Numărul #20, 2005
Galerie

A Wall of One's Own
Lívia Páldi

Ioana Nemeș: Monthly Evaluations / Me (October 2004), Dolores/Ellen de Bruijne Projects, Amsterdam,

27 noiembrie 2004 – 8 ianuarie 2005

Curator: Falke Pisano

 

„Speculațiile noastre ne-au făcut pe amîndoi să ne simțim prost toată ziua.“ (Virginia Woolf)

 

Hotărîtă să-mi iau o zi liberă și să nu scriu azi. Întreruperile astea neîncetate îmi lasă un intens sentiment de vină. Mă îndrept spre perete privind la note, întrebîndu-mă oare de ce n-om fi putut comunica ieri. Am fost supărată ca un copil, neajutorată și furioasă în același timp, tînjind acum să pot derula înapoi pînă la punctul în care toate astea să se poată schimba cu totul. Ar fi trebuit doar să discutăm, dar totul a mers extrem de prost chiar înainte să începem. Toate întrebările și conversațiile posibile ce mi se învîrteau prin cap au rămas închise acolo și ce a ieșit a fost doar tăcere și mormă­ieli din partea ta și remarce tendențioase din partea mea. Sau poate am fost prea insistentă?

Așteptare fără claritate.

Ei, cred c-am eșuat fără măcar să risc. S-ar putea să n-am habar cum i-așputea face pe anumiți oameni să vorbească. Așvrea totuși să nu mă mai chinui în legătură cu asta și să fiu fericită că azi pot să trec o notă de la DE FĂCUT la EXIT.

Notă: Început în 2001, Proiectul Peretele e un colaj – de note, schițe, fotografii și grafice –, o lucrare-în-desfășurare [work-in-progress] care constituie, deja de patru ani, registrul activității artistice a Ioanei și al realizării planurilor și dorințelor ei. Dorind să-și controleze și analizeze propria prestație și eficiență, ea și-a creat un spațiu propriu, simbolic, pe pere­tele din sufrageria apartamentului mic și înghesuit din București, pe care-l împărțea pe atunci cu mama și fratele ei. Pe lîngă faptul de-a fi un obiect purtător al unor realități (in)tangibile vii (lipsa unui spațiu personal) și al unor stări psiholo­gice, Peretele a devenit o diagramă împărțită în două secțiuni: „De făcut“ și „Exit“. Secțiunea dreaptă cuprindea toate planurile, ideile și visele, în timp ce cealaltă, cea stîngă, le conținea pe cele terminate, de­săvîrșite și îndeplinite. Ideea era de a face ca notele să treacă de la dreapta la stînga.

„Intrările“ reflectă autodezvoltarea și în același timp parodiază individualismul competitiv, în care cred cei mai mulți și pe care îl practică fără discuție în scopul unor cîștiguri personale și de identitate. Acesta nu e doar un reportaj neîntre­rupt despre progrese și stagnări. Ioanei plăcîndu-i să selecteze, să aranjeze, să clasifice, să dea note și premii (jucînd de obicei ea însăși rolul juriului), cu timpul au apărut culorile: albastru pentru proiectele terminate, roșu pentru expozițiile avute, verde pentru aparițiile media, galben pentru cărțile citite; în același timp, dimensiunile notelor au început să varieze în funcție de importanța conținutului lor.

Peretele mă irită și mă liniștește în același timp. Mă gîndesc tot timpul la el și-l construiesc în cap – o stație virtuală, o cameră mobilă ce călătorește cu mine. Peretele e camera mea, intimitatea mea, ascunzătoarea mea, popasul meu, instituția mea mobilă. Eu sînt pere­tele.

Notă: Proiectul Peretele reflectă și un proces ciclic, care se rotește prin timp și prin diferite spații, construindu-se astfel încît cercul să se refacă la un nivel diferit, într-un vocabular adecvat pe care îl permite izolarea, dar care pune în discuție și unicitatea unui loc și a unei trăiri anume.

