Numărul #33-34, 2009
+

Criză, anticriză, contracriză. Să fim pragmatici!
Bogdan Ghiu

 „Ne aflăm într-o perioadă așa cum nu se întîlnește prea des în istorie, în care criza și neputința celor puternici lasă loc liberului-arbitru al fiecăruia: există, în momentul de față, un interval de timp în care fiecare avem posibilitatea de a influența viitorul prin acțiunea noastră individuală. Dar cum acest viitor va fi suma numărului incalculabil al acestor acțiuni, este absolut imposibil să prevedem ce model se va impune pînă la urmă. În zece ani, vom vedea, poate, mai clar; în treizeci sau patruzeci de ani, un nou sistem își va fi făcut apariția. Consider că este la fel de posibil să vedem instaurîndu-se un sistem de exploatare încă și mai violent, vai, decît capitalismul sau, dimpotrivă, un model mai egalitar și mai redistributiv.“

Immanuel Wallerstein (interviu, Le Monde, 11 octombrie 2008)

Criza de critică, criza de frate
(nu mai are cine să ne salveze!)

Una dintre tacticile de luptă (de gherilă) cu cenzura comunistă, elabora­tă, evident, în Uniunea Sovietică și preluată, apoi, și în țara noastră, unde eu am întîlnit-o, pe cînd mă străduiam să debutez, sub denumirea, dacă mi-aduc bine aminte, de „iepurele verde“ (dat fiind că apăruse în me­diul avangardelor picturale), consta în a strecura, pentru pictori în selec­ția propusă pentru o expoziție, pentru poeți în manuscrisul unui volum propus spre publicare, unul sau mai multe texte (sau tablouri) care să „bată la ochi“, jucînd rolul de „țap ispășitor“, scrise deci uneori anume pentru a atrage (deci deturna) atenția și a fi cenzurate, în locul altora, „normale“. Cenzorii, evident, nu erau (întotdeauna) proști și jucau come­dia sinistră, pe cît de obligatorie, pe atît de inerțială, de ritualizată, a cenzu­rii numai de ochii superiorilor, pentru ca „Sistemul“ să-și poată afirma ne­contenit (lui însuși, față de sine însuși, de propriii săi ochi, în primul rînd) existența și funcționarea imperturbabilă.

Același rol, de înșelare a criticii, de fapt de adormire a autocriticii, de au­toîncredințare a „Sistemului“ că încă mai funcționează (minciună de sine structurală, globală), îl joacă și actuala „criză“.

Nu neapărat cu intenție, sub forma vreunui complot, devine pe zi ce tre­ce mai evident că actuala criză, evident provocată, dar nu se știe pînă la ce nivel de complicitate (cel mai probabil, ar trebui să vorbim de un comando de criză, de niște teroriști financiari numai aparent sinucigași), trebuie să joace un rol salvator, avînd deci drept efect concentrarea aten­ției „critice“ asupra acestei crize și „normalizarea“, edulcorarea percepției cu privire la starea „normală“ a capitalismului supraviețuitor. Căci din „lupta istorică“ cu comunismul, capitalismul nu a ieșit triumfător, ci a rezistat mai mult și mai bine, s-a „descurcat“, întărindu-se, cumulînd prerogati­ve, preluînd ștafeta, încasînd și moștenirea fratelui comunist decedat (mai exact eutanasiat: moarte-sinucidere asistată).

Capitalismul nu a învins comunismul, ci doar i-a supraviețuit. Cu costuri, de toate naturile, din ce în ce mai nepermis de mari, exorbitante, intolerabile, și cu prețul unor stratageme disperate de geniu, precum „glo­balizarea“ sau actuala „criză“ (ca revers al globalizării, ca globalizare nega­tivă). Spre deosebire de capitalism, comunismul a avut bunul-simț să se recunoască învins și să predea ștafeta fratelui său inamic, lui Cain, capitalismul, făcîndu-i, complice, cu ochiul. Acum însă Cain, capi­talismul, ră­mas singur, nu poate decît să înnebunească, deoarece nu mai are cui transmite nicio ștafetă, nu mai are nici măcar cu cine să se joace de-a „hoții și vardiștii“, de-a Faraon-Moise-Mesia. Trebuie să se descurce singur, horcăind din întreaga planetă.

Actuala criză normalizează și edulcorează percepția asupra capitalismului contemporan, ne „ia ochii“, făcîndu-ne să uităm, să nu ne mai dăm sea­ma că, și în vremuri „normale“, adică pînă la izbucnirea actualei crize și, mai ales, după „depășirea“ ei, capitalismul era, și va fi, în criză, fiind un capitalism al crizei, de criză.

Declanșarea crizei actuale a reprezentat o soluție medicală disperată, ul­timă – chirurgicală: provocarea unei crize pentru evitarea Crizei. Cri­za ac­tuală este, de fapt, o încercare de soluționare a Crizei de fond, a Capi­talismului-Criză (CC), activarea, printr-o provocare de tip pharmakon (otravă-medicament), a unui mecanism de autoreglare in extremis, con­știent–inconștient, al „Sistemului“.

