Numărul #35, 2010
+

Transformarea cunoașterii în marfă. Procesul Bologna – Strategia Lisabona
Réseau Europe – reseau-europe.eu

 

Un proces coordonat la nivel european

Actul I. Procesul Bologna (1999)

Așa-numitul „Proces Bologna“, în care sînt angajate azi 46 de țări europene, a fost inițiat în 1999. Obiectivul l-a constituit crearea unui sistem european de armonizare, evaluare și comparare a instituțiilor de învățămînt superior din Europa; ceea ce, pe lîngă faptul de a favoriza mobilitatea studenților și a personalului profesoral, pregătea și des­chiderea spre concurență și spre transformarea învățămîntului superior într-o marfă.

În 2001, la Praga, obiectivul economic devine explicit: „În Europa de mîine, întemeiată pe o societate și pe o economie a cunoașterii, a te dota cu o strategie în materie de educație și de formare continuă se dovedește absolut necesar pentru a putea răspunde provocărilor pe care le constituie competitivitatea economică...“ În 2003, la Berlin, obiec­tivele așa-numitei „Strategii Lisabona“ sînt integrate în Procesul Bologna.

 

Actul II. Strategia Lisabona (2000)

Strategia Lisabona, așa-numită pentru „economia cunoașterii“, urmărește mai presus de orice alinierea producției de cunoaștere la cererea pieței, prin edificarea, în sectorul cercetării, a unui „spațiu european al cercetării“ (SEC) [Es­pace européen de la recherche – EER], care este o piață comună a cercetării, în interiorul căreia concurența de­vine „principalul principiu de cercetare“1, iar „cercetătorul-antreprenor“, „figura ei emblematică“. În conformitate cu principiile noului management public, este introdusă o organizare antreprenorială.

SEC „îi privește atît pe cercetători, laboratoarele și universitățile, cît și drepturile de proprietate intelectuală și, în general, toate elementele constitutive ale sistemelor naționale de inovație“.2

El prevede „facilități regulamentare pentru fondurile de capital-risc; incitări fiscale pentru eforturile de cercetare-dezvol­tare; o legislație privind concurența și crearea unui brevet european; o cultură dinamică a spiritului de întreprindere; o solidă bază de cercetare publică aflată în slujba industriei“.3

Concomitent, este instaurat spațiul european al educației și al formării continue, care pune uni­versitățile în compe­tiție, acestea fiind chemate să adopte o gestionare managerială, să recurgă la finanțări private și să se transforme în niște prestatoare de formări preocupate să garanteze viitoarea „angajabilitate“ a clienților-studenți, cu sco­pul de a furniza o „cunoaștere folositoare pieței“, sub formă de „capital uman“.

 

Niște reforme declinate la nivel național în întreaga Europă4

Procesul a fost aplicat la date și în ritmuri diferite de la o țară la alta. Cel mai avansat este în Marea Britanie, foarte avansat în Italia, Spania, Franța și ceva mai puțin avansat în Germania și Belgia. Opoziția e inegală: puternică în Grecia, Spania, Franța și Italia; destul de puternică în Germania și Danemarca; slabă în Marea Britanie; aproape inexis­tentă în Belgia.

Marea Britanie este țara în care reforma este cea mai avansată și aproape încheiată. Universitățile sînt finanțate de studenți cu pînă la 3.000 de lire pentru licență și cu pînă la 10.000 de lire după licență. La sfîrșitul studii­lor, studenții ajung să aibă o datorie medie de 35.000 de lire. Universitățile nu mai sînt conduse de persoane alese. În momentul de față, sînt suprimate cursuri de filosofie, sociologie etc. Materii precum filosofia și științele po­litice sînt supuse din partea mediilor economice la presiuni pentru a fi transformate în locuri și în instrumente de adaptare, nu de critică. Predarea limbii engleze ca limbă străină a fost privatizată. Problema unor discipline precum filosofia este că speranța privind salariul la terminarea facultății nu este, de multe ori, suficientă pentru a permi­te acordarea de împrumuturi de studii. Locuințele sociale studențești au fost privatizate.

