Numărul #30-31, 2008
Galerie 1

Acoperit de lentilă: politica privirii stăruitoare în arta video a Lisei Torell
Jelena Vesic

Am primit o nouă lucrare video a Lisei Torell chiar înainte de călătoria mea în luna mai în Slovenia și am privit-o pentru prima oară în trenul Ljub­ljana–Zagreb, la întoarcere. Toate aceste condiții ne­prielnice, total diferite de contemplativul cub alb, au făcut ca viziona­rea mea să fie mai însuflețită și, în mod cert, au contribuit la înțelegerea videoului. Compartimentul în care mă aflam era repre­zentativ pentru turismul global, cu două fete ja­poneze din Germania și colegii mei de la Prelom, cu care lucram asupra n­oțiunii de pro­prietate în socialismul cu autogestiune – subiect legat de ex­po­ziția pe care tocmai o făcuserăm la Ljubljana, care continua să ne ur­mărească. Era o zi toridă și senină, dar nici măcar soarele care se reflecta în ecra­nul laptopului nu-mi provoca dificultăți prea mari, întrucît filmul în sine era „voalat“. Erau două voaluri, de fapt: ecra­nul negru, care aco­perea evenimentul reprezentat, și textul în miș­ca­­re, care prelua rolul narațiunii cinematice a imaginilor lipsă. „Cineva ascultă muzică orientală în compartimentul învecinat“ – a spus unul dintre însoțitorii mei. „Nu, e de la mine, de fapt e Lisa Torell – artista din Suedia“ – i-am replicat.

Mi-am amintit de corespondența purtată de mine și Lisa la sfîrșitul toam­nei, despre politica voalării și am continuat să mă gîndesc la prima pre­legere despre arta orientală pe care am urmărit-o la Școala de Isto­rie și Teorie a Imaginii de la Belgrad, în 1999. Era ținută de colegul meu Dejan Sretenovic´, care călătorise mulți ani în Orientul Mijlociu, și se in­titula Poetica vălului – politica privirii stăruitoare. Pentru el, vălul era un instrument de reprezentare a distanței dintre privirea stăruitoare a Oc­cidentului și „celălalt“ lipsit de ambiguitate. Acesta joacă un rol important în cadrul reprezentării tradiționale și religioase: potrivit Coranului, Mo­hamed se ascunde în spatele vălurilor de lumină și întuneric, în timp ce canonul shariei instituie credința că trupul femeii este epicentrul seducției, iar a-l înfățișa privirii bărbaților poate provoca necazuri și conflicte. Pe de altă parte, imaginația orientală, stimulată de călătoriile și descoperiri­le din secolul al nouăsprezecelea, a încercat să treacă dincolo de văl și de funcția sa simbolică și materială. Scoaterea vălului a devenit o mărea­ță metaforă pentru descoperirea Orientului, dar și metafora opre­siunii coloniale. Viziunea occidentală asupra Orientului și-a însușit vălul, asociindu-l cu erotismul și pornografia: l-a promovat adesea în lumina perversiunii sexuale, uneori poligame. Picturile înfățișînd băi ale haremurilor, în care e limpede că europenii nu puteau pătrunde, sînt mărtu­riile directe ale înregistrării fantasmelor europene masculine în imaginea Orientului.

Politica reprezentării și istoria privirii stăruitoare ne furnizează un spațiu referențial în care Lisa Torell încearcă să se poziționeze.

Un alt domeniu de referință ar putea fi contextul producerii operei de artă, la care a participat ca rezidentă la Galeria Townhouse din Cairo.

În ultimele decenii, am asistat cu toții la o deplasare în producția artisti­că, provocată de globalizarea lumii artistice și de mobilitatea artiștilor. Spațiul de producție nu mai este cel de locuire, ci programele de rezidență și atelierele de peste tot din lume, care devin noii distribuitori de resurse materiale. Această constantă schimbare a spațiilor și a temelor îi transformă adesea pe utilizatorii „serviciilor de mobilitate“ în turiști cultu­rali și are ca rezultat o serie de proiecte site-specific superficiale care operează cu informații aflate la îndemînă. Prin crearea jurnalului ei de că­lătorie video, Lisa Torell se joacă, în mod fățiș, cu propria-i poziție de „turist cultural“. Ea vizitează un bar local tradițional destinat localnicilor și se alătură mulțimii în singurul mod în care poate: ca o femeie străină într-o companie masculină.

Lucrarea video Covered by the Lens a Lisei Torell trimite la ceva de genul unei „rebeliuni a imaginii“. Ea funcționează ca un peepshow și, în același timp, ca o imagine cenzurată. Și nu ne vine deloc în ajutor pentru a-i alinia semnificația la niciuna dintre pozițiile consacrate.

În celebra sa caricatură What does this represent? What do YOU represent? [Ce reprezintă asta? TU ce reprezinți?], Ad Reinhardt înfățișa o ciocnire culturală; el dădea glas atît privirii stăruitoare a gentlemanului din cultură [iubitorul de artă mic-burghez], cît și imaginii radical moderniste [în care, potrivit gentlemanului din cultură, nu există nimic de privit]. În mijlocul bunăstării sociale moderniste și al promovării culturii drept va­loare socială comună, Reinhardt a pus sub semnul întrebării noua clasă socială care stabilește gusturile, precum și „regimul privirii“. Dacă încercăm să punem această intervenție în contextul operei Lisei Torell și să impunem critica feministă drept punct de vedere al ei, raportul dintre subiect și obiect, adică politica privirii, devine elementul-cheie. În prim-planul poveștii sale, Lisa așază ceva pe care-l putem defini drept scena orientală clasică: o dansatoare din Egipt, un grup de bărbați care o pri­vesc, aplaudîndu-i încîntați prestația, o muzică ușor de recunoscut, o atmosferă animată de bar și privirea stăruitoare a celuilalt, a europeanu­lui separat, izolat… care surprinde întreaga scenă și o aduce acasă… pentru noi…

În același timp, imaginea Lisei Torell nu se află aici pentru a fi văzută, ci pentru a adresa întrebarea „Tu ce reprezinți?“ așa cum făcuse Ad Reinhardt odinioară. Iar prin această întrebare Lisa Torell își afirmă pro­pria-i poziție ca femeie, artistă, nou-venită, turistă, rezidentă a îndepărtatului program IASPIS, creatoare de lucrări site-specific, cineva care vrea să cunoască…

 

15 mai 2008

Traducere de Alex Moldovan