Numărul #35, 2010
verso

Insurecția ce vine
Comitetul Invizibil

 

Pe orice parte l-am suci, prezentul e fără ieșire. și ăsta nu-i un lucru chiar așa de rău. El refuză orice fel de sprijin celor care vor cu orice preț să spere. Cei care pretind că au soluții sînt dezmințiți numaidecît. Toată lu­mea știe că lucrurile nu pot merge decît din rău în și mai rău. „Viitorul e lipsit de viitor“ e înțelepciunea unei epoci care, cu toate aerele ei de ex­tremă normalitate, a ajuns deja la nivelul de conștiință al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice se închide. De la stînga la dreapta, același neant pozează ca baron local ori sfîntă fecioară, aceleași capete de afiș își modi­fică discursurile după ultimele descoperiri ale departamentului de relații publice. Cei care încă mai votează dau impresia că n-ar avea altă inten­ție decît ca urnele să sară-n aer, cu un vot care nu mai are decît rol de pro­test. E din ce în ce mai clar că se votează în continuare doar îm­po­triva votului însuși. Nimic din ceea ce se prezin­tă nu e, de departe, la înăl­ți­mea situației. În tăcere, populația pare infinit mai adultă decît toate ma­rionetele care se-ncaieră pentru guvernare. Ori­care chibani1 din Belle­ville2 e mai înțelept în declarațiile lui decît oricare dintre așa-zișii noștri con­ducători. Capacul marmitei sociale se închi­de cu trei lacăte, în timp ce, în interior, presiunea crește neîncetat. Pornită din Argentina, stafia lui Que se vayan todos!3 începe să cam bîntuie prin țestele conducătoare.

Incendiul din noiembrie 2005 nu contenește să-și arunce umbra asupra tuturor conștiințelor. Aceste prime pălălăi ale bucuriei constituie botezul unui deceniu plin de promisiuni. Povestea mediatică a cartierelor-măr­ginașe-împotriva-Republicii, deși nu-i lipsește eficacitatea, e lipsită în schimb de adevăr. Au existat focare și-n centrele orașelor, dar au fost trecute metodic sub tăcere. Străzi întregi din Barcelona au ars din solidaritate, dar, în afara locuitorilor lor, nimeni n-a știut nimic. și nu-i adevărat nici că țara a încetat să ardă. Incendiatorii vin din diferite zone ale societății și nu-i mai unește decît ura față de societatea existentă, iar nu apartenența la o clasă, rasă sau cartier. Ineditul nu rezidă în „revolta cartierelor măr­gi­na­șe“, care nu era nouă nici în 1980, ci în ruptura cu formele ei clasi­ce. Nimeni nu le mai dă ordine celor care dau asaltul; ei nu-i mai ascultă nici pe frații mai mari, nu mai ascultă nici de asociația locală care ar trebui să gestioneze întoarcerea la normalitate. Nicio fundație sau asociație gen SOS Racisme nu-și va putea înfige rădăcinile canceroase în acest eveniment, căruia doar oboseala, falsificarea și omertà mediatică par să-i fi pus capăt. Toată această serie de lovituri nocturne, de atacuri anonime, de distrugeri fără discurs a avut meritul de a fi căscat la maximum falia dintre politică și politic. Nimeni nu poate nega în mod cinstit încărcătura de evidență a acestui asalt care nu formula nicio revendicare, care nu avea niciun alt mesaj în afară de amenințare; care nu avea ce face cu po­litica. Trebuie să fii orb să nu vezi partea pur politică a acestei negări ho­tărîte a politicii; sau să nu cunoști nimic din mișcările autonome ale tineretului din ultimii 30 de ani. Copii pierduți au ars primele bibelouri ale unei societăți care nu merită mai multă considerație decît monumen­tele Parisului după Săptămîna Însîngerată.4 Iar ea o știe.

Nu va exista o soluție socială la situația prezentă. În primul rînd pentru că agregatul vag de medii, instituții și bule individuale, denumite antifrastic „societate“, e fără consistență și, în al doilea rînd, fiindcă nu mai există limbaj pentru experiența comună. Nu se împărtășesc bogății dacă nu se împărtășește un limbaj. A fost nevoie de o jumătate de secol de luptă iluministă pentru a face posibilă Revoluția Franceză și de un secol de luptă muncitorească pentru a da naștere redutabilului „stat providențial“. Lup­te­le creează limbajul în care e pronunțată noua ordine. Nimic ase­mă­nă­tor azi. Europa e un continent sărăcit ce-și face cumpărăturile în taină la supermarketul Lidl și care călătorește low-cost pentru a putea conti­nua să călătorească. Niciuna dintre „problemele“ formulate în limbajul social nu își găsește în el o rezolvare. „Problema pensionarilor“, cea a „pre­carității“, problema „tinerilor“ și a „violenței“ lor rămîn în suspen­sie, în timp ce sînt gestiona­te polițienește trece­rile la act, din ce în ce mai preg­nante, prin care ele se exprimă. Nu se poa­te înfrumuseța nicicum spălarea, pe-un preț josnic, a unor bătrîni ce nu mai au cum să spună ceva atunci cînd sînt aban­donați de familiile lor. Cei care au găsit în cri­mi­­nalitate mai pu­țină umi­lință și mai multe be­ne­ficii decît în spălatul stră­zilor nu vor pleca ar­mele, iar pușcăria nu va face să le crească iubirea de socie­tate. Furia cu care hoardele de pensionari țin să se-nfrupte din plăceri­le vieții nu va suporta docilă tăierile lugubre aplicate rentei lor lunare și n-are cum să nu fie stîrnită și mai tare în fața refuzului de a munci al unei mari părți a tineretului. și, pentru a încheia, niciun venit garantat ofe­rit a doua zi după o cvasirevoltă nu va pune bazele unui nou New Deal, ale unui nou pact, ale unei noi păci. Sentimentul so­cial s-a evapo­rat prea tare pentru asta.

În materie de soluție, presiunea ca nimic să nu se întîmple și tot contro­lul polițienesc al teritoriului pe care aceasta o implică nu vor înceta să se accentueze. Avionul teleghidat care, după chiar spusele poliției, a survo­lat pe 14 iulie anul trecut cartierul Seine-Saint-Denis, desenează vii­torul în culori mult mai cinstite decît toți vaporii umaniști. Faptul că s-a preci­zat că avionul nu era înarmat enunță clar calea pe care ne-am angajat. Teritoriul va fi decupat în zone din ce în ce mai etanșe. Autostrăzi plasate la marginea „cartierelor sensibile“ vor constitui un zid invizibil, capabil să le separe de zonele rezidențiale. Orice ar crede bunele su­țe­te republi­cane, gestiunea cartierelor „de către comunitate“ e evident cea mai viabilă. Porțiunile pur metropolitane ale teritoriului, principale­le centre de orașe vor continua să-și trăiască viața luxoasă, într-o de­construcție din ce în ce mai șmecheră, mai sofisticată, mai strălucitoare. Vor lumina întreaga planetă cu lumina lor de bordel, în timp ce patrulele poliției de sigu­ranță publică5, companiile de securitate private, pe scurt, milițiile, se vor multiplica la infinit, beneficiind de o acoperire judiciară din ce în ce mai insolentă.

Impasul prezentului, perceptibil peste tot, este tăgăduit peste tot. Nici­odată nu s-au mai străduit atît pentru asta atîția psihologi, sociologi, literați, fiecare în jargonul său special din care lipsește anume vreo concluzie. Ajunge să ascultăm muzica epocii, cîntecelele „noii muzici fran­ceze“, în care mica burghezie își disecă stările suțetești, și declarațiile războinice ale trupei de rap Mafia K’1 Fry, pentru a ne da seama că aceas­tă coexis­tență va înceta în curînd, că se apropie o decizie.

Această carte e semnată cu numele unui colectiv imaginar. Redactorii ei nu îi sînt și autorii. Ei s-au mulțumit să pună nițică ordine în locurile co­­mune ale epocii, în ceea ce se murmură în discuțiile de bar, în spate­le ușilor închise ale dormitoarelor. Nu au făcut decît să fixeze adevărurile necesare, cele a căror refulare universală umple spitalele psihiatrice de clienți și privirile de durere. S-au făcut doar scribi ai situației. Privilegiul cir­cumstanțelor radicale face ca o abordare justă a acestei situații să ducă logic la revoluție. Ajunge să spui ce ai sub ochi și să nu eludezi concluzia.

Primul cerc

„I AM WHAT I AM“

„I AM WHAT I AM.“ E ultima ofrandă adusă de marketing lumii, sta­diul ultim al evoluției publicitare, cu mult mai departe decît toate îndemnurile despre cum trebuie să fiu diferit, să fiu eu însumi și să beau pepsi. Decenii de concepte pentru a ajunge aici, la pura tautologie. EU = EU. El aleargă pe un covor rulant în fața oglinzii din sala de fitness. Ea vine de la muncă la volanul unui Smart. Oare se vor întîlni?

„SÎNT CEEA CE SÎNT.“ Corpul meu îmi aparține. Eu sînt eu, tu ești tu și lucrurile merg rău. Personalizare de masă. Individualizare a tutu­ror con­dițiilor: de viață, de muncă, de nefericire. Schizofrenie difuză. De­pre­sie crescînd alarmant. Atomizare în mici particule paranoice. Isteriza­re a contactului. Cu cît vreau mai mult să fiu Eu, cu atît sentimentul vidului e mai puternic în mine. Cu cît mă exprim mai mult, cu atît mă dimi­nuez mai mult. Cu cît fug mai mult după mine, cu atît sînt mai obosită. Eu țin, tu ții, noi ținem acest Eu al nostru ca pe un ghișeu anost. Am deve­nit propriii noștri reprezentanți în acestui straniu comerț, garanții unei personalizări care, pînă la urmă, seamănă cu o amputare. Facem față pînă la ruină, cu o neîndemînare mai mult sau mai puțin deghizată.

Între timp, mă descurc. Căutarea sinelui, blogul meu, apartamentul meu, ultimele tîmpenii la modă, poveștile de cuplu, de sex... e nevoie de o gră­madă de proteze pentru a ține în picioare un Eu! Dacă „societatea“ n-ar fi devenit această abstracție definitivă, ar denumi ansamblul de cîrje existențiale care-mi sînt oferite pentru a mă putea tîrî în continuare, ansamblul dependențelor pe care le-am contractat pentru a-mi păstra identitatea. Handicapatul e modelul cetățeniei ce vine. Nu e lipsit de premoniție faptul că fundațiile care îl exploatează revendică pentru el un „venit care să îi asigure existența“.

Porunca universală de „a fi cineva“ întreține starea patologică ce face necesară această societate. Porunca de a fi puternic produce slăbiciunea care o-ntreține, în așa măsură încît totul pare să aibă un aspect terapeutic, chiar și munca, chiar și iubirea. Toate aceste „ce mai faci?“ schimbate în decursul unei zile duc cu gîndul la tot atîtea măsurări ale temperatu­rii pe care și le administrează reciproc membrii unei societăți de pacienți. Sociabilitatea e alcătuită acum din mii de mici nișe, de mii de refugii miti­tele în care ne ținem de cald. Unde e întotdeauna mai bine decît în frigul cel mare de-afară. Unde totul e fals, pentru că nimic nu-i decît un pretext de a se-ncălzi. Unde nu se poate întîmpla nimic, pentru că sîntem în mod surd ocupați să dîrdîim împreună. Această societate nu va mai ține, în curînd, decît datorită tensiunii tuturor atomilor sociali către o vinde­care iluzorie. E o centrală ale cărei turbine se-nvîrt cu ajutorul unei gigantice rețineri a lacrimilor, mereu pe punctul de a se revărsa.

„I AM WHAT I AM.“ Niciodată dominația nu a găsit un cuvînt de or­di­ne mai nevinovat. Menținerea Eului într-o stare de semidegradare per­manentă, într-o semiînfrîngere cronică, e secretul cel mai bine pă­zit al ordinii actuale a lucrurilor. Eul slab, deprimat, autocritic și vir­tual e prin esen­ță acest subiect adaptabil la infinit, cerut de producția fondată pe inovație, pe desuetudinea accelerată a tehnologiilor, pe bulversarea constantă a normelor sociale, pe țexibilitatea generalizată. E atît consumatorul cel mai vorace, cît și, paradoxal, Eul cel mai productiv, cel care se va năpusti cu cea mai mare energie și aviditate asupra celui mai mic pro­iect, pentru a reveni mai tîrziu la starea lui larvară de origine.

Ce înseamnă atunci „CEEA CE SÎNT“? Traversat din copilărie de țu­xuri de lapte, de mirosuri, de povești, de sunete, de afecțiuni, de ghicitori, de substanțe, de gesturi, de idei, de impresii, de priviri, de cîntece și de mîn­care. Ceea ce sînt? Legat din toate părțile de locuri, de suferințe, de înaintași, de prieteni, de iubiri, de evenimente, de limbi, de amintiri, de tot soiul de lucruri care, cu evidență, nu sînt eu. Tot ceea ce mă leagă de lume, toate legăturile care mă constituie, toate forțele care mă po­pu­­lează nu țes o identitate, așa cum sînt incitat să o țutur, ci o existență singulară, comună, vie, din care emerge, uneori, această ființă care spune „eu“. Sentimentul nostru de inconsistență nu e decît efectul acestei cre­dințe stupide în permanența Eului și al grijii infime pe care o acordăm lu­crurilor care ne fac.

E amețitor să vezi tronînd pe un zgîrie-nori din Shanghai un „I AM WHAT I AM“ al firmei Reebok. Occidentul împinge la înaintare peste tot, asemeni calului lui troian favorit, această ucigătoare antinomie între Eu și lume, între individ și grup, între atașament și libertate. Libertatea nu e gestul de a ne desprinde de atașamentele noastre, ci capacitatea practi­că de a opera asupra lor, de a te mișca prin ele, de a le stabili sau de a le tranșa. Familia nu există ca familie, deci ca infern, decît pentru cel care a renunțat să-i altereze mecanismele debilitante, sau nu știe cum s-o fa­că. Libertatea de a te rupe a fost întotdeauna fantoma libertății. Nu ne debarasăm de ceea ce ne împiedică fără să ne pierdem în același timp obiectul asupra căruia ne putem exersa forțele.

„I AM WHAT I AM“ nu e deci o simplă minciună, o simplă campanie pu­blicitară, ci o campanie militară, un strigăt de război dirijat împotriva a tot ce există între ființe, împotriva a tot ceea ce circulă nedeslușit, a tot ce le leagă invizibil, a tot ce constituie un obstacol împotriva dezolării perfecte, împotriva a tot ce ne face să existăm și face ca lumea să nu ara­te pretutindeni ca o autostradă, ca un parc de distracții sau ca un nou oraș: plictiseală pură, fără pasiune și bine ordonată, spațiu gol, înghețat, prin care nu mai circulă decît corpuri înmatriculate, molecule automobile și măr­furi ideale.

Franța nu-i patria anxioliticelor, paradisul antidepresivelor, Mecca ne­vrozei, fără a fi în același timp campionul european la productivitatea orară. Boala, oboseala, depresia pot fi considerate simptome individua­le a ceea ce tre­buie vindecat. Ele contribuie astfel la menținerea ordinii existente, la ajustarea mea docilă la norme debile, la modernizarea cîrje­lor mele. Ele acoperă descoperirea în mine a aplecărilor oportune, conforme, pro­ductive și a celor cărora va trebui să le fac doliul în liniște. „Trebuie să te poți schimba, da?“ Dar, luate ca fapte, înfrîngerile mele pot să mă ducă și dincolo de ipoteza Eului. Ele devin atunci acte de rezistență în războiul în curs de desfășurare. Ele devin rebeliune și centru de energie împotriva a tot ce conspiră la normalizarea noastră, la am­putarea noastră. Nu Eul e în criză la noi, ci forma care se caută a ne fi imprimată. Se încearcă să se facă din noi Euri bine delimitate, bine separa­te, clasabile și recenzabile după calități, pe scurt: controlabile. Or, noi sîntem creaturi printre creaturi, singularități printre semenii noștri, car­ne vie țesînd carnea lumii. Contrar a ceea ce ni se repetă din copilărie, inteligența nu înseamnă să știi să te adaptezi, sau dacă asta e o inteligență, e una de sclavi. Inadaptarea noastră, oboseala noastră nu sînt probleme decît din punctul de vedere al ceea ce vrea să ne supună. Ele indică mai degrabă un punct de pornire, un punct de întîlnire al unor complicități inedite. Ele fac vizibil un peisaj mult mai instabil, dar mult mai posibil de îm­părtășit decît oricare dintre fantasmagoriile pe care această societate le întreține în legătură cu el.

Nu sîntem deprimați. Sîntem în grevă. Pentru cei care refuză să se gestio­neze, „depresia“ nu e o stare, ci o trecere, un adio, o ieșire din rînd, spre o dezafiliere politică. Începînd de acolo, nu mai există decît împăcare me­dicamentoasă sau polițienească. ăsta-i motivul pentru care aces­tei so­cie­­tăți nu îi e frică să administreze sedative copiilor săi prea vi­vace, să creeze ombilicuri din dependențe farmaceutice și să pretindă că se pot detecta „tulburări de comportament“ la vîrsta de trei ani. Toate astea pen­tru că ipoteza Eului se fisurează peste tot.

Al doilea cerc

„Distracția e o nevoie vitală“

Un guvern care declară starea de necesitate împotriva unor puști de cinci­­sprezece ani. O țară care-și pune salvarea în mîinile unei echipe de fotbaliști. Un polițai pe un pat de spital, plîngîndu-se că a fost victima „violențelor“. Un prefect care interzice construirea în copaci a căsuțelor de joacă pentru copii. Doi copii de zece ani care, la Chelles, au incendiat o bibliotecă de jocuri. Această epocă excelează într-un grotesc al si­tuației care pare să-i scape de fiecare dată. Trebuie spus că redactorii de presă nu-și precupețesc eforturile pentru a înăbuși în registrele la­men­­tării și indignării hohotul de rîs cu care ar trebui întîmpinate asemenea știri.

Un hohot de rîs exploziv e răspunsul potrivit la toate „chestiunile“ gra­ve pe care le aduce în față actualitatea. Pentru a începe cu cea mai comu­nă: nu există o „chestiune a imigrației“. Cine mai crește acolo unde s-a născut? Cine mai locuiește acolo unde a crescut? Cine muncește acolo unde locuiește? Cine trăiește acolo unde trăiau înaintașii lui? și ai cui sînt copiii acestei epoci, ai televizorului sau ai părinților lor? Adevărul e că am fost rupți în masă de orice fel de apartenență, că nu mai sîntem de niciunde și că din asta rezultă, pe lîngă o dispoziție inedită pentru tu­rism, și o suferință care nu poate fi negată. Istoria noastră e aceea a colonizărilor, a migrațiilor, a războaielor, a exilurilor, a distrugerii oricărei înrădăcinări. E istoria a tot ce a făcut din noi niște străini în această lume, musafiri în propria noastră familie. Am fost expropriați de limba noastră de către învățămînt, de cîntecele noastre de către divertisment, de carnea noastră de către pornografia de masă, de orașul nostru de către poliție, de prie­tenii noștri de către salariu. La asta se adaugă, în Franța, munca feroce și seculară de individualizare de către o putere de stat care notează, compară, disciplinează și își separă subiecții de la cea mai fragedă vîrstă, care sfărîmă din instinct solidaritățile care îi scapă, ca să rămînă doar cetățenia, pura apartenență, fantasmatică, la Republică. Francezul e, mai mult decît oricine, deposedatul, mizerabilul. Ura lui față de străin se confundă cu ura lui de sine, ca străin. Gelozia lui înspăimîntată pe cartiere6 nu vorbește decît despre resentimentul lui față de tot ce a pierdut. Nu poate să nu pizmuiască aceste cartiere, zise ale „surghiunului“, în care mai persistă puțină viață comună, cîteva legături între ființe, cîteva solidarități non­etatice, o economie informală, o organizare care nu s-a dezlipit încă de cei care se organizează. Am ajuns la un ase­me­nea punct de privare, încît singurul fel în care te mai poți simți fran­cez e ura față de imigranți, față de cei care sînt mai vizibil mai străini ca mine. Imigranții au în această țară o stranie poziție de suveranitate: dacă ei n-ar mai fi aici, poate că nu ar mai exis­ta nici francezii.

Franța e un produs al propriei școli, nu invers. Trăim într-o țară excesiv școlară, în care ne amintim de bacalaureat ca de un eveniment important în viață. Pensionarii mai vorbesc încă de picarea, acum patruzeci de ani, a cutărui examen și despre cum asta le-a stricat cariera și, de fapt, viața. școala Republicii formează de un secol și jumătate un tip de subiectivități etatizate, foarte ușor de recunoscut. Oameni care acceptă selec­ția și competiția, cu condiția ca șansele să fie egale. Care așteaptă de la viață ca fiecare să fie recompensat ca la un concurs, după merite. Care își cer întotdeauna voie înainte să ia. Care respectă muțește cultura, regu­lamentele și pe primii din clasă. Chiar și atașamentul lor față de marii in­telectuali critici și respingerea capitalismului sînt impregnate de această iubire de școală. Această construcție etatică de subiectivități se scufundă în fiecare zi cîte puțin, odată cu decadența instituției școlare. Reapariția, de douăzeci de ani încoace, a școlii și a culturii de stradă, la concurență cu școala Republicii și a culturii ei de carton, e cel mai profund traumatism suferit de universalismul francez. Asupra acestui punct, dreapta cea mai extremă se împacă din start cu stînga cea mai virulentă. Fie și doar numele lui Jules Ferry7, ministrul lui Thiers în timpul zdrobirii Comunei și teoretician al colonizării, ar trebui să ajungă pentru a considera suspectă această instituție.

Cît despre noi, cînd vedem profesori reprezentînd un oarecare „comitet de vigilență cetățeanească“, veniți să se plîngă în telejurnalul de seară că le-a fost arsă școala, nu putem decît să ne amintim de cîte ori, copii fiind, am fi vrut să facem asta. Cînd auzim un intelectual de stînga rîgîind despre barbaria bandelor de tineri care țuieră după oameni pe stradă, care fură din magazine, incendiază mașini și se joacă de-a prinselea cu „mascații“8, ne aducem aminte ce se spunea despre bluzoanele negre în anii 1960 sau despre apași în „la Belle Epoque“: „Sub numele gene­ric de apași – scrie un judecător al tribunalului Seine în 1907 – se desemnează de cîțiva ani indivizii periculoși, recidiviști, inamici ai societății, fără patrie și fami­lie, dezertori de la orice datorie, capabili de cele mai în­drăz­­nețe furturi, de orice atentate împotriva persoanelor sau a proprietă­ților“. Aces­te bande care fug de muncă, care poartă numele cartierului lor și înfruntă poliția sînt coșmarul bunului cetățean individualizat à la fran­çaise: ele incarnează toate lucrurile la care acesta a renunțat, orice bucurie posibi­lă, la care el nu va ajunge niciodată. Ele au impertinența de a exista în­tr-o țară în care un copil prins cîntînd în voia lui e dojenit cu un „înce­­tea­ză, c-o să aduci ploaia“, în care castrarea școlară produce pe bandă rulantă generații de amploaiați cuviincioși. Aura persistentă a lui Mesrine9 ține nu atît de felul său de integritate sau de îndrăzneala lui, cît de faptul că s-a răzbunat pe ceea ce ar trebui să ne răzbunăm și noi, cu to­ții. Sau mai degrabă pe ce ar trebui să ne răzbunăm direct, acolo unde conti­nuăm să fentăm și să amînăm. Căci, fără îndoială, prin mii de josnicii ne­ob­ser­vate, prin tot soiul de cleveteli, prin mici răutăți nepăsătoare și printr-o politețe otrăvită, francezii nu încetează să se răzbune, în perma­nență, pe zdrobirea cu care s-au resemnat. Era și timpul ca muie poli­ției!10 să-l înlocuiască pe da, dom’ polițist! În acest sens, ostilitatea fără nuan­țe a unor bande nu face decît să exprime mai fără mănuși decît alții proasta ambianță, spiritul de fond rău, cheful de distrugere salvatoare în care se consumă această țară.

A numi „societate“ poporul de străini în mijlocul căruia trăim e o ase­me­nea uzurpare încît pînă și sociologii se gîndesc să renunțe la un concept care le-a dat de mîncare vreme de un secol. Ei preferă azi metafora rețelei pentru a descrie felul în care se conectează solitudinile ciberneti­ce, în care se leagă slabele interacțiuni cunoscute sub numele de „co­leg“, „contact“, „amic“, „relație“, „aventură“. Se întîmplă totuși ca aceste rețele să se condenseze într-un mediu, în care nu împărtășim nimic altceva decît coduri și în care nu se joacă decît neîncetata recompunere a unei identități.

