Numărul #18, 2004
+ (timpul liber)

Libertate și timp. Eseu despre televiziune și timp liber în România
Alec H. Bălășescu

HAMLET:

„[…] Vremile ieșitu-și-au din matcă – O, soartă blestemată, nenoroc

Să fiu născut ca să le-adun la loc.

Shakespeare, Hamlet, actul I, scena 5 (trad. de Ion Vinea)

 

 

„Timp liber“ – pe cît de simplă pare această expresie în utilizările ei cotidie­ne, pe atît de complicată este ea. În sintagma „timp liber“ sînt conținute două concepte majore, fundamente ale vieții umane așa cum o știm: „libertatea“ și „timpul“. Voi insista numai asupra celui de-al doilea, lăsîndu-l pe primul filosofilor politici sau oricui s-ar interesa de el.

Timpul însuși e o chestiune dificilă, în măsura în care el poate fi legat de felurite moduri ale organizării vieții: fără a pretinde că această înșiruire e ex­haus­tivă, timpul poate fi biologic, social, istoric sau transcendental. Cu toate că aceste distincții sînt mai curînd instrumentale decît „naturale“, voi vorbi numai despre conceptul de timp social și voi pune în evidență semnificațiile în­tre­țesute ale timpului.

Poate că punctul de pornire cel mai fericit e să ne îndreptăm privirea pe cîteva expresii comune în care apare timpul și să indicăm contextul în care le folosesc actorii sociali. „Timpul a expirat“ [running out of time] pare a fi, pentru mine, cea mai spectaculoasă dintre aceste expresii, fiindcă ea vorbește despre un simptom al „timpurilor moderne“: timpul ca marfă rară. Desigur, cea mai evidentă expresie a timpului ca marfă e aceea în care timpul e prezent ca posesiune materială: „(Nu) am timp“.

Dar să ne întoarcem la chestiunea „expirării“ [running]. Cînd „timpul expiră“ [running out of time], stocul de timp pare a fi din ce în ce mai puțin, cu un fi­nal ce poate fi prevăzut, o finitudine ce poate fi depășită prin fugă [running]. Fuga este ceea ce se întîmplă atunci cînd „timpul e scurt“ și se întîmplă aproape fără voia noastră sau chiar împotriva ei. Fuga ESTE condiția natura­lă a penuriei de timp.

În același timp, fuga poate fi singura posibilitate de „a cîștiga timp“, cu con­diția ca această fugă să aibă loc cumva „în afara“ [out] cadrului timpului. A parcurge o distanță cu viteză mare înseamnă a cîștiga timp (trimiterea la Ein­stein poate că e deja evidentă).

Dar cum poate timpul să expire? Cum se poate scurta el? De unde vine fi­nitudinea sa? Și ce rol joacă libertatea în această dinamică?

Timp rațional/Timp moral

Pentru a putea fi gîndit în aceste ipostaze, timpul trebuie să fi devenit o entitate raționalizată, ruptă de succesiunea „naturală“ a anotimpurilor ciclice și divizată în unități egale și interșanjabile cum ar fi orele, minutele, secundele… O serie de transformări sociale la sfîrșitul evului mediu au dat naștere timpului linear și, totodată, penuriei de timp. Aceste transformări se dato­rea­ză noilor practici sociale și noilor modalități de a le evalua. Inventarea oro­logiului, posibilitatea vînzării forței de muncă pe o piață incipientă a muncii (însoțită de apariția bancnotelor și a conturilor bancare), împărțirea timpului și a sarcinilor după modelul „rațional“ care atribuia fiecărei sarcini timpul ei pro­priu – toate acestea au apărut simultan în societatea europeană prere­nascentistă și renascentistă.

În mod tradițional, timpul unei zile a fost marcat de timpul rugăciunii; săptămîna trimitea și trimite încă la Geneza din Biblie. În evul mediu, timpul social avea un referent religios. Sunetul clopotului marchează evenimentele importante ale vieții, sărbătorile, moartea sau căsătoriile. E important să remarcăm că primele orologii au fost construite în turnuri de biserică și piețe de mărfuri (uneori aceste locuri se confundau). Nu toate bisericile aveau orologii, în schimb, ele erau prezente pe turnurile tuturor bisericilor protestante (chiar și numai dacă ar fi vorba de o modă, ruptura pe care a însemnat-o Reforma s-a petrecut după inventarea orologiului). Richard H. Tawney (1952) e un important teoretician al apariției capitalismului (chiar dacă unul mai puțin cunoscut decît Max Weber), care a subliniat la rîndul său legătura intimă dintre timpul capitalist și cel religios. Finitudinea timpului nu e o trăsătură a bisericii protestante, în schimb, predestinarea morală, cu un accent special pe Ziua Judecății de Apoi, e caracteristică pentru această biserică. Exigența de a folosi timpul numai pentru „fapte bune“ are o vădită nuanță morală, lenea fiind văzută ca unealta diavolului.