La ultimul său congres, principalul sindicat studențesc a decis să abandoneze principiul gratuității studiilor. Studenții sînt greu de mobilizat, cu atît mai mult cu cît sînt implicați într-un demers de autofinanțare a studiilor de natura unei investiții individuale, care are drept consecință o totală ocupare a timpului. La contrasummitul de la Louvain, situația a fost rezumată astfel: „Studenții din clasa de mijloc trebuie să trudească în baruri pentru studenții bogați“.

În Italia, reformele au fost începute în 1999, odată cu instaurarea sistemului LMD.5 În 2004 (guvernul Berlusco­ni), a fost votată o lege similară LRU [v. infra]. În 2006, taxele de școlarizare se ridicau la 1800 de euro/an. De atunci, guvernul le-a permis universităților să devină de drept privat, de unde taxe de școlarizare libere, care au crescut în paralel cu dezangajarea statului. Astfel, taxele de școlarizare la Litere în Florența au crescut, începînd din 2009, la 8000 de euro. Școala primară a fost reformată printr-o lege din 2008: reintroducerea uniformelor pen­tru elevi, predarea religiei catolice, desființarea orelor de după-amiază, închiderea școlilor de mici dimen­siuni, revenirea la un singur învățător pentru fiecare clasă. Numai o treime dintre funcționarii pensionați sînt înlocuiți. Precaritatea în rîndurile corpului profesoral nu încetează să crească.

În octombrie 2008, niște cadre didactice au ocupat școala în care predau. De acolo a pornit o mobilizare a angajaților din întregul sistem de învățămînt, care a durat pînă la vacanța de Crăciun.

În Spania, așa-numita „LOU“ inițiază, în 2004, liberalizarea și privatizarea universității: „autonomie“ ca în Franța, privatizare și autonomie decizională și financiară a universităților, creșterea puterii întreprinderilor în luarea decizii­lor, selectarea studenților la intrarea în facultate. Universitățile se află în concurență, eliberînd, drept urmare, diplome care nu sînt echivalente. Masteratele stabilesc taxele de școlarizare în funcție de cerere și ofertă: cu cît mai căutat e un master, cu atît e mai scump. În 2005, stînga recent ajunsă la putere suspendă așa-numita LOU, apoi, pretex­tînd diferite reglementări ale Uniunii Europene, inițiază o relansare a conținutului LOU. Formarea profesorilor a fost și ea reformată, pentru a fi golită de conținut pedagogic (cf. „masterizarea“ din Franța).

În Germania, creșterea taxelor de școlarizare nu a afectat, într-o primă etapă, decît anii terminali ai studiilor de lungă durată, începînd însă să fie generalizată la toți anii cu începere din 2005. În momentul de față, această gene­ralizare afectează 6 landuri din 16. Universitățile germane au senate din care fac parte reprezentanți ai studenților (8), ai profesorilor (8), ai personalul neacademic (5). Cu toate acestea, președintele Senatului este numit de o altă instanță, iar creșterea puterii sale a avut ca efect marginalizarea Senatului. Modul de gestiune de tip LRU a an­­trenat o modificare a spiritului cunoștințelor predate. Sînt întreținute tot mai multe relații cu întreprinderile, ceea ce antrenează specializări. La Hamburg, universitatea a încheiat parteneriate cu întreprinderi din sectorul armamentului nuclear.

În 2001, studenții pornesc primele lupte, făcînd grevă împotriva creșterii taxelor de școlarizare. În 2005 sînt organizate manifestații. În 2006 își fac apariția noi moduri de acțiune: blocare de autostrăzi, de centre comerciale etc. (studenții germani au fost inspirați de mobilizările împotriva CPE6).

În Franța, schimbarea începe odată cu adoptarea legii așa-numitului Pact pentru cercetare [Pacte pour la re­cherche] din 2006 și a Legii referitoare la libertățile universităților [Loi relative aux libertés des universités] (LRU)7 din 2007, care a prilejuit puternice manifestații studențești. LRU nu este împlinită în măsura în care taxele de școlarizare nu sînt dereglementate, totuși, regimul francez se caracterizează prin dualitatea sa: pe lîngă universități, există așa-numitele „școli“ (de comerț, de studii politice etc.), care sînt foarte „avansate“ în privatizarea finanțării, în introduce­rea de me­tode manageriale și în creșterea drepturilor de școlarizare (12.000 de euro/an la Sciences Po pentru studenții străini cu începere din 2009). Or, aceste școli dezvoltă strategii ofensive pentru a-și masifica recrutarea și a concura facultățile.