Ne-am pierde timpul încercînd să detaliem tot ce agonizează în raporturile sociale existente. Se spune că familia revine, cuplul revine. Dar fa­milia care revine nu e aceea care a plecat. Întoarcerea ei nu e decît o aprofundare a separației dominante, pe care încearcă s-o înșele, deve­nind astfel, ea însăși, o înșelăciune. Fiecare poate mărturisi despre do­ze­le de tristețe condensate an de an în sărbătorile de familie, surîsu­rile chinuite, jena de a vedea pe toată lumea simulînd în van, sentimentul că pe masă se ață un cadavru, pe care toată lumea se face că nu-l vede. Din țirt în divorț, din concubinaj în refacerea vieții, fiecare simte deșertăciunea tristului nucleu familial, dar majoritatea par să creadă că ar fi și mai trist să renunțe la el. Familia nu mai e atît sufocarea de către domi­nația maternă sau patriarhatul plăcintelor băgate pe gît, cît acest abandon infantil în fața unei dependențe moi, în care totul e cu­noscut, acest moment de lipsă de griji în fața unei lumi despre care nimeni nu mai poate să nege că se prăbușește, o lume în care „a de­veni autonom“ e un eufemism pentru „a fi găsit o slujbă [un patron]“. Am vrea să gă­sim în familia­ritatea biologică scuza pentru a coroda în noi orice determinare cît de cît tăioasă, pentru a renunța, sub pretext că am fost văzuți crescînd, la ori­ce devenire majoră și la gravitatea care există în copilărie. Trebuie să ne ferim de această coroziune.

Cuplul e ultimul nivel al marelui prăpăd social. E oaza din mijlocul de­șer­tului uman. Căutăm acolo, sub auspiciile „intimului“, tot ce a dispărut, atît de vădit, din raporturile sociale contemporane: căldura, simplita­tea, adevărul, o viață fără teatru și fără spectator. Dar, după amețeala îndrăgostirii, „intimitatea“ își dezvăluie bocceaua: e ea însăși o invenție socială, vorbește limba revistelor pentru femei și a psihologiei, e ca restul, blin­­da­tă de strategii pînă la greață. Există la fel de puțin adevăr aici ca oriun­de altundeva, și aici domină minciuna și legile înstrăinării. Iar atunci cînd norocul face să găsim acest adevăr, el cheamă la o împărtășire care dez­minte forma însăși a cuplului. Ceea ce face ca ființele să se iubească e și ceea ce le face iubite și ruinează utopia autismului în doi.

În realitate, descompunerea tuturor formelor sociale e un avantaj ne­spe­rat. E pentru noi condiția ideală a unei experimentări în masă, săl­batice, a unor noi combinații, a unor noi fidelități. Celebra „demisie pa­­ren­tală“ ne-a impus o confruntare cu lumea care a forțat în noi o lucidi­tate precoce și care prevestește cîteva revolte interesante. În moartea cuplului vedem nașterea unor forme tulburătoare de afectivitate colectivă, acum că sexul e uzat pînă la măduvă, că viri­litatea și feminitatea au vechi costume mîncate de molii, că trei decenii de inovații pornografice continue au epuizat toate atracțiile transgresiu­nii și eliberării. Din ceea ce e necondiționat în legăturile de rudenie se poate construi armătu­ra unei solidarități politice la fel de impenetrabi­le în fața imixtiunii statu­lui ca o tabără de țigani. Nu numai interminabilele subvenții pe care nu­me­roși părinți sînt nevoiți să le verse progeniturilor lor proletarizate pot deveni o formă de mecenat în favoarea subversiunii sociale. „A deveni auto­nom“ ar putea însemna la fel de bine și să înveți să te bați pe stradă, să pui stăpînire pe case goale, să nu muncești, să iubești nebunește și să furi din magazine.

Al treilea cerc

„Viața, sănătatea și iubirea sînt precare.

De ce ar scăpa munca acestei legi?“

Nu există în Franța o chestiune mai încurcată ca aceea a muncii. Nu există un raport mai întortocheat cu munca decît al francezilor. Mergeți în Andaluzia, în Algeria, la Napoli. Munca e disprețuită. Mergeți în Germa­nia, în Statele Unite sau în Japonia. Munca e preamărită. Ce-i drept, lucrurile se schimbă. Există otaku11 în Japonia, frohe Arbeitslose12 în Germania și workaholics13 în Andaluzia. Dar deocamdată sînt doar curiozități. În Franța ne dăm peste cap pentru a urca în ierarhie, dar ne lăudăm că n-a trebuit să mișcăm un deget. Rămînem pînă la zece seara la slujbă cînd avem de lucru pînă peste cap, dar n-avem niciun scrupul cînd e să șterpelim din materialele de birou sau să subtilizăm piese din atelierul unde muncim, ca apoi să le vindem. Detestăm patronii, dar vrem să fim angajați cu orice preț. E o onoare să ai un serviciu, iar munca e un semn al servilității. În concluzie: tabloul clinic perfect al isteriei. Iubim de­testînd și detestăm iubind. și oricine știe ce stupoare și ce neliniște îl lo­vesc pe isteric atunci cînd își pierde victima sau stăpînul. Cel mai adesea, nu-și mai revine.

În această țară funciarmente politică, puterea industrială a fost întotdeauna supusă puterii statului. Activitatea economică n-a încetat niciodată să fie urmărită cu suspiciune de o administrație foarte meticuloasă. Marii patroni care nu au titlurile de noblețe ale statului, de genul Poli­teh­nică sau ENA14, sînt paria în lumea afacerilor, unde, în culise, se recu­noaș­te că stîrnesc un pic mila. Bernard Tapie15 e eroul lor tragic: adulat azi, în pușcărie mîine, de neatins mereu. Că a revenit pe scenă nu miră pe nimeni. Contemplîndu-l, așa cum contemplăm un monstru, publicul fran­cez îl ține la distanță, ferindu-se de contactul cu el printr-un spec­ta­­col de o infamie fascinantă. În ciuda marelui bluff din anii 1980, cultul în­treprin­derii nu a prins niciodată în Franța. Oricine scrie o carte care veștejește acest cult are succesul asigurat. Degeaba managerii, moravurile și li­te­ra­tura lor s-au grozăvit în public, rămîne în jurul lor un cordon sanitar de batjocură, un ocean de desconsiderare, o mare de sarcasm. Antre­­pre­­norul nu face parte din familie. Per total, în ierarhia detestării, polițaii stau mai bine. A fi func­ționar16 rămîne, în ciuda tutu­ror greutăților, împo­triva golden boys și a privatizărilor, definiția exemplară a muncii sănătoase. Putem fi invi­dioși pe bogăția celor care nu sînt funcționari, dar nu sîntem niciodată geloși pe postul lor.

Acesta-i fondul nevrotic pe care guvernările succesive pot încă declara război șomajului și pretinde că duc „bătălia locurilor de muncă“, în timp ce foste cadre de întreprindere campează vorbind la mobil în corturile asociației Médecins du monde de pe malurile Senei. Cînd radierile ma­si­ve din listele ANPE17 nu reușesc să facă numărul șomerilor să scadă sub două milioane, în pofida tuturor scamatoriilor statistice. Cînd, după păre­rea serviciilor de informații chiar, venitul minim garantat18 și biz-ul sînt singurele garanții împotriva unei explozii sociale posibile în orice mo­ment. Economia psihică a francezilor și deopotrivă stabilitatea politică a țării se ață în joc prin menținerea ficțiunii muncii.

Să ni se permită să ne băgăm picioarele în ea.

Aparținem unei generații care trăiește foarte bine fără această ficțiune. Care nu a ținut niciodată la pensie sau la dreptul muncii și cu atît mai puțin la dreptul la muncă. Care nu e nici măcar „precară“, cum le place să teoretizeze grupurilor celor mai avansate ale militanței de extrema stîngă, pentru că a fi precar înseamnă a te defini încă prin raportul cu sfe­­ra muncii, în speță: cu descompunerea ei. Admitem necesitatea de a face rost de bani, nu contează prin ce mijloace, fiindcă nu se poate fără ei, însă nu și necesitatea muncii. De altfel, nu mai muncim: facem un ban. Întreprinderea nu e un loc în care existăm, e un loc pe care-l traversăm. Nu sîntem cinici, sîntem doar reticenți în a ne lăsa abuzați. Discursurile despre motivație, calitate, investirea personală se scurg pe lîngă noi, spre neliniștea tuturor responsabililor cu resursele umane. Se spune că sîntem dezamăgiți de întreprindere, fiindcă n-a onorat loialita­tea părinților noștri, concediindu-i prea ușor. E o minciună. Pentru a fi dezamăgit trebuie să fi sperat cîndva. și nu am așteptat niciodată nimic de la ea: o vedem așa cum e, cum n-a încetat niciodată să fie: un joc al fraierilor, cu confort variabil. Regretăm doar că părinții noștri au căzut în capcană.

Confuzia sentimentelor care înconjoară chestiunea muncii se poate explica astfel: noțiunea de muncă a acoperit întotdeauna două dimensiuni contradictorii: o dimensiune a exploatării și o dimensiune a participării. Exploatare a forței de muncă individuale și colective prin aproprierea privată sau socială a plusvalorii; participare la o operă comună prin legăturile care se țes între cei care cooperează în universul producției. Aceste două dimensiuni sînt confundate vicios în noțiunea de muncă, ceea ce, pînă la urmă, explică indiferența muncitorilor față de retorica marxis­tă, care neagă dimensiunea participării, și totodată față de retorica ma­na­gerială, care neagă dimensiunea exploatării. De unde și ambivalența raportului cu munca, deopotrivă detestată, pentru că ne înstrăinează de ceea ce facem, și adorată, pentru că o parte din noi e pusă în joc în ea. Dezastrul e prealabil aici: rezidă în tot ceea ce a trebuit distrus, în toți cei care au trebuit dezrădăcinați pentru ca munca să ajungă să apară ca singurul fel de a exista. Oroarea muncii se regăsește mai puțin în munca însăși, cît în distrugerea metodică, timp de secole, a tot ceea ce nu-i era propriu: familiarități de cartier, de meserie, de sat, de luptă, de înrudire, atașament la locuri, la ființe, la anotimpuri, la feluri de a face și de-a vorbi.

Aici rezidă paradoxul actual: munca a triumfat fă­­ră rest în fața tuturor celorlalte feluri de a exis­­ta, în același timp în care muncitorii au devenit ceva accesoriu. Cîștigurile productivității, deloca­lizarea, mecanizarea, automatizarea și compu­terizarea producției au progresat atît de mult, în­cît au redus la aproape nimic cantitatea de mun­că vie necesară con­fecționării oricăror mărfuri. Trăim paradoxul unei societăți de muncitori fără muncă, în care distracția, consumul și petrecerea timpului liber nu fac decît să accen­tueze și mai tare lipsa acelui ceva de la care ar trebui să ne distragă. Mina din Carmaux, care a fost celebră timp de un secol pentru grevele ei violen­te, a fost convertită într-un parc tematic. E un soi de Disneyland în care se face skateboard și biciclism, avînd ca punct central de atracție un „mu­zeu al mineritului“ în care sînt simulate accidentele miniere pen­tru vizi­tatori.

În întreprinderi, munca se departajează din ce în ce mai vădit în posturi foarte calificate, de cercetare, concepție, control, coordonare, co­muni­ca­re, legate de punerea în practică a tuturor noilor cunoștințe necesare noului proces de producție computerizat, și în locuri de mun­că subcali­ficate, de întreținere și supraveghere a acestui proces. Primele sînt atît de puține, atît de bine plătite și atît de dorite, încît minorității care le acapa­rează nici prin gînd nu i-ar trece să lase să-i scape vreo firimitură. Ei sînt efec­tiv una cu munca lor, într-o îmbrățișare angoasantă. Mana­geri, oa­meni de știință, programatori, consultanți, ingineri nu încetează literalmente niciodată să muncească. Chiar și planurile lor legate de sex le îmbunătățesc productivitatea. „Întreprinderile cele mai creative sînt cele în care relațiile intime sînt cele mai numeroase“, teoretizează un filosof de la resurse umane. „Colaboratorii întreprinderii, confirmă de­par­ta­mentul de resurse umane de la Daimler-Benz, fac parte din capi­talul întreprinderii. (...) Motivația lor, priceperea lor, capacitatea lor de ino­vare și grija pentru dorințele clientelei constituie materia primă a servi­ciilor inovatoare. (...) Comportamentul lor, competența lor socială și emoționa­lă sînt din ce în ce mai importante în evaluarea muncii lor (...). Aceasta nu va mai fi evaluată în numărul de ore de prezență, ci pe baza obiectivelor atinse și a calității rezultatelor. Ei sînt adevărații întreprinzători.“

Ansamblul sarcinilor care n-au putut fi delegate automatizării formează o nebuloasă de posturi, care, nefiind ocupabile de mașini, pot fi ocupa­te de orice fel de oameni – personal de întreținere, magazioneri, mun­ci­tori la bandă, muncitori sezonieri etc. Această mînă de lucru țexi­bilă, nediferențiată, care trece de la o sarcină la alta și nu rămîne mult timp într-o întreprindere, nu se mai poate agrega într-o forță, nefiind nicioda­­tă în centrul procesului de producție, ea fiind pulverizată într-o multitudi­ne de interstiții, ocupată cu astuparea găurilor nemecanizate. Suplinitorul e figura acestui muncitor care nu mai e un muncitor, care nu mai are o meserie, ci doar competențe pe care le vinde de-a lungul însărcinărilor lui și a cărui disponibilitate e și ea o muncă.

La marginea acestui nucleu de muncitori efectivi, necesari bunei func­ționări a mașinii, se întinde o majoritate devenită supranumerară, care e într-adevăr utilă derulării producției, dar atît, și care, prin subutilizare, face ca asupra mașinii să apese un risc, acela al posibilității sabotării ei. Amenințarea unei demobilizări generale e fantoma care bîntuie sistemul de producție prezent. Întrebării „De ce să muncim, atunci?“, nu toată lumea îi răspunde ca această fostă dependentă de venitul minim garantat, în Libération: „Pentru bunăstarea mea. Trebuia să mă ocup de asta“. Există un risc serios să ajungem să-i găsim o slujbă dezafectării [désoeuvre­ment] noastre. Această populație țotantă trebuie ocupată, ținută-n frîu. Or, pînă azi n-am găsit o metodă disciplinară mai bună decît munca salaria­tă. Va trebui deci ca demolarea „acquis-urilor sociale“ să continue, pentru a-i aduce în matca muncii salariate pe cei mai recalcitranți, pe cei care nu se predau decît în fața posibilității de a crăpa de foame sau de-a ajunge în pușcărie. Explozia sectorului sclavagist al „serviciilor personale“ trebuie să continue: femei de serviciu, chelneri, masaj, asistență la domici­liu, prostituție, îngrijiri, cursuri particulare, feng shui, ajutor psihologic etc. Totul însoțit de o intensificare continuă a normelor de securitate, de igienă, de conduită și de cultură, de o accelerare a modelor trecătoare, singu­re­­le care creează nevoia unor asemenea servicii. La Rouen, ceasurile de parcare au cedat locul „parcometrului uman“: cineva care stă și se plic­ti­sește pe stradă vă înmînează un bilet de parcare sau vă închi­riază o um­brelă în caz că plouă.

Ordinea muncii a fost ordinea unei lumi. Evidența ruinei sale tetanizează numai la gîndul la tot ceea ce urmează. A munci, azi, are mai puțină legătură cu necesitatea economică de a produce mărfuri, cît se leagă de necesitatea politică de a produce producători și consumatori, de a salva prin orice mijloace ordinea muncii. A se produce pe sine e pe cale să devi­nă ocupația dominantă a unei societăți în care producția a ajuns fără obiect: ca un tîmplar care a rămas fără atelier și, în disperare de cauză, începe să se rindeluiască pe sine. De aici și spectacolul tuturor acestor tineri care se antrenează să zîmbească pentru un interviu de angajare, care-și albesc dinții pentru a obține o promovare, care se duc în cluburi pentru a stimula spiritul de echipă, care învață engleza pentru a da un boost carierei lor, care divorțează ori se căsătoresc pentru a avea un start fresh, care fac stagii de teatru pentru a deveni leaderi sau cursuri de „dezvoltare personală“ pentru „a gestiona mai bine conțictele“. „«Dezvol­tarea personală» cea mai intimă, pretinde un guru oarecare, va duce la o mai bună stabilitate emoțională, la o mai mare ușurință în deschi­derea relațională, la o acuitate intelectuală mai bine dirijată și deci la o per­formanță economică mai bună.“ Fojgăiala acestei lumi mărunte care așteaptă nerăbdătoare să fie selecționată, antrenîndu-se să fie na­turală, ține de o tentativă de salvare a ordinii muncii printr-o etică a mobilizării. A fi mobilizat înseamnă a te raporta la muncă nu ca la o activitate, ci ca la o posibilitate. Faptul că șomerul își scoate piercingurile, merge la frizer, face „proiecte“, muncește pentru „angajabilitatea“ lui înseamnă că își dovedește mobilizarea. Mobilizarea e această lejeră dezlipire de sine, această minimă smulgere din ceea ce ne constituie, această con­diție de înstrăinare pornind de la care Eul poate fi considerat un obiect al muncii, punct de la care e posibil să te vinzi pe tine, și nu forța ta de muncă, să fii remunerat nu pentru ceea ce faci, ci pentru ceea ce ești, pen­tru excelenta ta cunoaștere a codurilor sociale, pentru talentele rela­ționale, pentru zîmbetul și felul în care știi să te prezinți. E noua normă de socializare. Mobilizarea operează fuziunea celor doi poli contradicto­rii ai muncii: participăm aici la exploatarea ei și se exploatează orice participare. Sîntem fiecare pentru sine, în mod ideal, o mică întreprindere, propriul patron și propriul produs. Că muncim, că nu muncim, e vor­ba de a acumula contac­te, competențe, de a face networking, deci de „ca­­pitalul uman“. Ucazul planetar de a se mobiliza la cel mai mic pretext: cancer, „terorism“, un cu­tremur, oameni fără locuință, rezumă determina­rea puterilor dominante de a menține domi­nația muncii după dispariția ei fizică.

Aparatul de producție prezent e deci, pe de o parte, această gigantică mașină care mobilizează psihic și fizic, care pompează energia oameni­lor deveniți excedentari, și pe de altă parte el e mașina de triat, care alo­­că supraviețuirea doar subiectivităților conforme și lasă baltă toți „indivizii cu risc“, toți cei care încarnează un alt mod de folosire al vie­ții, rezistîndu-i astfel acestei mașini. Pe de o parte, ținem în viață fantomele, pe de alta îi lăsăm să moară pe cei vii. Aceasta e funcția propriu-zis politică a aparatului de producție prezent.

A te organiza dincolo de și împotriva muncii, a dezerta colectiv din regi­mul mobilizării, a manifesta existența unei vitalități și a unei discipline în de­mo­bilizarea însăși e o crimă pe care o civilizație ațată cu spatele la zid nu ne-o poate ierta; și e, de fapt, singurul mod în care putem scăpa cu viață din ea.

Al patrulea cerc

„Mai simplu, mai fun, mai mobil, mai sigur!“

Să nu ni se mai vorbească de „oraș“ și de „sat“ și cu atît mai puțin despre antica lor opoziție. Ceea ce se întinde în jurul nostru nu mai seamănă cu asta nici de aproape, nici de departe; e o pînză urbană unică, fără formă și fără ordine, o zonă dezolată, nedefinită și nelimitată, un conti­nuum mondial de hipercentre muzeificate și de parcuri naturale, de „mari ansambluri“19 și de imense exploatări agricole, de zone industriale și de zone rezidențiale lotizate, de pensiuni rurale și de baruri cool: metropola. Au existat într-adevăr și orașul antic, și orașul medieval ori orașul mo­dern; nu există orașul metropolitan. Metropola vrea sinteza întregului teritoriu. Totul coabitează în ea, nu atît geografic, cît prin înlănțuirea rețe­lelor sale.

Tocmai pentru că e pe cale să dispară, orașul e fetișizat acum, ca Istorie. Manufacturile din Lille devin săli de spectacol, centrul betonat din Le Havre a intrat în patrimoniul Unesco. La Beijing, hutong20-urile care înconjurau Orașul Interzis au fost distruse și se construiesc altele false, puțin mai departe, pentru atenția curioșilor. La Troyes se lipesc fațade cu grinzi pe clădiri din piatră, o artă a pastișei care ne aduce aminte de maga­zinele în stil victorian de la Disneylandul din Paris. Centrele istorice, locuri ale răzmeriței pentru multă vreme, își găsesc cuminți locul în organi­grama metropolei, care le pune la dispoziția turismului și a consumului ostenta­tiv. Ele sînt insulițe ale feeriei mărfii, menținute prin tîrguri festive și prin estetică, dar și prin forță. Sufocanta afectare siropoasă a piețelor de Crăciun se plătește întotdeauna printr-un număr crescut de paz­nici și de polițiști comunitari. Controlul se integrează de minune în peisajul mărfii, arătîndu-și, cui vrea să vadă, fața sa autoritară. Epoca este a ames­te­cului, a ames­tecului de muzici de doi lei, de bastoane telescopice și de vată de zahăr. Ce de suprave­ghere polițienească mai presupune și magia!

Acest gust pentru autenticul-între-ghilimele, și pentru controlul aferent, însoțește mica burghezie în colonizarea cartierelor populare. Îndepărtată din hipercentre, ea vine să caute acolo „o viață de cartier“ pe care nu ar găsi-o niciodată în casele prefabricate. și gonind de acolo săracii, mașinile și imigranții, făcînt locul curat, extirpînd microbii, ea pulverizează tocmai ceea ce venise să caute. Pe un afiș municipal, un agent de cură­țenie îi întinde mîna unui gardian public; sloganul: „Montauban, oraș curat“.

Decența care îi obligă pe urbaniști să nu mai vorbească de „oraș“, pe care l-au distrus, ci de „urban“, ar trebui să-i incite să nu mai vorbeas­că nici de „la țară“, care nu mai există. Ceea ce există, substituindu-i-se în locurile unde a fost, e un peisaj exhibat în fața mulțimilor stresate și dez­rădăcinate, un trecut pe care-l putem bine pune în scenă acum că ță­ranii au rămas atît de puțini. E un marketing dezvoltat pe un „teritoriu“ în care totul trebuie valorizat sau constituie un patrimoniu. Același vid care îngheață ajunge pînă la cele mai îndepărtate dintre clopotnițe.

Me­tropola e moartea simultană a orașului și a satului, la intersecția în care converg toate clasele mijlocii, în acest mediu al clasei de mijloc, care se extinde nedefinit de la exodul rural la „periurbanizare“. Vitrificării teri­to­riului mondial îi șade bine cinismul arhitecturii contemporane. Un liceu, un spital, o mediatecă sînt tot atîtea variante ale aceleiași teme: transpa­rență, neutralitate, uniformitate. Clădiri masive și țuide, construite fără a fi nevoie să se știe ce vor adăposti, care ar putea fi aici sau la fel de bi­ne oriunde altundeva. Ce să facem cu turnurile de birouri din La Dé­fense, de la Part Dieu sau Euralille21? Expresia „nou-nouț“ contractă în ea întregul lor destin. Un călător scoțian, după ce insurgenții au ars Primă­ria din Paris în mai 1871, atestă splendoarea specială a puterii în țăcări: „(...) niciodată nu mi-am închipuit ceva mai frumos; e superb. Oamenii Comunei sînt niște nemernici înfiorători, sînt de-acord; dar ce artiști! și nu au conștiința operei lor! (...) Am văzut ruinele de la Amalfi scălda­te de valurile azurii ale Mediteranei, ruinele templelor de la Tung-hoor în Punjab; am văzut Roma și multe alte lucruri: nimic nu se poate com­para cu ce am văzut astă-seară“.

Rămîn totuși, prinse în ochiurile rețelei metropolitane, cîteva fragmen­te de oraș și cîteva reziduuri de sat. Viul își are cartierele în ghetouri. Pa­radoxul face ca locurile cele mai de nelocuit să fie singurele locuite cumva. O veche magherniță squatată va părea întotdeauna mai popu­la­­tă decît apartamentele la modă, unde n-ai ce să faci decît să-ți aranjezi mobila și să perfecționezi designul interior, în așteptarea următoarei mutări. Bidonville-urile, în numeroase metropole, sînt ultimele locuri vii și în care se poate trăi, dar (și nu e deloc o surpriză) și locurile cele mai periculoase. Ele sînt reversul decorului electronic al metropolei mon­dia­le. Cartierele-dormitor de la periferia nordică a Parisului, părăsite de o mică burghezie plecată în căutarea vilelor, sînt readuse la viață de șo­ma­jul în masă și acum strălucesc mult mai intens decît Cartierul Latin.22 Atît prin verb, cît și prin foc.

Incendiul din noiembrie 2005 nu se naște din sărăcia extremă, așa cum s-a tot spus, ci, dimpotrivă, din posesia totală a unui teritoriu. Se pot arde mașini din plictiseală, dar pentru a propaga revolta timp de o lună și pentru a ține poliția în șah trebuie să te știi organiza, trebuie să dispui de complicități, să cunoști terenul la perfec­ție, să împărtășești un limbaj și un inamic comun. Kilometrii și săptămî­nile n-au împie­dicat propagarea focului. Pri­milor in­cendiatori le-au răspuns alții, acolo unde se aș­tepta mai puțin. Zvonurile nu pot fi puse sub as­cultare.

