Numărul #23, 2006
+ (copii abandonați - părinți în abandon)

Abandonul soft: exilul printre lucruri și sărăcia experienței
Ciprian Mihali

Nimic nu e mai neliniștitor și în același timp mai fascinant decît abando­nul: neliniștitor pînă la angoasă atunci cînd sîntem abandonați, lăsați de izbeliște, părăsiți de cei apropiați, părăsiți de inspirație sau de energie, într-o solitudi­ne pe care n-o căutăm și pe care, adeseori, singuri, nu o putem depăși. Dar și fascinant, atunci cînd decizia abandonului ne apar­ține, cînd ne dedăm lui ca unei uitări de sine și unei evadări dintr-o rea­litate apăsătoare, cînd cău­tăm o suveranitate – mereu iluzorie – a unei libertăți totale și a unei trăiri in­tense a clipei. Iluzia gratuității, a jocului lipsit de orice regulă ne face să pre­țuim abandonarea, fără a fi însă capabi­li să-i asumăm consecințele. Poate că nici nu știm să ne abandonăm, însă am învățat prea bine lecția abandonării celorlalți.

Eliberați de constrîngeri ideologice, teologico-politice ori de altă natură, anii postcomunismului ne-au obișnuit cu gustul abandonului. Îmbrățișînd fără prea multe rezerve un liberalism de piață, redus la funcțiile sale consu­miste și hedoniste, ignorînd în același timp rigorile sale moderne și edu­cația răbdătoare a adultului și a copilului, oamenii societății postcomuniste se redescoperă subit, descoperă că au o individualitate, dar una neîmplinită, o personalita­te știrbă, privată – pentru cei aflați deja în puterea vîrstei – de șansele unei desăvîrșiri spirituale, culturale ori doar economi­ce. Iar această (re)descoperire și travaliul corespondent de recuperare trec astăzi prin acceptarea entu­ziastă a modelelor venind din lumi dife­rite, moștenitoare ale unei alte ex­pe­rien­țe sociale, politice sau civice. Intervalul dintre fixarea teoretică și revoluționară a imperativelor moder­ne ale dobîndirii autonomiei de sine și rutinizarea postmodernă a acestor imperative a fost scurtcircuitat, astfel încît din primele lumea post­comunistă păstrează doar numele, renunțînd cu repeziciune la practica severă a experiențelor de formare privată și pu­blică, a rigorilor ci­vismului. În locul acestor experiențe moderne, al acestor experiențe care constituie modernitatea, societatea noastră a făcut saltul abisal către o contemporaneitate postmodernă în care raționalitatea etică și reven­di­cările politice sînt înlocuite de estetismul privat, prin care se poate înțe­lege aici prio­ritatea pe care realizarea de sine o are în fața angajamentului public, priori­tatea satisfacției, a plăcerii, a trăirii asupra ascezei, sacrificiu­lui, curajului etc. Nu e locul să discutăm aici dacă există soluții alternative la acest proces de „actua­lizare“ globală. E mai important, în acest context, să ve­dem cum func­ționează abandonarea la imperativele desăvîrșirii materiale și spirituale, în­tr-o socie­tate care n-a cunoscut modernizarea decît parțial și sub forme care n-au permis societății să-i interiorizeze, să-i asume motivele și practicile.

Abandonul e forma pervertită a libertății: de la faptul simplu și zilnic al abandonării ambalajelor inutile, pînă la abandonarea postrevoluționară a celor din jur, trecînd prin delăsare, demisie, uitare, ignorare, neglijență, nepăsare, spectrul abandonului pare să acopere, prin lărgimea lui, ex­tensiunile politice și condițiile infrapolitice ale libertății. Ne simțim mai „liberi“ dacă nu dăm socoteală pentru ce lăsăm în urma noastră, dacă nu privim alături și dacă nu ținem cont de consecințele faptelor noastre. Cîștigarea libertății pare să fi fost înțeleasă și ca o cîștigare a dreptului de a nu răspunde pentru comportamentele sau convingerile noastre: de a nu răspunde de ele nici în fața celorlalți și nici în fața tribunalului rațiunii ori a unei conștiințe preocupate de propria-i coerență. Abandonul mai poate să capete forma întreruperii capricioase ori forțate a legăturilor cu ceilalți, ori cel puțin a unui anumit tip de legături, dar și forma re­nunțării de bunăvoie la convingeri, credințe, valori pe care, nu cu mult timp în urmă, le consideram dobîndite pentru totdeauna.