O dată cu dezvoltarea societății industriale, timpul a devenit singura marfă ce stătea la dispoziție pentru a-ți cîștiga existența, iar clopotele bise­ricilor au fost înlocuite progresiv cu sirenele uzinelor. Clasa burgheză în formare a făcut din gestionarea timpului privilegiul ei și semnul distincției sale. Punc­tualitatea e o virtute care trebuia cultivată în mințile oamenilor, chiar și numai din rațiunile mercantile ale creșterii productivității. Timpul și uti­li­­zarea sa au devenit un semn prin care se deosebeau clasele, așa cum îna­in­te era un semn al separației religioase. Persoanei care gestiona propriu-zis timpul altora i se asigura un loc atît în Cartea de Aur a Sfîrșitului Timpurilor, cît și printre puternicii societății lumești. Pendulele deveniseră sine qua non al locuințelor urbane burgheze. Și o dată ce educația bur­gheză a început să se realizeze prin școli, acestea au devenit și sînt un dispo­zitiv prin care se in­culcă, printre altele, ideea că timpul e o marfă prețioasă. De altfel, împărțirea sarcinilor școlare pe „ore“, organizarea lineară a ac­tivităților șco­­lare induc ideea unui „progres natural“ (Foucault 1979, Lofgren f.a.).

Îm­părțirea rațională a timpului și moralitatea sînt întrețesute, avînd o serie de nuanțe religioase. Practicile cotidiene ale producției industriale și gene­ralizarea educației răspîndesc în rîndul maselor ideea timpului ca marfă și, de asemenea, distincția între timpul „muncii“ și/sau „al școlii“ și „timpul liber“. În acest context, nu e greu de văzut cum putea funcționa teoria lui Thorstein Veblen despre clasa timpului liber [leisure class] la vremea conceperii sale (secolul XX timpuriu). Clasa care a obținut monopolul asupra gestiunii timpului, burghezia, înlocuind clasa religioasă, a obținut de asemenea posibi­li­tatea de a trasa structura timpului. Astfel, în timp ce timpul bisericii a devenit „transcendental“ și irelevant pentru afacerile publice (expresia ultimă a acestei scindări e doctrina secularizării și a separării bisericii de stat), timpul lumesc s-a scindat în timp de muncă și timp liber. A poseda timp liber a devenit semnul unei poziții sociale elevate, care permitea folosirea timpului după plac. Sărăcia e marcată de necesitatea de a munci „peste program“ sau în cea mai mare parte a timpului vieții. Lucrurile nu se opresc totuși aici.

Transformările tehnologice progresive au dat oamenilor din clasa muncitoare posibilitatea de a a dispune de un timp liber din ce în ce mai mare; ei au intrat în posesia unei mărfi atît de rare, iar chestiunea distincției [dintre clase] a reapărut cu o vigoare și mai mare. Abia în 1930 muncitorii au obținut o zi liberă pe săptămînă. Dezbaterea asupra acestei chestiuni a fost acerbă. Iată un extras din 1936 din ediția în limba engleză a unui ziar suedez:

„Timpul liber trebuie să fie cu adevărat liber, fără obligații împovărătoare și restricții obositoare apăsînd asupra individului; totuși, pe de altă parte, timpul liber nu trebuie să fie un timp mort irosit cu amuzamentul trîndav ce dă naștere plictiselii și nemulțumirii. Dacă oamenii nu-și pot umple timpul liber cu ceva care să le aducă sănătate și plăcere, atunci e sarcina comunității să-i ajute prin sfaturi și acțiune, să le dea posibilitatea de a-și petrece timpul liber într-o manieră mai bogată și mai profitabilă“ (Lofgren, p. 40).

Pericolele ce pasc confundarea clasei muncitoare și a celei a timpului liber [leisure class] au fost rezolvate cu ușurință printr-o reîntoarcere la valorile mo­rale care opuneau trîndăvia și profitul. Timpul liber e la un pas de moar­te dacă nu e utilizat „în mod corespunzător“, adică dacă nu aduce „pro­fit“. Acest lucru introduce o „tiranie a timpului“ (pentru a vorbi ca Lofgren) care profesionalizează fiecare aspect al vieții, „timpul liber“ inclusiv.

În paralel, se pot ghici cu ușurință originile industriei divertismentului [leisure industry] în lupta de a distinge bogații și săracii, „avuții“ și „neavuții“, cei care au timp și cei care nu au. Diferențele în ce privește felul în care îți petreci timpul liber [„spending the leisure“] au devenit în ultimii cincizeci de ani deosebiri ce depind în mod clar de puterea de a cheltui pentru divertisment [„spending for leisure“].

