ca fiind pe același nivel cu celălalt. Asta a fost oarecum și o evacua­re a reperelor obișnuite, atingerea unui punct zero. Am propus o stare în care individul se lipsește de limbaj, nu posedă mecanismul sau instrumentele prin care oamenii își descriu mediul sau sinele. Pornind de aici, începînd chiar cu punctul desenat pe vîrful nasului, am oferit semne vizuale pe care, pas cu pas, copiii le-au folosit ca punc­te de contact în relația cu sinele și cu ceilalalți. Noile relații între copii așa au apă­rut, dintr-odată.

¬ Am înțeles că în timpul atelierului de creație pentru aceste semne ale unei co­mu­nicări sui-generis ați propus pentru vizionare filmul Păsările al lui Hitchcock. Cum ați ajuns să construiți percepția voastră asupra acestui atelier în jurul filmului și de ce ați ales acest motiv?

Motivul Hitchcock a apărut pe parcurs. Ni s-a părut că am descoperit o structură sau un mecanism analog cu experiența noastră din spital, unde imaginile sau simbolurile, în general limbajul, cresc deasupra oamenilor… (așa cum – putem spune și asta – frica de mass-media îl împinge pe om în rezistența oarbă).

În spațiile spitalului, de multe ori trăiești cu sentimentul ăsta că semnele cresc parcă pe deasupra, stranii sau ostile… un limbaj care nu mai este legătură între oameni, este cel mult ca un fel de ornament, și acesta neîmprospătat prea des. Obiectele din spital, cele pentru uz terapeutic sau pentru alte scopuri, nu proveneau din coti­dian, făceau ca totul să pară o unică clipă încremenită în loc, care nu dispare decît dacă o ștergem total.

La un moment dat aveam intenția să curățăm tot ce plutește amenințător acolo în aer. Se leagă cumva de ceea ce se întîmplă în film, oamenii realizează la sfîrșit că nu mai au de ales și trebuie să trăiască cu păsările. Totuși, într-una din ultimele întîlniri cu copiii, cînd experiența se apropia de sfîrșit și nici nu mai veneau atîția copii, fiindcă erau mai puțini internați, am propus să vedem filmul și în același timp să revedem proiectul în ansamblul lui, pus deja pe același plan cu activitățile desfășurate. Și atunci titlul filmului ni s-a părut utilizabil și ca titlu al întregului proiect. Sigur, și noi am considerat că dacă este titlul proiectului, atunci motivul acesta rămîne destul de vizibil, fără a fi totuși supraimpus, venit din afară, ci crescut dinăuntrul proiectului.

¬ Care a fost răspunsul copiilor în timpul atelierului de creație?

Ce am păstrat din intenția inițială de lucru a fost schema de dezvoltare. De la punctul de culoare, fiecare copil a fost îndemnat să dezvolte un personaj… Parțial, așa s-a și întîmplat, dar nu am izbutit să ne urmăm identic planul, în sensul de a reuși să dezvoltăm cu copiii mai multe personaje și să obținem din partea lor o descriere a rolului respectiv, cum funcționează el, astfel ca pînă la urmă să modelăm o me­todă după care să putem interveni în a face regulile într-un joc colectiv, fără ca inițiativa noastră să fie prea determinantă. Știam oricum că avem de-a face cu copii desprinși de regulile zilnice utilizate în viață, pe undeva mai sensibili, fiecare atins într-un punct sau avînd o problemă anume. Cu reacțiile lor în privința descrierii personajului, care e construit ca o haină, ca o mască, am rămas la feedbackul zilnic. Noi fotografiam și păstram imaginile din ziua precedentă, o imagine despre stadiul unde am ajuns cu construcția personajului, iar în ziua următoare ei reprimeau imaginea, desenau pe ea, adăugau elemente, „corectau“ portretul.

¬ Într-un context special ca acesta, v-ați confruntat totuși cu diferențe de stare ale copiilor?

Într-adevăr, au fost cazuri cînd unii copii aveau probleme cinetice, pe cînd alții acaparau toate obiectele care erau puse în joc. De exemplu, unii își pictau toată fața, alții își puteau controla greu intervenția, reușeau să pună doar un punct. Sigur că au existat asemenea momente cu mici contradicții și tensiuni, dar, pe de altă parte, tocmai din asemenea blocaje poți căpăta o vedere mai clară a problemelor lor sau a greutăților cu care se confruntă unul sau celălalt și să te adaptezi situației.

¬ Care ar fi fost diferența între a face acest atelier cu copiii în spitalul de psihiatrie sau într-o grădiniță ori școală normală?

Probabil că nu am fi ajuns la povestea lui Kaspar Hauser dacă era să lucrăm în­tr-un mediu diferit. Acest caz istoric este un motiv recurent în cultură, iar misterul care îl înconjoară îi preocupă și astăzi pe unii juriști, precum și psihologia modernă. Din perspectiva noastră, practicile pedagogice și medicale cu care l-au tratat/reabi­litat în secolul al XIX-lea sînt evident caraghioase, părînd de tot hazul în lumina a ceea ce ne-ar apărea ca normal în zilele noastre.

¬ Care au fost reacțiile personalului spitalului după desfășurarea proiectului?

Din punctul nostru de vedere, reacțiile personalului s-au consumat în timpul desfășurării proiectului, pe cele ulterioare nu vrem să le interpretăm.

¬ De obicei, în proiecte de genul acesta, beneficiarul se poate mulțumi cu ceva superficial, dorind realizarea a „ceva“ decorativ și care, bineînțeles, să „înveselească“ at­mos­fera, să binedispună pacienții, judecînd intervenția și ca o investiție de durată. A trebuit să vă conformați acestor cerințe?

Acum, în ce privește amuzamentul, copiii pot să se distreze cu orice… Era acolo un băiat care se juca mereu cu interfonul, care face un zgomot specific, sau cu întrerupătorul și imita sunetul neonului cînd se aprinde și se stinge. Era felul lui de a ne da de înțeles că fiecare dintre ei e „bun“ în a face ceva. Ei mergeau, fără ezitare, în­tr-o direcție care, în mod normal, înseamnă a strica ceva, nu utilizau lucrurile „așa cum trebuie“.

Unul dintre locurile destinate investiției era spațiul de întîlnire dinn cadrul secției, unde am schimbat podeaua deteriorată și am executat o intarsie. În ea am folosit imagi­nea stilizată a unor haine preferate de tineri, hanoracul și tenișii. La exteriorul spitalului am construit niște obiecte pe care le-am vrut distanțate de clădire și așa s-a ivit posibilitatea să folosim flori sau plante, ceva viu. Nu avea sens să pictăm pe clădire, care și așa își avea încărcătura ei de elemente arhitecturale și vizuale cu care ori­cum nu se putea face nimic. Fiind construită pentru alte funcții, clădirea este o proble­mă constantă pentru scopurile actuale. Pînă la urmă, am construit două corpuri florale pe verticală, pe doi pereți opuși, cu o plantă care nu necesită multă îngrijire. Obiec­te­le aproape ating clădirea, dar sînt distanțate de ziduri, ca și cum clădirea ar fi pusă în paranteză.