Între toate aceste forme și modulații ale abandonului, cea mai dramati­că, mai spectaculoasă și mai gravă prin urmările sale este abandonul copii­lor. De ani buni încoace, televiziunile și presa ne înfățișează, în tranșe adesea insuportabile, exemple de copii depuși pe marginea drumului, ca niște obiecte devenite inutile, copii descoperiți în situații care nu ar face cinste nici regnului animal, hrăniți de dobitoace, legați în lanțuri prin satele patriei, ori copii for­mînd comunități întregi de homeless prin sub­teranele marilor orașe. Aban­donul rural și abandonul urban al copii­lor nu diferă unul de altul prin intensitatea cruzimii, ci doar prin instrumentele acestei torturi și prin formele sale brutale, care nu pot trezi în spectator sau în cititor decît o revoltă du­reroasă și neputincioasă. Este evident că societatea neoliberală pe care o construim cu sîrg nu vrea să aibă de-a face cu paternalismul celei anterioare, unde fiecare, de la sugar (ba chiar de la făt) și pînă la pensionar, era luat în grijă de stat. O grijă care coincidea, ce-i drept, cu o supraveghere strictă a venirilor, șederilor și plecărilor din lume, care trasa un culoar îngust, cu ziduri înalte, fiecărei existențe. Căderea comunismului a doborît aceste ziduri și a deschis un vast spațiu posibilităților de viață. Atît de vast, încît posibilul se amestecă dezordonat cu imposibilul și cu insuportabilul. Dacă înainte de 1989 viața trebuia trăită cu orice preț, în sărăcia ei uniformă – sărăcie deo­potrivă materială și simbolică –, după acest moment de ruptură viața nu doar că nu trebuie trăită, ci, redeschizînd dosarul neliniștitor al biopoliticii moder­ne, uneori nici nu merită trăită. Dovadă stă pentru această lipsă de valoare a vieții, ca prim semn al eliberării de totalitarism și al cuceririi unei pseudo-autonomii individuale, rata uriașă a avorturilor din primii ani postrevoluționari la care românii și-au „cîștigat dreptul“, depășită doar recent de o rată superioară a natalității. Abandonul începe de la primele forme intrauterine ale vie­ții și se continuă imediat după aceea, odată cu aruncarea în lume, căpă­tînd, prin creșterea copilului, for­me noi și neașteptate. El este abandon fizic, al fătului mort în gropi comune sau în tomberoane, al nou-născutului viu în ma­ternități sau în natură, abandon adesea provocat de indiferența cinică a corpului medi­cal sau a părinților și motivat de lipsa condițiilor elementare ale îngrijirii. Copilul depus pe treptele primăriei sau ale poliției este strigătul mut al părinților care, incapabili să-și asume funcția biologică de genitori, lasă – ca într-un ultim spasm de umanitate – nou-născutului o șansă de su­praviețuire, cît mai departe de ei și știind de-acum cît mai puțin despre el. Această formă de abandonare fizică, precum și altele, într-un regis­tru ce nu încetează să-și multiplice formele, este penalizată juridic și ea face obiectul unei legiferări stricte, sub presiunea internațională.