M-am simțit golită după îndelungata sesiune de discuții de ieri. Cum pot să continuu să formulez, să scriu note sau să fac diagrame dacă nu pot con­semna sentimentul pe care-l am după „desăvîrșire“, viteza cu care mă părăsesc importante detalii vizuale și verbale? Ce aș mai putea lipi pe peretele ăsta nenorocit pentru a-mi stimula imaginația?Să fie o fotografie, un citat, culorile ciorapilor lui Nik sau bluza lui Gabi, fețe și expresiile lor? Revărsările de neînțelegere, jenă, furie, neajutorare, incompetență și plictis, oprite de va­luri de emoție, curiozitate, apoi de răceală și tăcere pasivă. Cîți s-au îmbrăcat în roșu? Cum s-a schimbat atmosfera? Cine s-a tot ascuns și-a avut con­vorbiri particulare pe marginea evenimentului, savurînd băuturile gratuite și iluzia faptului de-a fi îm­preună și de-a împărtăși ceva cu o comunitate altfel „inexistentă“? Cineva a venit la mine și mi-a spus că totul a fost jenant, rușinos – mi-a zis ea. Ei, bănuiesc că așa e cînd faci psihoterapie. Ce-i de făcut cu jena? S-o ignori? S-o conștientizezi? Depinde de tine.

Peretele mă ține prizonieră. Sînt prinsă într-un cerc infernal, acela de-a produce și-a merge mai departe, și acum, stînd aici în halat, cu o cană de cafea în mîna stîngă, trecînd o notă cu mîna dreaptă înspre stînga. Radioul urlă din cealaltă cameră, e duminică dimineață, soarele se strecoară printre ne­norocitele alea de perdele și revarsă lumină pe o fotografie pe care-am fă­cut-o demult și am pus-o lîngă desenele pe care le-am făcut cu ochii închiși și cu mîna stîngă seara trecută, la restaurant: un elefant și un șoarece, pentru a exersa și a înlocui cuvintele, deja prea numeroase. Acestea sînt graficele pentru două zile de prezentări și discuții, precum și pentru a-mi reaminti de acele mici fulgurații de frumusețe care vin ca o răsplată de fiecare dată cînd te simți recunoscător pentru că ai devenit și mai confuz.

Notă: Pe lîngă întărirea autocontrolului și a autoaprecierii, îmbunătățirea reflecției, curajului și a moti­vației, Ioana a construit și folosit „Jurnalul peretelui“ ca pe un joc al fanteziei, al consemnării și arhivării experiențelor. Strategia ei a constat într-o actualizare și recontextualizare continuă, noile seturi de idealuri înlocuindu-le pe cele vechi într-un ciclu continuu.

E vorba de un sistem care creează dependență, un sistem de experiențe și răspunsuri care poate oferi spiritualitate și coerență, o interfață fragmentată în care ea se confruntă și cu chestionarea validității dialogului autosuficient. Căutare a sensului și concentrare în vederea creării unei fundații pe care să poată construi, Peretele funcționează și ca o semivirtuală „cameră de documentare“ sau „laborator experimental“, deși în avantajul narativului, anecdoticului, și ca ghid al unui narator la persoana întîi, puternic, perseverent, ale cărui argumente sînt pline de subtilitate, curiozitate și speculații lipsite de prejudecăți. Lucrarea ei face să ne punem și noi problema măsurării validității și succesului. Ce mo­dele să urmezi, pe ce mituri/strategii să te bazezi? Cum să stabilești un standard al gustului și al dorinței? Putem crea noi metode pentru a stabili dacă intențiile s-au materializat în operă? Este acest ritual valid? Merită repetat? Este el un act lipsit de conținut, centrat pe sine, sau unul universal?

Da, uneori continuu să vorbesc singură și-n plină stradă. Capul mi-e atît de plin după vizitarea arhivei, că adesea o iau la vale pentru a-mi răcori creierii, ca să zic așa, și ca să revin la „realitate“. Interesant că de cîte ori am mers acolo, soarele strălucea întotdeauna.