Clasă, timp liber și participare civică în România

Poziția socio-economică determină în mare măsură modalitățile în care se petrece timpul liber. Gustul joacă, e drept, un rol important aici, dar el e întotdeauna limitat încă din capul locului de puterea de cumpărare. Ce fel de timp liber își poate cumpăra cineva de banii pe care-i are? A schia două ore sau a vedea un film nu sînt modalități echivalente de a-ți petrece timpul și ele nu sînt evaluate ca echivalente nici de către societate.

Televiziunea e felul cel mai ieftin de a-ți petrece timpul liber. Dacă ne-am întreba de ce televiziunea e o afacere atît de înfloritoare în România, pentru a primi un răspuns ar fi suficient să comparăm în statistici venitul pe cap de locuitor și numărul orelor petrecute în fața televizorului. M-așîncu­meta să spun că s-ar putea să existe o legătură între cele două. Însă întrebarea fundamentală nu e „de ce“ statul în fața televizorului e divertismentul [leisure] predominant în România, ci cum se întîmplă acest lucru? Și, mai important, care sînt efectele pe termen lung ale acestui obicei?

Voi schița două posibile direcții de reflecție viitoare asupra acestei ches­tiuni.

A sta în fața televizorului e un habitus al utilizării spațiului și timpului care e dobîndit și poate fi reprodus prin educare. Imediat după 1990, televi­ziunea era o nouă marfă accesibilă păturilor largi ale publicului românesc; în scurt timp, rearanjarea interioarelor apartamentelor a început să se modeleze în funcție de noile modele de consum și a fost adaptată noilor utilizări ale televizorului. Mesele voluminoase de pe care se serveau prînzul și cina, pre­zente în toate apartamentele în mijlocul camerei de zi și semnalînd o anumită ordine patriarhală (Mihăilescu ș.a. 1995), au dispărut în mod miracu­los și au fost înlocuite cu măsuțele de cafea. Deși fenomenul acesta a fost explicat adesea ca o chestiune de modă, trebuie remarcat totuși că mesele voluminoase de­ranjau uitatul la televizor. În același timp, înmulțirea programelor de pe televiziunile prin cablu sau satelit a favorizat utilizarea individuală a televizoarelor, precum și o renegociere a spațiului și timpului între membrii fami­liei în vede­rea diversificării posibilităților de alegere. Au început să apară al doilea și, cîteodată, al treilea televizor în multe dintre apartamentele din Ro­mânia. În această fază (începutul anilor 1990), televizorul a devenit cataliza­torul reordonării relațiilor de familie și mediatorul unor noi determinări și al unor noi semnificații ale „opțiunii individuale“ (Bălășescu 1996). O dată în­cetățenite, deși televiziunea și-a pierdut caracterul de noutate, aceste obice­iuri sînt puțin susceptibile de a fi modificate, chiar dacă în spațiul public românesc au apărut și alte posibilități de petrecere a timpului liber. Dificultatea (economică) de a avea acces și la aceste noi produse ale industriei timpului liber nu face decît să întărească rațiunile perpetuării statului, să zicem, excesiv în fața televizorului.

Complexitatea transformărilor sociale din România în ultimii zece ani e greu de surprins în cîteva rînduri. Nu numai timpul, ci și spațiul, împreună cu perceperea lui, joacă un rol important în modelarea noilor obiceiuri de petrecere a timpului liber. Străzile și parcurile, spațiile publice tradiționale, folosite de plăcere pentru a petrece timpul liber, au devenit surse de primejdie. S-au ivit locuri ale consumului cum ar fi centrele comerciale și/sau barurile, restaurantele și cluburile, propunînd o altă modalitate de petrecere a timpului. Ele formează noua industrie a timpului liber în România. În același timp, stră­zile, fiindcă ele nu sînt „lucrative“ (vezi mai sus), sînt reprezentate nu­mai ca spații de trecere, și nu ale desfătării [leisure]. Accesul la noile locuri ale consu­mului face parte din formarea și etalarea unui statut social nou-apă­rut. Petrecerea timpului liber pe străzi e pe cale să fie dată uitării, iar îm­preună cu ea dispare și conotația pozitivă a flâneur-ului, înlocuit de vagabonzii „peri­culoși“. Prinsă între posibilitatea de a se uita la televizor și aceea de a fi confun­dat cu un delincvent, o persoană care nu-și poate per­mit­e să participe la consumul din industria timpului liber preferă mai mult ca sigur să stea aca­să și să se uite la televizor.