Abandonul fizic readuce în discuție mizele dezbaterii recente asupra bio­politicii. Avînd în centrul său ideea vieții nude, a vieții la nivelul său cel mai elementar, metabolic, biopolitica circumscrie un ansamblu de strategii grație cărora biologicul devine principala preocupare a politicii. Dar ea nu se reduce la atît: prin însăși formularea unei teorii a biopoliticii, autori precum Foucault, Agamben, Negri sau Lazzarato au vrut să sem­naleze că în lumea modernă se face o distincție, aparent imposibilă, între două „vieți“ ale individului sau populației: viața simplă, brută, biologică, și viața calificată, „forma-de-viață“, cum îi spune Agamben. Insistînd asupra separației dintre cele două niveluri ale vieții, acești au­tori au evidențiat, dincolo de deosebirile uneori majore dintre ei, că de-acum devine posibilă o intervenție tehnico-politică în intervalul care se deschide între biologic și social. Această in­ter­venție poate să fie politică, dar bioputerile nu sînt doar politice: ele pot să fie științifice, medi­cale, militare, economice etc. Asistăm astăzi la o multiplicare și o dezetatizare a acestor puteri capabile să se fixeze pe limita subțire separînd viața nudă de forma-de-viață și să opereze asupra celei dintîi în vede­rea unei determinări cît mai eficiente a celei de-a doua.1 Mai mult, eficiența acestor puteri vine tocmai din capacitatea lor de a defini această limită și de a o deplasa în permanență, de a o împinge cît mai adînc în biolo­gic, identi­ficînd sau situînd acolo – prin recursul la un determinism ge­netic infailibil – condițiile de posibilitate ale oricărei forme-de-viață. Iar ultima redută cuceri­tă de biopolitică, în această rafinare a instrumentarului separînd și reunind mereu altfel metabolicul și socialul, este subiectivitatea. Foucault o anunțase deja în textele din ultimii ani, atunci cînd vorbea despre tehnologiile sinelui; ulterior, numeroși autori au dus mai departe analiza procesului prin care bioputerile contemporane au reușit să deplaseze această limită înspre sursele subiectivității, adevăra­tă și inepuizabilă articulație între viața nudă și forma-de-viață.

În termenii textului nostru, abandonul fizic și penalizarea lui fac încă parte din limbajul și strategiile biopoliticii moderne, chiar „clasice“: aceea prin care statul ia în grijă viața fiecăruia și pedepsește toate acțiunile care aduc atingere vieții individuale sau sociale. Regimul comunist însuși se comportase biopolitic atunci cînd a regularizat draconic și cu consecințe dezas­truoase regimul nașterilor în anii ’70. Numai că anii din urmă ne permit să asistăm la o diversificare a intervențiilor biopolitice, fără ca statul să fie capabil să asume complet această sarcină de „a face să trăiască și a lăsa să moară“ (Foucault): prin ineficiența sa (administrarea spitalelor, a asigurărilor sociale, distribuirea medicamentelor etc.), el răspunde numai celei de-a doua părți a formulei. În schimb, biopolitica postmodernă nonstatală intervine înspre încurajarea și întreținerea vieții, prin practicile unui număr tot mai mare de instituții care acționează atît în direcția vieții biologice, cît și – element nou – în direcția su­biectivității, una care nu le înlocuiește pe celelalte (strategiile directive și rigide ale regimului totali­tar, strategiile flexibile ale democrației liberale), ci le completează, le îmbogățește și le eficientizează. În interstițiile acestor noi strategii, în egală măsură cauză și efect al lor, ia naștere cealaltă formă de abandon, pe care așnumi-o abandonul soft.