Metropola e terenul unui neîncetat conțict de joasă intensitate, ale cărui puncte culminante sînt ocuparea Basrei, a Mogadiscioului sau Nablusu­lui. Pentru militari, orașul a fost mult timp un loc de evitat, de asediat; metropola, în schimb, e to­tal compatibilă cu răz­boiul. Conțictul armat nu e decît un moment al reconfigurării ei con­stante. Bătăliile duse de ma­rile puteri seamănă cu o muncă poliție­nească, mereu de refăcut, în găurile negre ale metropo­lei, „că e în Burki­na Faso, în Bronxul de sud, la Kamagasaki, în Chiapas sau la Courneuve“. „Intervențiile“ nu vizează atît victoria sau restabilirea ordinii, cît continua­rea unei întreprinderi de securizare care funcționează deja. Războiul nu mai e izolabil în timp, ci se difractă într-o serie de microoperații, mili­tare și polițienești, pentru asi­gurarea securității.

Poliția și armata s-au adaptat pas cu pas, în paralel. Un criminolog le cere celor din CRS să se organizeze în mici unități mobile și profesionalizate. Instituția militară, leagăn al metodelor disciplinare, își repune în cauză or­ganizarea ierarhică. Un ofițer NATO aplică, în batalionul lui de artile­riști, „o metodă participativă care îl implică pe fiecare în analiza, pregătirea, execuția și evaluarea unei acțiuni. Planul e discutat și rediscutat zile în șir, de-a lungul antrenamentelor, conform ultimelor informații primite (...). Nimic nu se compară cu un plan elaborat în comun pentru a creș­te adeziunea și motivația“.

Forțele armate, pe lîngă că se adaptează la metropolă, o și modelează. Astfel, soldații israelieni, după bătălia de la Nablus, se transformă în arhi­tecți de interior. Constrînși de gherila palestiniană să părăsească străzile, ei în­­vață să înainteze vertical și orizontal înăuntrul construcțiilor urbane, dă­rîmînd pereți și tavane pentru deplasare. Un ofițer al forțelor de apă­rare israeliene, licențiat în filosofie, explică: „Inamicul interpretează spațiul în­tr-o manieră clasică, tradițională, iar eu refuz să-i urmez interpretarea, pentru a nu cădea în capcanele lui. (...) Vreau să îl surprind! Asta e esența războiului. Trebuie să cîștig (...). Iată: am ales metodologia care mă fa­ce să traversez pereții... Ca un vierme care avansează mîncînd tot ceea ce îi stă în cale“. Urbanul e mai mult decît teatrul înfruntărilor, el e și arma lor. Asta ne reamintește de sfaturile lui Blanqui23, de această dată în fa­voa­rea insurgenților. El le recomanda viitorilor insurgenți ai Parisului să ocupe casele străzilor baricadate, ca să-și protejeze pozițiile, să găurească pereții pentru a face casele să comunice, să dărîme scările de la parter și să gău­rească tavanul, pentru a se apăra de eventualii atacatori, să smul­gă ușile și să baricadeze cu ele ferestrele și să facă la fiecare etaj un post de tir.

 

Metropola nu e numai această îngrămădeală urbanizată, această coliziu­ne finală a satului și a orașului, e și un țux de ființe și de lucruri. Un curent care trece printr-o întreagă rețea de fibre optice, de linii de tren de mare viteză, de sateliți, de camere de supraveghere, pentru ca niciodată această lume să nu se oprească din fuga către pierzanie. Un curent care ar vrea să antreneze totul în mobilitatea lui fără speranță, care să mobilizeze pe toa­tă lumea. În care sîntem asaltați de informații ca de tot atîtea forțe ostile. Unde nu ne mai rămîne decît să fugim. Unde devine dificil să aștepți chiar și a nu știu cîta garnitură de metrou.

Multiplicarea mijloacelor de deplasare și de comunicare ne smulge necontenit lui aici și acum, prin tentația de a fi mereu altundeva. A lua un TGV, un RER24, un telefon mobil, pentru a fi deja acolo. Această mobili­tate nu implică decît smulgere, izolare, exil. Ar fi insuportabilă pentru oricine dacă nu ar fi întotdeauna o mobilitate a spațiului privat, a interiorului porta­tiv. Bula privată nu se sparge, ea începe să plutească. Nu e finalul co­cooning25-ului, e doar punerea lui în mișcare. De la o gară, de la un centru comercial, de la o bancă, de la un hotel la altele – pretutindeni această străinătate, atît de banală, atît de cunoscută, încît ține loc de ultimă fami­liaritate. Luxurianța metropolei e această amestecătură aleatorie de am­bianțe definite, susceptibile să se recombine la nesfîrșit. Centrele orașelor se oferă nu ca locuri identice, ci ca oferte originale de ambianță, prin­tre care evoluăm, alegînd una, renunțînd la alta, într-un soi de shop­ping existențial între stilurile de baruri, de oameni, de design sau prin­tre play­list-urile unui iPod. „Cu mp3 playerul meu sînt stăpînul lumii mele.“ Pentru a supraviețui în uniformitatea înconjurătoare, unica opțiune e aceea de a-ți reconstitui fără încetare lumea interioară, ca un copil care ar construi peste tot aceeași căbănuță. Ca Robinson, care își reconstituie uni­ver­sul lui de băcan pe-o insulă pustie, atîta doar că insula noastră pă­ră­sită e chiar civilizația noastră și sîntem miliarde care debarcăm pe ea, ne­înce­tat.

Tocmai fiindcă e o arhitectură de țux, metropola e una dintre cele mai vulne­rabile formațiuni umane din cîte au existat. Suplă, subtilă, dar vulnerabilă. O închidere brutală a frontierelor datorită unei epidemii violente, o carență oarecare într-o aprovizionare vitală, un blocaj organizat al axelor de comunicare, și tot decorul se prăbușește, nemaiputînd să mas­cheze scenele de carnaj care-l bîntuie în permanență. Această lu­me n-ar mer­ge atît de repede dacă n-ar fi urmărită constant de propria prăbușire.

Structura ei în rețea, toată infrastructura ei tehnologică de noduri și de conexiuni, arhitectura ei descentralizată sînt menite să pună metropola la adăpost de inevitabilele ei disfuncționalități. Internetul trebuie să reziste unui atac nuclear. Controlul permanent al țuxurilor de informații, de oameni și de mărfuri trebuie să securizeze mobilitatea metropolitană, supervizabilitatea ei, să se asigure că nu lipsește nimic din stocul de marfă, că nu se fură bancnote din comerț, că nu sînt teroriști în avion. Grație unui cip cu identificare prin radiofrecvență, unui pașaport biometric, unui fișier ADN.

Metropola produce însă și mijloacele propriei ei distrugeri. Un expert ame­rican în securitate explică înfrîngerea din Irak prin capacitatea gheri­lei de a profita de noile moduri de comunicare. Prin invazia lor, Statele Unite au adus cu ele nu atît democrația, cît rețele cibernetice. Aduceau cu sine una dintre armele responsabile de înfrîngerea lor. Multiplicarea telefoa­nelor mobile și a punctelor de acces la internet a furnizat gheri­lei mijloace inedite de a se organiza și de a se face atît de greu de atacat.

Fiecare rețea are punctele ei slabe, nodurile ei care pot fi desfăcute pentru a opri circulația, pentru ca țesătura să implodeze. Ultima mare pa­nă de curent din Europa a arătat-o: a fost de-ajuns un incident la o linie de înaltă tensiune pentru a arunca în întuneric o bună parte din continent. Primul gest pentru a se putea ivi ceva în sînul metropolei, pentru ca alte posibilități să se deschidă, e acela de a-i opri al său perpetuum mobile. E ceea ce au în­țeles rebelii thailandezi care fac să sară în aer releele electrice. E ceea ce au înțeles demonstranții anti-CPE26, care au blocat universitățile, pentru a încerca apoi să blo­cheze economia. și este ceea ce au înțeles și do­cherii americani ațați în grevă în octombrie 2002 pentru menținerea a 300 de slujbe și care au blocat zece zile princi­palele porturi de pe Coasta de Vest. Economia americană e atît de dependen­tă de țuxurile con­tinue de furnituri provenind din Asia, încît costul blocajului urca la un miliard de euro pe zi. Zece mii de oameni pot face să se clatine cea mai mare putere economică mondială. Pentru unii „ex­perți“, dacă mișcarea s-ar fi prelungit încă o lună, am fi asistat la o „în­toar­cere la recesiune a Statelor Unite și la un coșmar economic pentru Asia de Sud-Est“.

Al cincilea cerc

„Mai puține bunuri, mai multe relații“

Treizeci de ani de șomaj în masă, de „criză“, de creștere în doliu și tot mai vor să credem în economie. Treizeci de ani punctați, e adevărat, de cîteva antracte de iluzie: antractul 1981–’83, iluzia că un guvern de stînga ar putea ferici poporul27; antractul anilor bănoși (1986–’89), cînd deveneam cu toții bogați, oameni de afaceri și jucători la bursă; antractul internet (1998–2001), cînd, fiind cu toții conectați, ne-am fi găsit fiecare o slujbă virtuală, cînd o Franță multicoloră, dar una singură, multicultura­lă și cultivată, cîștiga toate cupele mondiale. Dar iată că ne-am chel­tuit toate rezervele de iluzie, am atins fundul, sîntem pe sec, dacă nu chiar descoperiți.

Cu de-a sila, am înțeles: nu economia e în criză, economia este criza; nu munca lipsește, munca e prea multă; la drept vorbind, nu criza, ci creș­terea ne deprimă. Trebuie s-o mărturisim: litania cursurilor bursiere ne atinge cam tot atît cît o liturghie în latină. Din fericire pentru noi, sîntem cîțiva care am ajuns la această concluzie. și nu vorbim aici de toți cei care trăiesc din tot soiul de combinații sau traficuri ori de cei care sînt de zece ani pe venitul minim garantat. De toți cei care nu mai reușesc să se identifice cu munca lor și se rezervă pentru timpul lor liber. De toți cei trecuți pe linie moartă, toți cei fofilați, toți cei ce se omoară cel mai puțin și sînt cei mai avantajați. De toți cei afectați de această stranie detașare în masă, pe care o accentuează și mai tare exemplul pensiona­rilor și supraexploatarea cinică a unei mîini de lucru țexibilizate. Nu despre ei vorbim, deși e foarte probabil ca și ei, într-un fel sau în altul, să fi ajuns la o concluzie asemănătoare.

Despre ce vorbim aici sînt toate acele țări, continentele acestea în­tregi care au pierdut credința economică după trecerea, cu pagubă și zarvă, a Boeingurilor Fondului Monetar Internațional, după ce au pipăit un pic de Bancă Mondială. Nici vorbă, acolo, de aceas­tă criză a vocațiilor pe care o suferă molcom eco­nomia în Occident. În Guineea, Rusia, Ar­gen­­tina, Bolivia e vorba de o discreditare violentă și du­rabilă a acestei religii și a clerului ei. „Ce sînt o mie de economiști de la FMI zăcînd pe fun­dul mării? – Un bun început“, se glumește la Banca Mondială. Glu­mă ru­sească: „Se întîlnesc doi econo­miști. Unul îl întreabă pe celălalt: «Tu înțelegi ce se întîmplă?» Celălalt răspunde: «Stai să-ți explic». «Nu, nu, răspunde primul, nu e greu să explici, și eu sînt economist. Ceea ce te întreb eu e: Înțelegi»?“ Părți din clerul însuși mimează in­tra­rea în disidență și critica dogmei. Ultimul curent mai viu al pretinsei „științe economice“ – curent care se numește, foarte serios, „economia non­­au­tis­­tă“ – își face de-acum o profesie din a demonstra uzurpă­rile, prestidigitațiile, indicii corupți ai unei științe al cărei singur rol tangibil e acela de a vîntura moaștele în jurul elucubrațiilor celor dominanți, de a face puțină ceremonie în jurul che­mărilor lor la supunere și pînă la urmă, așa cum o fac toate religiile, de a furniza explicații. Căci nefericirea genera­lă nu mai e suportabilă de îndată ce apare așa cum e: fără cauză și motiv.

Banul nu mai e respectat niciunde, nici de cei care-l au, nici de cei care nu-l au. Douăzeci la sută din tinerii germani, atunci cînd sînt întrebați ce vor să facă în viață, răspund: „artist“. Munca nu mai e îndurată ca un dat al condiției umane. Contabilitatea întreprinderilor mărturisește că nu mai știe unde se naște valoarea. Proasta reputație a pieței, fără turbarea și vastele mijloace ale apologeților ei, i-ar fi venit de hac de mai bi­ne de un deceniu. Progresul a devenit peste tot, în percepția simțului co­mun, sinonim cu dezastrul. Totul e razna în lumea economiei, așa cum totul era razna în URSS în epoca lui Andropov. De altfel, cine s-a aplecat asupra ultimilor ani ai URSS va desluși fără probleme în toate ape­lurile la voluntarism ale conducătorilor noștri, în toate avîntările către un viitor căruia i s-a pierdut urma, în toate aceste profesiuni de credință în „reforma“ a orice, primele trosnituri în structura Zidului. Prăbușirea blocului socialist nu va fi consfințit triumful capitalismului, ci doar a ates­tat ruina uneia dintre formele sale. De altfel, moartea URSS n-a venit prin ridicarea la revoltă a unui popor, ci s-a făcut de către o nomenclatură în reconversie. Proclamînd sfîrșitul socialismului, o fracțiune a clasei condu­cătoare s-a eliberat mai întîi de toate sarcinile anacronice care o legau de popor. Ea a preluat controlul privat asupra a ceea ce controla deja, însă în numele tuturor. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că mun­cim“, se spunea în uzine. „Ca să nu mai fie așa, să încetăm să ne mai pre­­fa­cem!“, a răspuns oligarhia. Pentru unii, materiile prime, complexe­le militaro-industriale, băncile, cluburile; pentru ceilalți, sărăcia și emigrația. Așa cum nu se mai credea în URSS pe timpul lui Andropov, nu se mai crede azi, în Franța, în sălile de ședință, în ateliere, în birouri. „Să nu mai fie așa!“, răspund patronii și guvernanții, care nici măcar nu se mai chinuie să îndulcească „durele legi ale economiei“ și demontează o uzină în timpul nopții ca s-o mute altundeva, anunțînd personalului închiderea ei a doua zi dis-de-dimineață. și nu ezită să trimită trupele speciale ale jan­dar­meriei pentru a opri o grevă – ca în cazul celei de la SNCM28 sau cînd cu ocuparea unui centru de triaj, anul trecut, la Rennes. Toată activita­tea ucigașă a puterii prezente constă, pe de o parte, în gestionarea acestei ruine și, pe de alta, în punerea bazelor unei „noi economii“.

 

Eram totuși bine făcuți pentru economie. De generații am fost disciplinați pentru ea, am fost pacificați pentru ea, am fost făcuți subiecți, producători în chip natural și bucuroși să consumăm. și iată ce se arată sub tot ceea ce eram obligați să uităm: că economia e o politică. și că această politică, azi, e o politică de selecție în masa unei umanități devenite accesorie. De la Colbert pînă la De Gaulle, trecînd prin Napoleon al III-lea, statul a conceput întotdeauna economia ca politică, nu mai puțin ca bur­ghezia, care își trage un profit din asta, și ca proletarii, care înfruntă această situație. Nu mai există decît acest straniu strat intermediar al populației, acest curios agregat fără forță al celor care nu vor să opteze, mica bur­ghezie, care s-a prefăcut întotdeauna a crede în eco­nomie ca într-o reali­tate, fiindcă astfel și-a putut păstra neutralitatea. Mici comercianți, mici pa­troni, mici funcționari, cadre, profesori, jurna­liști, intermediari de tot soiul for­mează în Franța această nonclasă, gelatina aceasta socială compusă din masa celor care ar dori pur și simplu să-și ducă mica viață privată feriți de istorie și de tu­multurile ei. Această mlaștină e predispusă să fie campioana falsei con­științe, capabilă de orice pentru a-și păstra ochii închiși, în somnolența ei, în fața războiului care are loc în jurul ei. Fie­care clari­ficare a frontului e marcată în Franța de invenția unui nou moft. În ultimii zece ani acesta a fost ATTAC29, cu neverosimila taxă Tobin30 – a cărei instaurare ar fi cerut nici mai mult nici mai puțin decît un guvern mondial –, cu apo­logia „economiei reale“ împotriva piețelor financiare și emoționanta lor nostalgie după stat. Comedia a durat cît a durat și s-a sfîrșit în pură masca­radă. Un moft înlocuindu-l pe celălalt, iată și downshifting31-ul. Dacă ATTAC și cursurile lor de educație populară au încercat să salveze eco­nomia ca știință, downshifting-ul pretinde s-o sal­veze ca morală. O singură opțiune alternativă la apocalipsa în desfășura­re: downshifting-ul. A consuma și a produce mai puțin. A deveni frugal cu bucurie în suțet. A mînca bio, a folosi bicicleta, a te lăsa de fumat și a su­praveghea cu stric­tețe produsele cum­părate. A te mulțumi cu stric­tul necesar. Simplitate voluntară. „A re­descoperi adevărata bogăție în dezvoltarea de relații sociale conviviale într-o lume sănătoasă.“ „Să nu exploatăm sălbatic capi­talul nostru natu­ral.“ Să mergem spre o „econo­mie sănătoasă“. „Să evităm regularizarea prin haos.“ „Să nu generăm o criză socială care ar repune în cauză demo­crația și umanismul.“ Pe scurt: să devenim economi. Să re­venim la eco­nomia epocii de aur a micii burghezii: anii 1950. „Atunci cînd individul devine un bun econom, proprietatea lui își îndeplinește pe deplin func­ția, și anume aceea de a-i permite să se bucure de propria viață la adăpost de existența publică, în găoacea privată a vieții sale.“

Un graphic designer încălțat cu bascheți Converse bea un cocktail de fructe, între prieteni, pe terasa unei cafenele cool. Lumea povestește, e cordială, se glumește moderat, nu e nici prea multă gălăgie, nici prea multă liniște, toți se privesc surîzător, puțin năuc: sîntem atît de civilizați. Mai tîrziu unii vor merge să dea cu săpăliga într-o grădină de cartier, în timp ce alții se vor duce să facă nițică olărie, niște zen sau un film de ani­mație. Cu toții se împărtășesc din sentimentul just că formează o nouă umanitate, cea mai înțeleaptă, cea mai rafinată, ultima. și au dreptate. Apple și downshifting-ul se înțeleg în mod curios asupra civilizației viitorului. Ideea unora de a reveni la economia trecutului e ceața oportună în spatele căreia alții vehiculează ideea unui mare salt tehnologic. Căci în Istorie nu există întoarceri. Incitarea de a reveni la trecut nu exprimă niciodată decît una dintre formele de conștiință ale propriului timp, și ra­re­ori cea mai puțin modernă dintre ele. Downshifting-ul nu e din întîmplare țamura publicitarilor disidenți ai revistei Casseurs de pub.32 In­ven­tatorii creșterii zero – Clubul de la Roma, în 1972 – erau ei înșiși un grup de industriași și de funcționari care se bazau pe un raport al ciberneticienilor de la MIT.33

Această convergență nu e întîmplătoare. Ea se înscrie în marșul forțat pentru găsirea unui înlocuitor pentru economie. Capitalismul a dezinte­grat spre propriul profit tot ceea ce mai rămînea din legăturile sociale, iar acum a pornit la reconstrucția lor de la zero pe propriile lui baze. Sociabilitatea metropolitană actuală e incubatorul lor. În același fel, după ce a distrus lumile naturale, pornește acum cu ideea nebunească de a le reconstitui ca tot atîtea medii controlate, dotate cu senzori adecvați. Acestei noi umanități îi corespunde o nouă economie, care nu mai vrea să fie o sferă separată a existenței, ci, dimpotrivă, țesutul ei, care vrea să ajun­­­gă materia raporturilor umane; o nouă definiție a muncii, ca muncă asupra sinelui, și a Capitalului – drept capital uman; o nouă idee a produc­ției ca producție de bunuri relaționale și a consumului drept consum de situații; și, mai ales, o nouă idee de valoare, care să îmbrățișeze toate calitățile ființelor. Această „bioeconomie“ în gestație concepe planeta ca pe un sistem închis ce ar fi de gestionat și pretinde că pune bazele unei științe care ar integra toți parametrii vieții. O asemenea știință ar putea să ne facă să regretăm cîndva vremurile bune ale indicatorilor înșelători, cînd se pretindea că se măsoară fericirea poporului după creșterea PIB-ului, dar cînd măcar nimeni nu credea în ei.

„A revaloriza aspectele noneconomice ale vieții“ e un cuvînt de ordine al downshifting-ului și, în același timp, programul de reformă al Capitalului. Sate ecologice, camere de supraveghere video, spiritualitate, bio­tehnologii și convivialitate aparțin aceleiași „paradigme civilizaționale“ în formare, aceea a economiei totale, zămislite de la bază. Matricea sa inte­lectuală nu e alta decît cibernetica, știința sistemelor, adică a controlului lor. Pentru a impune definitiv economia, etica ei de muncă și de avariție, a trebuit ca în secolul al XVII-lea să fie internată și eliminată toată fauna de leneși, cerșetori, vrăjitoare, nebuni, amatori de plăceri și alți sărmani vagabonzi, o umanitate care dezmințea prin propria existență ordinea interesului și a abținerii. Noua economie nu se va impune fără o selec­ție asemănătoare a subiecților și a zonelor apte pentru mutație. Haosul atît de trîmbițat va fi ocazia acestei trieri sau victoria noastră asupra acestui detestabil proiect.

Al șaselea cerc

„Mediul înconjurător e o provocare industrială“

Ecologia e descoperirea anului. De treizeci de ani am lăsat asta pe seama Verzilor, rîzînd pe seama ei duminică, ca să ne facem că ne preocupă luni. Dar iată că ne prinde din urmă. Că invadează pe toate frecvențele, ca un hit al verii, fiindcă se fac douăzeci de grade în decembrie.

Un sfert din speciile de pești a dispărut din oceane. Nici restul nu mai are mult de trăit.

Alertă de gripă aviară: ni se promite că vor fi omorîte în zbor păsările migratoare, cu sutele de mii.

Concentrația de mercur din laptele matern e de zece ori mai mare decît cea autorizată la vaci. și buzele care se umță cînd mușc din măr – l-am cumpărat totuși de la piață. Gesturile cele mai simple au devenit toxice. Se moare la 35 de ani „de o boală îndelungată“, gestionată la fel cum sînt gestionate toate lucrurile. Ar fi trebuit să tragem concluziile înainte ca ea să ne-aducă aici, în pavi­lionul B al centrului de îngrijiri paliative.

Trebuie s-o mărturisim: toată această „catastro­fă“, cu care sîntem ținuți la curent atît de zgomo­tos, nu ne atinge. Cel puțin pînă nu ne lovește cu una dintre consecințele ei previzibile. Ea ne privește, poate, dar nu ne atinge. și asta-i catas­trofa.

Nu există „catastrofă de mediu“. Există doar ca­tastrofa aceasta care e me­­diul înconjurător. Me­diul înconjurător e tot ce îi rămîne omului atunci cînd a pierdut totul. Cei care locuiesc într-un cartier, pe-o stradă, într-o vîlcea, cei ce-și duc viața în­tr-un război sau într-un atelier nu au un „me­diu înconjurător“, ei evoluează într-o lume populată de prezențe, de pe­ricole, de prieteni, de dușmani, de puncte de viață și de puncte de moar­te, de tot soiul de ființe. Această lume are consistența ei, care varia­ză odată cu intensitatea și calitatea legăturilor care ne leagă de toate aceste ființe, de toa­te aceste locuri. Numai noi, odrasle ale dezmoștenirii ultime, exilați ai ultimului ceas, care vin pe lume în cuburi de beton, culeg fructe din super­mar­keturi și pîndesc ecourile lumii la televizor, putem avea un mediu înconjurător. Doar noi putem asista la propria noastră anihi­lare ca și cum ar fi vorba de o simplă schimbare de atmosferă. Pentru a ne indigna de ul­ti­mele progrese ale dezastrului și pentru a-i com­pune cu răbdare enciclopedia.34

 

Ceea ce a luat chipul instituit al unui mediu înconjurător e un raport cu lumea fondat pe gestiune, adică pe înstrăinare. Un raport cu lumea în care nu sîntem făcuți deopotrivă și din foșnetul copacilor, din mirosurile de prăjeală din bloc, din clipocitul apei, din hărmălaia curților de școală sau din umezeala serilor de vară, un raport cu lumea în care exist eu și mediul meu, care mă înconjoară fără să mă constituie vreodată. Am devenit vecini într-o adunare generală de coproprietate planetară. Nu ne putem imagina un iad mai complet.

Niciun mediu material nu a meritat niciodată numele de „mediu în­con­jurător“, în afară, poate, acum, de metropolă. Voci de sinteză care fac anunțuri, tramvaie cu șuier de secol XXI, lumină albăstruie de lampadare în formă de chibrit uriaș, pietoni machiați ca manechine ratate, rotație silențioasă a camerelor de supraveghere, clinchet lucid al bornelor me­troului, al caselor de marcat din supermarket, al tipelor cu badge de prin birouri, ambianță electronică a cafenelelor-internet, dezmăț de ecra­ne cu plasmă, de autostrăzi și de latex. Niciodată vreun decor nu s-a pu­­tut dispensa la fel de ușor de suțetele care-l traversează. Nicicînd un mediu n-a fost mai automatic. Nicicînd vreun context n-a fost mai indife­rent și n-a cerut în schimb, pentru a putea supraviețui în el, o indiferență la fel de egală. Mediul înconjurător nu e pînă la urmă decît asta: raportul cu lumea propriu metropolei, care se proiectează asupra a tot ce-i scapă.