Criza actuală joacă, nu doar ca rudă etimologică îndepărtată, rolul cri­ticii neefectuate (blocate, discreditate, refulate). Critica ar fi putut pre­întîmpina criza anticipînd-o (simulînd-o pragmatic conceptual), criza efectuează critica neefectuată, externalizînd-o catastrofic ca necesitate a „Sistemului“. Este o criză pe post de critică, o criză menită a „critica“, a filtra, a curăța capitalismul, a-i drege motoarele, a i le ușura pentru a-l mai face să funcționeze o vreme, pînă cînd alte crize – crize de schimb – vor veni să-și joace rolul critic, însănătoșitor, de prelungire a agoniei (luptă fără adversar, cînd, nemaiavînd cu cine să te lupți, ajungi să te lupți cu moartea însăși) pînă la apariția unui improbabil Frate de schimb, ucigaș salvator.

 

Cînd aud criză, visez Brecht!
(încercare de concreționare a crizei)
(sinteză de expresivitate democratică imediată)

E criză! Toate porcăriile sînt posibile.

E criză! E carnaval!

Vom regreta totuși America. Dar ce frumos totuși aduce ea China la pu­­tere! Ce frumos predă ea lumea, după ce a cucerit-o! Cît de mulți vom fi, într-o lume tot mai puțină, mai împuținată, și cu cît de puțin vom ajunge, foarte curînd, să ne mulțumim!

E darwinism social provocat, accelerat de către cei care, crezînd în Bu­nul Dumnezeu, nu cred în nimic și se știu suverani.

Procesul comunismului nu a avut și nu va avea loc, crizele sînt ciclice, „naturale“, boom-crah, boom-crah, fraudele și orgiile neroniene, he­lio­gabalice care au provocat criza nu vor fi judecate, nu vor fi nici măcar an­chetate, revoluțiile au devenit economice, intestine, pacea este atunci cînd vărsăm sînge fără arme.

Puterea și dominația se reașază, „distrugere creatoare“ (Schumpeter), spun clar, limpede, liniștitor economiștii, dar nimeni nu îi aude, nimeni nu-i vede, nimeni nu îi citește, deși ei vorbesc clar, răspicat și pe față, ală­turi de noi, care nici măcar nu mai visăm altceva decît, cel mult, case-capcane: cum să ne vindem nu doar forța de muncă, ci viața și viitorul, pînă la capăt, pentru fantasma compulsivă a proprietății private, care nici măcar nu există altfel decît în vis și ca vis, dar care aduce pacea socială, războiul fără arme.

Au profitat, mai întîi, de sărăcie, de precaritate, și au scos profit de pe urma ei. Nu-i o minune, un adevărat „miracol economic“? Acum profi­tă de criză, zic „criză“ și concediază, închid fabricile, dau afară din case, din vise, din viață: în viață.

Porcării sub preșul crizei, sub pretextul crizei, lovituri de forță peste lovituri de forță. Șantaj cu criza. Iar șantaj?

Se instituie, așadar, criza ca moment de excepție, ca stare de necesitate, ca suspendare a dreptului. „Criza“ instituie legea economică marțială.

Criza este refren, ritornelă.

E criză! Eu nu mă mai duc azi acasă: potop de oameni e-napoi și-nainte. Străzile sînt pline de șomeri fără manifestație care redescoperă mersul pe jos în zile de lucru. Parcă am fi la 1 Mai, lozincile și pancartele s-au transformat pașnic în bannere și în mash-uri și pe ele nu mai scrie „Tră­iască Partidul!“, ci „Fii patriot global! Datoria ta e să cumperi, să scoți țara și lumea din criză!“ Vedeți cum revine proletariatul, fără să știe, la pute­re, cum i se încredințează din nou, de către însăși puterea capitalistă de data aceasta, rolul de campion al istoriei, de agent privilegiat, mesia­nic, chiar dacă privat?

E criză, și ce întuneric: lupii au ieșit la atac și își concediază prada pe rupte, n-o mai sfîșie.

E criză: nu-s bani, sîntem liberi, la atac deci, magazinele gem de stocuri care se pot consuma chiar dacă nu se mai pot vinde. (Atena! Atena!) Stoc cu stoc să ne unim! Stocuri de oameni cu stocuri de mărfuri. Acum ei au reînființat Internaționala, și-au făcut propria lor Internațională privată, restrînsă. Internaționala lor se cheamă Globalizare. Internaționala noastră, de care ei se tem, dar de care noi nu avem știre (orbiți cu gîndul la Casă), se cheamă Credit pentru Consum, pentru viață. Internațio­nala permisă este Economia, Internaționala interzisă, autosuspendată, este Politica.

E criză!

E criză, pauză, avem timp în sfîrșit să vedem.

Acum se poate guverna în sfîrșit la nesfîrșit, infinit, ca în brînză, în gol, căci „e criză“. În golul ei, puterea poate visa din nou să devină „absolut absolută“ (Michel Foucault, „Inutile de se soulever?“).

Acum miezul nopții traversează Oceanul Atlantic, trece prin „zona de hiat“ (Alan Greenspan, poet, căci numai poeții sînt vizionari).

Însuși miezul nopții, opusul Soarelui, negativitatea supremă atinsă, tre­ce astăzi, la pas, prin criză. Este criza însăși, măturînd golul, pauza, măsu­rîn­du-și la pas criza, ființa de criză.

