Numărul #35, 2010
Arhivă

Difuzorul pe clopotniță și minaret*
Ivan Illich

De mai bine de un sfert de veac am încercat să evit folosirea microfonului, chiar şi în faţa unei audienţe largi. Îl folosesc doar atunci cînd mă aflu într-un grup de discuţii pe podium sau cînd arhitectura auditoriului e atît de modernă, încît reduce la tăcere vocea nudă. Refuz să fiu transformat într-un difuzor. Refuz să mă adresez oamenilor care sînt dincolo de raza vocii mele. Refuz să mă adresez celor care, datorită accesului meu la microfon, se află în situaţie de dezavantaj acustic în timpul perioa­dei dedicate întrebărilor. Refuz, fiindcă preţuiesc echilibrul între auditoriu şi prezenţa vizuală şi res­ping acea intimitate falsă creată de „şoapta“ copleşitoare a vorbitorului la distanţă.

De cele mai multe ori, atît organizatorii, cît şi audienţa au acceptat decizia mea. În public se aud apeluri la tăcere, oamenii se încordează să asculte, cei care au probleme cu auzul se mută în faţă. Cîţiva tineri mi-au spus că, începînd din seara în care ne-am întîlnit pentru prima oară, şi-au antrenat vocea pentru a-i creşte puterea şi timbrul – aşa cum făceau retorii de demult.

Există însă motive mai profunde pentru care am renunţat la microfon – e vorba de folosirea sa în circumstanţe în care sînt prezent material. Cred că vorbirea creează un loc. Locul e ceva preţios, care a fost într-o măsură semnificativă anihilat de spaţiul omogen generat de locomoţia rapidă, plani­ficarea standardizată, ecrane şi difuzoare. Aceste puternice tehnologii dislocă vocea şi dizolvă vorbirea într-un mesaj, în unde sonore codate care se înscriu într-un spaţiu universal. Difuzoarele pot face ca o voce să fie omniprezentă într-un spaţiu fizic de orice dimensiuni. Doar viva voxare în­să puterea de a genera cochilia în interiorul căreia se află vorbitorul şi audienţa, lo­ca­litatea întîlnirii lor.

Astăzi, pot reflecta, în retrospectivă, la multe conversaţii care au avut loc ca rezultat al refuzului meu de a-mi lăsa vocea să fie deconstruită digital şi sintetizată mecanic, înainte de a fi auzită. Majoritatea celor care au participat la aceste reflecţii s-au declarat mulţumiţi de insistenţa mea pentru vocea „nudă“. Ei nu au considerat nerezonabilă insistenţa mea de a limita audienţa la cei care intră în raza or­ganului vorbirii. Deşi sînt obişnuiţi să se urle la ei, au eliberat fără obiecţii primul rînd pentru cei care aud mai greu, iar aceştia, la rîndul lor, nu au avut nimic împotrivă să se mute în primul rînd. Însă atunci cînd discuţia ajunge la chestiuni mai generale, oamenii tind să se împartă în două grupuri. De o parte se află cei pentru care simţul diferenţei dintre original şi copie, dintre prezenţa fizică şi ecran, dintre atingerea carnală şi înlocuirea sa cu vibratoare mecanice sau electronice e o certitu­dine intuitivă, iar de cealaltă cei pentru care această intuiţie pare învechită sau romantică, dacă nu dubioasă şi plină de preţiozitate.

Reflecţia ce urmează, despre istoria clopotului de biserică, priveşte natura epocală a sunetului în relaţia sa cu locul, mai degrabă decît cu spaţiul.

Acum cîţiva ani eram în Köln, servind ca ghid unei prietene, în timpul unei opriri din prima sa călătorie în Europa. S. e avocată, predă la o universitate din Noua Zeelandă şi e o excelentă flautistă. E foarte umblată în Asia, însă nu are experienţa catedralelor. Eu, pe de altă parte, am petrecut multe ore în liniştea acestei păduri de coloane gotice, ascultînd liniştea sa solemnă. Doar datorită ei am în­ceput să înţeleg ce semnificaţie are vuietul neauzit al clopotului de biserică în istorie.

Era încă dimineaţa devreme cînd am mers de la staţia de tren la piaţa animată, cu faimoasa catedrală la cîţiva paşi. S. s-a oprit; voia să se sprijine de ceva. Vizibil perturbată, m-a întrebat dacă simţeam şi eu aceeaşi senzaţie stranie ce o prinsese, învăluind-o şi transportînd-o. Ceea ce simţea era morbid, era o experienţă stranie şi ameţitoare.

Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama la ce se referea. Sunau clopotele bisericii, iar S. resimţise în pîntecele său vuietul profund al unui anumit clopot, numit „Sfîntul Petru“, cel mai mare clopot de pe Rin, ce are trei metri, cîntăreşte douăzeci şi patru de tone, şi al cărui sunet se aude pe o distanţă de mai bine de treizeci de kilometri. Ceea ce o lovise fusese probabil acel sunet al clopotului care e prea grav pentru ureche, dar nu şi pentru intestine.

