Numărul #29, 2008
Insert

Reciclarea nimicurilor
Miklos Erhardt

Vă amintiți de Frank Gehry cel nervos într-un episod din desenele animate The Simpsons? Acesta primește din partea lui Marge Simpson o propu­nere cu privire la construirea unei noi săli de concerte a orașului. El mototolește scrisoarea și o aruncă. În mod miraculos, foaia de hîrtie mototo­lită ia forma sălii de concerte Walt Disney din Los Angeles, un complex, la rîndul său, foarte asemănător cu clădirea Guggenheim din Bilbao. (Comentariul aferent al lui Marge nu-și prea are locul aici, însă e amuzant: „Sînt atît de emoționată, e ca și cum așda naștere unui copil de oțel și fier“.)

Cu siguranță, Miklós Mécs își amintește asta, întrucît The Simpsons sînt sursa lui consacrată de comentarii absurde. În cadrul seriei Origami Rubbish [Deșeuri origami], „copilul“ este rod al colaborării sale cu Gergô Orbán, artist și el și care e un maestru în arta japoneză origami. Piesa poate fi deci înțeleasă deopotrivă ca un experiment ironic al reciclării deșeurilor și ca o analiză poetică a ceva inerent neanalitic.

Tînărul artist maghiar Miklós Mécs, în opera sa individuală și în lungul șir de colaborări, precum și în calitate de membru al grupului SZAF (împreu­nă cu Judit Fischer – abrevierea semnifică „Frăția Artiștilor care Pictează cu Gura și Creierul“), se angajează într-o aprigă și foarte productivă luptă împotriva plictiselii. Într-o lume a artei în general reductivă, opera sa se distinge printr-o foarte accentuată economie de idei, un fel de acumulare de idei originală, necondiționată, în sensul marxist al termenului. Multe dintre acele idei vor rămîne, ca atare, nerealizate sau netranspuse în ar­tă, intrînd în tot mai vasta sa colecție (cărți, caiete, bloguri etc.). Ele sînt inspirate fără excepție din viața de zi cu zi și din istoria artei, luînd naștere din mici rebeliuni împotriva (sau în sprijinul) slăbiciunilor (omenești, prea omenești…), represiunilor, autorității, simțului comun, corectitudinii politice și așa mai departe. Lucru destul de ciudat, acestea rămîn coerente și caracteristice pentru artist.

O astfel de atitudine este cu atît mai interesantă cu cît provine dintr-o scenă artistică secundară, cum e cea est-europeană, tributară, pe de o parte, academismului indigen și, pe de altă parte, repetitivității, autoreflecției și complexelor de inferioritate, precum și supracompensărilor și unor descentrate tour de force. Arta lui Mécs (și, din fericire, a altor artiști din generația sa) pare a inaugura o nouă direcție, întrucît vede în clasa a doua o manieră optimă de a călători.

Traducere de Alex Moldovan