Situația e următoarea: tații noștri au fost angajați ca să distrugă această lume, iar de la noi s-ar vrea acum s-o reconstruim și s-o facem, culmea, și ren­tabilă. Excitația morbidă care îi animă de-acum pe jurnaliști și pe publicitari la fiecare nouă dovadă a încălzirii globale dezvăluie surîsul de oțel al noului capitalism verde, care se anun­ța din anii 1970, pe care-l aș­teptam la co­titură și care întîrzia să apară. Ei bine, iată-l! El e ecologia! Soluțiile alternative sînt iarăși el! Salvarea planetei, și asta e tot el! Nu mai e nicio îndoială: văzduhul e verde35; mediul va fi pivotul econo­miei politice a secolului XXI. Fiecărui val de catastrofism îi cores­punde de aici înainte o salvă de „soluții industriale“.

Inventatorul bombei H, Edward Teller, propune pulverizarea a milioane de tone de pulberi metalice în stratosferă, pentru a opri încăl­zirea cli­mei. NASA, frustrată pentru că a trebuit să-și depună ideea cu scutul antirachetă la muzeul fantasmagoriilor Războiului Rece, promite instalarea, dincolo de orbita lunară, a unei oglinzi gigantice pentru a ne proteja de funestele, de acum, raze solare. Altă viziune despre viitor: o umani­tate motorizată care rulează cu bioetanol de la São Paulo la Stock­holm; visul oricărui cultivator serios de cereale, care nu implică în fond decît conversia tuturor terenurilor arabile ale planetei în cîmpuri de soia și de sfeclă de zahăr. Automobile ecologice, energii curate, consulting de mediu coexistînd fără probleme cu ultima reclamă Chanel de-a lungul paginilor glasate ale revistelor de opinie.

Căci mediul înconjurător are meritul incomparabil de a fi, așa ni se spune, problema globală numărul 1 a umanității. O problemă globală, adică una la care doar cei organizați global pot avea soluția. Iar pe ăștia îi cunoaș­tem. Sînt grupurile care de aproape un secol sînt în avangarda dezastrului și care își fac socoteala să rămînă acolo, cu minimul preț al unei schimbări de logo. Faptul că EDF36 a avut nerușinarea de a ne reservi progra­mul ei nuclear ca nouă soluție la criza energetică mondială spune destul despre felul în care noile soluții seamănă cu vechile probleme.

De la secretariatele de stat pînă în cafenelele alternative, preocupările se rostesc de-acum cu aceleași cuvinte, aceleași de întotdeauna, de altfel. E vorba de a se mobiliza. Nu pentru reconstrucție, ca după război, nu pentru etiopieni, ca în anii 1980, nu pentru locuri de muncă, ca în anii 1990. Nu, de data asta pentru mediul înconjurător. Care vă mulțu­mește frumos. Al Gore, ecologia à la Nicolas Hulot37 și downshifting-ul intră în rîndurile marilor suțete eterne ale Republicii pentru a-și juca rolul de reanimare a micului popor de stînga și acela al idealismului bine-cunoscut al tineretului. Cu austeritatea voluntară ca stindard, ei muncesc bene­vol pentru a ne conforma cu „starea de urgență ecologică ce vine“. Masa dodoloață și lipicioasă a vinovățiilor lor e prăvălită pe umerii noștri obo­siți și ar vrea să ne împingă să ne cultivăm propria grădină, să ne triem deșeurile, să ne debarasăm bio de resturile festinului macabru în și pentru care am fost cocoloșiți.

A gestiona ieșirea din era nucleară, excedentul de CO2 din atmosferă, topirea ghețarilor, uraganele, epidemiile, suprapopularea mondială, ero­ziunea solurilor, dispariția masivă a speciilor vii..., iată care ar fi po­vara noastră. „E sarcina fiecăruia să-și schimbe comportamentele“, spun ei, dacă vrem să ne salvăm frumosul model civilizațional. Trebuie să consu­măm puțin pentru a putea continua să consumăm. Să producem bio ca să putem continua să producem. Trebuie să ne autoconstrîngem pentru a mai putea constrînge. Iată cum logica unei lumi înțelege să-și su­pra­viețuiască dîndu-și aere de ruptură istorică. Iată cum vor să ne con­vingă să participăm la marile provocări industriale ale secolului în curs. Amețiți cum sîntem, am fi gata să sărim în brațele celor care au condus dezastrul, ca să ne scoată din el.

Ecologia nu e doar logica economiei totale, ea e și noua morală a Capi­talului. Starea de criză internă a sistemului și rigoarea selecției în curs sînt de așa natură, încît cer din nou un criteriu în numele căruia să se poa­tă opera o asemenea triere. Ideea de virtu­te nu a fost, de la o epo­că la alta, decît o inven­ție a viciu­lui. Fără eco­logie nu am putea justifica, încă de pe-acum, existența celor două filiere de alimen­tație de azi: una „să­nătoasă și biologică“, pentru bogătași și progeniturile lor, și cealaltă to­xică în mod notoriu, pentru plebe și avortonii ei sor­tiți obezității. Hiper­burghezia planetară nu ar pu­tea să-și facă modul de trai să pară res­pectabil dacă ultimele ei capricii nu ar fi ștampilate ca scrupulos „grijulii față de mediul înconjurător“. Fără ecologie, nimic n-ar mai avea destulă autoritate pentru a închide gura oricărei obiecții în fața progreselor exorbitante ale controlului.

Posibilitate de urmărire a produsului, transparență, certificare, ecota­xe, excelență de mediu, poliție a apelor, toate pot prezice deja starea de ex­cepție ecologică ce se anunță. Totul îi e permis unei puteri care se autorizează de la Natură, sănătate și bunăstare.

„Odată ce noua cultură economică și comportamentală va trece în mo­ravuri, măsurile coercitive vor cădea, fără îndoială de la sine.“ E nevoie de tot aplombul ridicol al unui aventurier al platourilor de televiziune pentru a susține o perspectivă ce-ți poate îngheța într-atît sîngele în vine, aducîndu-ne în același timp aminte, pentru a ne mobiliza, cît „rău i-am făcut planetei“, și a rămîne destul de anesteziați, încît să asistăm la toa­te astea reținuți și civilizați. Noul ascetism bio e controlul de sine cerut tutu­ror pentru a negocia operația de salvare din fundătura în care sistemul în­suși s-a vîrît. De acum încolo va trebui să strîngem cureaua în nu­mele ecologiei, așa cum o făceam pînă acum în numele economiei. șosele­le se pot transforma bineînțeles în drumuri pentru biciclete, vom putea și noi poate într-o zi să fim gratificați cu un venit garantat, dar doar cu pre­țul unei existențe în întregime terapeutice. Cei care pre­tind că au­to­controlul generalizat ne va cruța de la a ajunge să suportăm o dictatură ecologică mint: una va duce la cealaltă și le vom avea pe amîndouă.

Atîta vreme cît [se va crede că] există Omul și Mediul înconjurător, va exista poliția între ele.

Totul e de răsturnat în discursurile ecologiste. Acolo unde ele vorbesc de „catastrofe“ pentru a desemna derapajele regimului actual de ges­tiune a ființelor și-a lucrurilor, noi nu vedem decît catastrofa atît de perfectei sale funcționări. Cel mai mare val de foamete cunoscut pînă acum în zona tropicală (1876–1879) coincide cu o secetă mondială, dar mai ales cu apogeul colonizării. Distrugerea lumilor țărănești și a practicilor de producție alimentară a făcut să dispară mijloacele cu care se putea face față penuriei. Mai mult decît lipsa de apă, efectele economiei mon­­diale în plină expansiune sînt cele care au acoperit cu milioane de ca­da­vre descărnate toată fîșia tropicală a planetei. Ceea ce se înfățișează peste tot ca o catastrofă ecologică nu a încetat să fie în primul rînd mani­festarea unui raport dezastruos cu lumea. A nu mai locui nimic ne face vulnerabili în fața celei mai mici zguduituri a sistemului, în fața celui mai mic risc climatic. În timp ce la apropierea ultimului tsunami turiștii conti­nuau să se zbenguie printre valuri, vînătorii-culegători din insule se gră­­beau să fugă de pe coaste, urmînd exemplul păsărilor. Paradoxul prezent al ecologiei e că, sub pretext că salvează Terra, ea nu salvează decît fundamentul a ceea ce a făcut din această planetă un astru dezolant.

Regularitatea funcționării mondiale acoperă în vremuri normale starea noastră de deposedare la propriu catastrofică. Ceea ce numim „catas­trofă“ nu e decît suspendarea forțată a acestei stări, unul dintre rarele mo­mente în care recîștigăm puțină prezență în lume. Să ajungem mai iute decît era prevăzut la capătul rezervelor de petrol, întrerupă-se țuxu­rile internaționale care mențin tempoul metropolei, s-o luăm înaintea marilor dereglări sociale, vie „sălbăticirea populației“, „amenințarea pla­ne­tară“, „sfîrșitul civilizației“! Orice fel de pierdere a controlului e prefe­ra­bilă tuturor scenariilor de gestiune de criză. Din acel moment, cele mai bune sfaturi nu vor mai fi de găsit la specialiștii în dezvoltare durabi­lă. În disfuncționalitățile, în scurtcircuitele sistemului apar elementele de răspuns logic la ceea ce ar putea înceta să fie o problemă. Dintre semnatarii Protocolului de la Kyoto, singurele țări care își respectă angajamen­tele sînt, fără să vrea, Ucraina și România. Ghiciți de ce. Experimentarea cea mai avansată la scară mondială în ceea ce privește agricultura „biologică“ are loc începînd din 1989 în insula Cuba. Ghiciți de ce. De-a lungul potecilor africane, și nu altundeva, mecanica automobilului s-a ri­dicat la rangul de artă populară. Ghiciți cum.

Ceea ce face criza dezirabilă e faptul că, în ea, mediul înconjurător în­cetează să mai fie un mediu. Sîntem siliți să reînnoim un contact, fie el fatal, cu ceea ce e aici, să regăsim ritmurile realității. Ceea ce ne înconjoară nu mai e peisajul, panorama, teatrul, ci ceea ce ne e dat să lo­cuim, cu care avem a ne împăca și de la care putem învăța. Nu vom lăsa să ne fie sustrași, de către cei care au cauzat-o, posibilii conținuți în „catas­trofă“. Acolo unde gestionarii se întreabă platonic despre cum să schim­be macazul „fără să dărîme șandramaua“, nu găsim altă opțiune realis­tă decît aceea de a „dărîma șandramaua“, cît mai curînd, și, pînă atunci, de a profita de fiecare prăbușire a sistemului pentru a prinde puteri.

New Orleans, cîteva zile după trecerea uraganului Katrina. În această atmosferă de apocalipsă, ici și colo, o viață se reorganizează. În fața lipsei de acțiune a puterilor publice, mult mai ocupate să curețe cartierele turistice din „Carré français“ și să protejeze magazinele de acolo decît să-i ajute pe locuitorii săraci ai orașului, forme uitate renasc. În ciuda tentativelor uneori violente de a evacua zona, în ciuda deschiderii sezonului de „vînătoare de negri“ pentru milițiile suprematiste, mulți n-au vrut să părăsească terenul. Pentru cei care au refuzat să fie deportați ca „refugiați din motive de mediu“ în cele patru colțuri ale țării și pentru cei din multe alte locuri care au decis să se alăture lor din solidaritate, la ape­lul unui fost Black Panther38, reapare evidența autoorganizării. În de­cur­sul cîtorva săptămîni e pusă pe picioare clinica Common Ground. Acest veritabil spital de campanie furnizează din primele zile îngrijiri gratuite și din ce în ce mai performante grație ațuxului continuu de volun­tari. De un an deja, clinica stă la baza rezistenței cotidiene la operația de tabu­la rasa dusă de buldozerele guvernamentale, pentru ca această parte a orașului să fie lăsată la cheremul investitorilor imobiliari. Bucătării po­pu­lare, aprovizionare, medicină stradală, rechiziții sălbatice, construi­re de locuințe de urgență: o întreagă cunoaștere practică acumulată de unii și de alții de-a lungul vieții și-a ațat acolo un loc de desfășurare. De­parte de uniforme și de sirene.

Cine a cunoscut bucuria lipsită de mijloace a acestor cartiere din New Orleans înainte de catastrofă, felul în care sta­tul era deja provocat aco­lo și practica masivă a des­curcatului la negru nu se va mira că toate astea au fost posibile. Dimpotrivă, cine se ață prins în cotidianul anemiat și atomizat al deșerturilor noas­tre rezidențiale s-ar putea îndoi că aco­lo se gă­sește o asemenea determinare. A reînnoda cu aceste gesturi dispă­rute în ani de via­ță norma­lizată e totuși singura cale practicabi­lă pentru a nu ne scufunda odată cu această lume. și ca să vină un timp de la care să ne-aprindem.

Al șaptelea cerc

„Aici construim un spațiu civilizat“

Primul măcel mondial, cel care, din 1914 pînă în 1918, a permis deba­rasarea dintr-odată de o mare parte a proletariatului de la sat și de la oraș, s-a purtat în numele libertății, al democrației și al civilizației. Apa­rent în numele acelorași valori se duce de cinci ani, cu asasinate precise și operațiuni speciale, faimosul „război împotriva terorismului“. Paralela se oprește aici: la aparențe. Civilizația nu mai e această evidență pe care o transportăm la indigeni fără nicio altă formă de proces. Liber­tatea nu mai e numele pe care-l scriem pe ziduri, urmărit cum e de-a­cum, ca de umbra sa, de cuvîntul „securitate“. și e bine cunoscut că de­mocrația e solubilă în cele mai pure legislații de excepție, ca de exem­­plu în restabilirea oficială a torturii în Statele Unite sau legea Perben II39 din Franța.

În răstimpul unui secol, libertatea, democrația și civilizația au fost reduse la stadiul de ipoteze. Toată munca depusă de conducători constă de acum înainte în a se îngriji de condițiile materiale și morale, simbolice și socia­le în care aceste ipoteze se validează cît de cît, în a configura spații în care ele par să funcționeze. În acest scop, toate mijloacele-s bune, inclusiv cele mai puțin democratice, cele mai puțin civilizate și cele mai securi­tare. Se întîmplă că vreme de-un secol democrația a prezidat cu regula­ritate la aducerea pe lume a regimurilor fasciste, că civilizația n-a încetat să ri­meze, pe melodii de Wagner sau Iron Maiden, cu extermi­narea și că li­bertatea a luat într-o zi din 1929 dublul chip al unui bancher care se arun­că pe fereastră și al unei familii de muncitori care moare de foame. S-a convenit de atunci – hai să zicem din 1945 – că manipularea mase­lor, activi­tatea serviciilor secrete, restrîngerea libertăților publice și suve­rani­tatea plenară a diferitelor poliții sînt mijloace ale asigurării democrației, libertății și civilizației. În ultimul stadiu al acestei evoluții, îl avem pe primul pri­mar socialist al Parisului care dă o mînă de ajutor finală la pacificarea urbană, la amenajarea polițienească a unui cartier popular și se explică în cuvinte cîntărite cu grijă: „Aici construim un spațiu civilizat“. Nu mai e nimic de spus la asta, totul e de distrus.40

Sub aerele ei de generalitate, această chestiune a civilizației nu are nimic dintr-o chestiune filosofică. O civilizație nu-i o abstracție care sur­plom­bează viața. E la fel de bine ceea ce gu­vernează, învestește, colonizea­ză existența cea mai cotidiană, cea mai personală. E ceea ce ține laolaltă dimensiunea cea mai intimă și cea mai generală. În Franța, civilizația e inseparabilă de stat. Cu cît un stat e mai puternic și mai vechi, cu atît mai puțin e o supra­structură, exoscheletul unei societăți, și cu atît mai mult e forma subiectivităților care îl populează. Statul francez e însăși trama subiectivităților franceze, aspectul dobîndit de multiseculara castrare a subiecților41 săi. Nu trebuie să ne mirăm, după toate astea, că în spitale­le psihiatrice se delirează despre lume pornind de la figuri politice, că sîn­tem de-acord în a vedea în conducătorii noștri originea tuturor relelor de care sufe­rim, că ne place atît de mult să bombănim împotriva lor și această bombăneală e aclamația prin care-i recunoaștem ca stăpîni. Căci aici nu ducem grija politicii ca o realitate străină, ci ca o parte din noi înșine. Viața cu care învestim aceste figuri e aceeași viață care ne-a fost răpită.

Dacă există o excepție franceză, ea de aici derivă. Pînă și strălucirea mondială a literaturii franceze e fructul acestei amputări. Literatura e în Fran­­ța spațiul acordat suveran divertismentului castraților. E libertatea formală concedată celor care nu mai au nicio legătură cu libertatea lor reală. De unde și ocheadele obscene pe care nu mai contenesc să și le arunce, de secole, în această țară oamenii de stat și oamenii de litere, unii împrumutînd de bunăvoie costumul celorlalți, și invers. De unde și obiceiul intelectualilor de a vorbi atît de tare cînd sînt atît de slabi și de a eșua întotdeauna în momentul decisiv, singurul care ar fi putut da un sens existenței lor, dar care i-ar fi și surghiunit din breaslă.

E o teză apărată și de altfel ușor de apărat aceea că literatura modernă se naște cu Baudelaire, Heine și țaubert, drept contrareacție la masacrul de stat din iunie 1848. În sîngele insurgenților parizieni și împotriva tăcerii care înconjoară măcelul se nasc formele literare moderne: spleen, am­­bivalență, fetișism al formei și detașare morbidă. Afecțiunea nevrotică a francezilor pentru Republica lor – cea în numele căreia orice greșeală își regăsește demnitatea și orice fel de ticăloșie titlurile de noblețe – prelungește în fiecare moment refularea sacrificiilor fondatoare. Zilele din iunie 1848 – o mie cinci sute de de morți în timpul luptelor, dar mai mul­te mii de execuții sumare printre prizonieri, Adunarea Națională care salută căderea ultimei baricade cu strigătul „Trăiască Republica!“ – și Săptămîna Însîngerată sînt pete din naștere pe care niciun fel de chirurgie nu le poate șterge.

Kojève scria în 1945: „«Idealul politic» oficial al Franței și al francezilor este și astăzi încă acela al statului-națiune, al «Republicii una și indivizi­bilă». Pe de altă parte, în adîncul suțetului ei, țara își dă seama de insuficiența acestui ideal, de anacronismul politic al ideii strict «naționale». Desigur, acest sentiment n-a atins încă nivelul unei idei clare și distincte: țara nu poate și nu vrea încă s-o formuleze deschis. De altfel, tocmai da­torită strălucirii nepereche a trecutului ei național, e atît de dificil pen­tru Franța să recunoască limpede și să accepte sincer sfîrșitul perioa­dei «naționale» a Istoriei și să suporte toate consecințele acestui fapt. E dur pentru o țară care a creat din tot soiul de bucăți armătura ideolo­gică a naționalismului, și l-a exportat în lumea întreagă, să recunoască că de-a­cum nu mai e vorba decît de o piesă bună de clasat în arhivele istorice“.

Chestiunea statului-națiune și a doliului său formează nucleul a ceea ce trebuie într-adevăr numit, de o jumătate de secol încoace, răul francez [le malaise français]. Se denumește politicos „alternanță“ această pă­suire tetanizată, acest fel de a trece pendular de la stînga la dreapta, apoi de la dreapta la stînga, așa cum faza maniacală urmează faza de­pre­sivă, pre­gătind o altă stare maniacală, felul cum coabitea­ză în Franța cea mai orato­rică cri­tică a individualismului și cinismul cel mai sălba­tic, cea mai mare generozitate și obsesia maselor. Din 1945, acest rău nu a părut să se di­si­peze decît în timpul lui mai ’68 și al fervorii sale in­surecționale, și nu încetează să se adîncească. Epo­ca statelor, a națiunilor și a republicilor se încheie; țara care le-a sacrificat tot ce avea mai viu rămîne aiurită. Bă­nuim ce va urma, mai devreme sau mai tîr­ziu, dețagrației cauzate de simpla afirmație a lui Jospin42 că „statul nu poate face totul“, cînd se va reve­la faptul că nu mai poate să facă nimic. Sentimentul acesta că am fost prostiți nu în­cetează să crească și să se cangreneze. El fondează furia latentă care crește cu fie­care ocazie. Lipsa doliului erei națiunilor e cheia anacronismului fran­cez și a posibilităților revoluționare pe care le ține în rezervă.

Oricare le-ar fi rezultatul, rolul alegerilor prezidențiale care urmează e acela de a da semnalul sfîrșitului iluziilor franceze, de a face să explodeze bula istorică în care trăim și care face posibile evenimente ca mișcarea împotriva CPE, privită de străini ca un coșmar scăpat din anii 1970. În fond, de asta nu vrea nimeni aceste alegeri. Franța e ochiul de pisică roșu al zonei occidentale.

Azi, Occidentul e un GI care asaltează Falloudja la bordul unui tanc Abraham M1, ascultînd hard-rock la maxim. E un turist pierdut în mijlocul cîmpiilor din Mongolia, de care-și bat joc toți și care strînge la piept cartea de credit ca pe o ultimă plută de salvare. E un manager care nu jură decît pe jocul de go. E o tînără domnișoară căutîndu-și fericirea în țoale, masculi și creme hidratante. E un militant elvețian pentru drepturile omului, ducîndu-se prin toate cele patru colțuri ale lumii, solidar cu toate re­voltele, evident, dacă-s înfrînte. E un spaniol pe care-l doare-n cot de libertatea politică de cînd i-a fost garantată libertatea sexuală. E un ama­tor de artă care oferă admirației meduzate, ca ultimă expresie a ge­niului modern, un secol de artiști care, de la suprarealiști pînă la acțio­nismul vienez, rivalizează în privința celei mai potrivite țegme pe fața civilizației. E, în sfîrșit, un programator care a găsit în budism o teorie rea­listă a con­științei și un fizician care se ocupă de particule pornit să-și găsească în metafizica hindusă inspirația ultimelor sale descoperiri.

Occidentul e această civilizație care a supraviețuit tuturor profețiilor asupra prăbușirii ei printr-o stratagemă singulară. Așa cum burghezia a trebuit să se nege ca clasă pentru a îngădui îmburghezirea societății, de la muncitor la baron. Așa cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca raport sala­rial pentru a se impune ca raport social, devenind astfel capital cultural și ca­pital de sănătate, tot atît de mult cît a devenit capital financiar. Așa cum creștinismul a trebuit să se sacrifice ca religie, pentru a-și supraviețui ca structură afectivă, ca îndemn difuz la umilință, compasiune și neputință, Occidentul s-a sacrificat ca civilizație particulară pentru a se impune drept cultură universală. Operația se rezumă astfel: o entitate în agonie se sacrifică în termeni de conținut pentru a-și supraviețui ca formă.

Individul pulverizat se salvează ca formă grație tehnologiilor „spirituale“ ale coachingului. Patriarhatul se salvează încărcînd femeile de toate atri­butele neplăcute ale masculului: voință, control de sine, insensibilitate. Societatea dezintegrată, prin propagarea unei epidemii de sociabi­litate și divertisment. Astfel, toate marile ficțiuni perimate ale Occidentului se mențin prin artificii care le dezmint punct cu punct.

Nu există „șoc al civilizațiilor“. Există doar o civilizație în stare de moarte clinică, pentru care e desfășurat un întreg apareiaj de supraviețuire ar­ti­ficială și care răspîndește în atmosfera planetară o duhoare caracteris­tică. La acest moment, niciuna dintre „valorile“ în care ea să mai creadă cîtuși de puțin nu mai există și fiecare afirmație de acest gen pare un gest impudic, o provocare ce e mai bine să fie făcută bucăți, deconstruită și adusă la stadiul de îndoială. Imperialismul occidental de azi e unul al relati­vismului, al lui „e punctul tău de vedere“, e o mică privire pe de lături sau protestul rănit împotriva a tot ceea ce e destul de idiot, de primitiv sau de suficient ca să mai creadă în ceva, ca să mai afirme ceva, orice. E acest dogmatism al chestionării care face cu ochiul complice în toată intelighenția universitară și literară. Nicio critică nu e prea radicală prin­tre inteligențele postmoderniste, cîtă vreme ea nu face decît să îm­brace un neant de certitudine. Scandalul, acum un secol, era stîrnit de orice ne­­gație nițel mai zgomotoasă; azi, el stă în orice afirmație care nu tre­mură.