Pentru o teorie (împotriv)a șantajului

În locul guvernării „clasice“ sau, mai bine zis, pur și simplu istorice, al exer­citării mediate, prin reprezentanți întotdeauna aleși, într-o formă sau alta („divină“ sau pur umană, indirect transcendentă sau pur imanentă), a puterii, epoca actuală, cu adevărat postistorică (nu doar postmoder­nă), pare a prefera și a fi atins stadiul suprem, dintotdeauna visat ca ideal ultim, utopic, al autoguvernării.

Ne guvernăm, altfel spus, singuri, tot mai singuri: self service (sau, cum s-ar putea spune malițios: gîndire de supermarket și de fast-food), sîntem răspunzători noi înșine pentru noi înșine. Puterea politică, altfel spus, ceea ce a mai rămas din ea, nu face decît să propună noi și noi teme, noi și noi motive, noi și noi „obiecte“ și motivații de exercitare, catalo­gul exercitării acestui control, al acestei self-governance. Poliția sîntem noi înșine, iar poliția propriu-zisă nu face decît să vegheze ca noi, cetă­țe­nii, să ne exercităm funcția, devenită primordială, de poliție. Altfel spus, poliția e peste tot, a devenit (și devine, pe zi ce trece) cu atît mai om­ni­prezentă cu cît este mai difuză, mai egal împărtășită, mai unanim exer­citată. Poliție tot mai secretă, ascunsă tot mai adînc „la secret“, adică nu doar în gîndurile și în gîndirile noastre, ci în reflexele noastre – evident, democratice.

Motorul“, dacă se (mai) poate spune așa, al acestui mod auto de exer­citare a puterii îl constituie șantajul. Conform însă aceleiași noi „para­digme“ a cărei definire nu am început decît s-o sugerez mai sus, acest șantaj nu este, nici el, unul efectiv exercitat, explicit, conștient, ca presiune a cuiva (individ sau grup) asupra altcuiva (individ sau grup). Nu. Am depășit cu mult epoca pur experimentală a șantajului explicit. În mo­mentul său de vîrf, în stadiul său hiperbolic, paroxistic, acesta s-a numit disuasiune. Mai precis, disuasiune nucleară: „război pentru pace“, război împotriva războiului prin evitarea războiului, prin blocarea negativului prin negativul extrem: dialectica nihilismului în stare pură. Conștiința plane­tară (care tocmai în felul acesta s-a și planetarizat ca atare) a fost pur și simplu terorizată cu amenințarea „pacifică“ nucleară. Depășit istoric, acesta a fost un moment din ale cărui amprente trăim, de fapt, azi. Azi, cînd ne disuadăm pașnic și civil. Cînd ne disuadăm, pentru binele nostru, evident, dar în tot ceea ce facem, gîndim sau simțim, pe teme de zi cu zi, în filigranul cărora doarme însă „iepurește“ marea spaimă: șantajul cu via­ța însăși.

Șantajul a devenit unul banal existențial: omniprezent.

Prin aceasta, noi ne întoarcem (sîntem întorși) la temelii, la fundamen­te, și sîntem ținuți acolo. Șantajul omniprezent ne menține adăpostiți, blocați în bazic, din care nu mai îndrăznim, nu mai este îngăduit să eva­dăm. Prefe­răm să trăim închiși în bazic, după marea spaimă prin care am trecut (și care nu a fost vreun cataclism natural, ci o politică umană explicită), la umbra ocrotitoare, ca umbră a umbrelei atomice, a princi­piilor de bază, din raza cărora nimeni nu mai evadează nici măcar cu un pas.

Să nu ne grăbim însă. O morfologie a structurii obiective de șantaj, de di­sua­siune permanentă este o sarcină imensă. Dar ea trebuie, măcar, în­cercată.

Preambul

Ceea ce urmează este un apel literar-artistic-filosofic, deci nemijlocit politic (democrație expresivă), la ceea ce numesc contracriză, adică o încerca­re de ieșire din deja vechea structură de șantaj obiectiv în virtutea căre­ia se încearcă decodificarea-recodificarea normativă a crizei, propu­nîndu-se gîndirea unică a anticrizei, ca socializare-ecran împotriva unei posibile gîndiri a contracrizei.

Ar fi suficientă, așa cum propune un Jacques Attali, de exemplu (în La crise, et après?, Fayard, 2009, una dintre, ciudat, dar, vom vedea, de în­țeles, foarte puținele lucrări grand public, alături de, în momentul de față, Le Krach parfait. Crise du siècle et refondation de l’avenir, Galilée, 2009, rechizitoriu la adresa „ultraliberalismului“, de Ignacio Ramonet, consacrată acestei crize „la cheie“), ca măsură maximală de anticriză, ge­neralizarea modelului actual de democrație („statul de drept“) la nivel planetar, altfel spus, aplicarea globalizată a democrației existente, avînd în vedere că sursa ei o reprezintă tocmai un deficit de democrație, că există un „dezechilibru între piață și statul de drept“, că sîntem amestecați (deoarece nu se poate spune că doar asistăm) într-o „globalizare a pie­țelor fără globalizarea statului de drept“, că sîntem expuși unei „libera­lizări economice fără stabilirea unor contraponderi democratice“, unei „creșteri a inegalităților dintre venituri“, că sistemul financiar mondial funcționează „ca un substitut al unei mai drepte împărțiri a veniturilor“?