El nu presupune despărțirea sau îndepărtarea de persoana indezirabilă sau de copilul ce nu poate fi crescut; el nu are forma traumei pe care o pro­voacă avortul, plasarea copilului într-un centru specializat sau ne­putința reală de a asuma creșterea propriilor copii; el nu dă naștere unei întregi populații de orfani, de copii ai străzii, și nu cunoaște fenomenele (delincvența, de pildă) pe care abandonul fizic le induce, fie și indirect. Abandonul soft nu capătă această formă negativă a rupturii și nu face obiectul niciunei penalizări, de­cît în cazuri extreme. Dar, prin devenirea recentă a societăților noastre, a celor postcomuniste îndeosebi, el cons­tituie un fenomen cu o răspîndire încă nebănuită și cu implicații, pe termen lung, greu de evaluat.

Despre acest fenomen vorbim nu ca de unul excepțional, precum în cazul tragediilor individuale, și nici ca de un fenomen cu conotații politico-juridice, ci ca de unul cotidian, afectînd existențele banale a zeci și sute de mii de familii, ajunse în ultimii ani la o minimă prosperitate și stabilite în confortul unei locuințe proprii, prinse deci pe traseul rutinier casă-muncă-timp liber. Familiile cu copii de astăzi sînt tinerii care aveau în 1990 între 15 și 25 de ani. Aceștia au experimentat pe viu gustul recîștigării libertății și nu l-au pierdut întru totul. În tot ceea ce fac și simt, subzistă încă o amintire a subversiunii hedoniste practicate înainte de 1989 și a descătușării ce a urmat acestui moment. Accelerarea timpului și rutinizarea existențelor n-au putut șterge această amintire; dimpotrivă, ea s-a potențat și s-a reconfigurat în funcție de noile contexte individuale, familiale sau sociale. Accelerarea cronologi­că lasă impresia nu doar că timpul trece prea repede, ci și că în goana coti­diană, nu e timp pentru a face totul, că multe din proiectele de „atunci“ nu s-au realizat, că noi înșine nu ne-am „realizat“ pe deplin: profesional, dar și uman, afectiv, subiectiv. Au fost ani de experimentări (încă o dată: profesio­nale, dar și afective, relaționale), iar cînd experimentările s-au încheiat (fie cu o slujbă stabilă, fie cu o relație de durată și cu copii în jur), pare să fi fost prea tîrziu. Asta face ca acei tineri, azi generație de mijloc, să se dedea cu ușurință soluțiilor existențiale pe care le propune piața comercialo-mediati­că; să caute soluții alternative la un mod de viață rutinier, atunci cînd acest mod de viață nu se așază în cadre stabile, fie prin inventarea de forme-de-viață proprii, fie prin adoptarea ofertelor pieței. Iar una dintre ofertele pro­puse – tot mai diversificată și mai adaptată cerințelor pieței – în vederea reglării mecanismelor sinelui este chiar abandonul soft. El constă în degrevarea in­dividului de sarcina relaționării cu sine și cu ceilalți, prin recursul la proteze existențiale aflate, într-o gamă tot mai largă, la dispoziția individului devenit „client“ sau „beneficiar de servi­cii“. El mai constă în acceptarea de soluții și de pachete de soluții de-a gata la dificultățile care ar putea fi întîlnite pe par­cur­sul accidentat al unei realizări de sine, al unei mai bune înțelegeri de sine și de ceilalți. Aceste soluții sînt menite să umple spațiile goale, tot mai nu­me­roase, care apar pe suprafața eului care se interoghează pe sine în pri­vința sieși și a relațiilor cu ceilalți; sînt spații goale, apărute în urma retra­gerii instanțelor tradiționale care aduceau răspunsuri stabile acestor întrebări: fami­lia, bise­rica, armata, suveranul etc. Lumea modernității a evacuat aceste in­stanțe-autorități în chiar procesul autonomizării individului, al cîș­tigării unei libertăți superioare, a relaxat spațiile dintre un individ și altul, a flexibilizat timpul-pentru-sine și timpul-pentru-celălalt. Dar saltul abisal în postmoder­nitate ne-a adus în fața unei dificultăți neașteptate – destinderea spațiului și timpului, rarefierea relațională creează blancuri care nu pot să fie um­plute prin propriile mijloace, iar această neputință în fața vidului produce angoasă. De unde apariția unor instanțe noi, străine oricărei forme de autoritate tradiționa­lă (familială, religioasă, statală etc.), instanțe proteti­ce, oferindu-și serviciile atît pentru repararea mecanismelor subiective și relaționale, cît și pentru construirea unei personalități „armonioase“, „echilibrate“ etc.

