Numărul #30-31, 2008
Galerie 1

Lume în traducere. Trei cadre dublu expuse
Lisa Torell

Acoperiți de obiectiv
Identitate, definiții și mantre
Fațade 

Lumea pare a fi devenit un loc al celor ce călătoresc: cei care călătoresc undeva, cu afaceri sau de plăcere, și cei care călătoresc de undeva, goniți de război, de foamete sau de nenorociri. Între cele două categorii, cei care se plictisesc pur și simplu și călătoresc de dragul de a călători, fără o destinație precisă, și cei care caută ceva încă nedefinit, ceva pe care ei înșiși speră să-l descopere la încheierea călătoriei. Nu numai să-l des­copere, ci și să se afle printre cei cîțiva care-l văd primul, intact, uimitor, și totuși autentic, faptul de a fi primul turist într-o zonă fără turiști. Aceasta e promisiunea turismului de azi, de a oferi cea mai autentică ex­periență.

După cum observa Umberto Eco încă în 1975, în cartea sa Călătorii în hiperrealitate, ceea ce au să ne ofere turismul și industria divertismentului e iluzia perfectă la prețul perfect. Tocmai această iluzie și căutarea occidentală a locului care e întotdeauna „și mai perfect“, mai neatins, le proble­matizează Lisa Torell în lucrările ei. Ea folosește imagini cu alură exotică și își scrie pe ele, la modul literal, propriile texte, semănînd cu niște povești și folosind un vocabular cu o tușă publicitară, de fapt, unul critic și autocritic. Ea se referă la veșnicul consumator călător colonial – occidental –, care nu e satisfăcut sau nu știe să fie pur și simplu în­tr-un loc și are nevoie să eticheteze respectivul loc, să găsească un compartiment adecvat pentru el, pe o scară a experiențelor, și, nu în ultimul rînd, să-l ia acasă, de pildă, sub forma unui suvenir culinar. Artista se include și pe sine în critică, punînd sub semnul întrebării perspectiva prin care își reprezintă o realitate pe care o întîlnește pentru întîia oară, prin păstrarea distanței și făcînd vizibile propriile-i condiții și condiționări. Vorbind despre sine, la persoana întîia, ea nu aruncă responsabilitatea în cîrca cititorilor; aceștia se mai pot privi ca inocenți, întrucît artista nu face decît să spună o poveste, ei îi place să scrie așa cum altora le place să facă fotografii în vacanță. Pe de altă parte, în scurtă vreme acel eu devine noi, sau nouă, la fel de ușor pe cît ei devine lor. Desigur, există întotdeauna pretextul că nu poți în­țelege limba – nu face parte dintr-un pachet tu­ristic să evadezi complet prin a nu vorbi sau a nu-i înțelege pe ceilalți? Pentru ca nici măcar să nu mai trebuiască să te faci că asculți, fiind absolvit de lipsa ta de competențe lingvistice… Aici e punctul în care artista înce­tează a mai fi mulțumită, nemaiavînd încredere în familia noastră globală de turiști vorbitori de limbă engleză. Textele sale, scrise inițial în sue­deză, apoi traduse în engleză, sînt traduse, de fiecare dată cînd proiectul e pre­zentat într-o altă țară, în limba locului respectiv și prezentate în paralel cu originalul sau cu varian­ta engleză. Uneori, variante diferite sînt pre­zen­tate laolaltă, iar spectatorilor le este oferită posibilitatea de a face o comparație. Astfel, lucrările Lisei Torell sugerează că o călătorie auten­tică înseamnă, în primul rînd, o experiență a traducerii – o traducere lingvistică și apoi culturală. (Raluca Voinea – traducere de Alex Moldovan)