Poate fi actuala criză rezolvată, încercîndu-se „cantonarea“, blocarea dezvoltării ei aparent autonome, automate, parcă, deja, așa cum ni se spune, nu numai fără intervenție umană, dar și în ciuda intervențiilor binevoitoare și energice ale actorilor politici, evitîndu-se dezvoltarea ei într-un lanț de crize sociale și politice, prin „reechilibrarea pieței printr-un stat de drept“, problema, conform aceluiași analist, nefiind aceea de „a morali­za capitalul“, ci de a-l „insera într-un stat de drept“?

Are dreptate, desigur, Attali atunci cînd spune, frumos, că „utopia constituie o urgență extrem de concretă“, dar adevărata utopie (dată, nu crea­tă) n-o va fi constituind oare tocmai ideea că actualul model al de­mocrației rezumative este suficient, terminal, încheiat, putînd fi deci doar „aplicat“, generalizat nu intensional, ci extensional, „globalizat“ cu succes? Oare nu tocmai în actualul „stat de drept“ s-a operat criza?

Nu de altceva, de fapt, este vorba în toată această retorică generoasă? Nu cumva însuși modelul actual de democrație, acela al democrației „formale“, care s-a redus (rezumat, expediat, restrîns) singură la aritmetica mecanică a momentului electoral, delegîndu-se, în același timp, ca expresie, ca plasticitate, economic este în criză, înseamnă criză, și a ge­nerat, ca simplu epifenomen episodic, criza actuală? Anticrizei care pretinde a „cantona“ criza, a o localiza, a o circumscrie, a o identifica pre­cis (în chiasm cu generalizarea ei pe cît de galopantă, pe atît de invizi­bilă, de „intrasabilă“) printr-o, deja, unică narațiune restrînsă, normativă a crizei (explicația prin „aviditate“, deci printr-un universal antropologic) n-ar trebui, oare, să-i preferăm, cu adevărat pragmatic (conform sensu­lui prim al pragmatismului, așa cum a fost el enunțat de către Peirce), con­tracriza, altfel spus extinderea democrației la ceea ce Pierre Rosanvallon numește „contrademocrație“ (în La contre-démocratie. La politique à l’âge de la défiance, Seuil, 2006, și La légitimité démocratique. Impartia­lité, réflexivité, proximité, Seuil, 2008, lucrări mult mai puțin neutre și facto­logice decît lasă să se întrevadă titlurile)? Analiștii lucizi vorbesc despre criză ca despre o ocazie, ca despre o șansă pe care n-ar trebui s-o ratăm dacă nu vrem ca actuala criză „economică“ să devină o criză so­cială și po­litică. Dar de ce să nu devină? De ce să nu „atacăm“ criza în însuși miezul ei, la rădăcină, radical deci, printr-o contracriză? Mai peri­culoasă deci decît neadoptarea niciunei măsuri sau decît adoptarea unor măsuri neadecvate, reduse, de anticriză, este adoptarea unor mă­suri false, chiar dacă maximale, de așa-zisă anticriză.

Criza actuală nu este decît o repetiție, o simulare, și trebuie folosită pragmatic ca un exercițiu imaginar de formare a altor habitudini, a unui alt ha­bitus. Or, anticriza nu face decît să ne mențină, politic, în orizontul crizei, să blocheze posibilitatea schimbării de habitus, să ne „cantoneze“ în această criză, mascînd Criza de fond, fondul (fără fund) al Crizei.

Contracriza: dezvoltarea democrației

Toată lumea vorbește despre criză. În consecință, toată lumea vorbește despre anticriză. Și, în plină criză-anticriză (dualitate blocantă și blocată, imposibil de rezolvat dialectic, dacă nu cumva „depășirea“, „sinteza“ hegeliană va fi ajuns să însemne, pur și simplu, revenirea la statu quo ante, tocmai pentru ca nicio criză să nu mai reprezinte vreo posibilitate de a crea ceva nou, de a depăși înseși condițiile crizei), noi și noi crize nu încetează să apară: așa-numita „gripă porcină“, de exemplu, sau „pirații somalezi“.

Odată instalați pe fundal de criză, în cîmpul crizei, este normal ca tot ceea ce survine să aibă chip, formă, „format“ de criză. După „lupta îm­potriva terorismului“, un nou „front“ se deschide acum, „lupta cu cri­za“, numai că, în cazul crizei, autoritățile, și în primul rînd cele americane, nu se mai arată atît de alegre și de tranșante în a identifica și în a combate vinovații. Brusc, nu mai există vinovați, ci fenomene impersonale, suprapersonale. America nu este Irakul, nu este Afganistanul, nu este Ko­sovo. Deși tocmai actuala criză financiară globală mi se pare un act de terorism concertat, iar mediul financiar global ar trebui privit ca o adevă­rata Al Qaeda acționînd dinăuntrul lumii civilizate.