Fără a intra în detaliile acestui proces, să reținem că, în termenii dezba­terii noastre, una din formele sale cele mai neliniștitoare este abandonul soft al copiilor. Reluînd precizările anterioare, se poate spune că el constă în de­grevarea părinților de o parte (tot mai importantă) din sarcina creșterii copii­lor, grație recursului la proteze educaționale, ludice, ocu­paționale venind să suplinească deficitul relațional și de autoritate cu care se confruntă ge­nerațiile de părinți de astăzi.

Să luăm două exemple, unul din mediul educațional, celălalt din dome­niul „timpului liber“ al copilului.

De la grădinițele cu program prelungit și școlile cu pensiune pînă la cursurile asigurate, în afara sau în prelungirea școlii, de manieră tot mai ins­ti­tuționa­lă și mai profesionalizată, trecînd aici prin materialele zise educaționale, care însoțesc toate aceste activități (cursuri, manuale, bro­șuri, afișe etc.), trecînd, de asemenea, printr-o reformare radicală a concepției și discursului despre copil, oferta școlară este capabilă, astăzi, să umple complet viața unui copil, de la 3 la 18 ani. Acolo unde sistemul public de învățămînt este dublat (și îmbunătățit) de cel privat, părinții plătesc serviciile suplimentare și obțin, în schimb, garanția unui program complet, în care informarea este cuprinsă într-un sistem mai larg de formare morală și spirituală a personalității fiecărui copil. Dar părinții vor să cumpere și mai mult, îndeosebi atunci cînd resursele financiare de care dispun sînt generoase: ei vor să cumpere certitudinea unor perfor­manțe școlare, care să le îngăduie mai pe urmă copii­lor să acceadă în elita vieții economice sau culturale, pe trasee previzibile și lipsite de accidentele examenelor riscante. Ei mai doresc să obțină, contra unei su­me varia­bile, și echilibrul psihic și moral al odraslelor lor, capaci­tatea celor mici de a face față solicitărilor de stres, iar atunci cînd stresul nu poate fi ocolit, să be­neficieze de rețelele consilierii parentale și psihologice, prin care efectele negative să fie anihilate cît mai repede și cu repercu­siuni cît mai insignifiante asupra interiorului copilului. Pe de o parte, o solici­tare școlară permanentă, o febrilitate concurențială, într-un sistem care imită numai prin tensiuni și presiuni sistemele liberale de afirmare a individului prin pro­priile-i performanțe; pe de altă parte, perplexitatea și neîndemînarea părinților atunci cînd mintea sau corpul copilului cedează în manifestări pe cît de neobișnuite (cu numai cîțiva ani în urmă), pe atît de greu de evaluat moral. Presiunea școlară și presiunea morală lucrează împreună, chiar da­că, pe alocuri, în sens contrar. Această abandonare a copilului unui sistem școlar și extrașcolar mai poate să dea seama și de altceva: anume de faptul că părinții înșiși nu știu, nu pot sau nu vor să intervină în prelungirea școlii, să găsească mij­loacele potrivite de prezență și de intervenție între extrema neglijării și extrema suprasolicitării copilului. Ei nu știu, atunci cînd n-au învățat să asu­me postura de părinte, cînd nu mai funcționează modelele în care ei înșiși au fost crescuți; nu pot, pentru că nici timpul, nici resursele fizice sau nervoase de care mai dispun nu le îngăduie să clădească răbdător o relație cu copilul; în sfîrșit, nu vor, considerînd că banul plătit școlii, îngrijitorului, medi­tatorului, profeso­ru­lui de artă sau de muzică ori psihologului ar trebui să țină loc de creștere, să traseze drumul drept ori să-l îndrepte acolo unde el este deviant.