Nicio ordine socială nu se poate fonda durabil pe principiul că nimic nu e adevărat. De aceea, ea trebuie făcută să țină. Aplicarea la orice, în zilele noastre, a conceptului de „securitate“ exprimă acest proiect de a integra în ființele însele, în conduite și în locuri ordinea ideală, căreia ele nu mai sînt gata să i se supună. „Nimic nu e adevărat“ nu spune nimic despre lume, dar spune tot despre conceptul occidental de adevăr. Adevărul, aici, nu e conceput ca un atribut al ființelor ori al lucrurilor, ci ca unul al reprezentării lor. E considerată adevărată o reprezentare confor­mă cu experiența. știința e, în ultimă instanță, acest imperiu al verificării universale. Or, toate conduitele umane, de la cele mai obișnuite la cele mai savante, se bazează pe un soclu de evidențe formulate inegal, toate practicile pleacă de la un punct în care lucruri și reprezentări sînt indistinct legate, în orice viață intră o doză de adevăr ignorată de conceptul occidental. Putem foarte bine, aici, vorbi de „oameni adevărați“, însă e, invariabil, doar pentru a-i lua în derîdere pe acești săraci cu duhul. De asta occidentalii sînt universal considerați de către cei pe care i-au co­lonizat drept mincinoși și ipocriți. De asta sînt invidiați pentru ceea ce au, pentru dezvoltarea lor tehnologică, însă niciodată pentru ceea ce sînt, pentru asta fiind, pe bună dreptate, disprețuiți. Nu s-ar putea pre­da în licee Sade, Nietzsche sau Artaud fără să fi descalificat dinainte această noțiune de adevăr. A conține la infinit toate afirmațiile, a dezactiva pas cu pas toate certitudinile care ies fatalmente la lumină, aceasta e munca de durată a inteligenței occidentale. Deși distincte din punct de vedere formal, poliția și filosofia nu-i sînt acestei munci decît două mijloace convergente.

Bineînțeles, imperialismul relativului își ață un adversar pe măsură în orice fel de dogmatism vid, în oricare marxism-leninism, oricare salafism43, oricare neonazism: în orice care, precum occidentalii, confundă afirmația cu provocarea.

În acest stadiu, o contestare strict socială, care refuză să vadă că nu avem de-a face cu o criză a societății, ci cu dispariția unei civilizații, se face prin asta complicele perpetuării ei. E chiar o strategie curentă de a face criti­ca acestei societăți în speranța deșartă că civilizația aceasta poate fi salvată.

Iată. Avem în cîrcă un cadavru, dar nu ne putem debarasa de el cu una cu două. Nu mai e nimic de așteptat de la sfîrșitul civilizației, de la moartea ei clinică. Așa cum e, nu-i poate interesa decît pe istorici. E un fapt, din care trebuie făcută o de­cizie. Faptele sînt escamotabile, decizia e po­li­tică. Decizie a morții civilizației, înstăpînire pe felul în care se întîmplă asta: numai decizia ne va elibera de cadavru.

LA DRUM!

Nici nu ne mai dăm seama cum poate porni o insurecție. șaizeci de ani de pacificare, de suspendare a bulversărilor istorice, șaizeci de ani de anestezie democratică și de gestiune a evenimentelor au slăbit în noi o anume percepție abruptă a realului, simțul partizan al războiului în curs. Pentru a începe, această percepție e nevoie s-o recuperăm.

N-avem de ce ne indigna că de cinci ani se aplică o lege atît de evident anticonstituțională ca legea asupra securității cotidiene.44 E inutil să pro­tes­tezi legal împotriva imploziei isprăvite a cadrului legal. Trebuie să ne organizăm în consecință.

Nu avem a ne angaja într-un colectiv cetățenesc sau în altul, într-o fundătură sau alta de extremă stîngă, în ultima impostură asociativă. Toate organizațiile care pretind să conteste ordinea prezentă au ele însele, doar că sub un aspect și mai fantoșă, forma, moravurile și limbajul unor state în miniatură. Toate veleitățile de „a face politică altfel“ nu au contribuit niciodată, pînă acum, decît la extensia nedefinită a pseudopodelor etatice.

Nu mai e de reacționat la știrile zilei, ci de înțeles fiecare informație ca pe o operație într-un cîmp ostil de strategii de descifrat, operație vizînd tocmai să suscite la unul sau la altul o reacție sau alta; și de considerat această operație drept adevărata informație conținută în informația aparentă.

Nu mai e de așteptat – un moment propice, revoluția, apocalipsa nuclea­ră sau o mișcare socială. Să mai aștepți încă e o prostie. Catastrofa nu-i ceea ce vine, ci ceea ce se-ntîmplă deja. Ne situăm deja și de-acum îna­inte în mișcarea de prăbușire a unei civilizații. Pornind de aici e de decis de ce parte vrem să fim.

A nu mai aștepta înseamnă, într-un fel sau în altul, a intra în logica insurec­țională. Înseamnă să auzi din nou, în vocea guvernanților noștri, ușorul tremur de teroare care nu-i părăsește niciodată. Căci a guverna n-a în­semnat niciodată decît a amîna, prin mii de subterfugii, momentul în care mulțimea te va spînzura, iar orice act de gu­vernare nimic altceva decît un fel de a nu pierde controlul asupra populației.

Plecăm de la un punct de extremă izolare, de extremă neputință. To­tul rămîne de clădit pentru un proces insurecțional. Nimic mai puțin pro­babil ca o insurecție, dar nimic nu e mai necesar.

Găsirea unii cu alții

Atașarea de ceva trăit ca adevărat.

A porni de acolo

O întîlnire, o descoperire, o vastă mișcare grevistă, un cutremur de pă­mînt: orice eveniment produce adevăr, alterînd felul în care sîntem în lume. Invers, o constatare care ne lasă indiferenți, care ne lasă așa cum eram, care nu angajează la nimic, nu merită încă numele de adevăr. Există un adevăr subiacent fiecărui gest, fiecărei practici, fiecărei relații, fiecărei situații. Obiceiul e de a-l eluda, de a gestiona [situația], ceea ce produce rătăcirea caracteristică pentru cei mai mulți în epoca noastră. În fapt, totul angajează la tot. Sentimentul de a trăi în minciună e și el un adevăr. Nu trebuie renunțat la el, chiar de acolo e de pornit. Un adevăr nu e o perspectivă asupra lumii, ci ceea ce ne ține ireductibil legați de ea. Un adevăr nu-i ceva ce deținem, ci ceva care ne poartă. El mă face și mă des­face, mă constituie și mă destituie ca individ, mă îndepărtează de mulți și mă apropie de cei care îl trăiesc. Ființa izolată care se atașează de un ade­văr va întîlni în cele din urmă cîțiva dintre semenii lui. De fapt, orice proces insurecțional pornește de la un adevăr asupra căruia nu se cedează. S-a văzut la Hamburg, în anii 1980, că o mînă de locuitori ai unei case ocu­pate au decis că, din acel moment, va trebui să se treacă peste ca­davrele lor pentru a-i expulza. A fost un cartier asediat de tancuri și de elicoptere, au fost zile de bătăi de stradă, manifestații-monstru și o primă­rie care pînă la urmă a capitulat. Georges Guinguoin, „primul membru al re­zistenței“, n-a avut, în 1940, ca punct de pornire decît certitudinea propriului refuz al ocupației. El nu era la momentul acela, pentru Parti­dul Co­munist, decît „un nebun care trăiește în păduri“; pînă ce nu s-au adu­nat 20.000 de nebuni să trăiască în păduri și care să elibereze ora­șul Li­moges.

A nu da înapoi în fața a ceea ce orice prietenie

aduce cu sine politicește

Ne-am făcut o idee neutră despre prietenie, ca pură afecțiune fără consecințe. Dar orice afinitate e afinitate într-un adevăr comun. Orice întîlnire e o întîlnire într-o afirmație comună, fie ea și una a distrugerii. Nu ne legăm inocent într-o epocă în care a ține la ceva cu dinții conduce în mod regulat la șomaj, în care trebuie să minți ca să muncești și să mun­cești apoi pentru a conserva mijloacele minciunii. Ființe care, plecînd de la fizica cuantică, se jură să tragă din ea concluzii în toate domeniile nu se leagă mai puțin politic decît camarazi care luptă împotriva unei multi­naționale agroalimentare. Vor ajunge cu toții, mai devreme sau mai tîr­ziu, la înfrîngere sau la luptă.

Inițiatorii mișcării muncitorești aveau atelierul și apoi uzina pentru a se întîlni. Aveau greva pentru a se ști unii pe alții cîți sînt și pentru a-i demasca pe spărgătorii de grevă. Aveau raportul salarial, care opunea partidul Capitalului partidului Muncii, trasînd solidarități și fronturi la scară mondială. Noi avem totalitatea spațiului social pentru a ne găsi. Avem comportamentele de nesupunere cotidiene pentru a ne recunoaște și a-i demasca pe fățarnici. Avem ostilitatea față de această civilizație pentru a trasa solidarități și fronturi la scară mon­dială.

A nu aștepta nimic de la organizații.

Ferirea de toate mediile existente

și, înainte de toate, să devenim așa ceva

Nu arareori, în cursul unei dezafilieri consecvente, ne întîlnim cu orga­nizațiile – politice, sindicale, umanitare, asociative etc. Se întîmplă chiar să întîlnim acolo ființe sincere, dar disperate, entuziaste, dar false. Atrac­ția organizațiilor ține de consistența lor aparentă – au o istorie, un se­diu, un nume, mijloace, un șef, o strategie și-un discurs. Ele rămîn totuși arhitecturi vide, populate cu greu de respectul datorat originilor lor eroice. În privința a orice și la oricare eșalon al lor, se ocupă în primul rînd de su­­praviețuirea lor ca organizații și nimic mai mult. Trădările lor repetate le-au alienat deci, cel mai adesea, atașamentul propriei lor baze. De asta întîlnim acolo uneori persoane respectabile. Dar promisiunea conținută de întîlnire nu se poate realiza decît în afara organizației și, în mod necesar, împotriva ei.

Mult mai redutabile sînt mediile [les milieux], cu textura lor suplă, cu bîrfele lor și cu ierarhiile lor informale. E de fugit de orice fel de mediu. Fie­­care e ca făcut pentru neutralizarea unui adevăr. Mediile literare există pentru a sufoca evidența scrierilor. Mediile libertare, pentru a o nega pe aceea a acțiunii directe. Mediile științifice pentru a feri de ochii ma­jo­rității ceea ce implică de pe acum cercetările lor. Mediile sportive pentru a ține blocate în sălile lor de sport feluritele forme de viață pe care ar trebui să le nască diversele forme de sport. Sînt de evitat mai ales me­­diile culturale și mediile militante. Sînt cele două morgi în care eșuează tradițional toate dorințele de revoluție. Sarcina mediilor culturale e aceea de a repera intensitățile care se nasc și de a vă sustrage, expunîndu-l, sensul a ceea ce faceți; sarcina mediilor militante, de a vă seca energia de a o face. Medii­le militante își întind rețeaua difuză asupra întregului teritoriu francez, se ață-n drumul oricărui fel de devenire revoluționară. Ele nu sînt decît purtătoarele eșecurilor lor și ale amărăciunii ce se naște din ele. Uzura, ca și excesul neputinței lor, le-a făcut inapte să mai sesizeze posibilitățile pre­zentului. De altminteri, în cadrul lor se vorbește prea mult, pentru a mobila o pasivitate nefericită; și asta le face puțin sigure în fața mișcărilor poliției. Așa cum e zadarnic să speri de la ele ceva, e la fel de stupid să te lași dezamăgit de scleroza lor. Trebuie doar lăsate să crape.

Toate mediile sînt contrarevoluționare, fiindcă singura lor ocupație e să-și păstreze confortul lor nenorocit.

Constituirea în comune

Comuna e ceea ce se întîmplă atunci cînd niște ființe se-ntîlnesc, se în­țeleg și decid să meargă împreună. Comuna e, poate, ceea ce se decide atunci cînd îndeobște s-ar obișnui să te separi. E bucuria întîlnirii care supraviețuiește sufocării ei obligatorii. E ceea ce te face să zici „noi“, con­sti­tuind un eveniment. Ceea ce e straniu nu e că ființe care se înțeleg for­mează o comună, ci că rămîn separate. De ce să nu se multiplice co­mu­nele la infinit? În fiecare uzină, pe fiecare stradă, în fiecare sat, în fiecare școală. Comitetele de bază să domneasc-odată peste tot! Nu­mai să fie însă niște comune care să accepte să fie ceea ce sînt, acolo unde sînt. și dacă-i cu putință, o mulțime de comune care să înlocuiască instituțiile societății: familia, școala, sindicatul, clubul sportiv etc. Comune care, pe lîngă activitatea lor propriu-zis politică, să nu ezite să se organi­zeze pentru supraviețuirea materială și morală a fiecărui membru și a tuturor amețiților pripășiți pe lîngă ele. Comune care să nu se definească – așa cum se întîmplă în general în cazul colectivelor – printr-un înăuntru și un în afară, ci prin densitatea legăturilor din sînul lor. Nu prin persoanele care le compun, ci prin spiritul care le animă.

O comună se formează de fiecare dată cînd cîțiva, eliberați din cămașa individuală, încep să nu se mai bazeze decît pe ei înșiși și să-și măsoare forțele cu realitatea. Orice grevă sălbatică e o comună, orice casă ocupată colectiv pe baze clare e o comună, comitetele de acțiune din mai ’68 erau comune, așa cum erau și satele de sclavi fugiți din Statele Unite sau radio Alice45, la Bologna, în 1977. Orice comună vrea să-și fie propria bază. Ea vrea să dizolve problema nevoilor. Ea vrea să frîngă, de­o­dată cu orice dependență economică, și orice supunere politică și de­generează într-un mediu din momentul în care pierde contactul cu ade­vărurile care o fondează. Există tot soiul de comune, care nu aș­teap­tă să atingă nici numărul, nu așteaptă nici mijloacele și încă și mai puțin „momentul potrivit“, care nu vine niciodată, pentru a se organiza.

ORGANIZARE

A ne organiza pentru a nu mai trebui să muncim

Locurile călduțe sînt din ce în ce mai rare și, la drept vorbind, ele în­seam­nă adesea o pierdere de timp prea mare, mai mare chiar și decît plictiseala pe care continui s-o suporți. Le mai recunoști și după mize­rabilele condiții de siestă și de lectură.

Se știe că individul există atît de puțin, încît e nevoie să-și cîștige exis­tența, că trebuie să dea din timpul lui pentru un pic de existență socială. Timp personal, pentru existență socială: asta înseamnă munca, asta în­seamnă piața. Timpul comunei scapă din capul locului muncii, iese din schemă, preferîndu-i altele. Grupurile de piqueteros argentinieni sfeteri­sesc un fel de ajutor social local, condiționat de cîteva ore de muncă; nu fac orele, își pun la comun cîștigurile și se dotează cu ateliere de croitorie, cu o brutărie, amenajează grădini de legume etc.

Există bani de care se poate face rost pentru comună, nicidecum o datorie de a-ți cîștiga existența. Toate comunele își au casieriile lor pe șest. Com­binațiile sînt multiple. În afara venitului minim garantat, există alo­cațiile, concediile de boală, bursele de studiu cumulate, primele ob­ți­nute pentru nașteri fictive, tot soiul de traficuri și atîtea alte mijloace care se nasc la fiecare mutație a controlului. Nu-i treaba noastră să le apă­răm, nici să ne instalăm în aceste adăposturi improvizate ori să le păs­trăm [pentru noi] ca pe un privilegiu de inițiat. Importantă e cultivarea, difuzarea aceastei dispoziții necesare către fraudă și împărtășirea ultimelor inovații în materie. Pentru comune, problema muncii nu se pune decît în funcție de celelalte venituri existente. Nu trebuie neglijate nici cu­noș­tințele utile procurate de trecerea prin anu­mite meserii, școli sau posturi bine plasate.

Exigența comunei e eliberarea pentru toți a unei cantități cît mai mari de timp. Exigență care nu se calculează doar, și nu esențialmente, în nu­mărul de ore neatinse de orice exploatare sala­rială. Timpul eliberat nu ne trimite în vacanță. Timpul vacant, timpul mort, timpul vidului și al fricii de vid, acesta-i timpul muncii. Nu mai există timp de umplut, ci o eli­be­­rare de energie pe care niciun „timp“ n-o mai conține; linii care se desenează, care se accentuează, pe care le putem urma după plac, pînă la capăt, pînă acolo unde le vedem intersectînd alte linii.

A jefui, a cultiva, a fabrica

Foști muncitori de la Metaleurop46 preferă să se facă tîlhari, și nu paz­nici. Angajați de la EDF le spun apropiaților cum să-și falsifice contoarele. Mărfu­rile „căzute din camion“ se vînd într-o veselie. O lume care se pro­clamă atît de pe față cinică nu se poate aștepta la loialitate din partea proletarilor.

Pe de o parte, o comună nu poate conta pe veșnicia „statului provi­dențial“, pe de alta nu se poate aștepta nici să trăiască mult timp din furti­șagul de pe raft sau din chestii „recuperate“ din pubelele supermarketurilor ori, noaptea, din depozitele zonelor industriale, din deturnarea sub­vențiilor sau din țepele trase asigurărilor și din alte fraude, pe scurt: din piraterie. Ea trebuie să se îngrijească deci în permanență de creșterea nivelului și întinderii autoorganizării sale. Nimic mai logic decît ca strungurile, frezele, mașinile de fotocopiat vîndute ieftin la închiderea unei uzine să slujească apoi unei conspirații împotriva societății mărfii.

Sentimentul de iminență al prăbușirii e pretutindeni atît de viu în zilele noastre, încît e greu să inventariem toate experimentele în curs în pri­vin­ța construcțiilor, energiei, materialelor, ilegalismului sau agriculturii. Există aici un întreg ansamblu de cunoștințe și de tehnici care nu așteaptă decît să fie prădat și smuls din ambalajul lui moralist, interlop sau verde. Dar acest ansamblu nu e încă decît o parte din toate intuițiile, din toate priceperile, din ingeniozitatea proprie ghetourilor, pe care va trebui s-o pu­nem în practică de vrem să repopulăm deșertul metropolitan și să asigurăm viabilitatea pe termen mediu a unei insurecții.

Cum să comunici și să te miști într-o întrerupere totală a țuxurilor? Cum să restaurezi culturile destinate hranei din zonele rurale pînă cînd acestea vor putea suporta iarăși densitățile de populație de acum 60 de ani? Cum să transformi spațiile betonate în grădini de zarzavat urbane, așa cum a făcut Cuba pentru a putea rezista embargoului american și lichi­dării URSS?

A te forma și a-i forma și pe alții

Ce ne-a rămas nouă, cei care am folosit atîta hobby-urile autorizate de democrația mărfii? Ce ne-a putut mîna într-o bună zi să ieșim la jogging duminică dimineața? Ce-i motivează pe fa­naticii karateului, pe cei morți după bricolaj, pes­cuit sau cultivarea ciupercilor? Ce altceva de nu chiar necesitatea de-a umple cu ceva o dez­afectare completă, de a-ți reface puterea de mun­că sau „capitalul de sănătate“? Majoritatea hobby-urilor s-ar putea dezbăra ușor de caracterul lor absurd, devenind altceva decît hobby-uri. Boxul nu s-a rezumat întotdeauna la a fi bun să anime co­lecte publice de bani la televizor sau la a oferi meciuri de mare specta­col. China începutului de secol XX, distrusă de hoardele de coloni și în­fometată de lungi secete, a văzut sute de mii de țărani săraci organi­zîndu-se în jurul nenumăratelor cluburi de box în aer liber, ca să ia înapoi de la coloni și de la bogați tot ceea ce li s-a răpit. A fost revolta boxerilor. Nu-i niciodată prea devreme să-nvățăm și să practicăm ceea ce timpuri mai puțin pașnice, mai puțin previzibile vor cere de la noi. Dependența noastră de metropolă – de medicina ei, de agricultura ei, de poliția ei – e atît de mare, deocamdată, încît n-o putem ataca fără a ne pune în pericol noi înșine. Conștiința neformulată a acestei vulnera­bilități e cea ce determină autolimitarea spontană a mișcărilor sociale ac­tuale, ceea ce ne face să ne temem de crize și să dorim „securitatea“. Datorită ei grevele au făcut troc cu orizontul revoluției, în schimbul re­venirii la normalitate. Desprinderea de această fatalitate cere un lung și consistent proces de învățare, de experimentări multiple, masive. Trebuie să știi să te bați, să desfaci lacăte, să tratezi deopotrivă fracturi sau anghine, să con­struiești un emițător radio pirat, să organizezi cantine stra­dale, să țin­tești bine, dar și să alături cunoștințe disparate cu care să poți consti­tui o agronomie de război, înțelege biologia planctonului, compo­ziția so­lu­lui, studia asocierile dintre plante, regăsind astfel intuiții pierdute, toate modurile de folosire și toate legăturile posibile cu mediul nostru imediat și limita de la care începem să-l epuizăm; iar asta începînd de azi, pentru zilele în care va trebui să obținem mai mult decît o parte sim­bo­lică din hrana și îngrijirile de care avem nevoie.

Crearea de teritorii. Multiplicarea zonelor de opacitate

Din ce în ce mai mulți reformiști cad de acord că „la apropierea peak-oil“ și „pentru a reduce emisiile de gaz cu efect de seră“, va trebui, în­tr-adevăr, „relocalizată economia“, favorizată aprovizionarea regională, circuitele scurte de distribuție, renunțat la importurile de la depărtare etc. Ceea ce ei uită este că specificul a tot ceea ce se face local, din punct de vedere economic, e că se face la negru, „informal“; că această simplă măsură ecologică de relocalizare a economiei implică nimic mai puțin decît eliberarea de controlul etatic sau, dimpotrivă, supunerea fără re­zerve în fața lui.

Teritoriul actual e produsul mai multor secole de operații polițienești. Poporul a fost scos în afara ogoarelor lui, apoi în afara străzilor lui, apoi în afara cartierelor lui și în cele din urmă afară din holurile de bloc, cu spe­ranța dementă de a ține prizonieră orice viață între cei patru pereți igrasioși ai privatului. Chestiunea teritoriului nu se pune pentru noi la fel ca pentru stat. Nu trebuie să îl deținem. Trebuie în schimb să densifi­căm local comunele, circulațiile și solidaritățile, pînă la punctul din care te­ritoriul devine ilizibil, opac pentru orice fel de autoritate. Nu se pune problema să ocupăm teritoriul, ci să fim teritoriul.

Fiecare practică face să existe un teritoriu – teritoriu al traficului sau al vînătorii, teritoriu al jocurilor de copii, al îndrăgostiților sau al răscoalei, teritoriu al țăranului, al ornitologului sau al vagabondului. Regula e sim­plă: cu cît există mai multe teritorii care se su­prapun într-o zonă dată, cu atît mai multă circulație e între ele și cu atît mai puțin puterea găsește de ce să se agațe. Bis­trouri, tipografii, săli de sport, terenuri virane, pră­vălii de anticari, aco­perișuri de imobile, piețe improvizate, chebapării, garaje, toate pot scăpa cu ușurință de vocația lor oficială numai să se țeasă suficiente complicități în spațiul lor. Autoorganizarea locală, supraimpunîndu-și propria geo­grafie cartografiei de stat, o bruiază, o anulează: ea își produce propria secesiune.

Călătoria. Trasarea propriilor noastre căi de comunicare

Principiul comunelor nu e să opună metropolei și mobilității ei înrădă­cinarea locală și lentoarea. Mișcarea expansivă de constituire a comu­nelor trebuie să o dubleze subteran pe aceea a metropolei. Nu sînt de respins posibilitățile de deplasare și de comunicare oferite de infrastructurile mărfii, trebuie doar să le cunoaștem limitele. E destul să fim suficient de prudenți și să nu atragem atenția. A face o vizită e mult mai sigur, nu lasă urme și forjează relații mult mai consistente decît orice listă de contacte de pe internet. Privilegiul oferit unora dintre noi de a putea „circula liber“ de la un capăt la celălalt al continentului și, fără prea mari greu­tăți, în toată lumea nu-i un atu de neglijat pentru a face să comunice fo­carele de conspirație. Grație metropolei, americani, greci, mexi­cani și germani se pot întîlni discret la Paris pentru o discuție strategică.

Mișcarea permanentă între comunele prietene e unul dintre lucrurile care le ferește de mumificare, ca și de fatalitatea renunțării. A primi tova­răși, a te ține la curent cu inițiativele lor, a medita asupra experienței lor, a pre­lua tehnicile lor fac mai mult pentru o comună decît sterile exame­ne de conștiință cu ușile închise. Ne-am înșela subestimînd puterea a ceea ce se poate elabora într-una dintre serile în care ne confruntăm pers­pectivele asupra războiului în curs.

Răsturnarea, din aproape în aproape, a tuturor obstacolelor

După cum știm, străzile debordează de acte de impolitețe [incivilité]. Între ceea ce ele sînt și ceea ce ar trebui să fie se ață forța centripetă a ori­cărei poliții, care își face o virtute din restabilirea ordinii; iar în față, sîntem noi, adică mișcarea inversă, centrifugă. Nu putem decît să ne bu­­curăm de înfierbîntări și de dezordine, oriunde izbucnesc. Nimic extraordinar în faptul că aceste sărbători naționale, care nu mai sărbătoresc nimic, se termină de-acum sistematic rău. Scînteietor sau paradit, mo­bi­lierul urban – dar unde începe el? unde se termină? – materializează deposedarea noastră comună. Perseverînd în propriul neant, el nu cere decît să se-ntoarcă acolo, o dată pentru totdeauna. Să contemplăm ceea ce ne înconjoară: toate se apropie de sfîrșit; metropola ia deodată un aer de nostalgie, cum numai cîmpurile de ruine pot avea.

Să devină numai metodice, să se sistematizeze, și impolitețile or să se adune într-o gherilă difuză, eficace, care să ne redea inguvernabilității, indisciplinei noastre primordiale. E tulburător faptul că printre virtuțile militare recunoscute ale partizanilor figurează tocmai indisciplina. De fapt, furia și politica n-ar fi trebuit niciodată să fie dezlegate una de alta. Fără prima, a doua se pierde în discurs; iar fără a doua, prima se epuizează în urlete. Cînd cuvinte precum „turbați“47 ori „exaltați“ reapar în politică, ele răsună întotdeauna și ca un bubuit de avertizare.