Eu am crescut cu clopote.1 Sunetul lor e parte integrantă din fiecare loc european pe care mi-l amintesc, inseparabil de gama de culori a acestora şi de refracţia aerului. M-a întristat irelevanţa clopotelor pe Madison Avenue, în New York. M-a iritat agresivitatea ostentativă a dangătelor secu­lare din campusul Universităţii Chicago. În America de Sud, m-am gîndit adesea la vastele spaţii din Brazilia care nu au fost atinse niciodată de sunetul lor şi m-am întristat pentru miile de clopote din misiuni paraguayene care au fost topite în tunuri, nu înainte de a se întipări adînc în memoria poporului guaraní. În Orientul Îndepărtat, am învăţat să accept absenţa clopotelor de biserică şi m-am simţit ofensat de multe ori cînd misionarii făceau să sune nişte falsuri electrice. Prietena mea de la antipozi m-a ajutat să devin conştient de un fel de „localizare prin sunet“ care s-a pierdut.

Se ştie că forma clopotului, cunoscută astăzi mai degrabă din graficele statistice, e o invenţie me­die­vală. Înainte de aceasta, clopotele arătau ca nişte oale întoarse, strachine sau stupi de albine, dar niciodată ca şi ceea ce numim noi clopot, o cupă scobită în interior şi cu gură deschisă. Această formă a fost rezultatul unei rupturi finale cu toate formele precedente. Caracteristica esenţială a noii forme a fost schimbarea gîtului, abia perceptibilă la început, de la convex la concav. Apoi a devenit evident faptul că noua formă deschidea în bronz un potenţial necunoscut. Îi dădea clopotului un sunet secundar controlat, mai înalt decît nota la lovire, dar, în mod surprinzător, aducea şi un anumit vuiet, cu mult mai jos decît nota şi care e mai degrabă simţit decît auzit. Către sfîrşitul secolului XIII, clopotul adoptase scobitura interioară graduală care întăreşte huruitul murmurului său, vibraţia sa şoptită.

Cînd m-am întîlnit cu S., eram la Köln în căutarea unor picturi care ilustrează schimbarea radi­cală a îmbrăcăminţii bărbăteşti şi femeieşti din oraşele Evului Mediu tîrziu. Paralelismul a început să mă intrige.

Ştiu de la Ann Hollander2 că hainele au început să fie tăiate abia în timpul secolului XII. Oamenii au început să poarte mîneci, pieptare şi gulere în loc să se înfăşoare în lungimi de pînză – cum fac încă indienii – ori să tragă pe ei un sac cu găuri pentru cap şi mîini, prins la mijloc cu o centură de stofă. Înainte de 1400, în nicio limbă europeană nu există cuvînt pentru croitor. Proiectul social de formare a percepţiilor corporale prin îmbrăcămintea în haine care au fost tăiate şi apoi prinse laolaltă – acesta e un eveniment medieval tîrziu. După cîte se pare, la fel stau lucrurile şi în cazul artei turnătoriei, prin care a fost format sunetul clopotului, şi prin el locul de care aparţin oamenii.

Clopote ca „Sfîntul Petru“ au fost auzite în Europa într-o epocă în care sensul locului a suferit o schimbare extraordinară. Tehnologia impulsionată de cai a dat oamenilor posibilitatea să se mute îm­preu­nă, din cătune în sate adevărate. Urbanizarea a sprijinit întrunirea cu regularitate a pieţelor rurale. Biserica a creat parohii cu clerici rezidenţi şi a prevăzut un nou set de reguli pentru reglementarea căsătoriilor şi a vieţii comunale. Procesele de stabilire a populaţiilor din Europa Centrală au dobîndit în timpul Evului Mediu timpuriu multe caracteristici ce s-au păstrat pînă în secolul XIX. Comu­nităţile se întindeau atît de departe cît se auzeau clopotele lor, amestecîndu-se de o manieră nouă.

Coroana clopotului a fost turtită, umerii săi lăţiţi, părţile laterale desfăcute pînă la gură, iar grosimea pereţilor a fost calculată şi acordată. Ca urmare a diferenţelor din lucrul cu fontă şi metal, sunetul caracteristic al clopotului fiecărei regiuni a devenit un element familiar al geografiei Evului Mediu tîr­ziu. Astfel a fost modelat instrumentul tehnologic ce a încorporat cuvîntul divin într-un sunet meta­lic, ce provenea din turla bisericii, şi care a îmbrăcat fiecare parohie într-o manta acustică distinctă: de la clopotele ce se leagănă şi dăngăne în nord-vest, răspunzînd bătăilor flamande cu sunetele acordate ale mai multor clopote, la oscilaţiile furtunoase şi zgomotoase din jurul Mediteranei.

Nu ar avea sens să căutăm în preistorie pe cel care a inventat clopotul, dacă prin acest termen înţelegem orice corp metalic lovit pentru a emite un sunet. În Ieşirea28.33, Moise reglementează îmbrăcămintea lui Aaron: pe margine, în jurul tiviturii, trebuie să pună clopoţei de aur pe fir purpu­riu, alternînd cu ciucuri în formă de rodie. Accesorii asemănătoare au fost găsite în morminte din toată zona dintre Cipru şi Sudan. Ele constrastează puternic cu zurgălăii mezoamericani din lut. Cel mai vechi clopot găsit în China datează din 1250 î.H. În Occident, cîteva clopote turnate au supravieţuit din cea mai recentă epocă a metalului; cel din Nimrud [Asiria] a fost datat la 612 î.H. Spre deosebire de China, unde arta turnării clopotelor – inventată cu mai mult de 500 de ani mai înainte – a supravieţuit fără întrerupere, în Occident, aceasta a fost pierdută în timpul Antichităţii. Tintinnabulum-ul roman (sunetul cuvîntului spune ce înseamnă acesta) era făcut din plăci de metal nituite. Tintinnabulum-ul şi crepitaculum-ul sunau, în cel mai bun caz, ca tălăngile noastre pentru vaci.