Putem spune, rezumînd, că tot acest sistem de asistență școlară și ex­tra-școlară reprezintă o primă formă de abandon soft, o abandonare a copilului în favoarea altora, funcționînd ca proteze umane.

Dar abandonul soft nu se reduce la crearea acestui mediu uman secundar; el este mai profund și mai plin de consecințe atunci cînd nu alți oameni, ci obiectele alcătuiesc peisajul de primire a copilului. Iar dintre acestea, așaminti doar unul, și anume televizorul.2

Din primii ani de viață, televizorul este un membru cu drepturi depline al familiei: nelipsit în zilele libere, la sfîrșit de săptămînă și în fiecare zi, el a devenit într-atît o prelungire firească a existenței copilului, încît aceasta e mai mult populată de personajele filmelor și seriilor de desene animate decît de persoane reale. Limbajul său e repede infiltrat de replicile de o inteligență îndoielnică auzite zi de zi, expresii repetate obsedant în filme, desene animate sau reclame ajung să controleze vocabularul, formulele de adresare, descrieri­le lumii pe care le folosește copilul. Am greși dacă am considera că tele­vizorul, prin mulțimea de istorii, de scenarii, de imagini sau de dinamici vi­zuale, contribuie la exersarea ima­gina­ției; cred că ar fi mai corect să spunem că el mai curînd o sărăcește, formatînd-o după șabloane simpliste și solici­tînd-o prin epuizare. Lumea ficționată de copil nu e mai bogată grație personajelor zise „îndrăgite“: ea e doar mai aglomerată, mai saturată nervos și mai dezarticulată discursiv. Iar atunci cînd acest bombardament televizual începe de foarte devreme, vederea însăși nu mai e posibilă, în timp, decît prin ecrane. Televizorul nu deschide înspre o mulțime de lumi posibile, el închide înspre această lume însăși, ecranînd imaginal, blocînd prin imagine rea­litatea însăși. El induce o temporalitate diferită de cea a vieții cotidiene, una înspre care aceasta din urmă pare, de altfel, să tindă tot mai mult: o temporalitate sacadată, formată din șocuri și senzații tari, singurele experiențe care mai pot garanta certitudinea propriei existențe și a existenței lumii. Viteza sub care trebuie să se desfășoare totul pentru a fi captivant interzice exer­citarea activității gîndirii, cea despre care filosofii spun că are un singur defect, dar capital, și anume că face să se „piardă vremea“. A gîndi devine un obstacol în calea simultaneității absolute pe care pri­vi­torul trebuie s-o realizeze cu ecranul, pentru a-i capta sensul și trăirea. Iar simultaneitatea se atestă prin șoc, fără urmă și fără rest, fără coerență și fără memorie, în­tr-un mod nenarativ și decontextualizat. Televizorul este de aceea proteza perfectă, în preajma căruia (sau în prelungirea căreia) copilul este în siguranță. El îi transmite acestuia din urmă impulsuri periodice de verificare, îl ține alături și îl țintuiește, îl face pasiv și îl hipnotizează pentru tot acel timp pe care părinții nu-l pot petrece alături de el. Captivarea și capturarea copilului se fac prin orice mijloace: de la produse destinate lor (filme, serii animate, muzi­că, dar și publici­tate, dulciuri, jucării, gadgeturi, branduri, aflate într-o com­petiție comercială cel puțin la fel de acerbă cu aceea a „oamenilor mari“) pînă la un limbaj direct, prea puțin scrupulos cu invectivele, violențele sau tonurile subliminale, a căror combinație bine ticluită subjugă orice privitor de vîrstă mică. Diversificarea canalelor de televiziune, precum și codificarea pe categorii de vîrstă a emisiunilor nu trebuie să ne înșele asupra nocivității crescînde a acestui fals instrument de comunicare și de divertisment care este televizorul. Caracterul său nociv vine în primul rînd din ceea ce s-a putut numi, încă de la Walter Benjamin, o „sărăcire a experienței“ și, ca un fel de consecință, o trăire cotidiană a existenței doar prin șocuri succedîndu-se cu repeziciune. Inflația de evenimente care se petrec în jurul nostru, despre care mai mult „aflăm“ de la televizor, pe care nu le trăim în mod direct, nu este capabilă să se preschimbe într-o ex­periență: știrile cele mai tragi­ce, filmele cele mai siropoase, întîmplările cele mai bizare, violențele cele mai atroce se aplatizează toate pe ecra­nele din ce în ce mai late și mai plate ale televizoarelor noastre. Pentru copilul neexpus încă probei dure și pline de învățăminte a experienței reale, ceea ce se vede este singura experiență, aceea care pătrunde și cel mai adînc în conștiința sa și în inconștientul său. Imaginația sa e popu­lată de personaje trăind în lumi și după ritmuri care nu datorează mai nimic lumii „noastre“. Dar sînt personaje efemere, în ciuda intensității cu care un Harry Potter poate să fie adulat de masele de copii. Iar povestea lor e la fel de efemeră: an de an, alte personaje trebuie să se perinde pe scenă, ea nu are voie să rămînă goală nicio clipă, goliciunea ei eventuală nu trebuie să dea de gîndit sau de deprimat, modelele identificatorii se înlănțuie într-o sarabandă ludico-exasperantă, care capătă accente grave atunci cînd ritmul încetinește sau se întrerupe accidental, provocînd reale drame consumatorului-copil, incapabil să-și controleze și să-și satisfacă singur nevoile vizual-imaginative.