Pentru metodă, să reținem de la sabotaj principiul următor: un minim de risc în acțiune, un minim de timp, un maxim de pagubă. Pentru strategie, să ne aducem aminte că un obstacol depășit, dar nu desființat – un spațiu eliberat, dar nelocuit – e cu ușurință înlocuit de-un alt obstacol, mult mai rezistent și mai puțin atacabil.

Inutil să insistăm asupra celor trei tipuri de sabotaj muncitoresc: în­cetinirea muncii, de la „a o lua largă“ pînă la greva hărniciei; stricarea ma­și­nilor sau împiedicarea funcționării lor; darea în vileag a secretelor în­tre­prin­derii. Lărgite la dimensiunile uzinei sociale, principiile sabotaju­lui se gene­­ralizează de la producție la circulație. Infrastructura tehnică a me­tropolei e vulnerabilă: țuxurile ei nu înseamnă numai transportul de persoane sau de mărfuri, prin rețelele ei de fire, fibre și canalizări cir­cu­lă informații și energie, care pot fi atacate. A sabota cu unele urmări ma­șina socială implică azi recucerirea și reinventarea metodelor de a-i în­tre­rupe rețelele. Cum să faci inutilizabilă o linie de TGV, o rețea elec­trică? Cum să găsești punctele sensibile ale rețelelor informatice, cum să bruiezi undele radio și să acoperi de purici micul ecran?

Cît despre obstacolele serioase, e fals să consideri imposibilă orice distru­gere. Ceea ce ar fi partea prometeică în asta constă în și se rezumă la o anumită înstăpînire asupra focului, fără niciun fel de voluntarism orb. În 356 î.e.n., Erostrate arde templul zeiței Artemis, una dintre cele șapte minuni ale lumii. În vremurile noastre de decadență desăvîrșită, impozant la temple nu mai e decît adevărul funebru că sînt deja ruine.

A aneantiza acest neant nu e deloc o corvoadă tristă. Acțiunea își re­găsește aici o nouă tinerețe. Totul capătă sens, totul se ordonează din­tr-odată, spațiu, timp, prietenie. Din orice se face armă, așa i se ață fo­­losința – nu ești decît o armă. În mizeria timpului nostru, „să fuți totul“48 poate ține locul – nu fără îndreptățire, trebuie mărturisit de fapt – ultimei seducții colective.

Fuga de vizibilitate. Transformarea anonimatului

în poziție ofensivă

Într-o manifestație, o sindicalistă smulge masca unui anonim care tocmai spărsese o vitrină: „Asumă-ți ceea ce faci, în loc să te ascunzi“. A fi vizibil înseamnă a fi descoperit, adică înainte de toate vulnerabil. Cînd stîngiștii din toate țările nu încetează să „vizibilizeze“ cauza lor – care a cerșetorilor, care a femeilor, care a celor fără acte – în speranța că se va rezolva ceva, ei fac exact contrarul a ceea ce ar trebui făcut. Să nu fim vizibili, ci să întoarcem în favoarea noastră anonimatul în care am fost exilați și, prin conspirație, acțiunea nocturnă sau cu cagulă, să facem din el o inatacabilă poziție de atac. Incendiul din noiembrie 2005 oferă mo­delul pentru asta. Niciun conducător, nicio revendicare, nicio organizare, numai cuvinte, gesturi, complicități. A nu fi nimic din punct de vedere social nu-i o condiție umilitoare, sursa unei tragice lipse de recu­noaștere – să fii recunoscut: de către cine? –, ci, dimpotrivă, condi­ția unei libertăți de acțiune maxime. A nu-ți semna infracțiunile, a nu afi­șa decît pseudosi­gle – ne amintim de efemera BAFT (Brigada Anti­polițai din cartierul Tarterêts49) – e o modalitate de a păstra această libertate. În orice caz, consti­tuirea unui subiect „ghetourile mărginașe“ ca au­tor al „re­voltelor din noiembrie 2005“ va fi fost una dintre primele manevre defensive ale re­gimului. Să vezi mutrele celor care sînt cineva în această socie­tate poate ajuta la înțelegerea bu­curiei de-a fi un nimeni.

Trebuie fugit de vizibilitate. Dar o forță care se agregă în umbră n-o poate eschiva la nesfîrșit. E vorba de a amîna apariția noastră ca forță pînă la momentul oportun. Cu cît vizibilitatea ne găsește mai tîrziu, cu atît mai tari ne ață. Iar odată intrați în vizibilitate, timpul ne este măsurat. Fie sîn­tem în stare să-i spulberăm regimul în foarte scurt timp, fie ne va zdrobi el, fără întîrziere.

Organizarea autoapărării

Trăim sub ocupație, sub ocupație polițienească. Umțarea celor fără acte în plină stradă, mașinile de poliție neinscripționate străbătînd bulevar­dele, pacificarea cartierelor metropolei prin tehnici forjate în colonii, declamările, demne de războiul din Algeria, ale ministrului de interne împotriva „bandelor“ ne-aduc aminte de asta în fiecare zi. Sînt destule motive pentru a nu ne mai lăsa striviți, pentru a ne angaja în autoapă­rare.

Pe măsură ce crește și se răspîndește, o comună vede cum încet, în­cet operațiile puterii caută să lovească în ceea ce o constituie. Aceste contraatacuri iau forma seducției, a recuperării și, în ultimă instanță, iau forma forței brute. Autoapărarea trebuie să fie pentru comune o evi­dență colectivă, atît practică, cît și teoretică. A contracara o arestare, a se reuni urgent și în număr mare împotriva unei tentative de expulzare, a-l pune la adăpost pe unul dintre ai noștri nu vor fi rețexe accesorii în vremurile ce vin. Nu ne putem reconstrui încontinuu bazele. Să lăsăm baltă denunțarea represiunii. Să ne pregătim pentru ea.

Treaba nu-i simplă, căci pe măsură ce se așteaptă de la populație un surplus de muncă polițienească – de la turnătorie pînă la angajarea ocaziona­lă în milițiile cetățenești –, forțele de poliție se pierd în mulțime. Modelul universal al intervenției polițienești, chiar în situații de răzmeriță, e de-a­cum polițaiul în civil. Eficacitatea poliției în ultimele manifestații anti-CPE a fost dată de civilii care se amestecau în învălmășeală, așteptînd un incident pentru a-și arăta adevărata identitate: gaze lacrimogene, baston, țashball, reținere; totul în coordonare cu serviciile de ordine ale sindicatelor. Simpla posibilitate a prezenței lor e de ajuns pentru a arunca bănuiala printre manifestanți: cine e cine?, și pentru a paraliza acțiunea. Dat fiind că manifestația nu e un mijloc de a ne număra, ci de fapt un mij­loc de acțiune, trebuie să ne dotăm cu mijloacele de a-i demasca pe po­lițaii în civil, de a-i alunga și, dacă e cazul, de a-i recupera pe cei pe care încearcă să-i aresteze.

Poliția nu e invincibilă în stradă, are doar mijloa­cele de a se organiza, de a se antrena și de a testa neîncetat noi arme. În comparație, armele noastre vor fi întotdeauna rudimentare, bricolate și de cele mai multe ori improvizate la fața lo­cului. Ele nici nu pot rivaliza cu ale lor ca pu­te­­re de foc, dar pot ține la distanță, pot deturna atenția, pot exercita o pre­­siune psihologică sau forța prin surprindere o breșă, cîștigînd te­ren. Toată inovația pusă la lucru în centrele de antrenament pentru gherilă urbană ale jandar­meriei franceze nu ajunge, în mod vădit, și nu va ajunge fără îndoială niciodată să răspundă destul de prompt unei mul­țimi în mișca­re, ce poate lovi în mai multe locuri în același timp și, mai ales, care se străduie să păstreze inițiativa.

Comunele sînt evident vulnerabile în fața supravegherii și a anchetelor polițienești, a poliției științifice și a penetrării informative. Valurile de ares­tări anarhiste din Italia și arestările de ecowarriors din Statele Unite au fost posibile în urma ascultărilor de telefoane. Fiecare arestare preventivă e marcată acum de o prelevare de ADN și hrănește un dosar din ce în ce mai complet. Un squatter din Barcelona a fost găsit pentru că și-a lăsat amprentele pe țuturașii pe care îi distribuia. Metodele de arhivare se ameliorează fără încetare, mai ales prin biometrie. Iar dacă vom ajunge să avem o carte de identitate electronică, sarcina noastră va fi și mai dificilă. Co­muna din Paris a rezolvat parțial problema arhi­velor: arzînd pri­măria, in­cendiatorii distrugeau și registrele stării civile. Rămîne să descoperim o metodă de a distruge pentru totdeauna da­tele informatice.

INSURECȚIE

Comuna e unitatea elementară a realității partizane. Escaladarea in­su­recțională nu-i altceva, poate, decît o înmulțire a comunelor, a legă­turilor și a articulării lor. După cum decurg evenimentele, comunele se topesc în entități de o mai mare anvergură sau se pot și fracționa. Între o gașcă de frați și de surori legați „pe viață și pe moarte“ și reuniu­nea unei multiplicități de grupuri, de comitete, de bande, pentru a organiza aprovizio­narea și autoapărarea unui cartier sau chiar a unei regiuni răsculate, nu există decît o diferență de scară: ele toate-s niște comune.

Orice comună nu poate tinde decît spre autosubzistență, considerînd banul ca un lucru derizoriu și, pentru a spune tot, deplasat. Puterea ba­nu­lui e aceea de a forma o legătură între cei care nu au una, de a lega stră­ini ca străini și, prin asta, de a nivela tot, de a pune totul în circulație. Capacitatea banilor de a lega totul se plătește cu superficialitatea acestei legături, în care regula este minciuna. Neîncrederea e fondul relației de credit. Din această cauză, dominația banului va fi întotdeauna domnia controlului. Abolirea practică a banului nu se poate face decît prin extinderea comunelor. Extensia fiecărei comune trebuie să se supună grijii de a nu depăși o anumită mărime, dincolo de care ea pierde contac­tul cu sine, făcînd să apară, aproape inevitabil, o castă conducătoare. Co­muna va prefera atunci să se scindeze și astfel să se extindă, prevenind în același timp un final nefericit.

Răscoala tineretului algerian, care s-a răspîndit în întreaga Kabylie în primăvara lui 2001, a ajuns la o ocupare aproape totală a teritoriului, atacînd jandarmeriile, tribunalele și toate instituțiile statului, generalizînd răzmerița, pînă la retragerea unilaterală a forțelor de ordine, pînă la împiedicarea fizică a alegerilor. Forța mișcării a stat în complementaritatea difuză între multiplele elemente care o compuneau – care n-au fost decît foarte puțin reprezentate de interminabilele și dezesperant masculinele adunări ale comitetelor sătești și ale altor comitete populare. „Comu­ne­le“ mereu fremătătoarei insurecții algeriene au mai degrabă chipul acestor tineri „înțăcărați“ cu șapcă aruncînd cocteiluri Molotov înspre for­țele de ordine de pe acoperișul unui imobil din Tizi Ouzou; mai degrabă surîsul viclean al unui bătrîn partizan înfășurat în burnuz; mai degrabă, iarăși, energia fe­meilor dintr-un sat de munte, care fac să meargă, îm­po­triva tuturor greutăților, culturile și creșterea animalelor în felul tradițional, fără de care blocaje­le economiei din regiune n-ar fi putut fi atît de dese și de siste­ma­tice.

Aprinderea fiecărei crize

„Trebuie să mai adăugăm că nu am putea trata întreaga populație fran­ceză. Va trebui deci să ale­gem.“ Așa rezuma în Le Monde un expert în vi­ru­sologie ceea ce s-ar fi întîmplat în cazul unei pandemii de gripă aviară, pe 7 septembrie 2005. „Amenințări teroriste“, „catastrofe naturale“, „aler­te virale“, „mișcări sociale“ și „violențe urbane“ sînt pentru gestionarii so­cietății tot atîtea mo­mente de instabilitate în care își întăresc puterea prin selecția celor care le convin și aneantizarea celor care le ies în plus. Este deci, logic, ocazia și pentru orice altă forță de a se agrega sau de-a se întări, îmbrățișînd di­recția opusă. Întreruperea țuxurilor de marfă, suspendarea normalității – e de-ajuns să vedem ce renaște ca viață socială într-un imobil unde s-a luat brusc curentul ca să ne închipuim ce ar putea deveni viața în­tr-un oraș privat de toate – și a controlului polițienesc eli­berează poten­țialități de autoorganizare de negîndit în alte circumstanțe. Asta e clar pentru toată lumea. Mișcarea muncitorească revoluționară a înțeles asta foarte bine, făcînd din crizele economiei burgheze punctele culminan­te ale creșterii puterii ei. Astăzi, partidele islamice sînt cele mai puterni­ce acolo unde au știut să contrabalanseze inteligent slăbiciunea statului, ca, de exemplu, în punerea în practică a ajutorului după cu­tre­murul din Boumerdès, în Algeria, sau în asistența acordată cotidian popu­lației din Libanul de sud, distrus de armata israeliană.

După cum pomeneam deja, inundațiile din New Orleans din timpul uraganului Katrina au dat ocazia unei întregi părți a mișcării anarhiste nord-americane să se coaguleze într-un fel necunoscut pînă atunci, prin reușita fraternizării tuturor celor care s-au opus cu succes deplasării for­țate. Cantinele de stradă presupun să te fi gîndit în prealabil la apro­vi­zionare; ajutorul medical de urgență are nevoie de cunoștințe și de materiale deja dobîndite, la fel ca instalarea radiourilor libere. Bucuria pri­lejuită cu aceste ocazii, felul cum ele probează depășirea simplei descurcăreli individuale, dovezile unei realități tangibile nesupuse unui co­ti­­dian al ordinii și al muncii garantează fecunditatea politică a unor ase­menea experiențe.

Într-o țară ca Franța, unde norii radioactivi se opresc la frontieră și unde nu ne e frică să construim un canceropolis pe vechiul sit, clasat Seveso50, al fabricii de azot din Toulouse, e de contat nu atît pe crizele naturale, cît pe cele sociale. Mișcările sociale sînt cele care, cel mai adesea, în­tre­­rup aici cursul normal al dezastrului. Bineînțeles, în ultimii ani, diversele greve au fost, pentru guvern și pentru conducerile întreprinderilor, mai ales ocazii de a-și testa capacitatea de a menține un „serviciu mi­nim“, din ce în ce mai larg, pînă la a reduce oprirea muncii la pura ei di­­mensiune simbolică – doar cu ceva mai păguboasă ca o cădere de ză­padă sau un suicid pe calea ferată. Dar, bulversînd practicile militante instala­te prin ocuparea sistematică a instituțiilor și blocada lor încăpățînată, luptele liceenilor din 2005 și cele împotriva CPE ne-au adus aminte de capaci­tatea de a dăuna și de aceea de ofensivă difuză a marilor mișcări. Cu toate bandele înfiripate-n urma lor, ele au lăsat să se întrevadă care sînt condițiile în care mișcările pot deveni locul de naștere al noilor comune.

Sabotarea oricărei instanțe de reprezentare.

Generalizarea discuțiilor libere.

Abolirea adunărilor generale

Orice mișcare socială întîlnește ca prim obstacol, înainte de poliția propriu-zisă, forțele sindicale și toată microbirocrația care nu face altceva decît să vrea să încadreze luptele. Comunele, grupurile de bază, bandele, se feresc în mod spontan de ele. De asta parabirocrații au inventat acum douăzeci de ani activitățile de coordonare care, prin lipsa lor de etichetă [politico-ideologică], par mai inocente, fără să fie însă mai puțin terenul ideal pentru manevrele lor. Să-ncerce numai un colectiv ră­tăcit să devină autonom, și ei nu vor avea odihnă în a-l goli de orice fel de conținut, îndepărtînd hotărît din sînul lui întrebările corecte. Sînt neînduplecați, se-ncing, dar nu din pasiunea dezbaterii, ci datorită voca­ției lor de-a o evacua. și cînd încrîncenata lor apărare a apatiei înfrîn­ge-n cele din urmă colectivul, ei îi explică eșecul prin lipsa de conștiință politică. Trebuie spus că în Franța, grație mai ales activității tenace a dife­ritelor bisericuțe troțkiste, nu arta manipulării politice lipsește în rîndurile tineretului militant. De la incendiul din noiembrie 2005 el ar fi făcut bine să nu rateze această lecție: orice pretinsă activitate de coordonare e accesorie acolo unde coordonarea există; organizațiile sînt întotdeauna în plus acolo unde lumea e deja organizată.

Un alt rețex, la cea mai mică mișcare, e acela de a face o adunare gene­rală și de a vota. E o greșeală. Simpla miză a votului, decizia care trebuie luată, e de ajuns pentru a transforma adunarea într-un coșmar și a face din ea teatrul unde se înfruntă toate pretențiile la putere. ăsta e prostul exemplu al parlamentelor burgheze. Adunarea nu e făcută pen­tru decizie, ci pentru discuții libere51, pentru cuvîntul liber exersîndu-se fără scop.

Nevoia de a se aduna e pe-atît de constantă la oameni, pe cît de rară e necesitatea de a decide. A te aduna răspunde bucuriei de a simți o pute­re comună. A decide nu e vital decît în situațiile de urgență, în care oricum exercițiul democrației e compromis. În restul timpului, proble­ma „carac­terului democratic al procesului luării de decizii“ nu se pune decît pentru fanaticii procedurii. Adunările nu sînt de criticat și nici de părăsit, ci trebuie eliberate în ele cuvîntul, gesturile și jocurile între fiin­țe. E de-ajuns să vedem că nimeni nu vine acolo doar cu un punct de vede­re, cu o moțiune, ci și cu dorințele lui, cu atașamentele, capacitățile, for­țele, tristețile lui și cu o anumită disponibilitate. Dacă reușim astfel să destrămăm fantasma Adu­nării Generale în favoarea unei asemenea adunări a prezențelor, dacă reușim să dejucăm tentația mereu pe cale de-a renaște a hegemoniei, dacă încetăm să ne fixăm ca finalitate deci­zia, există șanse de producere a unei emulații în masă, unul dintre acele fenomene de cristalizare colectivă în care o decizie cuprinde ființele, în totalitate sau parțial.

La fel e și în deciderea acțiunilor. A pleca de la principiul că „acțiunea trebuie să călăuzească desfășurarea unei adunări“ înseamnă a face impo­sibile atît fierberea dezbaterii, cît și acțiunea eficace. O adunare numeroasă de oameni stră­ini unii de alții se condamnă la a delega specia­liști ai acțiunii, adică la a neglija acțiunea efectivă în favoarea controlului ei. Pe de o parte, aleșii sînt prin definiție blocați în acțiunea lor, pe de alta, nimic nu-i împie­dică să-i ducă de nas pe ceilalți.

Nu există o formă ideală pentru acțiune. Esen­țialul e ca acțiunea să-și dea o formă, ca ea în­săși s-o ceară, iar nu să o suporte. Asta presupune îm­părtășirea unei aceleiași poziții politice, geografice – ca secțiunile Co­­mu­nei din Paris în timpul Revoluției Franceze –, precum și împărtă­șirea unei aceleiași cu­noașteri circulante. Cît despre deciderea acțiunilor, prin­­cipiul ar putea fi acesta: fiecare să meargă în recunoaștere, informațiile să fie corelate, iar decizia va veni de la sine, ne va lua ea mai mult decît o vom lua noi. Circulația cunoașterii anulează ierarhia, ea egalizează-n sus. Comunicarea orizontală, proliferantă, e și cea mai bună formă de co­or­donare a diferitelor comune, pentru a termina cu hegemonia.

Blocarea economiei, dar măsurîndu-ne puterea

de blocare la nivelul nostru de autoorganizare

La sfîrșitul lunii iunie 2006, în tot statul Oaxaca52, ocupările de primării se multiplică, insurgenții ocupă edificiile publice. În anumite comune, primarii sînt expulzați și se rechiziționează vehiculele oficiale. O lună mai tîrziu, e blocat accesul la unele hoteluri și complexe turistice. Ministrul turismului vorbește de o catastrofă „comparabilă cu uraganul Wilma“. Cu cîțiva ani în urmă, blocada a devenit una dintre principalele forme de acțiune ale mișcării de revoltă argentiniene. Diferitele grupuri locale își sar reciproc în ajutor, blocînd o axă de circulație sau alta, amenințînd în permanență ca prin acțiunea lor unită să paralizeze toată țara dacă re­vendicările nu le sînt satisfăcute. O asemenea amenințare a fost mul­tă vreme o unealtă puternică în mîna feroviarilor, a electricienilor și a gă­zarilor, a șoferilor. Mișcarea împotriva CPE n-a ezitat să blocheze gă­rile, șoselele de centură, uzinele, autostrăzile, supermarketurile și chiar aero­porturile. N-a fost nevoie de mai mult de 300 de persoane la Rennes pentru a imobiliza șoseaua rapidă de centură timp de cîteva ore, pro­vo­­cînd 40 de kilometri de ambuteiaj.

A bloca tot, iată primul rețex a tot ceea ce se ridică împotriva ordinii pre­zente. Într-o economie delocalizată, în care întreprinderile funcțio­nează în țux continuu, în care valoarea derivă din legătura cu rețeaua, în care autostrăzile sînt zalele lanțului de producție dematerializată care merge de la subcontractant la subcontractant, pînă la uzina de montaj, blocarea producției înseamnă la fel de bine blocarea circulației.

Dar nu poate fi vorba de a bloca mai mult decît permite capacitatea de aprovizionare și de comunicare a insurgenților, autoorganizarea efectivă a diferitelor comune. Cum să te hrănești oda­tă ce totu-i paralizat? A fura din magazine, așa cum s-a făcut în Argentina, e ceva ce-și are limi­tele sale; cît de imense ar fi templele consumului, ele nu sînt frigidere infinite. A dobîndi durabil aptitudinile de a-ți procura subzistența elementară implică deci aproprierea mijloacelor pro­ducției lor. Iar asupra acestui punct, e cu totul inutil să mai așteptăm. A lăsa, cum se întîmplă astăzi, pe mîna a doi la sută din populație grija de a produce alimentele pentru restul lumii e o inepție istorică, tot atît pe cît e și una strategică.

Eliberarea teritoriului de ocupația polițienească.

Evitarea pe cît se poate a înfruntărilor directe

„Aceste evenimente pun în lumină faptul că nu avem de-a face cu tineri care cer o importanță mai mare acordată socialului, ci cu indivizi care declară război Republicii“, nota un polițai lucid despre ambuscade re­cente. Ofensiva vizînd eliberarea teritoriului de ocupația polițienească e deja angajată și poate conta pe inepuizabilele rezerve de resentiment pe care aceste forțe le-au reunit împotriva acesteia. „Mișcările sociale“ însele sînt din ce în ce mai atrase de revoltă, nu mai puțin ca petrecăreții din Rennes, care în decursul lui 2005 au înfruntat trupele de ordine53 în fiecare joi seara, sau cei din Barcelona, care, recent, cu ocazia unui botellión54, au devas­tat o arteră comercială a orașului. Mișcarea împotriva CPE a marcat în­toarcerea cocteilului Molotov. Dar, din acest punct de vedere, anumite cartiere rămîn nedepășite. În special în ceea ce privește o tehnică ce se perpetuează deja de mult timp: atacul prin surprindere. Precum cel de pe 13 octombrie 2006, la Epinay: echipe ale poliției de siguranță publi­că55 patrulau pe la ora 23, răspunzînd unui apel telefonic care anunța un furt dintr-o mașină; ajungînd la locul faptei, una dintre echipe „a fost blocată de două vehicule care i-au barat calea și de mai mult de treizeci de indivizi înarmați cu bare de fier și cu arme albe, care au aruncat pietre asupra vehiculului și au utilizat gaze lacrimogene împotriva polițiștilor“. La o scară mai mică, ne putem gîndi și la comisariatele de cartier atacate în afara programului: geamuri sparte, mașini incendiate.

Ultimele mișcări au împămîntenit faptul că, de-acum înainte, o adevărată manifestație e „sălbatică“, nedeclarată la prefectură. Avînd alegerea te­re­nului, se vor putea ocoli zonele fierbinți, așa cum au făcut Black Bloc56 la Genova în 2001, se va evita ciocnirea directă și, decizînd traiectul, ma­­nifestanții vor putea să-i plimbe ei pe polițai, în loc să fie luați la goană de poliție, mai ales de cea sindicală sau de cea pacifistă. S-a văzut atunci că o mie de persoane hotărîte pot face să dea înapoi o mulțime de ma­șini de carabinieri, ca pînă la urmă să le dea foc. Nu e atît de important să fii cel mai bine înarmat, cît să ai inițiativa. Curajul nu înseamnă ni­mic, încrederea în propriul curaj e tot. și a avea inițiativa contribuie la asta.

Totul incită, pe de altă parte, la a avea în vedere și confruntările directe, ca puncte de fixare a forțelor adverse, permițînd temporizarea și ata­cul în altă parte – chiar foarte aproape. Faptul că nu se poate împiedica o confruntare nu-nseamnă că ea nu poate fi transformată într-o simplă diversiune. Mai mult chiar decît la acțiuni, trebuie lucrat la coordonarea lor. A hărțui poliția înseamnă a face-n așa fel încît, fiind peste tot, ea nu e eficace nicăieri.