Chinezii sunau clopotele pentru a vesti întrunirea adunărilor imperiale. Foloseau patru limbi di­ferite pentru a da ordine soldaţilor „în luptă şi la dans“. În cimitirul de lîngă camera mea din Japonia, bambusul şi zurgălăii continuau să clinchetească, stîrnite de vînt, mult după ce cădelniţa parfumată se stinsese în noapte. Grădinile romane erau vegheate de figura lui Priap, echipat cu clopoţei ce răsunau în vînt.

După cum se pare, instrumente de făcut zgomot au fost folosite peste tot, şi nu doar pentru a atrage atenţia, ci pentru a curăţi aerul de spirite nedorite ori pentru a îndepărta norii de furtună. Conform lui Josephus, regele Solomon a suspendat un clopot de aur de bîrna cea mai înaltă a templului, pentru a alunga păsările. Romanii legau tintinnabulade scuturile lor, pentru a atrage atenţia inamicului asupra feţei paralizante a Meduzei, sculptată pe placa de bronz din centrul scutului. Clopotele deschideau spaţiul procesiunii bacantelor. În cultul lui Astarte, preoţii loveau un inel ce scotea un sunet ascuţit.

Autorii greci şi latini nu deosebeau clopotul deschis, în formă de cupă, de sfera aproape închisă a zurgălăilor. Cele mai multe clopote din Antichitatea mediteraneană erau suficient de mici pentru a fi prinse de haine sau ţinute şi scuturate cu o mînă. Cele mai mari, precum gongurile sau cilindrii de metal, erau folosite pentru deschiderea pieţelor de peşte, a băilor şi circurilor. Plutarh scrie de „clopote pe plase întinse peste rîu, care au sunat atunci cînd oamenii au încercat să scape înot din oraşul asediat Xantus“. Cîinii, caii, vacile, caprele, porcii şi oile purtau clopoţei la gît. În Pompei au fost găsite scheletele a doi cai, fiecare cu cîte trei clopoţei ataşaţi. Păstorii şi alţi „vulgari“ do­reau să fie înmormîntaţi cu clopoţeii pe care îi puseseră la gîtul animalelor. Clinchetul ţinuse vam­pirii şi fantomele departe de caprele şi vacile lor şi ar fi putut acum să protejeze şi trupul lor ne­însufleţit de asemenea fiinţe supranaturale. Un martir creştin, Sisinnus, a fost înmormîntat cu clopoţel la gît prin ordin judecătoresc. Magistratul roman dorise astfel să îşi arate dispreţul pentru acest acuzat, un om la fel de iraţional ca o bestie.

Paznicul de noapte grec era cunoscut sub numele de codonophor,purtător de clopoţel. Femeile publice din Pompei foloseau cercei sub formă de clopoţei. În Evul Mediu, nebunilor, bolnavilor de lepră, călăilor şi proştilor publici li se coseau cu forţa clopoţei de haine.

Efectul sonor al metalului lovit a fost dintotdeauna dublu: raţional şi straniu, util şi morbid. Metalul evocă alte spirite decît tam-tamul. Toba dă voce materialelor obţinute din vieţuitoare – din lemn şi piele. Talgerele şi zurgălăii, clopotul şi gongul suscită vocile subterane ale spiritelor din adîncul pămîntului, de unde a fost extras metalul.

În timpul Părinţilor Bisericii, ierarhia creştină era precaută în privinţa clopoţeilor,la fel ca în cazul tuturor instrumentelor care fac zgomot. Ioan Hrisostom ţine o predică împotriva superstiţiei, în care se leagă de lovirea obiectelor de metal. El simte nevoia să denigreze sunetul, citîndu-l pe Sf. Pavel (1 Cor. 13.2): „Dacă pierd caritatea, nu sînt cu nimic mai bun decît o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor, nu sunt nimic“. Sfîntul Ioan Hrisostom blestemă folosirea clopoţeilor ca amulete sau talismane: „... şi ce să mai spun de zurgălăii, ataşaţi de încheietura mîinii cu şnururi purpu­rii, umplute cu cine ştie ce prostii, cînd nu ar trebui să încredinţăm copiii noştri altei protecţii în afara crucii?“3 Dintr-un motiv diferit, Ignaţiu din Antiohia le cerea colaboratorilor săi să se abţină de la fo­losirea plesnitoarelor şi a clopotelor. El le ordonă diaconilor săi să îl cheme la slujbă pe fiecare creş­tin apelîndu-l pe numele său – „omnes nominatim“. Odată cu creşterea numărului de credin­cioşi, diaconii nu au mai putut însă îndeplini această datorie şi, ca urmare, a fost stabilit un nou rang bisericesc, numit cursor, praecosau monitor. Aşadar, respingerea clopotelor era menită să sublinie­ze caracterul nonsuperstiţios şi nonpublic al bisericii timpurii.