Studenții s-au mobilizat în toamna anului 2007 împotriva LRU printr-o serie de manifestații și de blocări ale activității în universități. Un nou val de mobilizare a fost declanșat de cercetători în 2009, ca urmare a modificării, prin aplicarea LRU, a decretului care definea statutul cercetătorilor.

În Grecia, studenții au blocat, în 2008, universitățile timp de un an, reușind în felul acesta să determine guvernul să retragă pe jumătate proiectul de reformă prin privatizare a universității.

În Belgia, universitățile sînt de mai mulți ani autonome, fiind finanțate de stat în proporție de 80–90%. Învățămîntul superior este comunitar: francofon/flamand. În partea francofonă, taxele de școlarizare se ridică la 800 de euro. Cele trei mari universități sînt pe cale de a le înghiți pe cele mici care gravitau în jurul lor. Se observă o creștere a concurenței: universitățile își smulg unele altora studenții, în special pe cei internaționali. La Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve, LMD este în vigoare de cinci ani. La Universitatea Liberă din Bruxelles (ULB, publică), Filosofia și Literele sînt cele mai vizate de reforme. La Filosofie, s-a trecut de la 20 de cursuri pe an la 12. Obiectivele oficiale ale rectorului universității privesc cu prioritate poziția ocupată de aceasta în clasamentele inter­na­ționale. Cheia repartizării fondurilor în funcție de numărul de studenți a fost extinsă la numirea profesorilor, astfel încît, în mod mecanic, numărul profesorilor de la Litere scade progresiv, ducînd la desființarea unor cursuri și/sau a unor efecti­ve prea numeroase. Solvé, omoloaga lui HEC Paris, funcționează ca o întreprindere. A fost făcută să fuzioneze cu facultatea de economie a ULB, care deține acum catedre private (comerțul cu bere etc.).

În Belgia nu există sindicate studențești. Impresia lăsată de contrasummitul de la Louvain este că studenții nu sînt conștienți de ceea ce se întîmplă în universitățile lor. Doi studenți ai ULB au participat, cu toate acestea, foarte activ la pregătirea acestui contrasummit.

Danemarca e țara în care Procesul Bologna este cel mai puțin avansat. Educația e gratuită, iar studenții primesc o alocație (pe care nu trebuie s-o ramburseze) de 600 de euro pe lună timp de șase ani. În 2009, o serie de manifes­tații studențești au reușit să se opună cu succes unui proiect al guvernului care urmărea reducerea acestei durate la patru ani. Cu toate acestea, pătrunderea întreprinderilor în universități este din ce în ce mai mare. Înainte, cei 11 membri ai consiliilor de administrație erau aleși în exclusivitate din rîndurile profesorilor și ale studenților; în momentul de față, dintre cei 11 membri, 2 sînt reprezentanți ai studenților, 2 ai profesorilor, 1 din partea personalului neacademic, 6 din partea întreprinderilor. Recent, guvernul a autorizat universitățile private. În momentul de față, se află în desfășurare o mobilizare împotriva aproprierii (prin brevete) de către întreprinderi a descoperirilor universitare.

 

Niște reforme care pun instituțiile publice producătoare de cunoaștere

și de „capital uman“ să lucreze din ce în ce mai mult în slujba întreprinderilor private

Strategia Lisabona afișează ca obiectiv dezvoltarea „cunoașterii“. În realitate, aceste reforme nu urmăresc decît să permită întreprinderilor private să profite și mai mult de cunoașterea produsă de instituțiile publice, prin supu­nerea acestora intereselor lor stricte, în cadrul unui „nou management public“ [New Public Management].