Fiecare act de hărțuire redă viață acestui adevăr enunțat în 1842: „Viața agentului de poliție e neplăcută; poziția sa în societate e la fel de des­considerată și umilitoare ca a infractorilor (...). Rușinea și infamia îl hăituiesc din toate direcțiile, societatea îl alungă din sînul ei, îl izolează ca pe un paria, îi scuipă în față disprețul deodată cu simbria, fără remușcări, fără regrete și fără milă. (...) Legitimația de polițist pe care o are în buzunar e un brevet al josniciei“. Pe 21 noiembrie 2006, pompierii care mani­festau la Paris i-au atacat pe cei de la CRS cu lovituri de ciocan, rănind 15 dintre ei. Asta pentru a reaminti că „a avea voca­ția de a ajuta“ nu va putea fi niciodată o scuză pentru a te da cu poliția.

Sub arme. Tot ce e cu putință pentru a le face uzul de prisos. În fața armatei, victoria e politică

Nu există insurecție pașnică. Armele sînt necesare: e vorba de a face tot ce-ți stă în putință pentru a le face uzul de prisos. O insurecție e mai degrabă o luare a armelor în mînă, o „permanență armată“, decît o trece­re la lupta arma­tă. E-n interesul nostru să facem o deosebire între armamament și folosirea armelor. Armele sînt o constantă revo­luționară, deși utilizarea lor a fost puțin frec­ventă sau puțin decisivă, în momentele ma­ri­lor răstur­nări: 10 august 1792, 18 martie 1871, octombrie 1917.57 Atunci cînd pu­­te­rea e-n rigolă, e de-ajuns s-o calci în picioare.

De atunci încoace însă, armele au dobîndit un dublu caracter, de fasci­nație și de dezgust, de care putem trece doar prin folosirea lor. Un pacifism autentic nu poate consta în refuzul armelor, ci doar în refuzul de a le folosi. A fi pacifist fără a putea să tragi nu e decît teoretizarea unei neputințe. Acest pacifism a priori corespunde unui soi de dezarmare preventivă, fiind o pură operație polițienească. De fapt, chestiunea pacifistă nu se pune serios decît pentru cel care are putere de foc. Iar în acest caz, pacifismul va fi, dimpotrivă, un semn de putere, căci numai de pe o extremă poziție de forță sîntem scutiți de necesitatea de a mai trage.

Dintr-un punct de vedere strategic, acțiunea indirectă, asimetrică, pare cea mai profitabilă, cea mai adaptată la epoca noastră: nu se atacă frontal o armată de ocupație. Totuși, perspectiva unei gherile urbane în felul ira­­kian, care s-ar prelungi fără posibilitate de ofensivă, e mai mult de temut decît de dorit. Militarizarea războiului civil e eșecul insurecției. Roșii pot foarte bine triumfa în 1921, Revoluția Rusă a fost deja pierdută.

Trebuie avute în calcul două tipuri de reacții ale statului. Una, de ostili­ta­te pe față, și cealaltă, mai vicleană, democratică. Prima aduce cu sine distrugerea, fără prea multă vorbă, iar a doua o ostilitate subtilă, dar implacabilă: ea nu așteaptă decît să ne înroleze. Putem fi înfrînți de dictatură, ca și de faptul de a fi reduși la a nu ne mai putea opune decît dictaturii. Înfrîngerea constă tot atît în pierderea unui război cît și în pierderea alegerii războiului de dus. Ambele sînt de altfel cu putință, așa cum o demonstrează Spania din 1936: revoluționarii au fost înfrînți de două ori, atît de fasciști, cît și de republică.

De îndată ce lucrurile devin serioase, armata ocupă terenul. Intrarea ei în acțiune pare mai puțin probabilă. Pentru asta e nevoie de un stat decis să facă un măcel, ceea ce nu mai e de actualitate decît ca amenințare, asemănător cu amenințarea folosirii armei nucleare de-o jumătate de secol încoace. Să nu uităm totuși că, fiind rănită demult, bestia etatică e periculoasă. E clar că în fața armatei e nevoie de o mulțime numeroasă, care s-o copleșească, fraternizînd. E nevoie de 18 martie 1871.58 Ar­ma­ta pe străzi înseamnă situație insurecțională. Odată ce armata intră în ac­țiune, deznodămîntul se precipită. Fiecare se vede somat să ia poziție, să aleagă între anarhie și frica de anrhie. O insurecție triumfă ca forță po­litică. Politic, nu-i imposibil să învingi o armată.

Destituirea locală a autorităților

Problema unei insurecții e să reușești s-o faci ireversibilă. Ireversibilitatea e atinsă atunci cînd au fost învinse, deodată, și autoritățile, și nevoia de autorități, deodată cu proprietatea și gustul de a apropria, odată cu he­ge­monia și dorința de hegemonie. Iată de ce procesul insurecțional își con­ține-n sine forma propriei lui victorii sau pe aceea a eșecului său. În materie de ireversibilitate, distrugerea n-a fost de-ajuns niciodată. Totul ține de manieră. Există feluri de distrugere care provoacă negreșit în­toar­cerea a ceea ce a fost anihilat. Cine se înverșunează pe cadavrul unei or­dini se asigură și de stîrnirea vocației de a-l răzbuna. De aceea, peste tot unde economia e blocată, unde poliția e neutralizată, e important ca-n răsturnarea autorităților să fie pus cît mai puțin patos. Ele sînt de destituit cu dezinvoltură și în derîdere, ambele manifestate la fel de scru­pulos.

Descentralizării puterii îi răspunde, în această epocă, sfîrșitul centralităților revoluționare. Mai există Palate de Iarnă, dar ele sînt destinate mai degrabă asaltului turiștilor, nu al insurgenților. În zilele noastre se pot ocupa Pa­ri­sul, Roma sau Buenos Aires, fără ca asta să fie cu adevărat decisiv. Ocuparea orașului Rungis59 ar avea cu siguranță un efect mai mare decît ocu­parea Palatului Élysée.60 Puterea nu se mai concentrează în­tr-un singur punct al lumii, ea e chiar această lume, țuxurile și arterele ei, oame­­nii și normele ei, codurile și tehnologiile ei. Puterea e însăși organizarea me­tropolei. Este totalitatea impecabilă a lumii mărfii, în fiecare din punc­tele sale. Cine o desface local, produce de-a lungul rețelelor o undă de șoc planetară. Cei care au dat asaltul la Clichy-sous-Bois61 au îmbucurat mai mult de o familie americană, în vreme ce insurgenții din Oaxa­­ca și-au găsit complici în inima Parisului. Pentru Franța, pierderea cen­tralității puterii înseamnă sfîrșitul centralității revoluționare pariziene. Fie­care nouă mișcare, începînd cu grevele din 199562, confirmă acest fapt. Nu aici se mai nasc de-acum cele mai îndrăznețe și mai consistente acțiuni. Parisul, în sfîrșit, se mai distinge doar ca simplă țintă a raziilor, ca pur teren de furat și de răvășit. Ceea ce dă atacul asupra punctului de densitate maximă a țuxurilor metropolitane sînt scurte și brutale incursiuni venite din alte părți. Dîre de furie brăzdează deșertul acestei abun­­­den­țe factice, pentru a se face de nevăzut apoi. Va veni o zi în care această înspăimîntătoare concrețiune a puterii care e capitala va fi rui­nată în mod măreț, dar asta se va întîmpla în urma unui proces care va fi peste tot mai avansat decît acolo.

Toată puterea comunelor!

În metrou a dispărut orice urmă din pojghița de stînjeneală de care se-n­curcă de obicei gesturile pasagerilor. Necunoscuții își vorbesc, fără fasoane și fără introducere. O bandă e-n conciliabule la un colț de stradă. Adunări mai largi de oameni pe bulevarde care discută cu seriozitate. Asalturile își fac ecou de la un oraș la altul, de la o zi la alta. O altă cazarmă a fost jefuită și-apoi arsă. Locuitorii unui cămin evacuat au încetat să mai pertracteze cu primăria: pur și simplu îl locuiesc. Într-un acces de luciditate, un manager tocmai răcorește spiritele cîtorva colegi într-o ședință. Niște fișiere conținînd adresele personale ale tuturor polițiștilor și jandarmilor, ca și ale angajaților administrației penitenciare au ajuns să circule la liber, ceea ce a declanșat un val fără precedent de schimbări precipitate de domiciliu. În vechea băcănie și crîșmă a satului e adus excedentul produs și tot de-acolo ne procurăm ce ne lipsește. Acolo ne și întrunim să discutăm despre situația generală și despre materialele de trebuință la atelierul mecanic. Radioul îi ține la curent pe insurgenți cu retragerea forțelor guvernamentale. O rachetă a făcut să sară-n aer incinta pușcăriei de la Clairvaux. E cu neputință de spus dacă s-a scurs o lună sau sînt ani de cînd au început „evenimentele“. Prim-ministrul arată foarte singur în vreme ce-și lansează apelurile la calm.

 

 Traducere de Sebastian Big

Note, confruntare cu originalul și redactare de Adrian T. Sîrbu

Note:

1. Bătrîn înțelept, în arabă în original. (N. tr.)

2. Cartier popular și multietnic din Parisul intra muros. (N. red.)

3. „Să plece cu toții!“, în spaniolă în original. (N. tr.)

4. Aluzie la baia de sînge în care a fost reprimată Comuna din Paris, între 22 și 28 mai 1871. (N. red.)

5. BAC (Brigade anti-criminalité) în original. Serviciu al Poliției naționale franceze aparținînd Direcției Centrale de Siguranță Publică. Polițiștii BAC, putînd patrula în civil și în automobi­le cu aspect oarecare, sînt specializați în intervenții în mediile și zonele „sensibile“, adică în cartierele-dormitor, populare și dens populate. (N. red.)

6. În original, aici, „cités“ (în ghilimele, cuvîntul însemnînd ca atare „cetate“, folosit însă mo­dern în sensul generic de „oraș“). Este termenul francez uzual pentru marile unități inte­grate de sistematizare urbană, de inspirație mai mult sau mai puțin corbusieriană: cartiere de mari imobile cu apartamente ieftine sau subvenționate public (HLM, habitation à loyer modéré), dotate din capul locului cu toate funcțiile necesare vieții sociale într-o zonă de lo­cuire. Construite în decursul celor „30 de ani glorioși“ ai capitalismului postbelic (anii ’50– ’70) pentru cazarea forței de muncă utile acelei acumulări, inclusiv numeroasa mînă de lucru din imigrație, ele au fost neglijate în timp de puterile publice și lăsate astfel în seama propriei lor degradări și scufundări în anomie. Cum acestea aveau loc, oricum, pe fundalul mu­tațiilor economice produse, între altele, de dezindustrializare sau de delocalizarea pro­ducției, cu consecințele acestora asupra condiției socio-economi­ce a vechii muncitorimi devenite în mare parte de prisos (șomaj, pauperizare, declasare, lumpeni­zare), rezultatul implacabil în aceste circumstanțe a fost că însuși conceptul urbanistic al acestor cités s-a întors de fapt împotriva oamenilor. Cei nevoiți să conti­nue a locui în ele, mulți deja la a doua și a treia generație, s-au regăsit astfel condamnați și la ghetoizare, lite­ralmente, pe lîn­gă excluderea socială. Desigur că în aceste cartiere se re­găsește și con­centra­ția cea mai mare de populație franceză provenită din diferitele va­luri de imigrație postbelică. (N. red.)

7. Jules Ferry (1832–1893), om politic francez, personaj proeminent al „celei de-a III-a Re­pu­blici“. Republican liberal de centru-stînga, s-a distins deja prin opoziția sonoră făcută regi­mului autoritar al lui Napoleon al III-lea. După abdicarea acestuia, ajunge – în chiar timpul asediului prusac din toamna–iarna 1870–1871 – primar al Parisului, pînă la mo­men­tul proclamării Comunei, căreia i-a fost de altfel un adversar neîmpăcat. După restabi­lirea regimului republican burghez, a fost în două rînduri președinte de Consiliu (prim-minis­tru), dar și ministru al afacerilor externe ori ministru al instrucțiunii publice. În afară de a fi fost un pro­motor fervent – cu argumente economice imperialiste, dar și din „misiu­nea civilizatorie a raselor superioare“ – al expansiunii coloniale franceze (în speță în Indo­china, Tunisia și Congo), numele lui se leagă de reformele școlare prin care s-au pus bazele în­vățămîntului public general, „gratuit, laic și obligatoriu“. El rămîne astfel, pen­tru mulți, o fi­gu­ră emblema­tică a identității civice republicane și a laicității à la française. Se uită însă că una dintre motivațiile lui Ferry a fost tocmai grija de a proteja, prin edu­carea muncitori­mii, ordinea burgheză împotriva debordărilor populare, grijă întărită și de teama de con­se­cințele exodului spre orașe al țărănimii proletarizate, pe care Republica trebuia, pre­ven­tiv, s-o domesticească. (N. red.)

8. CRS (Compagnie Républicaine de Sécurité) în original. Compania Republicană de Secu­ritate este un corp teritorializat al Poliției naționale franceze a cărui principală misiune este menținerea ordinii și asigurarea serviciului de ordine și securitate cu ocazia marilor eveni­men­te (vizite și întîlniri de șefi de stat, deplasări ale miniștrilor), a întîlnirilor sportive, a ma­ri­lor adunări de mulțimi (spectacole, festivaluri etc.) și a conțictelor sociale (manifestații, greve masive). (N. red.)

9. Jacques Mesrine (1936–1979), celebru gangster francez. Prin caracterul spectaculos al jafurilor cu mînă armată îndrăznite de el, ca și al evadărilor izbutite, prin poza sa publică de justițiar solitar și aptitudinile de a comunica (a publicat chiar și două cărți în care își jus­tifică alegerile de viață; a doua, postumă, are și o tentă politică libertară), a fascinat o parte din opi­nia publică. Declarat „inamic public nr. 1“ la începutul anilor ’70, a fost în cele din urmă ucis „în acțiune“ de poliție în cadrul unei ambuscade. În 2008, Jean-François Richet i-a ecranizat viața și moartea într-un lungmetraj în două părți, cu Vincent Cassel în rolul titular. (N. red.)

10. În original: nique la police! Imprecație argotică apărută în rîndurile tinerilor din cités (cf. și n. 6) și aruncată ca sfidare la adresa poliției, ale cărei acțiuni sînt percepute, nu cu totul nejustificat – și în ciuda traficurilor și a delincvenței, care desigur înțoresc și ele în aceste zo­ne –, ca expresia tratamentului rezervat lor de către o ordine represivă bazată, în plus față de discriminarea socială, și pe cea rasială. Deseori expresia poate fi citită, ca un slogan al ne­supunerii, pe ziduri, sub formă de graffiti. (Pentru un supliment de explicație, v. și in­fra, nota 48.) (N. red.)

11. În japoneză în original. Numele dat în Japonia cuiva care se închide în casă, dedicîndu-și mai tot timpul unei activități obsesionale, cum ar fi dependența de benzile desenate man­ga sau de jocurile video. (N. tr.)

12. În germană în original: cineva fericit de lipsa unui loc de muncă. (N. tr.)

13. În engleza americană în original („dependent de muncă“). (N. tr.)

14. École Nationale d’Administration, școala Națională de Administrație. Este instituția de în­vă­țămînt superior special destinată formării înalților funcționari de stat francezi; în ultimele decenii și un număr din ce în ce mai mare de politicieni din establishment, indiferent de orientare, sînt tot absolvenți ai ENA. École Polytechnique, fondată în 1794, este (alături de École Normale Supérieure, fondată în același an pentru filiera literar-filosofică) cel mai vechi și mai prestigios așezămînt de învățămînt superior în Franța pentru formarea de in­gineri sau de cercetători în domeniile tehnico-științifice de vîrf, absolvirea ei garantînd în practică o carie­ră certă în marile întreprinderi private, franceze sau multinaționale. Apro­xi­ma­tiv o cincime din absolvenți aleg însă un parcurs profesional în marile corpuri de func­țio­nari de stat. Siste­mul francez al „Marilor școli“ de elită (și rezervate în principiu elitelor, al căror capital cultu­ral le permite descendenților să fie optim pregătiți pentru exigențele concursurilor naționale de admitere), instituții patronate de stat și menținute în paralel cu universitățile obișnuite, acestea deschise după ’68 accesului de masă, este o particula­ritate datînd de la Revoluția Fran­ceză. Cucerind atunci puterea în stat și remodelîndu-l conform intereselor ei, marea burghezie a decis înființarea acestor școli superioare pentru formarea, aici, a cadrelor noului regim și ale noii națiuni politice. (N. red.)

15. Bernard Tapie (n. 1943), om de afaceri, om politic, animator de televiziune și actor fran­cez. De origine modestă, self-made man polivalent extrem de răzbătător, figură con­trover­sată atît a lumii de afaceri, datorită metodelor lui mai puțin ortodoxe de a obține succesul, cît și a vieții publice, prin manierele lui brutale, a dat dovadă de o singulară capa­citate de a se reinventa după eșecuri răsunătoare dublate de cîteva încurcate scandaluri judiciare. (N. red.)

16. În sensul larg, de angajat în serviciile publice; așadar, nu doar lucrătorii din administrația publi­că („funcția publică“) propriu-zisă, ci și profesorii și personalul din învățămîntul public de toate gradele, din cercetarea finanțată public, din sănătatea publică, personalul poștei, pompierii, polițiștii, jandarmii, diverși ingineri, tehnicieni, arhitecți etc. lucrînd în instituții/ întreprinderi publice, angajații instituțiilor culturale sau de patrimoniu ale statului ș.a.m.d. (N. red.)

17. Acronim al Agence nationale pour l’emploi, echivalentul Agenției Naționale pentru Ocu­parea Forței de Muncă. (N. tr.)

18. RMI (revenu minimum d’insertion) în original. Mai puțin di­fe­rența în stilul retoricii legislative, ipocrizia fiind mai rafinată în cea franceză, cele două categorii de alocații sociale sînt echi­valente. (N. tr.)

19. Grand ensemble este numele tehnocratic oficial, în jargo­nul aseptizat atît al urbaniștilor, cît și al autorităților responsabile cu „politica orașului“ (o altă suavitate a retoricii edilitar-po­litice franțuzești), pentru întinsele zone sistematizate sub forma cartierelor de mari blo­curi de locuințe. (N. red.)

20. Ansamblu de pasaje strîmte și de străduțe definite de zidurile contigue ale curților închise ce înconjoară casele tradiționale chinezești, mai ales în vechiul Beijing. (N. tr.)

21. Zone cu arhitectură hiperostentativă din oțel și sticlă din, respectiv, Paris, Lyon și Lille. (N. red.)

22. Vechi cartier în centrul istoric al Parisului, constituit încă din Evul Mediu în jurul universității Sorbona (numele i se trage de la latina folosită odinioară de profesori și studenți). Cum în decursul timpului densitatea de așezăminte savante și de învățămînt, de biblioteci și li­brării specializate instalate în zonă a crescut, vreme îndelungată cartierul a purtat am­pren­ta co­lorată a unei vieți universitare și intelectuale efervescente, atît ziua, cît și noap­tea. După revoltele studențești din mai 1968, al căror teatru de luptă a fost, și după ce o mare parte din studențimea pariziană a fost dislocată în campusuri de la periferia ora­șului (Nan­terre, Vincennes), ceea ce a rămas din renumele cartierului – golit de viața sa de altădată – servește azi ca momeală pentru industria turistică. (N. red.)

23. Louis Auguste Blanqui (1805–1881), revoluționar republi­can socialist francez. A fost unul dintre puținii comuniști ai epo­cii sale care n-a fost marxist, fără a fi însă asimilabil so­cialismului utopic. Dimpotrivă, de-a lungul întregii sale vieți politice a fost partizanul înfocat al insurecției ca mijloc de răs­turna­re revoluționară a societății burgheze (activitatea și scrieri­le lui au dat naștere unui curent socialist distinct – blanquismul). Opozant ireductibil al regi­murilor lui Carol X, Louis-Philippe și Napoleon al III-lea, a fost implicat activ în mai toate comploturile republicane urmărind răsturnarea lor cu arma în mînă, fiind pe bari­cade și în 1830, și în 1848, ceea ce i-a adus numeroase perioade de detenție, care, de altfel, i-au și rui­nat sănătatea (în total, a stat închis 37 de ani). În urma unei condamnări la moarte în contu­macie pentru asaltul Primăriei Parisului (în toamna anului 1870), în chiar ajunul declanșării Comunei din Paris a fost din nou arestat. A. Thiers, șeful guvernului re­publican conservator, temîndu-se de pericolul unui Blanqui în libertate și ajuns printre șefii insurecției, a refuzat să-l eli­bereze la schimb cu arhiepiscopul Parisului și ceilalți ostatici deținuți de comunarzi. Dintr-un punct de vedere diametral opus, K. Marx a avut o păre­re excelentă despre rolul redutabil pe care Blanqui l-ar fi putut juca în desfășurarea eve­nimentelor. (N. red.)

24. De la, respectiv, Train à Grande Vitesse, tren de mare viteză, și Réseau Express Régional, rețea de transport feroviar rapid deservind o zonă puternic urbanizată. Acronimele denu­mirii lor oficiale sînt numele vernaculare în Franța ale acestor tipuri de tren. (N. tr.)

25. În engleză în original; de la cocoon: cocon, învelișul protector secretat de larvele unor in­secte. (N. tr.)

26. Contrat Première Embauche, „contract pentru prima angajare“. A fost un proiect de con­tract de angajare prevăzut exclusiv pentru tinerii sub 26 de ani, care, alături de alte măsuri de „combatere a șomajului“, a figurat ca articolul nr. 8 al legii zise a „egalității de șanse“, supusă dezbaterii parlamentare de guvernul de Villepin în primăvara lui 2006. Confruntat cu o vigu­roasă mișcare de protest, datorată mai întîi mobilizării liceenilor și studenților, cărora li s-au alăturat pe parcurs sindicatele și partidele de stînga, guvernul a dat înapoi. Legea în ansamblu a fost votată, dar articolul 8 a fost abrogat printr-o lege suplimentară. Nemulțumirea populară a fost stîrnită de faptul că prin tipul de contract preconizat (și care, în ciuda titula­turii, nu viza doar salariații ațați la prima angajare), perioadei obișnuite de probă (ca în cazul unui contract pe durată nedeterminată) i se adăuga o altă perioadă de doi ani, zisă de „conso­lidare“, în timpul căreia angajatorul putea rupe contractul de muncă fără nicio justificare. În cazul în care angajatul și-ar fi dat el demisia în timpul peri­oadei de consolidare, pierdea dreptul la ajutorul de șomaj. Cei care s-au opus acestei măsuri au considerat, evident, că ea ar fi încurajat concedierile abuzive și precaritatea sluj­belor. (N. red.)

27. Aluzie la cîștigarea alegerilor prezidențiale în 1981 de către F. Mitterand, candidatul Partidului Socialist, prima oară după al Doilea Război Mondial cînd în Franța stînga ajungea la pute­re (cu sprijinul comuniștilor inclusiv). (N. red.)

28. Societatea Națională maritimă Corsica Mediterana, companie de navigație maritimă, cu ca­pi­­taluri publice și private, ce asigură în special legăturile regulate ale Franței con­tinentale cu Corsica, Sardinia, Algeria și Tunisia. În septembrie-octombrie 2005, o parte a salariați­lor, ma­rinarii din CGT (Conféderation Générale du Travail [Confederația Gene­rală a Mun­cii]) și cei din STC (Syndicat des Travailleurs Corses [Sindicatul Muncitorilor Corsicani]), au desfășurat o puternică grevă – cu sechestrarea vaselor companiei, ur­mată de blocarea portului Mar­silia – pentru a se opune privatizării integrale către un fond de investiții. În ur­ma de­tur­nării, pe 27 septembrie, a unui vas spre Bastia de către mi­litanți STC, un co­man­do al jandarmeriei intervine și-l recuperează. (N. red.)

29. Acronim al Association pour la taxation des transactions financières et pour l’action cito­yenne (Asociația pentru Taxarea Tranzacțiilor Financiare și pentru Acțiunea Cetățenească), asociație altermondialistă înființată în 1998, în plină criză a piețelor financiare asiatice, inițial în Franța, în prezent existînd în circa 40 de țări de pe mapamond. Este o organizație non­gu­-ver­namen­tală militantă și de educație populară aspirînd să sistematizeze argumentele econo­mice, ecolo­gice, civice împotriva mondializării neoliberale și să propună discursul alternativei la aceasta (are un Consiliu științific compus, între alții, din universitari, econo­miști, juriști etc., iar o modali­tate importantă de acțiune sînt universitățile de vară organi­zate de asociație). Fără a se opune neapărat globalizării, cele mai cunoscute sloganuri ATTAC sînt: „Lumea nu este o marfă“ și „O altă lume e posibilă“. Dacă la începuturile ei a fost o inițiativă axată pe unicul obiectiv al promovării ideii unei taxări a tranzacțiilor financiare în scopul fi­nanțării unui fond pentru dezvoltare și pentru a frîna speculațiile financiare (numele inițial – pînă în 2009 – a fost Association pour une taxe Tobin d’aide aux citoyens [Asociația pentru o Taxă Tobin în Spriji­nul Cetățenilor]), cu timpul și odată cu am­plificarea rețelei de organizații ATTAC, mișcarea și-a lărgit sfera de intervenție. Astfel, ea s-a poziționat pentru un control mai strict al piețe­lor financiare și împotriva „financiarizării“ economiei; pentru o reformă a OMC și a institu­țiilor financiare mondiale (FMI, BM); îm­potriva acordurilor GATT; împotriva paradisurilor fiscale; pentru anularea datoriilor țărilor celor mai sărace; pentru apărarea bu­nurilor comune și de patrimoniu: apă, hrană, infor­ma­ție și împotriva OMG; pentru apă­rarea servi­ciilor publice de sănătate și de securitate socială, a sistemului public de pensii; pentru un co­merț internațional echitabil; împotriva Tratatului constituțional european (zis de la Ro­ma, 2004); pentru legarea problematicilor de mediu cu cele sociale etc. În Franța, ur­mînd avîntului de popularitate din primii ani de existență și în ciuda prezentei crize econo­mice mondiale, perioada de după anul 2006 a fost marcată de un recul net al capacității de mobili­zare în jurul temelor ei (inclusiv datorită unui scandal legat de manipularea alegerilor in­ter­ne pentru conducerea națională a organizației). (N. red.)