Toate acestea s-au schimbat încă înainte de oprirea persecuţiilor. Pe măsură ce biserica suferea schimbarea de la frăţie la comunitate organizată, preoţii au început să folosească gonguri, plesnitoare, zurgălăi şi clopote pentru a anunţa începerea slujbei. Apare un termen tehnic ce desemnează sunetul şi sursa sa: „signum“. Cuvîntul semnifica atît zgomotul, cît şi instrumentul folosit pentru a-l crea. Signum tangere,signum conmovere4a devenit echivalent cu „a convoca“.

În jurul anului 320, un sihastru cu experienţă, Pahomie, a abandonat viaţa solitară pentru a deveni conducătorul unei largi comunităţi de călugări, care şi-au petrecut mai apoi traiul sub diriguirea sa în Tebaida, de-a lungul Nilului. Acolo, trompeta sacră egipteană a fost adoptată pentru a suna adunarea călugărilor, iar pe lîngă asta, un novice era trimis cu un „ciocan de deşteptare“, să bată la uşa fiecărei celule. Pînă în secolul V, cele două sarcini au fost unificate cu ajutorul unui singur instrument, toaca[semantron],„lemnul sacru“ găunos, plasat în centrul mănăstirii. Mai tîrziu, un instrument de me­tal, sideron,a înlocuit din cînd în cînd lemnul scobit. Sub numele de biloşi klepalo,aceste instrumen­te şi sunetele lor au rămas familiare călugărilor ruşi pînă în secolul XVIII. Unele erau ţinute în mînă, altele puteau fi puse pe umăr şi lovite cu un ciocănel, uneori de către un asistent ce mergea alături. Alteori erau folosite două cutii de rezonanţă, suspendate de o ramură şi împinse apoi să se ciocnească una de cealaltă. Misionarii greci din Nordul slavon au lăudat virtuţile acestui simandrum. În 1200, Antoniu din Novgorod îl citează pe Teodor Studitul: „Simandrum-ul grec ne-a fost dat de îngeri“. Sunetul gongului de metal sau de lemn a fost comparat cu sunetul trompetelor men­ţiona­te în Vechiul Testament; i-a fost atribuită puterea de a ţine demonii la distanţă. Cele mai bune astfel de instrumente produceau un bubuit profund, echilibrat şi aparte, însă sunetul lor nu avea armonia sau vuietul clopotului.

După ce arabii au ocupat Ierusalimul în 638, după un asediu de patru luni, au redactat aşa-numitul Pact din Umar, prin care impuneau anumite reglementări în detaliile practicii liturgice creştine. Printre acestea s-au numărat restricţiile privind semnalele folosite pentru chemarea la slujbă. Conform credinţei islamice, sunetul clopotului trimite vibraţii care deranjează pacea şi liniştea spiritelor invizibile ale morţilor, ce rătăcesc prin aer.5 A fost interzisă expunerea crucii în afara clădirii bisericii, itinerarele prin care puteau fi trecuţi porcii prin oraş au fost strict delimitate, iar nivelul de zgomot produs de creştini a fost limitat. Cînd Godefroi de Bouillon şi cruciaţii săi au intrat în oraş în 1099, un membru al cortegiului său a raportat că Ierusalimul, sub stăpînire musulmană din 638, nu deţinea niciun clopot şi că tragerea clopotelor nu era o practică cunoscută în acest oraş. La acea dată, clopotele deveniseră comune în Europa.6

Putem data cu aproximaţie prima folosire a unui clopot de biserică în Europa. În 535, un diacon din Cartagina, Fulgenţiu Ferrandus, îi scria prietenului său Eugippus, stareţul unei mănăstiri din Napoli. Scrisoarea acompania un obiect, folosit deja în Africa de Nord, care introducea „un obicei sacru al celor mai binecuvîntaţi călugări: sunarea unui clopot rezonant“. Datorită unor referinţe ulterioare despre modul în care era folosit obiectul (cu ajutorul unor frînghii), putem stabili că aceasta e prima menţionare a sunării clopotelor atîrnate pentru slujba creştină. Cu toate acestea, rapoartele despre „signum“ din primele secole creştine nu evidenţiază vreo convingere că sunetul ar sfinţi locul, timpul sau persoana.

Toate acestea s-au schimbat odată cu penetrarea bisericii în rîndul celţilor. Sunetul însuşi a dobîndit un sens specific, dincolo de sincronizarea acţiunii, şi care nu poate fi redus cu uşurinţă la super­stiţie. În Irlanda, sceptrul, cartea şi clopotul erau obiectele de care misionarul celtic nu se despărţea niciodată.7 Aceşti misionari găsiseră şi au apropriat un instrument al cărui sunet a devenit caracteris­tic pentru demersul omului cu har. Un nou sunet a făcut ca aura omului cu har să fie perceptibilă cu urechea. Într-o cutie ornamentată cu giuvaiere din secolul XI din Dublin, se poate vedea clopotul-mărturie al Sfîntului Patrick: Clog-an-udachta. Un astfel de obiect ar fi putut fi găsit în mormîntul sfîntului.8 Sfîntul Columban e adesea desenat scuturînd un clopot. Bonifaciu a folosit cu siguranţă unul în călăto­riile sale în Friesland (nordul Olandei). Acest instrument, scuturat cu mîna, a devenit un simbol al Cu­vîntului Divin, o rugă către ceruri. Vechile clopote celtice erau atît de respectate, în­cît cutiile în formă de clopot în care fuseseră ţinute sînt printre cele mai preţuite tipuri de giuvaiere irlandeze şi sco­ţiene. În nordul Angliei, aceste clopote misionare erau venerate ca relicve, precum oasele sfinţilor.