 

Deschiderea spre finanțările private pentru a se putea influența opțiunile publice

Deschiderea spre finanțările private trebuie pusă în legătură cu scăderea impozitelor pe profit ale întreprinderi­lor, care apasă asupra bugetelor publice și atrage după sine dezangajarea statului. În felul acesta, o finanțare centralizată și alimentată din prelevări obligatorii, în care decizia e colectivă și politică, este înlocuită cu niște finanțări descentrali­zate și „parteneriale“, care le permit finanțatorilor să influențeze local modul de gestionare a univer­sităților și a centre­lor de cercetare, pentru a putea să profite și mai mult de creditele publice care continuă să finanțeze, în parte, producția de cunoaștere.

Acesta este sensul reformelor care încurajează parteneriatele public-privat, recurgerea la finanțări private pentru progra­mele de cercetare (în Franța, de pildă, prin înființarea Agenției Naționale pentru Cercetare) și pentru formarea univer­sitară (în Franța, „LRU“).

 

Introducerea de metode manageriale pentru slăbirea autonomiei corpului universitar

Pentru a se subordona universitățile și centrele de cercetare intereselor întreprinderilor este nevoie și de un alt mod de gestionare. Într-adevăr, corpul universitar ține la autonomia sa, mai ales față de piață. Cele mai recente re­­for­me vizează, astfel, să slăbească această autonomie: „universitarii nu iau parte la definirea propriilor lor «obiec­tive», care sînt stabilite de proiectele de performanță. Controlul național al calității recrutărilor de către egali pare sortit dispariției, la fel ca și statutele. Membrii agențiilor (ANR [Agence Nationale de la Recherche – Agenția Naționa­lă pentru Cercetare], AERES [Agence d’évaluation de la recherche et de l’enseignement supérieur – Agenția de Evalua­re a Cercetării și a Învățămîntului Superior]) sînt numiți de guvern. În universități, în fața președinte­lui ales, a cărui putere este consolidată prin LRU, consiliile nu mai au nicio putere în afara celei pe care le-o acordă președinția în ceea ce privește politica științifică a universității, recrutările de personal, programele academice și evaluarea“.8

 

Creșterea taxelor de școlarizare pentru îndatorare – școală de „raționalitate economică“ pentru studenți

Creșterea taxelor de școlarizare9 îi obligă pe studenți să se îndatoreze, ceea ce constituie pentru ei o „școală de raționa­litate“ economică. Mai preocupați de modul în care vor putea să își valorifice studiile pe piața muncii (și de sala­riul pe care vor putea să-l obțină în felul acesta pentru a-și rambursa datoriile), ei sînt mult mai atenți la a consacra aceste studii acumulării capitalului uman așteptat de întreprinderi. Ceea ce constituie o modalitate de a-i subordo­na pe studenți întreprinderilor, în calitate de producători de „capital uman“.

 

Politica de brevetare – un război împotriva împărtășirii și difuzării cunoașterii

În sfîrșit, politica de brevetare permite întreprinderilor să-și maximizeze profiturile legate de aplicațiile comerciale care rezultă din „inovații“. În timp ce externalitățile pozitive ale cunoașterii publice sînt făcute să crească în avantajul întreprinderilor, externalitățile pozitive legate de inovațiile „private“ (datorate, în mare parte, cunoașterii publice) sînt diminuate, în detrimentul persoanelor particulare.

Astfel, „vremea cînd, prin tradiție, cunoștințele dobîndite în spațiul științific academic constituiau un patrimoniu des­chis, pus la dispoziția tuturor, e de domeniul trecutului“, scrie Direcția Generală pentru Cercetare a Comisiei Eu­ro­­pene, „în cîmpul cunoașterii, producția rimează azi cu protecția și cu exploatarea“.10 Așa-zisa „economie a cunoașterii“ este, de fapt, o economie bazată pe raritatea cunoașterii. Războiul împotriva împărtășirii cunoașterii, purtat în mod intrinsec prin Strategia Lisabona, este un război împotriva cunoașterii. Acest război este purtat în numele întreprinderi­lor și al grupurilor industriale care doresc să-și amplifice monopolul asupra cunoașterii.