30. O taxă asupra tranzacțiilor monetare internaționale pen­tru a descuraja speculația pe termen scurt, și deci deze­chi­li­brele potențiale, sugerată în 1972 – în contextul renunțării, un an mai devreme, la etalonul aur al valorii do­larului – de laureatul Premiului Nobel pentru econo­mie James Tobin. Cuantumul ei ar fi fost de altfel unul foar­te redus, de la 0,05% la 1%. Ideea a fost preluată, 25 de ani mai tîrziu, de ATTAC într-un cu totul alt sens decît intenția economistului american. Acesta a și ținut de altfel să precizeze într-un interviu din 2001 (acordat revistei Der Spiegel și reluat de cotidianul Le Monde) că, în ce-l pri­vește, ca econo­mist, adept al liberului schimb și susținător al FMI, al Băncii Mondiale și al Organizației Mondiale a Comerțului, el nu se poate recunoaște nicicum în detur­narea altermondialistă și anti(neo)liberală a ideii sale. (N. red.)

31. În original décroissance (literal, „descreștere“). Termenul (în italiană decrescita, în engleză degrowth) desemnează un ansamblu de idei susținute de anumite mișcări antiproduc­tiviste, anticonsumeriste și ecologiste care se opun tendinței – intrinsece totuși pentru o economie organizată capitalist – de a produce mereu mai mult și mai diversificat (pînă la futilitate), în vederea unui consum tot mai intensificat și mai vast, pentru a întreține astfel rentabilitatea economică a activităților. Ceea ce se respinge astfel e obiectivul în sine al ur­măririi ratei de creștere economică, unii susținînd chiar o reducere controlată a aces­teia. Contestatarii creșterii se opun și apărătorilor „dezvoltării durabile“, pe considerentul că aceștia din urmă nu repun de fapt în discuție idealul creșterii. Or, ideea unei dezvoltări economice infinite, susțin primii, ar fi contradictorie, întrucît ratele de producție și de con­sum actuale nu pot fi sporite, și nici măcar menținute, deoarece crearea de bogăție mă­surată prin indicatori economici precum PIB echivalează cu o distrugere a „capitalului natural“, epuizabil. În sfîrșit, la nivelul conduitelor individuale, contestatarii creșterii pro­pun un ideal de viață subsumabil „simplității voluntare“ (în engleză downshifting, literal: de­bre­iere – i.e. frugalitate, reechilibrare a aspi­rațiilor de cîștig salarial prin autoexploatare cu beneficiile timpului liber dedicat convivialității, dezvoltării personale ori investirii în cauze comunitare nonprofit, responsabilitate ecologi­că etc.), iar pe plan global o relocalizare a ac­tivităților economice pentru reducerea „am­prentei ecologice“ a acestora și a consumu­rilor energetice. (N. red.)

32. Este totodată numele unei asociații nonprofit care scoate revista anuală cu acest titlu (în­semnînd „distrugătorii de publicitate“). Din 2005, publicarea revistei Casseurs de pub con­­stă în producerea unui dosar anual atașat revistei lunare La Décroissance, editată de aceeași asociație. (N. red.)

33. Massachusetts Institute of Technology (Institutul de Tehnologie din Massachusetts), institut de cercetări și universitate americană specializată în domeniile științei și tehnologiei, cu se­­diul în Cambridge, statul Massachusetts (aproape de Boston). Este considerat în pre­zent drept cea mai bună universitate occidentală în aceste domenii. Caracteristic pentru MIT este apropierea strînsă de lumea industrială și puternica sa implicare în cercetarea științifică și tehnologică de acest tip. (N. red.)

34. Aluzie polemică la gruparea – revendicîndu-se de la situaționism, a cărui moștenire critică o combină cu o critică antiindustrială și antitehnologică a societății contemporane – care a animat revista l’Encyclopédie des Nuisances (15 fascicule, între 1984 și 1992) și în pre­zent editura cu același nume. Dintele polemic, aici foarte înăbușit, se referă la conformis­mul de facto – i.e. perfect tolerabil de către ordinea existentă – al acestei poze critice, în ciuda stilului catastrofist cultivat de ea. (N. red.)

35. În original, le fond de l’air est vert. Aluzie la filmul lui Chris Marker, Le Fond de l’air est rouge [Văzduhul e roșu], 1977. (N. tr.)

36. Eléctricité de France, compania națională de electricitate franceză. (N. tr.)

37. Nicolas Hulot (n. 1955), reporter, scriitor și realizator de emisiuni TV francez pe teme de protecția mediului natural. De vreo 15 ani s-a implicat în promovarea în rîndurile ma­relui public a unui ecologism consensual, fără implicații sau consecințe politice. (N. red.)

38. Black Panther Party (Partidul Panterelor Negre) a fost o mișcare revoluționară afro-ameri­cană din SUA. Formată în 1966 în California, prin radicalizarea unei părți a mișcărilor de protest nonviolent pentru drepturile civile și depășirea naționalismului negro à la Malcolm X, a atins o dimensiu­ne națională, înainte de a se stinge, circa 10 ani mai tîrziu, datorită di­­sen­siunilor interne, dar și unei reprimări foarte dure, înverșunate din partea statului, în spe­cial FBI, la adresa membrilor săi (infiltrări, ațîțarea zîzaniei între fac­țiuni și organizațiile aderente prin intermediul unor falsuri, arestări abuzive, înscenări judiciare, asasinarea li­de­rilor). În afara platformei sale politice, ințuența mișcării în pătu­rile cele mai sărace ale po­pulației de culoare se poate ex­plica și prin variatele programe de întrajutorare comu­nitară puse pe picioare în mod eficient de Black Panthers. (N. red.)

39. Sau, mai exact, „legea din 9 martie 2004 referitoare la adaptarea justiției la evoluțiile cri­mi­nalității“, destinată „luptei împotriva delincvenței“ și a criminalității organi­zate; după numele lui Dominique Perben, ministrul justiției în guvernul Raffarin (există și o lege Per­ben I, „de orientare“). În esență, este o lege care consacră vederile dreptei în materie de si­guranță publică. A adus cîteva inovații în dreptul francez, de exemplu: prelungirea ter­menelor pentru arestul preventiv și pentru dovedirea țagrantului, asimi­larea de regim penal a cri­minalității organizate și a terorismului, legalizarea informatorilor de poliție, ju­de­ca­rea în Franța a unor persoane cărora legislația franceză le refuză ex­trădarea pentru delicte politice, introducerea tîrgului cu inculpatul în privința încadrării faptei în schimbul recunoașterii ei etc. O altă ciudățenie a legii este neîncadrarea la crimi­nalitatea organizată a cri­minalității ori co­rupției financiare. (N. red.)

40. Il n’y a rien à y redire, tout à y détruire. Imposibil de redat întocmai eleganța concisă a aces­tei formulări, rima internă, fulguranța ei. (N. tr.)

41. În franceză, sujet înseamnă atît subiect, cît și supus al unei puteri suverane de stat, tra­dițional incarnate în persoana și figura monarhică. (N. tr.)

42. Lionel Jospin (n. 1937), om politic francez, personalitate a Partidului Socialist (după ce în ti­ne­rețe a fost troțkist). A fost prim-ministru, în fruntea guvernului de coaliție al „stîngii plurale“ (socialiștii, comuniștii, radicalii de stînga, verzii ș.a.), între 1997 și 2002. (N. red.)

43. Curent teologico-politic sunnit care se prezintă pe sine drept o revenire la islamul ori­ginar, bazat pe Coran și Sunna, prin respingerea deopotrivă a tradițiilor intelectuale și a islamu­lui popular ca „inovații“, în favoarea propriei versiuni reformiste în privința veridici­tății doc­trinei. Etimologic, numele de salafism vine de la termenul arab salaf, „predece­sor“ sau „strămoș“, folosit pentru a-i desemna pe Mohamed și urmașii săi din primele două generații. Mișcările salafiste contemporane pornesc de la predicile lui Ibn Abd-al-Wahhab, care în sec. al XVIII-lea propovăduiește o lectură literală și puritană – și deci ana­cronică – a Coranului, aliindu-se totodată cu Ibn Saud, fondatorul dinastiei domnitoa­re în Arabia Saudită, unde wahabismul rămîne pînă azi doctrina religioasă oficială. Această ramură a salafismului se vrea apolitică și urmărește reislamizarea societății mai degrabă prin educarea în spiritul unei noi pietăți rigoriste, purificate, considerînd că schimbarea politică va veni abia pe această cale. Din anii ’80 însă, formată inițial în legătură cu rezis­ten­ța antisovietică în Afga­nis­tan și răspîndită apoi în toată lumea musulmană, există și o ra­mură djihadistă. Ea s-a an­gajat nemijlocit în lupta politică și armată pentru impunerea propriei versiuni de islam reconstruit și de stat islamic, atît prin răsturnarea regimurilor la putere în țările musulmane, cît și prin rezistența împotriva ingerințelor/ocupației occiden­tale. (N. red.)

44. Lege concepută de guvernul Jospin și votată în noiembrie 2001, la două luni după atenta­tele de la 11 septembrie din SUA. Cuprinde dispoziții securitare regrupînd și înăsprind mij­loacele legale de combatere a terorismului, a traficurilor ilegale și a altor fenomene consi­derate dăunătoare pentru siguranța publică, bineînțeles cu prețul sporirii capacității de supraveghere intruzivă a vieții private (fișaj genetic ori violarea comunicațiilor electro­ni­ce, de exemplu) și deci al atingerilor aduse libertăților individuale. (N. red.)

45. Stație de radio independentă care a funcționat la Bologna, în Italia, la sfîrșitul anilor ’70. Prin unii dintre animatorii ei – de exemplu, Franco (Bifo) Berardi – a fost apropiată de mișcarea autonomistă*, ale cărei idei politice i-au inspirat în parte angajamentele militante. Practica sa redacțională, respingînd orice cenzură, a fost hrănită, pe de altă par­te, de o rețecție experi­mentală asupra naturii mediumului (a formatului de emisiuni, a struc­turării progra­melor, a tipurilor de conținuturi și de informație etc.) ca expresie a intereselor publicului său și, totodată, instrument autogenerat al vieții sociale nemijlocite a acestuia.
* Autonomismul este o varietate de marxism punînd accentul pe capacitatea clasei muncitoare de a forța modificări în organizarea sistemului capitalist independent de stat, de sindicate și de partidele politice, inclusiv cele comuniste, prin crearea pro­priilor sale forme de viață socială și a propriilor modalități de practică/luptă politică, pe calea autoorganizării de la bază. Îi este definitorie și o înțelegere mai largă, mai țexibilă a ideii luptei claselor decît în marxismul clasic, menită să cuprindă și munca nesalariată ori necuantificată în cadrul actualelor relații de producție – șomeri, stu­denți, casnice, marginali, imigranți, artiști și intelectuali independenți etc. (N. red.)

46. Grup industrial francez specializat în producția, tratamentul și valorificarea metalelor nefe­roa­se și a celor speciale. Redenumit Recylex, capitalul majoritar e deținut de firma elve­țiană de tranzacții cu materii prime Glencor. Metaleurop a ajuns în atenția publică datorită po­lemicii iscate de afacerea lichidării brutale în 2003 a filialei sale Metaleurop Nord, care exploata tur­nătoria, în funcție de peste un secol, de la Noyelles-Godault, cu consecința abandonării unui sit reputat drept cel mai poluat din Franța și a lăsării pe drumuri a 830 de muncitori. Po­trivit acestora, în spatele lichidării a stat aducerea deliberată în pragul fali­mentului a filia­lei din nordul Franței de către conducerea grupului. Confruntată cu crește­rea prețului meta­lului, datorată presiunilor exercitate pe piață de creșterea cererii chineze, în ciuda forței financiare a principalului acționar, acesta a dorit în felul acesta să delocali­zeze cu cheltuieli minime. (N. red.)

47. În original „enragés“. E de reamintit că, în timpul Revoluției Franceze, les Enragés a fost nu­mele dat unei facțiuni revoluționare radicale, reprezentînd aspirațiile sanculoților. Si­tuîn­du-se la stînga iacobinilor și montaniarzilor, au încercat să-i combată în numele unor idei de egalitate socială fără compromisuri (de exemplu, prin impozit progresiv, controlul prețurilor la grîne etc.) și de democrație directă, idei deduse nemijlocit din conceptul unei suveranități populare eficiente și necruțătoare, în stare să-și conserve astfel realmente prerogativele împotriva deturnării ei prin regimul reprezentativ în favoarea unei structuri sociale de clasă, refăcute în interesul păturilor bogate ale burgheziei. După anihilarea șe­filor (Jacques Roux, Théophile Leclerc, Jean Varlet ș.a.) în timpul terorii iacobine, ideile acestui curent au fost curînd reluate și amplificate de Gracchus Babeuf și de prietenii săi din „Conjurația Ega­lilor“ (practic, susținătorii unei forme de protocomunism, după inter­pretarea lui Marx în­suși și apoi a Rosei Luxemburg), înainte ca și această tentativă de de­pășire insurecțională a revoluției burgheze să fie zdrobită în timpul Directoratului. Les Enragés a mai fost și titu­latura adoptată de un grup studențesc în timpul revoltelor din mai 1968. (N. red.)

48. În original: tout niquer. Verbului popular și argotic niquer (sinonim al lui baiser), dicționarul îi înregistrează înțelesul de „a poseda carnal (pe cineva)“; dar și sensurile secundare: „a înhăța (pe cineva)“, „a(-l) înșela“, „a(-l) fraieri“, „a o face (cuiva)“, „a(-l) pedepsi“, „a(-l) umi­li“, „a(-l) face praf“ etc., cu aceleași conotații sexuale injurioase. Cuvîntul a intrat în limbă din arabă (nak > i-nik, pers. a 3-a sg., indicativ: „el face amor“) pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, mai întîi în argoul cazon al trupelor de ocupație colonială din Algeria. Uzul și răs­pîndirea cuvîntului în păturile populare ale societății franceze, inclusiv cu sensurile lui de injurie ori imprecație, n-au putut decît să se întărească în condițiile masivei imigrații ma­ghrebiene de după al Doilea Război Mondial și ale deplinei aculturări a descendenței acesteia. (N. red.)

49. Respectiv, Brigade Anti-țic des Tarterêts. Les Tarterêts e numele unui imens cartier de blo­curi (cca 80 ha, 8500 de locuitori) de la Corbeil-Essonnes (municipalitate în Essonne, Île-de-France, la 28 de km sud-est de Paris), devenit emblematic pentru problemele ridi­cate de acest gen de habitat urban, sub toate aspectele și pentru toți cei implicați Ca un detaliu: 40% din populația sa actuală sînt tineri de pînă în 20 de ani. (N. red.)

50. Directivă europeană, zisă Seveso (Directiva 96/82/CE), ce privește obligația statelor mem­bre de a ține evidența siturilor industriale cu riscuri de accidente majore. Ea e asociată lo­calității italiene Seveso, unde, pe 10 iulie 1976, s-a produs o catastrofă prin explozia unei uzine chimice din apropiere: un nor de dioxină a fost eliberat în atmosferă. (N. tr.)

51. În original, la palabre. De menționat că în franceză sensul de „discuție interminabilă și inu­tilă“, „pălăvrăgeală“ (sau chiar și acela de „discuție lungă și dificilă în vederea unui rezultat precis“, mai ales la forma de plural a cuvîntului) e de fapt un sens derivat. Sensul prim rămîne legat de experiența colonială. La palabre este numele afro-francez dat și azi discu­țiilor și de­liberării în adunările sătești tradiționale, iar odinioară negocierilor protocolare ale negusto­rilor francezi cu șefii locali ai comunităților, negustori precedați de cei spanioli (de unde și originea cuvîntului în sabir). (N. red.)

52. Stat în sudul Mexicului, al cincilea stat ca mărime din federația mexicană, situat în sud-ves­tul istmului Tehuantepec, la malul Pacificului. Își trage denumirea de la principalul său oraș, Oaxaca de Juarez. Circa o treime din locuitori sînt indigeni, distribuiți în 16 etnii. O parti­cu­laritate politică aici, legată de condițiile demografic-culturale locale (și în parte și de cele de relief muntos – continuitatea teritoriului este puternic fragmentată pe văi), era deja autoadministrarea după legea cutumiară indigenă a numeroase municipalități, în paralel cu sistemul politic și administrativ federal. Pe acest fundal și în contextul unei severe crize politice la nivel național, în 2006, timp de cinci luni, pornind din capitala statului, regiunea a fost situl unei ex­periențe politice revoluționare de autoguvernare comunală – Comuna din Oaxaca – în­tr-o situație de revoltă pornită de la bază, care a produs un mo­del alter­nativ de luptă politică: atît față de cel electoralist, al partidelor tradiționale, cît și față de cel zapatist, rural și indige­nist, din Chiapas (statul cu care Oaxaca se învecinează la est). A fost o insurecție urbană în interiorul căreia s-au dezvoltat forme inedite ale participării, auto­organizării și luptei popu­la­re prin practica „adunărilor“, ca forme ale democrației di­recte și autoguvernării democra­tice, asemănător experiențelor populare din Parisul anilor 1870–1871 sau din Rusia în 1905 și 1917. (Pentru o descriere analitică integrală a eveni­mentelor și o plasare a lor în contex­tul istoric și politic al Mexicului, a se vedea http:// www.socialistproject.ca/do­cuments/OaxacaCommune.html). (N. red.)

53. CRS în original, vezi supra, n. 8. (N. red.)

54. În spaniolă în text (literal, „sticlă mare“). Obicei spaniol apărut după anii ’90; tinerii cum­pără băuturi alcoolice din supermarketuri, unde sînt mai ieftine, adunîndu-se să bea și să pe­treacă în stradă. (N. tr.)

55. BAC, vezi și supra, n. 5. (N. red.)

56. Numele dat, în cadrul unor demonstrații de masă, grupu­rilor compacte, dar cu coeziune efemeră, de manifestanți ca­muțați în negru, cu glugi și fețe acoperite (uneori cu căști de mo­to­ciclist, scuturi improvizate și bare de lemn sau me­tal), ce acționează ca un fel de for­țe de șoc. În funcție de situație, nu evită angajarea în ciocniri cu poliția, fie pentru a forța trecerea, fie ridicînd baricade și ducînd lupte de stradă. Adesea atacă și vandalizează localuri de instituții, sedii de bănci și magazine ce sînt de asociat cu ordinea simbolică do­mi­nantă a capitalismului. Mai degrabă decît un indiciu de apartenență ideologică sau afi­liere politică definită – culoarea neagră s-a spus că ar trimite spre medii anarho-libertare, autonomiste, în general de extremă stîngă –, black bloc trebuie văzută mai mult ca o teh­nică ori o tacti­că „de manifestație“ ce poate fi adoptată de grupuri diferite, cu motivație diversă. Istoric vor­bind, tacticile black bloc își au originea în mișcările de protest și de rezistență ale auto­no­miștilor germani din anii ’80 împotriva evacuă­rilor de squat-uri, a uzinelor nucleare, a restricțiilor la libertatea avortului etc. (N. red.)

57. Date la care au fost declanșate insurecții populare armate. Primele două la Paris: prima Comună insurecțională (radicalizare a Revoluției Franceze, ducînd direct la abolirea mo­narhiei), respectiv Comuna insurecțională împotriva republicii burgheze de după căde­rea lui Napoleon al III-lea; a treia în Rusia, la Petrograd și Moscova, de către sovie­tele de muncitori și soldați galvanizate de bolșevici. Mai explicit despre contextul celui de-al doilea moment evocat aici, în nota următoare. (N. red.)

58. Data la care s-a declanșat procesul insurecțional prin care parizienii, sub dublul asediu al trupelor prusace și al celor guvernamentale franceze, au instaurat Comuna prin care Pari­sul s-a autoguvernat timp de două luni, în deplină independență, ca un regim democra­tic-popular revoluționar cu puternice trăsături socialiste.
În urma înfrîngerii lui Napoleon al III-lea într-un război prost organizat împotriva Germaniei proaspăt unificate, parizienii, revoltîndu-se, au proclamat Republica la 4 sep­tembrie 1870. Guvernul de Apărare Națională abia format decide continuarea răz­boiului îm­potriva trupelor germane care ocupaseră nordul Franței și asediau capitala. După iarna dificilă care a urmat, sub asediu, în condiții de foamete suportate mai ales de păturile sărace și muncitorimea pariziană, marea burghezie franceză e gata să în­che­ie pacea. Odată ar­mis­tițiul semnat, cu acordul germanilor se organizează în grabă alegeri (la 8 februarie 1871) pentru o Adunare Națională și un guvern care să semneze tratatul de pace. Majoritatea re­zul­tată, compusă mai ales din conservatori provinciali, mari burghezi și monarhiști favorabili păcii, nemulțumește capitala, care trimisese în par­la­ment deputați ferm republicani și par­ti­zani fervenți ai continuării războiului. Pari­zienii știu că ei, prin eforturile și privațiunile în­tre­gului oraș, au dus greul asediului, apă­rîndu-se onorabil, și se consideră trădați. Nu doar cît privește războiul de apărare, ci și în privința libertăților cetățenești și a cuceririlor sociale devenite posibile prin răstur­na­rea regimului lui Napoleon al III-lea. De teama revoltei străzii, guvernul și parlamen­tul, precum și o parte din populația înstărită a capitalei se instalează la Versailles (loc-simbol al monarhiei, sub protecția trupelor germane), de unde Adolphe Thiers, șeful noului guvern, trimite armata pe 17 martie 1871 să recupereze tunurile din Belle­ville și Montmartre. Or, aceste 227 de tunuri nu sînt doar mijloacele de apărare ale orașu­lui, ci și „proprietate“ a parizienilor, plătite de ei prin subscripție populară. A doua zi de dimineață, populația împiedică rechiziționarea tunurilor, iar trupele fraternizează cu ea. Mai peste tot în oraș, poporul îi asaltează pe reprezentanții presupuși ai guvernului (doi gene­rali versaillezi, răspunzători de masacrele din iunie 1848, sînt împușcați), ridică barica­de și fraternizează cu soldații. (N. red.)

59. Orășel în Île-de-France, situat la marginea departamentului Val-de-Marne, în sudul aglo­merației pariziene, la 7 km de Parisul propriu-zis. E renumit prin piața sa de impor­tanță națio­nală în Franța, care este de altfel cel mai mare tîrg mondial de produse proas­pete. (N. red.)

60.  ediul președinției și reședința oficială a președintelui Franței. (N. red.)

61.  Suburbie a Parisului unde au avut loc incidentele care au declanșat revoltele din no­iem­brie 2005 (moartea accidentală a doi tineri fugăriți de poliție, apoi lansarea, trei zile mai tîr­ziu, de către CRS a unei grenade fumigene lîngă o moschee) și, totodată, locul de pornire al răzmeriței. (N. red.)

62. Grevele din 1995 din Franța au fost, la vremea aceea, cele mai puternice de după cele din mai 1968. Începute în octombrie de salariații din întreg sectorul public, între 24 no­iembrie și 15 decembrie au avut loc greve unitare de amploare – susținute de opinia publică – deopotrivă în funcția publică și în sectorul privat împotriva așa-numi­tului „plan Juppé“ (după numele prim-ministrului, Alain Juppé) de reformă în domeniul pensiilor și al securității sociale. Planurile guvernamentale conțineau o serie de mă­suri afectînd ansamblul salariaților, de exemplu: pre­lungirea duratei de cotizație pentru pensie pentru sala­riații funcției publice, de la 37,5 ani la 40 (în vigoare din 1993 pentru salariații din privat); stabilirea unei legi anua­le a secu­ri­tății sociale, fixînd praguri de creștere a cheltu­ie­lilor medicale și sancțiuni pentru medicii care le-ar depăși; o creștere a tarifelor de spitalizare și restricții la ram­bursarea medicamen­telor; plafonarea și impozitarea alo­cațiilor familiale pentru familiile cu copii cele mai defa­vo­ri­zate, însoțite de creșterea co­tizațiilor de sănătate pen­tru pensionari și șomeri. În fața masivității protestului social, guvernul a dat înapoi, abandonînd reforma pensii­lor, fără a ceda însă în privința securității sociale. (N. red.)