Un nou nume a fost creat pentru acest obiect, un cuvînt care e probabil de origine celtică mai degrabă decît continentală: clocca. Mai tîrziu, italienii l-au numit campana,referindu-se astfel la provincia de unde proveneau cele mai multe. Nolapoate fi un oraş din acea zonă. Caccabulum, folosit pentru sunet, poate fi pur şi simplu o reflexie a acestuia.

Un clopot cu sunet plăcut era o rară excepţie în 615. În acel an, regele Chlothar a descoperit cu surprindere un clopot cu „sunet dulce“ în Köln, care l-a impresionat într-atît, încît l-a transportat la Paris. În timpurile carolingiene, sunetul metalic al talgerelor înlocuise de mult trompeta mănăs­tirească, iar în Occident, sunetul instrumentelor de lemn era păstrat pentru cîteva ocazii speciale, legate de penitenţă. Clopotul a devenit instrumentul de convocare al Vestului, în timp ce Estul creştin a prefe­rat lemnul.9

După ce au devenit emblema misionariatului, clopotele turnate au fost tratate în Europa creştină ca şi cum ar fi fost un fel de persoane. Clopotele aveau în mod frecvent nume. Numele şi „vo­caţia“ unui clopot sînt înscrise pe coroana sa. Iată cîteva inscripţii tipice: „Laudo Deum verum [Laudă adevăratului Dumnezeu] ... plebem congrego [adun oamenii săi] ... vivos voco [chem pe cei în viaţă] ... defunctos ploro [îi plîng pe cei morţi] ... pestem fugo [alung ciuma] ... fulgorem frango [alung norii de furtună]“.10 Scriu toate acestea într-un sat mexican, în care tocmai sună două clopote. Ştiu numele lor, pentru că le recunosc vocile. Mă surprinde că Rosary glăsuieşte aşa tîrziu şi îmi ia ceva timp să înţeleg de ce. Ca toată lumea, aud sunetul celei de-a treia trageri a clopotului trecerii11, care mă înştiinţează că Don José mai trăieşte şi că luăm cu toţii parte la ultima sa oră. Clopotele răspîndesc peste tot ştiri şi alungă demoni.

Clopotele creştine unesc oamenii într-o frăţie a rugii. Funcţia socială centripetă e completată de o funcţie centrifugă; cît de departe poate fi auzit şi simţit, clopotul îi încorporează pe cei care ascultă într-un spaţiu acustic comun. Nimic nu exprimă aceasta mai bine decît ceremonia solemnă a excomunicării, care a început să fie folosită după anul 1000: „lîngă clopot, carte şi lumînare“, doisprezece preoţi cu torţe aprinse în mîini se adună în jurul episcopului, pentru a-l condamna pe păcătos să trăiască dincolo de bătaia clopotelor diecezei. Puterea sacră a clopotului transpare în mod clar în ritualuri.12

Cel mai vechi text care s-a păstrat despre binecuvîntarea specială pentru clopotele de biserică provine din Spania, cu cîţiva ani înainte de cucerirea peninsulei de către musulmani. Ceremonia se deschide cu exorcizarea solemnă a metalului topit. Spiritele necurate şi rele care s-au prins de metal la naşterea sa în pîntecele pămîntului sînt expulzate din masa în fierbere. Preotul se roagă ca acest bronz să devină la fel de pur ca trompetele folosite din ordin divin în Sinai... ca Dumnezeu să înzestreze sunetul acestui clopot cu puterea de a curăţa inimile de lene şi apatie, să stingă flăcările poftei şi să lu­mineze povara păcatului în toţi cei pe care îi atinge... ca Dumnezeu să îi dea puterea să îi întremeze pe cei slăbiţi, să le dea consolare celor trişti şi curaj pentru pocăire păcătoşilor.

E în mod clar o ceremonie sobră de binecuvîntare. În acest text timpuriu nu apare niciun cuvînt des­pre riturile ciudate care tratează clopotul, un secol mai tîrziu, ca şi cum ar fi o persoană, mai de­grabă decît un obiect – şi care l-au determinat pe Carol cel Mare să interzică „botezarea“ clopotelor în 798: ne cloccas baptizent.

Chiar înainte de înlocuirea plăcilor metalice nituite ale tintinnabulum-ului cu clopotul turnat, unele mănăstiri din jurul lacului Constanţaau făcut din clopot subiectul unui ritual special. Din respect pentru sunetul metalului, binecuvîntarea acestui vas sacru era rezervată episcopului acelei dieceze în care urma să îl anunţe pe Dumnezeu. Prin această consacrare solemnă, ceremoniile au început să semene celor în care subiectul e o persoană, precum botezul sau chiar hirotonisirea preoţilor.