 

Niște reforme profund inegalitare, care urmăresc desființarea serviciului public

De la creșterea taxelor de școlarizare la îndatorarea studenților – eliminarea claselor populare

Liberalizarea învățămîntului superior se traduce printr-o creștere a taxelor de școlarizare11, în paralel cu dezangajarea financiară a statului. Pe de altă parte, instituțiile de învățămînt superior (publice sau private) aflîndu-se în concurență monopolistă, competiția se poartă pe „calitate“, nu pe preț. Afișarea unor taxe școlare ridicate servește, chiar, drept indicator de calitate (teoria semnalului).

Pe deasupra, într-un sector în care măsura calității intrinsece este foarte greu de stabilit, construirea unei imagini de ca­litate și traducerea ei în clasamentele universităților sînt costisitoare: recrutare de „staruri“ de pe piața inter­naționa­lă a profesorilor-cercetători și a președinților de universități, ofertă de servicii atractive în campus, cheltuieli de presti­giu, de lobbing, de marketing și publicitate etc. Așa s-a ajuns ca, din totalul cheltuielilor instituțiilor publice de învățămînt superior din Statele Unite, cheltuielile administrative să crească de la 30% în 1976 la 50% în 2001; cheltuielile de instruire pe student au crescut cu 17% între 1960 și 2001, iar cele administrative cu 54%.12

Studiile evidențiază peste tot un impact negativ al creșterii taxelor de școlarizare asupra cererii de studii superioare în mediile cu venituri mici, ca urmare a dificultății, pentru acești studenți, de a obține ajutoare financiare suficiente, inclusiv în cazul în care există sisteme de împrumut.13

Există, într-adevăr, o „aversiune față de risc“ a celor săraci (chiar și în Norvegia, țară în care împrumuturile sînt foarte bine securizate), care reflectă, în parte, o percepție corectă a riscului real de către niște studenți lipsiți și de suportul financiar familial în caz de nevoie, și de capitalul social din ce în ce mai necesar pentru accederea la slujbele de calitate. Tendința este, astfel, spre o bipolarizare a cererii: abandon pretimpuriu pentru unii, creștere puternică a cererii pentru alții.

 

Selectarea studenților pe piața cunoașterii

Pe o piață liberalizată a învățămîntului superior, studenții sînt „clienții“ universităților și o sursă de finanțare din ce în ce mai importantă pentru echilibrul lor bugetar, dar și „factori de producție“ ai serviciului, calitatea lor fiind un element determinant pentru prestigiul universității, ceea ce poate conduce la ajutorarea financiară a studenților străluciți din medii cu venituri scăzute. Acest lucru rămîne totuși un arbitraj care se efectuează în funcție de considerente strict economice, nu de serviciu public, în care, pînă la urmă, logica ajutorării meritului (celui bogat) primează asupra logicii ajutorării nevoii (celui sărac). Într-adevăr, bogatul e mai „rentabil“, deoarece este dotat inițial cu un capital uman mai mare. Astfel, în Statele Unite, studenții cei mai săraci, care în 1995 primeau din partea colegiilor private ajutoare cu 2% mai mari decît cei proveniți din familii înstărite (între 60.000 și 80.000 de dolari/an), primesc în 1999 cu 29%, în medie, mai puțin, în timp ce ajutorul acordat studenților din familii cu un venit de peste 100.000 de dolari a crescut cu 145%...

 

Un sistem cu două viteze

Odată cu sfîrșitul principiului repartizării echitabile în cadrul serviciilor publice, finanțările (în special cele publice) sînt dirijate prioritar spre instituțiile de învățămînt superior care sînt deja cele mai bine dotate, care primesc populațiile cele mai favorizate, în cadrul unor „regrupări de excelență“. Celelalte instituții de învățămînt superior au ca princi­pală funcție să răspundă, prin intermediul indicatorilor de inserție, nevoilor locale, în special ale IMM-urilor. În aceste instituții, pilotarea de către întreprinderi merge în sensul unei formări „personalizate“, calată pe nevoile imediate ale bazinelor de locuri de muncă și ale întreprinderilor care finanțează universitatea.