Binomul criză-anticriză reprezintă un binom fals nondialectizabil, blocat în mod interesat în dualitate. Criza și mai ales condițiile permanent producătoare de criză nu pot fi depășite, soluționate dialectic decît prin contracriză. Criza trebuie concepută ca o bună ocazie, ca o adevăra­tă „pleașcă“ istorică, așa cum ar spune fostul ministru român al culturii, Toa­der Paleologu, pentru a crea ceva nou, pentru a ieși, istoric, din cîmpul crizei. Deoarece binomul criză-anticriză reprezintă un fals antagonism, o falsă contradicție, fiind, de fapt, o complicitate: așa-zisa „anticriză“ este o continuare a crizei. De criză, deocamdată, prin așa-zisele „măsuri anticriză“, nu profită decît tocmai creatorii crizei, care transferă pe spi­na­rea societăților, a cetățenilor, costurile rezolvării crizei, profitînd de „anticriză“ exact în același fel în care au produs criza: nu cum să producem sur-plus, supra-plus din plus, supravaloare din valoare, supramuncă din muncă, precum în capitalismul clasic și în marxismul clasic, ci, culmea, culme a dexterității distructive, cum să obținem plus din minus, mai mult, infi­nit din minus.

Anticriza este supraprofit din criză, de pe urma crizei. Dar, deocamdată, nu un supraprofit financiar, ci unul politic, prin intimidarea și supraîmpovărarea cetățenilor: surplus de putere din supraprecaritatea produ­să de criză.

Singura soluție cu adevărat dialectică la binomul complice criză-anticriză n-o poate constitui decît contracriza. Tocmai acum, cînd sîntem mai afec­tați și mai slăbiți, este momentul oportun pentru a acționa, pentru a lărgi și extinde, inventîndu-i noi forme, democrația. Deoarece criza-an­ticriză este folosită tocmai împotriva democrației. Criza, produsă în abstracțiunea sferei financiare (care, la rîndul ei, nu reprezintă decît încercarea disperată de relansare în mediu virtual, pur semiotic, a unei eco­nomii tot mai imposibile în mediu real), este transferată acum, sub for­mă de anticriză, în sfera politicului. Sursa de profit a fost deplasată, pe rînd, din economia reală în speculația financiară, ceea ce a produs cri­za, iar acum este transferată, cu titlu de anticriză, în politic. Ceea ce tre­buie distrus, hegelian depășit, este ceea ce aș putea numi prezumția de reprezentativitate sau, scuzați barbarismul, prezumția de rezumabi­litate.

Lansez discuția (și formularea problemei) în următorii termeni: vreme de 200 de ani, s-a susținut și s-a inculcat, pur ideologic, că democrația poate fi rezumată la piață (deci la economic) și la alegeri (ca exclusivita­te politică). Că democrație asta, atît înseamnă: piață și alegeri.

Nu societatea este în criză. Societatea este întotdeauna creatoare. Eco­no­mia și, mai ales, aroganța rezumativă a democrației sînt în criză. „Ei“, adică puterea, sînt în criză și vor să transmită criza societății, pentru a obține supraprofit politic din hiperdeficitul economic, prin schimbarea registrului. Aici trebuie să intervină contracriza.

Să profităm de criza lor și să extindem democrația noastră. Căci, așa cum vom vedea, se discută mult, în vremea din urmă, în mediile creativ-academice, nu în cele militante, despre lărgirea și despre rafinarea demo­crației.

Un singur progres, o singură dezvoltare substanțiale sînt posibile, în ordine general umană: progresul și dezvoltarea democrației. Numai de­mocrația poate fi făcută să progreseze, să se dezvolte. Și tocmai aici progresul a fost blocat, fiind transferat, ca iluzie a progresului, în tehnologie, de pildă, ca să ni se ia ochii. Democrația nu este dată. Pentru a fi ga­ran­tată și menținută, ea trebuie permanent creată, re-creată, re-inventa­tă. Și nu utopic, prin formule ad hoc, ci pornind tocmai de la invențiile și de la creațiile imanente ale societății, care întotdeauna însă se pre­zintă în negativ, ca negativitate. Or, în ordine umană, negativitatea este primordială, este întotdeauna primă: smulgere din amorf, din nediferen­țiat, din omogen, din otova, sculptură de sine din bloc. Hominizarea și individuarea presupun negația, opoziția. Negația, opoziția nu sînt se­cun­de, nu par derivate decît față de indistinctul prim, care de fapt este în afara „șirului“, fiind minus, haos, pre-creație. Abia cu negația și ca negație începe afirmarea pozitivă, creația.

Criza și anticriza nu reprezintă o veritabilă opoziție, ci o amplificare și o continuare a crizei „cu alte mijloace“. Binomului de complicitate cri­ză-anticriză nu i se poate opune cu adevărat decît contracriza de lărgire a democrației.

Contracriza este singura replică substanțial democratică, substanțial dia­lec­tică, substanțial creatoare la (anti)criză, la criza anticrizei, la anticriza ca stabilizare și ca socializare, ca încercare politică de substanțializare so­cială a unei crize care nu reprezintă decît punerea abstract-financiară, formal-semiotică, detașat manipulatoare în criză a economiei substanțiale.

Nici societatea, nici economia substanțială nu sînt în criză. În criză nu este decît economia nevoilor artificial create, economia mărfurilor formale: economia semnelor și a cifrelor, și a dominației libidinal-emoționale prin intermediul lor. Substanțial, conținuturile noii democrații, ale demo­crației extinse, socializate, există deja, dar așteaptă să fie recunoscute, constituite, constituționalizate.