Dintîi era pregătită în mod ritual o apă specială „de botez“. Clopotul era spălat cu aceasta pe dinăuntru şi pe dinafară. Era apoi uns cu mir, uleiul pregătit în fiecare Joie Sfîntă de episcop, care e folosit la hirotonisirea preoţilor, a regilor şi a altarelor. Clopotul era marcat cu cruci uleiate de patru ori în afară şi de trei ori înăuntru. Fiecărui clopot i se dădea un nume de botez – ca unui copil. Ca la bo­tez, era adăugată sare în apă. În timpul ceremoniei, o cădelniţă era aprinsă lîngă clopot, pentru binecuvîntarea Cărţii. Diaconul termina ritualul prin citirea evangheliei, cu toată solemnitatea unei liturghii. În anumite regiuni, chiar şi în zilele noastre, clopotele au naşi care îi stau alături la ceremo­nie. După ce a luat sfîrşit binecuvîntarea şi înainte de a fi tras pentru prima oară, clopotul e îmbrăcat într-o haină albă de botez. Din motive practice şi simbolice, clopotul era instalat în punctul cel mai înalt al unei clădiri, turn sau turle.

Turnurile au fost asociate şi în alte părţi cu clădirile religioase. Pagoda, piramida, ziguratul mesopota­mian sau coloanele folosite în venerarea persană a focului, ca să nu mai spun de obeliscurile din Egipt sau Etiopia sau de meterezele tempului din Ierusalim – cumva intră în acelaşi tip. Toate aceste simboluri vorbesc despre înălţimile vizibile care trebuie escaladate, în mod real sau mental. Niciunul nu are însă un glas anume. Folosirea clădirii turnului pentru a răspîndi un sunet religios e o invenţie apărută în zorii Evului Mediu, sub forma clopotniţei şi a minaretului.

Începînd din secolul V, bisericile au început să construiască turnuri pentru clopote. San Apollinare Nuovo şi San Apollinare in Classe din Ravenna au turnuri rotunde. Un mozaic din Santa Maria Maggiore din Roma, realizat în timpul lui Sixtus al III-lea (432–440), ne arată o biserică cu două ase­menea turnuri rotunde. Dorinţa de a agăţa clopotul într-un loc înalt precedă existenţa acelor clopote într-atît de puternice şi grele, încît era nevoie de o clădire specială pentru a le adăposti. În 752, papa Şte­fan al III-lea a înălţat o clopotniţă pentru trei clopote de biserică la Sfîntul Petru, în Roma. Greuta­tea tintinnabulum-ului şi dorinţa de a-l face auzit au contribuit la comandarea acestei piese speciale de arhitectură. În secolul XI, turnul clopotniţei a devenit o imagine comună, iar în secolul XII devenise parte integrantă a oricărei biserici parohiale sau catedrale. Treptat, a găsit adăpost şi în Bise­rica Ortodoxă. În jurul anului 865, dogele Orso a trimis douăsprezece clopote din Veneţia împăratului Mihail al III-lea, cunoscut sub numele de „Beţivul“. Acestea au fost instalate în magnifica clopotniţă de lîngă Sfînta Sofia, şi în mai puţin de un secol auzim de clopote în vecina Lavra, apoi pe muntele Athos. Clopotul nu s-a luptat însă cu simandrum-ul ca instrument de convocare. Fără îndoială, e o exagera­re afirmaţia că e o invenţie occidentală, iar Biserica Ortodoxă nu a folosit clopotul înainte de seco­lul XI. Dar ceea ce e sigur e că instrumentul cel mai răspîndit pentru chemarea credincioşilor la slujbă era „lemnul sfînt“.13

Nu existau minarete pe vremea lui Mohamed şi în primele secole ale Islamului. Cînd Profetul şi discipolii săi au ajuns la Medina, s-au rugat fără nicio chemare preliminară. Hadithulspune însă că Mohamed, observînd că evreii folosesc sofar-ul pentru a-şi aduna congregaţia, iar arabii creştini nâquˆs,şi-a dorit propria cale. I-a dat ordin lui Bilal să se urce pe cel mai înalt acoperiş al oraşului şi să strige chemarea la rugă. Invitaţia a ajuns atît de departe cît poate ajunge vocea unui om, dar nu mai mult. Prima menţiune a folosirii uzuale a unui turn în acest scop datează din 903. Cu toate acestea, nu e vorba, încă, de un minaret construit special, ci de un turn de veghe preexistent în meterezele oraşului. Pînă în prezent, nici originile funcţionale, nici cele arhitecturale ale minaretului nu au fost studiate în mod corespunzător.

Turnul clopotniţei e în serviciul unui instrument de metal, şi nu, ca în cazul minaretului, în serviciul vocii umane. Ceea ce uneşte membrii parohiei e un sunet produs în mod mecanic. Mohamed, care era şi el un iconoclast, a definit mărimea comunităţii după raza vocii unui muezin. Biserica occidentală a stabilit instrumente mecanice pentru a suna şi a traduce invitaţia la rugă a lui Dumnezeu.

Difuzoarele hi-fi instalate în vîrful unei biserici sau moschei aduc o inovaţie profundă. Clopotul-substitut, produs al unei sinteze electrostatice sau electronice, transmite o copie-simulacru a unui instrument. Duce la apogeu convingerea că orice instrument făcut de om poate fi pus în slujba divinităţii. Cînd difuzorul e instalat în vîrful unei moschei pentru a transmite o chemare înregistrată a muezi­nului, ceea ce se transmite public e o ruptură cu o parte esenţială a Coranului: regula strictă împotriva creării unei imagini. Turnul clopotniţei e parte dintr-un asamblaj mecanic. Oferă suport de lemn sau piatră pentru un instrument de metal care a fost încorporat în cultul creştin. E cu totul diferit de minaret, care, precum un podium, îl expune pe unul dintre credincioşi şi măreşte raza vocii sale.