Niște inegalități care se repercutează asupra pieței muncii

În acest sistem, formările generaliste sînt rezervate elitelor, asigurîndu-le numai lor recunoaștere și mobilitate pe piața muncii.

Pe de altă parte, datoriile studențești întrețin creșterea veniturilor celor mai ridicate, care, la rîndul ei, îi incită pe o parte dintre studenți să se îndatoreze din ce în ce mai mult, pentru a avea acces la universitățile cele mai prestigioase; ele exclud cealaltă parte, care apasă asupra salariilor, venind să îngroașe oferta pe segmentele inferioare ale pieței muncii. Acest fapt adîncește inegalitățile salariale și bipolarizarea de pe piața muncii, conducînd, în consecință, la o pauperizare și la precarizarea claselor de mijloc, care provoacă un risc deflaționist (consum anemic etc.).

 

Pierderea autonomiei corpului universitar:

precarizare, sărăcire academică, penurie de creiere etc.

Sărăcirea cunoașterii

Subordonarea crescîndă față de interesele întreprinderilor compromite „independența, indispensabilă din punct de vedere social, a expertizei universitare“.14 În țările europene care au adoptat înaintea Franței principiile noului management public (NPM), „se remarcă dispariția unor sectoare întregi de cercetare și de învățămînt, insuficient de «eficiente» din punct de vedere al obiectivelor stabilite, o extraversiune lingvistică și culturală crescîndă și declinul cercetării fun­damentale“.

Cunoașterea este, în felul acesta, deturnată de la funcțiile ei societale și cetățenești, fiind, dimpotrivă, pusă doar în slujba intereselor particulare și pe termen scurt ale întreprinderilor. Această „revoluție culturală neoliberală“ conduce la o cunoaștere, de la cercetare pînă la educație, din ce în ce mai segmentată, mai efemeră, din ce în ce mai incapabilă să ajute la elaborarea unei înțelegeri a lumii în globalitatea ei și din ce în ce mai puțin utilă pentru cetățean.

 

Reculul libertăților academice și democratice

Finanțarea privată poate, astfel, să conducă la reculul libertăților academice și democratice. În Statele Unite, organizației Amnesty International i s-au interzis finanțările în interiorul unei universități deoarece denunțase compania Coca-Cola pentru sprijinirea dictaturii din Nigeria.

Abandonarea către întreprinderi și către mecenat (eventual religios15) a finanțării și a definirii conținutului formărilor intelectuale are implicații extrem de grele în termeni de capital simbolic, de hegemonie intelectuală. Conform Comisiei Europene, încă din primele clase ar trebui insuflat „spiritul de întreprindere“.16 Nu numai cunoașterea, ci și gîndirea și societatea ar trebui deci puse în slujba întreprinderilor...

 

Precarizarea corpului universitar și „fuga creierelor“

În Statele Unite, proporția de posturi temporare din universități a crescut de la 43% la 70% în 30 de ani.17 Un risc este, atunci, „exit“-ul: astfel, „cele mai multe universități engleze și americane, în care o proporție ridicată de profesori-cercetători este precarizată și în care libertatea academică regresează în consecință, întîmpină dificultăți tot mai mari în atragerea de candidați naționali, fiind nevoite să recurgă la importul de creiere“.18

Traducere de Bogdan Ghiu

 

Bibliografie

Bruno, Isabelle (2008). A vos marques®, prêts, cherchez!, Editions du Croquant.

Vinokur, Annie (2007). „Study now, pay later. Endettement étudiant et restructuration de l’enseignement supérieur“, in Pouvoirs et financement en éducation: qui paye décide?, Paris, L’Harmattan.

Vinokur, Annie (2008 a). „La loi relative aux libertés et responsabilités des universités: essai de mise en perspective“, Revue de la régulation. Capita­lisme, institutions, pouvoirs, 2.

Vinokur, Annie (2008 b). „Vous avez dit «autonomie»?“, in Mouvements, 55–56, pp. 72–81.

http://regulation.revues.org/document1783.html.

www.printemps2010.eu (analize, rețele europene, mobilizări).

http://isacna.wordpress.com (blog participativ, articole despre diferite situații naționale).

http://firgoa.usc.es/drupal (reviste ale presei, analize, bibliografii).

http://www.archive.org/download/EducationProtestsWorldwide2009/Overview2009.pdf.