Există substanță. Deconstrucția adjudecată de către putere (deconstrucția filosofică fiind tocmai denunțarea deconstrucției obiective, din lucruri, a deconstrucției-ca-putere), destrucția lumii prin semnele puterii nu va izbuti niciodată decît în mod formal.

Criza este criza artificială a unei economii artificiale, a unei economii pla­ni­ficate a artificiului și a desubstanțializării artificiale. Anticriza este încer­ca­rea politică de substanțializare socială a crizei financiar-artificiale a economiei substanțiale. Contracriza este replica substanței democratice căutînd să-și creeze dinăuntru, prin creștere, formele proprii.

Strategii de artificializare în lanț versus contrastrategie de creștere, de crea­ție de realitate.

Ciuma și lepra, „criza“ și „anticriza“

Voi începe, apofatic, cu o negație: NU știu dacă vom ajunge, aici, azi, să vorbim, „pe fond“, despre ceea ce numim „criză“. În fond, obiectul intervenției de față îl constituie tocmai nevoia de stabilire a unui protocol și a unor preliminarii care să facă posibilă articularea unui discurs liber, propriu, despre criză.

Ne aflăm, în momentul de față, într-o situație stranie, dacă nu chiar ridicolă: mai înainte de a fi putut să devină o problemă, „criza“ a ajuns, deja, imediat, un loc comun. Există, deja, s-a constituit, imediat, o ideologie a crizei, un limbaj figé despre criză, un discurs rezumativ, o narațiune normată și normativă, despre „criză“. „Criza“ pare a fi deja o evidență, în ab­sența însă a unei percepții a crizei. Nimeni nu vorbește despre această criză cu surpriză, ca și cum criza ar fi normală, așteptată, instalată deja, de la sine înțeleasă: o evidență. Ca și cum ar fi absolut natural ca, după atî­tea traumatisme, să fie criză. Mirare ar putea provoca doar faptul că fondul permanent de criză al capitalismului (capitalismul ca punere perma­nentă în criză a celorlalți) s-a trezit, monstru adormit, latent, la viață, ac­tua­lizîndu-se explicit, literal. De ce ar ieși capitalismul tocmai acum din metafora dialectică de sine, din fenomenologia sa spirituală?

Nu există un eveniment al crizei.

Altfel spus, „criza“ ne afectează abstract, impersonal, de departe, fantas­mat posttraumatic: de pretutindeni și de nicăieri. Are, deja, un caracter automat, natural, de la sine înțeles: transcendent, divin, „sistemic“.

Criza“ a devenit un bun comun, o resursă abundentă, dar monotonă: resursa unică. „S-a dat drumul“ la folosirea de hipermarket a cuvîntului „criză“. Putem vorbi liber, ba chiar sîntem îndemnați s-o facem în permanență, despre „criză“. Pînă acum, accesul la „criza“-grilă era strict re­stricționat și atent circumscris, marginalizat, de „nișă“. Acum, criza a fost liberalizată ca „echivalent universal“, putem traduce și transpune totul în termeni de „criză“, „criza“ are voie să circule, trebuie să circule pentru a căpăta valoare și a produce plusvaloare de sens, capitalizîndu-se prin flux și prin metonimizare de schimb, în perfect izomorfism („prezență la sine“) cu obiectul-„criză“, dar modul de întrebuințare al „crizei“ este strict controlat, obligatoriu, unic: „anticriza“. Și la fel de strict controlat, de „liber impus“ este și obiectul („referentul“) „crizei“, determinat și delimi­tat cît se poate de precis ca „universal antropologic“ (aviditatea, lăcomia) și ca „accident de parcurs“, ca „derivă“ banal, clar, ușor de juridicizat („frauda“). Scenarizare liniștitoare, direct performativă! Așa cum vom vedea, una dintre infratemele transversale, circulante, adevărată fantasmă discursivă a discuțiilor despre „criză“, este tocmai localizarea, „canto­narea“, ca punere cognitivă deoparte, în carantină: sustragere la vedere, dar sub sticlă, ca simplu exponat care nu trebuie atins.

Criza este, așadar, în același timp localizată și generală: „ecumenicitate“ a „crizei“. Fiind dispariția însăși, nu are corp. Criza este invizibilul însuși. „Se“ lucrează, astfel, din două părți opuse, la două „capete“.

O primă concluzie-ipoteză de lucru ar fi aceea că ideologia crizei a luat locul, s-a mulat pe structura ideologiei globalizării. Ceea ce, pînă mai ieri, era globalizarea este, azi, criza: cuvînt de ordine (Deleuze).

Altfel spus, asistăm deja la o captare a „crizei“, la o sustragere a „crizei“ de la experiența comună, de la posibilitatea articulării și a manifestării a ceea ce Peirce numea „Simțul Comun Critic“ și de la ceea ce eu prefer, imediat operațional, să numesc expertiza-experiență (reabilitarea experienței comune a fenomenelor globale abstracte, impersonalizate), noțiune-cheie asupra căreia voi reveni (alături de cele de cetățean-judecător și de cetățean-expert).

Criza“ funcționează deja ca un Semnificant general gol. Mai trivial spus, ca un termen-valiză, menit, tocmai, a evacua criza, senzația de criză, percepția crizei.