Credinţa că instrumentele tehnologice pot fi asociate în mod intim cu celebrarea unei religii bibli­ce constituie o rădăcină profundă din care a evoluat atitudinea europeană faţă de tehnologie. Din cele mai vechi timpuri, biserica a susţinut că are capacitatea de a-şi apropria şi a binecuvînta „orice există“ în folosul său – ecclesia omnia benedicata fost mottoul său pînă în Evul Mediu tîrziu. Sute de ritualuri s-au succedat, şi fiecare a fixat un set de reguli sau proceduri ale acestor binecuvîntări. Clădirile şi animalele domestice, săbiile şi plugurile, paturile conjugale şi lumînările sînt printre lucrurile nenumărate elevate astfel, în mod solemn, într-o sferă a credinţei. Binecuvîntarea clopotului de biserică e doar una dintre aceste liturghii, însă una foarte solemnă. Sunetul său creează cumva comuni­tatea din jurul său. Această putere e recunoscută atît în Estul slavon, cît şi în Vestul latin.

Lynn White a observat că în primele secole ale celui de-al doilea mileniu se cristalizează o diferenţă clară în relaţia cu lucrurile materiale, prin care Biserica Greco-Slavonă din Est se deosebeşte de cea occidentală, predominant catolică. În timp ce în Vest aparatele mecanice sînt introduse în liturghie, biserica estică se fereşte de orice înlocuire a acţiunilor corporale prin mijloace tehnice. Această diferenţă e ilustrată în mod clar de atitudinile diferite ale celor două biserici faţă de folosirea orgii. În Evul Mediu tîr­ziu, orga începe să interfereze cu cîntul simplu (numit adeseori cînt gregorian), care, în ciuda diferenţelor regionale, dominase toate liturghiile din Vest. Bisericile bizantine rezistă însă şi refuză folosirea sa în interiorul clădirii bisericii. Nu la fel stau lucrurile în cazul clopotului. De timpuriu, arta turnării clopotului fusese adusă în Rusia de călugări celţi nomazi care erau meşteri fierari, astfel încît în timpul Renaşterii, Rusia era ţara cea mai dotată cu clopote din întreaga creştinătate. E remarcabil faptul că biserica rusă, care a păzit cu atîta grijă liniştea din clădirile sale de biserică, permiţînd doar folosirea vocii umane în liturghie, a umplut aerul cu sunetul clopotelor.

Încă mai remarcabilă decît acceptarea ecumenică a clopotului în biserica estică şi vestică e recu­noaş­­terea importantului rol civic al clopotului în timpul secolului XIX. În timpul valurilor liberale anti-bisericeşti din ţările Sudului european, „dreptul la clopot“ a devenit un punct major de litigiu între episcopul catolic şi autorităţile civile. Ce drept are prefectul să reducă la tăcere clopotele după ora 7 seara? Sau să dea ordin să fie trase clopotele pentru a anunţa un incendiu? Ori pentru a anunţa tre­cerea unei oficialităţi importante prin oraş? Atunci, clopotarul nu trebuie plătit de primărie? Are primăria dreptul de a interzice sunarea clopotului morţii în timpul epidemiei, pentru a evita panica­rea cetăţenilor? Dintr-un studiu al ordinelor judecătoreşti şi al deciziilor Curţii Supreme din Franţa, devine foarte clar faptul că sunetul clopotului – pînă la începutul secolului XX – stabileşte într-un mod puternic stăpînirea asupra spaţiului pe care îl umple.

S. venea de la antipozi. Era inocentă la clopote. Din interior, s-a simţit copleşită de vocea „Sfîntului Pe­­tru“, din turnul stîng al catedralei din Köln. Împărtăşind această invazie asupra intimităţii ei, m-a făcut să realizez că am trăit, în aceste ultime decenii, printre oameni pentru care sunetul clopotu­lui e doar un element recognoscibil dintre multele modele care se evidenţiază din zgomotul în care trăiesc şi mor.

Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu

Note:

  * Drepturile de autor pentru Ivan Illich, „Le haut-parleur sur le clocher et le minaret“, publicat în Le Perte des Sens,Paris, Fayard, 2004, îi aparţin lui Valentina Borremans. Editorii îi mulţumesc Valentinei Borremans şi, de asemenea, lui Sajay Samuel pentru medierea acordării drepturilor de publica­re. Articol scris în ianuarie 1990 de Ivan Illich, cu titlul origi­nal „The Loudspeaker on the Tower: Belfry and Minaret“.

  1. Pînă de curînd, peisajul Bisericii Catolice fusese marcat de un clopot ce suna de trei ori pe zi, oprind munca la cîmp şi conversaţia la masă. Grupurile se ridicau în pi­cioare şi recitau de trei ori Ave Maria, un ritual numit „Angelus“. Această triplă invitaţie are o istorie în trei paşi. Clopotele de seară au fost auzite pentru prima oară în Milano după 1296, ca un fel de semnal de stingere a fo­curilor pe fondul recitării unei Ave Maria. În următorii cincisprezece ani, obiceiul a prins din Ungaria în Thurin­gia, din Avignon în Napoli, ca un memento explicit al Bu­nei Vestiri. Pînă la sfîrşitul secolului XIV, aceleaşi trei Ave Maria erau spuse şi dimineaţa, amintind credincioşilor de veghea Mariei sub cruce. Semnul de amiază, anun­ţînd timpul pauzei de masă, a fost introdus abia în timpul secolului XV, la indicaţiile regilor Franţei, ca rugă pentru victoria împotriva turcilor sau pentru pace. Contopirea celor trei rugăciuni cotidiene, la care erau invitaţi toţi credincioşii, indiferent unde se aflau, a fost realizată în timpul celor două decenii de dinaintea Reformei şi s-a înce­tăţenit foarte repede ca ritual ce dă ritmul zilei.