Notă: Acest dialog continuu – mutarea elementelor de la dreapta la stînga – și analiza lui au fost însoțite de cîteva fotografii, precum și de un CD conținînd un interviu pe care artista și l-a luat singură și de cărticica însoțitoare (produs pentru green box, o expoziție ținută anul trecut la Trafó Gallery, în Budapesta); el nu doar că ilustrează și explică evoluția Peretelui, ci în același timp îl ajută pe privitor/ascultător să înțeleagă construcția formală și mentală a proiectului, precum și felul de a gîndi al artistei cu începere din momentul în care a renunțat să mai fie jucătoare profesionistă de handbal, la vîrsta de 20 de ani.

Azi a trebuit să desenez graficele pentru luna asta. Arată ca niște ciudate va­luri frînte de urcușuri și coborîșuri, structurate cu eficiență în Excel. În ultimul timp am început să folosesc altfel culorile. Am vopsit și am lipit pe perete dreptunghiurile acelea, însoțite de dată și de o notă. Fericitul de On Kawara, nu tăieturi din presă, ci doar un citat propriu, pentru a-mi activa gîndirea. Și am adăugat mîzgăliturile mele înrămate (hm, mă gîndesc serios la expunere și la cubul alb?) lîngă graficele mele, examinînd diferitele posibilități, făcînd note și înregistrînd.

Notă: Monthly Evaluations / Me (October 2004), o instalație aparent abstractă, un inventar stilat care reciclează metoda autoevaluării zilnice, timp de o lună, împreună cu documentarul autobiografic, inclusiv CD-ul. O mică diagramă relatînd despre luna pe care a ales s-o prezinte la Amsterdam, mîz­gă­lituri, date alese la întîmplare și însoțite de scurte comentarii, apar fie ca picturi murale, cum e „pe­retele Virginia Woolf“, de un albastru deschis, fie ca „imagini“ tipărite pe suprafețe colorate, strălucitoare și înrămate.

Peretele a ajuns să fie expus diferit în spațiul galeriei și a pus în joc, la un alt nivel, diversele aspecte ale naturii sale complexe – existența sa ca structură, o interfață, un instrument de păstrare a distanței, un joc interactiv al memoriei, precum și un jurnal virtual dezvoltîndu-se neîncetat în mintea ei. Prezentarea ei cochetează cu trimiteri subtile la pictura radicală și la arta conceptuală și, în același timp, animă relația dintre a descrie, a observa și a consemna. Ea creează un fel de echilibru între limitările autocreate, o apropiere de lucruri și folosirea unor proceduri arbitrare și a inter­șanjabilității. Grilajul oferă blindajul necesar obsesiei ei de a evoca și de a ascunde, la suprafața unui mic spațiu-proiect, caracterul circular, trecător, efemer al zilelor și ambiguitatea, diversitatea și multiformitatea lor, precum și urme ale proceselor mentale. Improvizația și compunerea se îmbină. La fel și fluxurile conștiinței cu imitarea designului minimalist. Oferă asta însă o reală deschiderețFaptul de a-i oferi publicului un proces comun – prin invitația adresată de a urmări schema trasată de ea – trezește oare în acesta nevoia de a participa la formarea imaginarului? N-ar deveni actul repetiției, care îi este esențial acestui ritual, mai degrabă un gest izolat decît un proces comun?

În luna pe care am arătat-o la Amsterdam am continuat să citesc toate cărțile Virginiei Woolf, delectîndu-mă cu optimismul ei poetic în fața cotidianului, cu înțelepciunea ei personală, distilată; umorul și tristețea mundanului fiecărui moment; jocul intelectual de-a observatul și consemnatul, care seamănă cu o sărbătoare, ca și cum ai juca șah de unul singur.

Traducere de Alex Moldovan