Mai mult: „criza“ ne este propusă ca o grilă de pre-interpretare, avînd rol preventiv, anti-critic, de blocare a gîndirii și a analizei. Deși „a noastră, a tuturor“, deși socializată ca „anticriză“, criza ne este deja confisca­tă, sus­trasă: sîntem expropriați pînă și de semnificația exproprierii!

Pentru a putea fi gîndită, „criza“ trebuie însă, fenomenologic, corpora­lizată, „perceptibilizată“, evenimențializată pozitiv, „concreționată“, plasticizată. Or, senzația ironică de ridicol al situației prezente, despre care aminteam la început, constă în faptul că nimeni nu pare a se mira de această criză, de parcă senzația, certitudinea crizei ar fi existat deja, dar abia acum ea ar fi căpătat (i s-ar fi dat) un obiect perceptibil, localizat, „cantonat“.

Criza actuală pare a avea rolul de a devia, de a bloca, de a normaliza și de a externaliza senzația difuză de criză, de generalitate a crizei. Altfel spus, „criza“ acoperă Criza. „Funcției“ i se dă, în sfîrșit, un „organ“, un „obiect“, care nu ține însă decît de limbaj și se manifestă ca limbaj re­zumativ, gramaticalizat, autoreferențial, închis. Pentru a fi dezamorsată, neutralizată, senzația comună a Crizei (criză a capitalismului, criză a societății, criză a discursului critic) este actualizată ca o certitudine a unei crize anume, precise, „clare și distincte“. Pentru a fi învinsă, Criza tre­buie mai întîi performată, dar performarea ei trebuie, la rîndul ei, atent codificată. Ne aflăm în plină religiozitate difuz-apofatică a „crizei“, în plin virtual al unei crize de virtualizare care trebuie „actualizată“, realizată după prescripții, ca nu cumva să scape, s-o ia razna „sălbatic“ prin societate.

Căci, în primul rînd, criza, penuria, criza esențială este aceea a limbajului despre criză. De fapt, este vorba de blocarea eventualelor, dar atît de necesarelor metalimbaje despre criză: criza trebuie să rămînă exterioa­ră pentru a putea să ne înglobeze, ca nou epifenomen al globalizării. Dacă s-a spus că una dintre cauzele actualei crize – termenul de criză fiind, nu întîmplător, de fiecare dată atent circumscris, localizat, identificat prin alăturarea unui adjectiv zonal, teritorial: nu vorbim de „criză“, în general, ci, de fiecare dată, atent, despre o criză doar „financiară“, „monetară“ sau „economică“, chiar dacă generalizată, egal împărtăși­tă –, dacă s-a spus deci că una dintre cauzele actualei crize a consti­tuit-o „delictul de ini­țiere“, deci lipsa de transparență, asimetria informaționa­lă și monopolul asupra informațiilor esențiale, așadar, caracterul performat al crizei, există, deja, și un rețetar al anticrizei, extrem de atent (chiar dacă inconștient) ela­borat, menit a preîntîmpina nu numai, așa cum se afirmă explicit, extinderea și, mai ales, iterabilitatea crizei (deși i se afirmă, în același timp, ca­racterul inevitabil-ciclic, noutatea constituind-o, cel puțin aparent, doar amploarea, datorată, așa cum vom vedea, în explicația lui Immanuel Wallerstein, suprapunerii epocale dintre un final de „ciclu scurt“ și un final de „durată lun­gă“), ci și înțelegerea și explicarea ei liberă, alternativă, civilă, imediată, co­tidiană, direct experiențială și nemij­locit expresivă, altfel spus, extinderea ei euristică, și deci socială și poli­tică. Termenul „criză“ înăbușă criza, o ți­ne într-o carantină cognitivă și conceptuală.

Se impune ca și în cazul de față să aplicăm celebra grilă foucaldiană de analiză-producție din A supraveghea și a pedepsi, altfel spus, dublul mo­del al ciumei și al leprei (cadrilare/excludere), opus, dar con-lucrativ, conform căruia sîntem parte dintr-o producție panoptică de putere prin disciplinare, puterea, tocmai pentru că nu există substanțial (fiind o func­ție fără organ-corp propriu), profitînd de ocazie, în cazul de față de declararea stării de criză, în același timp excepțională și normalizată, pentru a se reproduce și chiar pentru a cîștiga teren, a se relansa. Altfel spus, politicul descalificat încearcă să profite, în locul societății, de economic pentru a se reinstaura și recalifica, după ce s-a aflat în eclipsă. Pragmatism contra-pragmatism.

Criza e ciuma actuală, fiind virală atît în sens tehnologic, informatic, cît și în registru natural (după ce va fi fost o metaforă a naturii, naturalizantă, modelul tehnologic venind să fie dublat, întărit, sprijinit, invers, de pro­­priul său model prim, literal, pe care îl secundarizase): fiecare trebuie să socializeze, sub forma așa-zisei „anticrize“, în mod izolat, la locul său, „criza“, nimeni nu are voie să iasă în stradă, în spațiul public comun, o cheie imediat posterioară de înțelegere-ranforsare a „crizei“ fiind ame­nințarea pandemiei „gripei porcine“ (sanitarizat denumită „virus A“), care, progresînd deja banal, dar constant, numărabil, adică normal, ne­spectaculos, ar putea contribui la creșterea randamentului prin care „criza“ reface puterea prin totala interzicere a oricăror adunări publice, nu atît de teama contaminării personale, ci prin responsabilizarea, prin pre-cul­pabilizarea tuturor ca posibile medii ale pandemiei.