  2. Ann Hollander, Seeing Through Clothes: Fashioning Ourselves,New York, Arno, 1980, publicată iniţial în 1975.

  3. Ioan Hrisostom, „In epist. I ad Cor., Hom. 12, 7“, Migne, Patrologiae cursus completus. Patrologia graeca (PG), Paris, 1844–1864, 61, pp. 105–106.

  4. Expresiile latine trebuie traduse în acest context: „a atin­ge clopotul“, respectiv „a mişca clopotul“. (N. tr.)

  5. Satis N. Coleman, The Book of Bells,New York, John Day Co., 1938. Vezi şi F. W. Hasluck, Christianity and Is­lam under the Sultans,Oxford, Clarendon Press, 1929, p. 189, n. 1.

  6. „Timp de mai mult de patru secole şi jumătate de domina­ţie arabă (638–1099), nâquˆs [un fel de plesnitoare evoluată din folosirea, în secolul VI, a două bucăţi de lemn suspendate de ramură, ciocnite una de alta] a fost singurul instrument de convocare a creştinilor din Ierusa­lim.“ Edward V. Williams, The Bells of Russia,Prin­ceton, Princeton University Press, 1985, p. 11, citîndu-l pe Al­ber­tus Aquensis (sau Albert, canonic de Aix-la-Cha­pelle), Geschichte des ersten Kreuzzuges,Jena, Diederichs, 1923, vol. 1, Die Eroberung des heiligen Landes,p. 315. Williams oferă o bibliografie cuprinzătoare.

  7. Bibliografie cuprinzătoare in Henri Leclercq, „Cloche, clochette“, „Clocher“, „Clochettes celtiques“, in Diction­naire d’archéologie chrétienne et de liturgie,Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1948, a doua parte a vol. 13, col. 1954–1991.

  8. Primii fabricanţi cunoscuţi ai clopotelor creştine de tip nituit au fost „Tasag“, „Cuana“ şi „Mackecht“ – trei fie­rari pe care i-a adus Sf. Patrick în Irlanda în secolul V. Cf. Percival Price, „Bell“, in The New Grove Dictionary of Music,ed. Stanley Sadie, London, Macmillan, 1980, vol. 2, pp. 424–437. Bibliografie cuprinzătoare.

  9. După Legea Sf. Benedict (530–540), o „... re­ferinţă furnizează evidenţa clară a prezenţei semantronului în Occident. Amalarius din Metz, în capitolul 21 al De ecclesiasticis officiis(823), compară caracterele diferite ale lemnului şi bronzului în procesul de chemare a cre­dincioşilor la slujbă: «Mai mult, pompa semnalelor produse de vasele de bronz e abandonată, iar sunetul lemnului, cumva mai umil decît cel al bronzului, e pro­dus pentru a chema oamenii la biserică. E posibil ca acest obicei al Bisericii Catolice, mai umil decît cele de azi, să fi fost copiat din timpuri antice, mai precis din timpurile în care biserica se ascundea ... Constanti­no­polul continuă să folosească lemnul, nu din cauza lipsei bron­zului, ci datorită unei tradiţii venerabile» [Migne,Patres Latini (PL), 105, 1201]“. Williams, pp.11–12.

10. Alte exemple: „funera plango ... fulmina frango ... sab­bata pango ... exito lentos ... dissipo ventos .... paco cruentos“.

11. Tras pentru prima oară, după Beda Venerabilul, cu oca­zia morţii stareţei Hilda, în 680. A. Holder, ed., Histo­ria ecclesiastica gentis anglorum,Freiburg, Mohr, 1985, cartea a 4-a, cap. 23, p. 23.

12. Peste secole, clopotul a devenit un actor important în poveştile populare. Te puteai ascunde sub el, protejîn­du-te astfel de rău. Clopotul avea puteri de vindecare. Nici nu trebuia să îl atingi, sunetul era suficient pentru a îndrepta un schilod. Rupea vraja întunericului. Cînd soldaţii au încercat să îl fure, ca material pentru tunuri, clopotul a rămas în comuna sa; zbura înapoi. Uneori era încăpăţînat şi refuza să sune cînd era tras – de exem­­plu, de un preot ce fusese pus sub interdicţie. Alteori suna singur, pentru a atrage atenţia asupra unui incendiu ori a semnala apropierea inamicului. Pre­venea sau prezicea viitorul. Clopote care fuseseră înecate se ridicau din ape în noaptea Sfîntului Ioan şi începeau să sune peste mlaştini şi lacuri. În secolul XIV, un jură­mînt pe clopot era mai ameninţător decît un ju­rămînt pe Biblie. Clopotul însuşi ajunge la fel de departe ca sunetul său, urmăreşte răufăcătorul şi poate ucide. Vezi Ernest Morris, Legends O’ The Bells,London, Samp­son Low, Marston & Co., Ltd., 1974.

13. Leclercq, col. 1970.