Goliciunea scenei este însă insuportabilă și pentru că noi, ceilalți, maturii, nu știm și nu putem s-o umplem, pentru că noi înșine, ceea ce facem și ceea ce sîntem, credințele, convingerile și comportamentele noastre nu mai func­ționează ca modele de urmat. Cu alte cuvinte, nu nu­mai părinții îi abando­nează pe copii obiectelor, sperînd că acești înlocuitori vor fi capabili să preia din „atribuțiile“ părintești, dar, într-un alt fel, și copiii îi abandonează pe părinți, nemaigăsind în ei nici modele (niciun părinte nu rezistă com­parației cu Superman, cu Harry Potter etc.), nici autorități (surclasați de alte instanțe), nici confe­sori (chaturile ori jurnalele intime cu care sînt obișnuiți de foarte devreme o fac mai bine3), nici prieteni sau complici, uneori nici măcar ina­mici, în sce­narii­le lor fantastice sau ludice. Părinții devin entități neglijabile pentru că, în viața copiilor lor, prezența și importanța lor scad, pentru că dinamica schimbării nu încetează să introducă inadecvări generaționale, pentru că eforturile celor mari de a fi pe gustul celor mici par artificiale, dirijate, direcționate dinspre un anumit „simptom“ înspre o anumită „soluție“. În sfîrșit, părinții nu mai sînt nici protezele ludice reprezentate odinioară de bunici, ei înșiși personaje tot mai exotice și mai inutile, înlocuiți azi cu computerele, televizoarele, i-podurile, telefoanele mobile etc.

