Numărul #35, 2010
+

Criza universității, criza societății
Bogdan Ghiu

Criza universității nu a așteptat actuala (anti-)criză mondială explicită, prin care criza capitalismului, mai exact capi­talismul de criză, capitalismul-criză caută să se relanseze „dialectic“, profitînd tocmai de propria imposibilitate împinsă la limită, abuzînd de propriile abuzuri prin traducerea și transferarea lor politică spre întreaga populație planetară. Sîntem șantajați cu salvarea unor societăți îmbolnăvite.

Criza universității poate fi, cel mult, amplificată și radicalizată de actuala criză generală, de actualul regim de criză (regim al guvernării prin criză). Criza universității are propria ei istorie. Și, ca atare, a anticipat și a simulat „în efigie“, încercînd s-o provoace în reali­ta­te, criza mondială. Dacă umanitatea nordică (occidentală) nu și-ar fi delegat tot mai mult creativitatea morală dispozitivelor teh­nologice și s-ar fi comportat cu adevărat pragmatic (elaborînd teh­nici de luptă, adică de rezistență), criza universității ar fi putut (logic, virtual, intensiv) declanșa social-politic, nu econo­mic-politic, criza mondială, o criză cu adevărat vindecătoare, de eli­berare, nu de aservire, așa cum este criza actuală (instrument pentru putere, nu pentru societate). Din acest punct de vedere, capitalismul poate fi privit ca o metacriză, ca o bătălie pentru criză.

Se poate afirma că, în lipsa proletariatului divizat prin atragerea, la centru, spre clasele de mijloc, iar la periferie (în Sud) împins spre spectralitatea lumpenului, universitatea a reprezentat, după revoltele din 1968, avangarda, mai mult sau mai puțin ignorată, a luptelor capitalismului actual, devenit „imaterial“, adică în același timp „libidinal“ și „cog­nitiv“: o miză și principalul teren de luptă.

Criza anilor ’60 culminase, în avangarda ei universitară, cu afirmarea dorinței, prin care tineretul postbelic sfida ideologia ca­pi­ta­listă a „interesului rațional“. Drept urmare, capitalismul a dat curs tocmai acestei fibre (dintotdeauna a lui), conducînd spre apariția a ceea ce s-a numit „capitalismul libidinal“ al zilelor noastre. Forța productivă a fluxurilor eliberatoare, deteritorializante, de dorință a fost recaptată și recodificată: deteritorializarea produce, azi, transteritoriul sau postteritoriul global – lumea-teri­toriu. Dorința a încetat prin urmare să mai fie revoluționară, devenind nu absurd represivă, ci, mult mai rău, simulat eliberatoa­re. Revoluția nu era înăbușită în sînge, ci se sufoca în propria ei parodie.

Bătălia pentru dorință a fost pierdută dat fiind că a fost falsificată. După ce, la sfîrșitul anilor ’60, fusese terenul luptei pentru exproprierea dorinței, universitatea a devenit în deceniile următoare teren de luptă pentru aproprierea și (re)definirea cunoașterii. Imediat, în paralel, a apărut și replica mimetică a capitalului, conform aceleiași strategii de preluare-deturnare prin simulare: ideologia așa-zisei „societăți a cunoașterii“, celebrată „libertarian“ (adică radical individualist, sălbatic, regresiv, „naturist“, „pionieristic“ capitalist), a transferat, din nou, potențialul revoluționar pe te­ren exclusiv tehnologic. Revoluția devine, prin deplasare (concept psihanalitic), o tehnică: mediu controlabil de control. În felul acesta, capitalismul devine tot mai mult un expert în traduceri, transferări, translatări.

Universitatea, s-a afirmat, este echivalentul actual al fabricii, al uzinei. Și cred că este adevărat. Ea nu trebuie deci, așa cum atra­ge atenția, mai jos, George Caffentzis, să viseze, așa cum încă mai era cazul în 1968, să se conecteze la alte lupte, universita­tea nu este un mediu separat și închis, ci terenul central, principal de dispută. În Nordul postindustrial, universitatea este deja integrată în producția de capital. Cel mai important pentru ea este să-și poarte luptele cu atenție la ea acasă.

Pentru că este foarte posibil ca, în Nord (pentru a abandona falsa dihotomie Est/Vest), universitatea să fie, azi, singurul teren de luptă, singurul teren pe care lupta de reapropriere a producției mai este vizibilă și posibilă, efectivă. Strategic, luptele actuale ale universității sînt, structural, luptele societății înseși.

Neoliberalizarea universității caută să extindă și să radicalizeze tradiționala biopolitică liberală a codificării umanității sub forma individului-capital și a populației-resursă (în același timp unealtă și materie). Pentru că este mai simplu, mai economic să formezi din fașă în loc să reprimi și să reformezi mai tîrziu, la nesfîrșit. Astfel încît universitatea neoliberală caută să formeze, prin deturna­rea banilor publici (în schimbul viitoarei păci sociale, deci al tihnei oamenilor politici), resurse productive pentru capital, nu cetățeni critici, lucizi, liberi. Din fașă!

Global, geostrategic, prin „Procesul Bologna“ (și „Strategia Lisabona“), Uniunea Europeană (postimperialism „demo­cratic“, econo­micos-econo­mic) caută să șteargă definitiv „disidența“ și „diferența“ europeană.

România este un trist exemplu perfect al reușitei strategiei postimperiale de racolare a fostelor colonii informale, a fostelor perife­rii ca masă (și scară) de manevră, ca mediu de presiune. Actuala prestație a României, atît la nivel politic, cît și, mai grav, la nivel so­cial, e una de coadă (globală) de topor.

Nimic mai străin, mai exotic, mai neavenit pentru populațiile universitare indigene reunite, adică atît pentru triburile de stu­den­țime, cît și pentru castele profesorale deja industrial produse și reproduse, decît actualitatea impera­tivă și centralitatea strategică a luptelor din cîmpul universitar global. România este deja, de mult, o fabrică provincială de diplome pentru o piață a cunoașterii și a muncii ironic inexistentă. Foarte rapid, univer­sitatea românească a devenit farsa concentrat-lizibilă, dar în registru tragico­mic, a redefinirii cunoașterii în registru capitalist-global.

Iată de ce am considerat o datorie intelectuală, și un act de adevărat jurnalism, să conectăm parodica universitate românească la disputele de idei și la luptele de stradă care o privesc, care, cu voie, fără voie, sînt ale ei.

Criza universității, nu criza economică financiar provocată, este adevărata criză globală accesibilă, neconfiscată, în care lupta (mai) poate să fie purtată.