S-au scris multe despre noile forme ale participării și ale sentimentelor civice și despre legătura lor intimă cu spațiile publice urbane tradiționale ale accesului democratic. Asemenea spații sînt străzile, dar nu și spațiile industriei timpului liber. Aceasta este cea de a doua și poate cea mai importantă di­recție de reflecție pe viitor, iar ea ține de participarea politică și de felul în care influen­țează televiziunea (mai degrabă prin forma sa decît prin con­ținutul a ceea ce e emis) ideile legate de participarea civică. Re­pro­du­cerea imaginilor și fascinația „reproducerii mecanice“ pot fi puse în legătură cu totalitarismul ca formă de organizare socială (Benjamin 1969). În anii 1930, Benjamin pu­nea în chestiune felurile în care avem acces și participăm la consumul de ci­nematografie (ca opusă teatrului sau altor forme participative de artă). El spu­­­nea că filmul sau cinematografia, ca formă de angajare pasivă, de accep­ta­re prostească a ceea ce se prezintă pe ecran, se află oarecum în vecinăta­tea acceptării formelor totalitariste de gu­vernare. El scria toate acestea în contextul istoric al ascensiunii fascimului în Ger­mania, în anii 1930, și exa­mi­nînd utilizarea la scară largă a propagandei in­spirate de și răspîndite prin mijloacele formei de expresie hollywoo­diene.

Emisiunile TV au același caracter. Ele mai degrabă propun și impun decît in­vită la participare directă (participarea în cadrul numeroaselor concursuri interactive e de asemenea mediată). E important să reținem că orice reordonare a relațiilor sociale fortifică și debilitează totodată actorii implicați, iar consecințele nu sînt ușor de prezis.

Ar fi interesant să se ia în considerare întregul complex de factori ce se rotește în jurul consumului de televiziune în România (am prezentat schematic doar cîțiva dintre ei) din perspectiva participării civice la care îndeamnă (sau nu). Prezența unui televizor (în apartamentele noastre) îmbie la participare mediată în cadrul dezbaterilor, de pildă, dar descurajează prezența fizică în spațiile publice ale orașului. Pierzîndu-și capacitatea de a fi un catalizator al interacțiunii umane între multiplii actori sociali, aceste spații sînt redefinite ca fiind, virtual, periculoase. Între timp, industria timpului liber și construi­rea de spații semiprivate sau private care îi însoțesc dezvoltarea favorizează o formă restrictivă de participare, definită de consumism. În timp ce televi­ziu­nea e forma predominantă de petrecere a timpului liber pentru cei privați de posibilitatea consumului, spațiile cele mai bune ale orașului sînt ocupa­te de cei care își permit „să-și cheltuiască timpul liber în mod profesional“, prin consum, și nu prin prezența inutilă pe străzi. Participarea civilă directă la viața orașului și la luarea deciziilor e descurajată de noile forme socialmente acceptate ale petrecerii timpului „liber“.

Pentru a da un exemplu zguduitor care ne va împrospăta memoria, trebuie să ne gîndim la ce s-a întîmplat în România între 1989 și 1991. În vreme ce locul semnificativ al mișcărilor sociale din România în 1989 a fost strada, imediat după ce noul guvern a preluat puterea, am putut fi martori la re­denumirea ca „huligani“ a acelora care încă își mai revendicau o voce politică prin ocuparea spațiilor publice, o dată cu stigmatizarea oficială a spațiilor urba­ne pe care ei le ocupau, mergînd pînă la rebotezarea unora dintre acele spații (de pildă Piața Universității din București).

În plin proces de reconfigurare continuă a spațiului și a timpului, ne-am putea imagina ivirea unor noi forme de participare democratică; dar nu trebuie să uităm semnalul de alarmă tras de Benjamin în fața ușurinței cu care reproducerea mecanică a imaginilor produce o oarecare facilitate a acceptării unor forme de guvernare care nu fac decît să poarte haina strălucitoare a democrației.

 

26 aprilie 2004

Irvine, California

Traducere de Al. Polgár

 

Listă de referințe:

Bălășescu, Alexandru. 1996. Privindu-i pe telespectatori. Revista de cercetări sociale, nr. 4: 130–139.

Benjamin, Walter. 1969. Illuminations. New York: Schocken Books.

Foucault, Michel. 1979. Discipline and punish: The birth of the prison. New York: Vintage Books.

Lofgren, Orvar. n.d. Rational and Sensitive. Changing attitudes to Time, Nature, and the Home.

Mihăilescu, V., V. Nicolau, M. Gheorghiu. 1995. Le bloc 311. Résidence et sociabilité dans un immeuble d’appartements sociaux à Bucarest. In Romania, constructions d’une nation. Ethnologie Française, XXV, 1995, 3.

Shakespeare, William. 2002. Hamlet. Edinburgh: Longman Group Limited Editions.

Tawney, Richard Henry. 1952. Religion and the Rise of Capitalism. New York: Harcourt, Brace and Co.

Veblen, Thorstein. 1927. The Theory of the Leisure Class: An Economic Study of Institutions. New York: Vanguard Press.