 

Rețele studențești

Contrasummitul de la Viena: http://bolognaburns.org

Valuri europene de mobilizare: www.vagueeuropeenne.fr

Germania: http://unsereuni.at

Elveția: http://www.cuae.ch/spip.php?article226

Olanda: http://studentenprotestutrecht.wordpress.com

Grecia: http://www.cuae.ch/spip.php?

Croația: http://slobodnifilozofski.org


 


 

Note:

1. Commission Européenne, „6ème PCRD. La coordination de la re­cherche ne se fera pas sans cou­rage politique“, CORDIS ocus, nr. 209, 18 noiembrie 2002.

2. Ibid.

3. Bruno (2008), după un citat din „Plus de recherche pour l’Europe. Objectif 3% du PIB“, comunicare a Comisiei Europene către Consi­liul Europei, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, Bruxelles, 11 septembre 2002, COM (2002) 499 final, p. 4.

4. Această scurtă panoramă a refor­melor și a mobilizărilor din Europa se bazează, în principal, pe sinte­zele realizate de Marc Delepouve și Evelyne Perrin pentru Contrasummitul de la Louvain [25–29 aprilie 2009; v.www.sauvonsluniversite.com/spip.php?article2476].

5. Sistemul LMD semnifică reorganizarea programelor universitare pe trei cicluri: licență, masterat, docto­rat. (N. ed.)

6. V. supra, G. Caffentzis, „Lupte universitare la sfîrșitul pactului educa­țio­nal“, p. 126, nota 2. (N. ed.)

7. În momentul de față, președintele universității supune propunerile de personalități din afară votului consi­liului de administrație (întreprin­deri...), cu excepția colectivităților teritoriale; are drept de veto în ceea ce privește angajările de personal; deține un drept de aviz defavorabil asupra propunerilor emise de „comitetele de selecție“ (care au luat locul comisiilor de spe­cia­liști). Dacă adăugăm aceste noi preroga­tive celor vechi (de repre­zen­tare a universității, de ordonator al ve­ni­turilor și cheltuielilor, de respon­sa­bil cu menținerera ordinii și a securității în incinta universității, dar și cu accesibilitatea sălilor de cur­suri și a clădirilor administrative pentru persoanele cu dizabilități), rezultă că președintele universității dispune, în momentul de față, de o pu­tere comparabilă cu aceea a unui adevărat manager de întreprindere.

8. Vinokur (2008 b).

9. Creșterea taxelor de școlarizare n-a fost încă introdusă în Franța, dar va fi, probabil, cît de curînd, deoa­rece este vorba de un element esențial al procesului de liberalizare și de transformare a învățămîntului superior într-o marfă. În Statele Unite, taxele de școlarizare au crescut între 2002 și 2007cu 40%.

10. RDT info, „magazin de informare asupra cercetării europene“, pu­blicat de Direcția generală a Co­mi­siei însărcinate cu Cercetarea, citat in Bruno (2008).

11. Vinokur (2007).

12. Ibid.

13. Vinokur (2007).

14. Ibid.

15. În „universitatea“ lui Peter Vardy, concesionar de automobile și creștin fundamentalist, „creațio­nismul se predă pe picior de ega­litate cu teoria evoluționistă a lui Darwin, iar cărțile cu Harry Potter sînt interzise, sub pretextul că ar încuraja credința în vrăjitorie. Universitatea a fost inspectată de OFSTED [Biroul de norme educative britanic, agenție guvernamentală] și s-a bucurat de un raport excelent“, R. Hatcher, „L’é­cole britannique livrée au pa­tronat“, Le Monde di­plomatique, aprilie 2005.

16. Comunicare a Comisiei Eu­ro­pe­­ne, „Implementing the Community Lisbon Programme: Foste­ring entrepreneurial mindsets through education and lear­ning“, 2006.

17. Vinokur (2008 a).

18. Vinokur (2008 b).