Această distanță care se mărește în chiar miezul proximității celei mai in­time face obiectul unor strategii din ce în ce mai perfecționate de inter­venție din partea unor instanțe exterioare. Ortopedia punctuală a copilăriei – oricît de tehnicizată și perfecționată – nu poate să îndrepte picioarele unei so­cietăți care produce neîncetat abandon. Povestea de succes a realizării profesionale și a realizării de sine trece subtil și profund prin povestea tu­turor proastelor întocmiri și a nesfîrșitelor destructurări ale relațiilor umane. Re­la­ția părinte-copil rămîne cea mai expusă dintre toate, în măsura în care e singura, ultima poate, dintre relații care mai angajează o „naturalitate“ și o intimitate nemediată. Abandonul soft stă mărturie pentru presiunea la care orice formă de intimitate – deci de nemijlocire – este supusă medierii, intermedierii, intruziunii din par­tea nenumăratelor forme de exterioritate; el mai mărturisește, de asemenea, pentru dificultatea tot mai mare pe care o avem de a acce­de la noi înșine, admițînd pentru o clipă că un asemenea „noi înșine“ mai păstrează vreun conținut și vreun sens. Într-o epocă în care valoarea su­premă pe piață este subiectivitatea, adică, mai simplu, felul în care fiecare se trăiește pe sine, marfa cea mai dorită și marfa cea mai oferi­tă, e de așteptat ca între fiecare „eu“ și fiecare „sine“ – că e vorba de un adult sau că e vor­ba de un copil, la care procesul însuși de produce­re a unui sine devine miza decisivă – să intervină tot mai mulți ofer­tanți de soluții pentru promisa cuplare între „eu“ și „sine“, între „eu“ și „altul“.

Rezistența la piața de subiectivitate poate să treacă printr-o permanentă reinventare a copilăriei, deopotrivă pentru adulți și pentru copii. Re­in­ventare, și nu regăsire, pentru că ea nu mai este acolo unde am lă­sat-o și nici nu poate fi descoperită în prezentul copilăriei altora. Reinventarea copilăriei e doar promisiunea (nicicînd știind dacă ținută) a imediateții, a lui „de fiecare dată ca prima dată“, a experienței de dincoace de limbaj, a narativității-eveniment.

 

 

Note:

1. Pentru o introducere în dezbaterile actuale privitoare la biopolitică, vezi studiile de la rubrica „verso“ din #20/2005 al revistei IDEA artă + societate.

2. Ar fi de spus tot atît de multe lucruri despre relația devenită incontrolabilă și tot mai greu de înțeles dintre copil și computer.

3. Copiii sînt învățați de la o vîrstă cît mai fragedă că au un sine care trebuie cultivat, grădinița și apoi școala îi obișnuiesc cu un travaliu reflexiv prin care să-și modeleze o personalitate proprie, auto­nomă, capabilă să-și exprime coerent dorințele, așteptările, evaluările. Una dintre practicile cele mai frecvente, introdusă în școală imediat după învățarea scrisului, este practica jurnalului, în care copiii își notează zi de zi mai puțin experiențele cu profesori, cu colegi, cu părinți sau cu lumea din jur, cît impresiile și sentimentele pe care le încearcă în aceste întîlniri și evenimente. Ei sînt solicitați astfel, prin tehnici ludice și exerciții colective, să-și interogheze eul embrionar, să se adreseze lor înșile ca unui alter ego, să-și întrețină vie o sensibilitate și o afectivitate germinînd în primul rînd din întîlnirea cu sine și din efectele pe care întîlnirea cu ceilalți le produce asupra acestui sine. Înainte de a fi o conștiință sau o rațiune, eul este o membrană fragilă, vibrînd aleatoriu la impulsurile exterioare. Suprafață de contact întinsă din toate părțile, subțire și supusă în orice clipă presiunilor din afară, afectivitatea instabilă a copilului ține loc de judecată, atît pentru el însuși, cît și pentru cei mari care-l înconjoară. Nesigur pe sine, vulnerabil la intensitatea și frecvența contactelor cu exteriorul sau cu propriul interior haotic, copilul reacționează disproporționat; numai că orice exces în reacție este amendat rațional și moral de către posesorii acestor facultăți, împresurînd copilul, în cercurile concentrice, tot mai mici, ale comportamentului cuviincios, civilizat, „matur“.