În același timp, în paralel cu modelul ciumei, asistăm și la o aplicare răstur­nată, ironică, dezamorsată, a modelului leprei: atenta izolare, adică pu­ne­re deoparte, a „vinovaților“ pentru producerea crizei, ca să avem ce vedea, pentru a fi asigurați că vinovații au fost identificați și prinși, că poliția – adică politicul – își face datoria. Simplu spectacol-capcană me­diatic! Wall Street transformat în Guantanamo TV asigurator.

Toate aceste proceduri și mașinațiuni de prevenire a concretizării, a concreționării sensibile a Crizei trebuie contracarate. În primul rînd, cognitiv. Anticriza nu este decît o continuare a crizei, mai exact, o încercare de refacere a politicului pierdut, decăzut, descalificat, demis, autodizolvat, prin transferarea crizei asupra societății, ca producție de putere.

Criza“ actuală este o expresie-ecran a Crizei: exprimă Criza pentru a o localiza și a o masca, teritorializînd-o preventiv și punînd-o la adăpost de orice inițiativă populară: trebuie să ne supunem crizei, adică să dăm corp unei crize abstracte, crizei abstracte de abstractizare a sensibilului caracteristică globalizării capitalismului, prin anticriză. Performarea „crizei“-în-locul-Crizei vizează controlul asupra semnificațiilor operaționale ale Crizei. Teoretic, declarativ, „criza“ este deja vindecată prin anticriză, care sustrage criza, transformînd-o, în același timp, într-o normă și în­tr-un obiect tabu. Nu avem voie să subiectivăm criza.

Sîntem ținta unui apel la solidarizare pasivă într-o criză „la cheie“, altfel spus, a unei proceduri calificate de șantaj.

Posibilitatea (și urgența) unei Contracrize

Criza“ actuală constă în dematerializare, în dispariție, într-o „evaporare“ și spiritualizare, de data aceasta, totale. Banii, urmîndu-și cursul pînă dincolo de limită, adică dînd curs (de schimb) esenței lor abstracte, de „echi­valent general“, s-au spiritualizat, de data aceasta, total, producînd „criza“ și respiritualizînd ecumenic umanitatea: istoria capitalismului ca fenomenologie a spiritului.

Politic, „criza“ este transformată în program și proiect: sîntem chemați să materializăm dematerializarea, să dăm corp „crizei“ într-un mod anume, adică să ne punem singuri în criză. Dar dacă e de performat ca „anticriză“, dacă actuala criză nu este decît un îndemn, o incitare, o presiune, un șantaj, o rechemare la ordine, de ce n-am performa-o sub formă de contracriză?

Criza trebuie și nu trebuie luată în serios. Trebuie deplasată.

Criza“, de fapt, nu există. Sau, mai exact, nu este criza noastră, dar sîntem presați, atrași, complice, în ea. Se încearcă să ni se paseze această criză, criza­-așa-și-nu-altfel, ni se propune să fim, din nou, asistați, tot pe banii noștri, de un tip de suveranitate statală care ar dori să renască dintr-o moarte autoprovocată: așa-zisele măsuri de „anticriză“ morali­zează nu capitalismul, ci statul; culpabilizează economicul, „financiari­zarea“ acestuia, dar numai pentru a re-sfinți un politic depășit.

Noi însă, pentru moment blocați, zăpăciți de această nouă scamatorie – de care, de fapt, nici nu mai era nevoie, tocmai de aici și senzația de fal­să surpriză, de surpriză a lipsei de surpriză –, refuzăm, spontan, să­nă­tos, pasiv încă, manevra.

Criza“ este deja, în ea însăși, în funcționalitatea ei proprie de truc, de ope­­rator negativ, o contracriză, anticriza nefiind decît actul politic performativ conștient, deliberat, de realizare a crizei ca obiect și teren al politicului: după profitul economic, politicul vrea, și el, să profite. „Criza“ e globalizarea continuată cu alte mijloace, prin „anticriză“, o globali­zare direct represivă, de data aceasta: o lovitură de forță.

Or, dacă nu este criza noastră, dar sîntem chemați, presați s-o realizăm, pentru a produce un obiect tangibil, o sursă materială de putere politică, materializînd dematerializarea și pozitivînd negativitatea (dînd corp propriu duhului), ar trebui, măcar, fie și, pentru moment, cu jumătate de gură, să ne dea prin minte, activ, politic, să stabilim un preț, să cerem/impunem ceva în schimb, confirmînd metaeconomicizarea „generală“ a societății și a lumii. Trebuie să negociem criza în forță. Să contrașantajăm global sindical, „sindicalitatea“ fiind, aici, corpul împotriva spiritului, materialita­tea împotriva dematerializării, producția nu doar pentru consum, ci împo­triva consumării, criza actuală fiind și o trecere, o radicalizare, o răsturnare de la consum la consumare, o răbufnire a consumării holo-caustice din dis­ciplinaritatea consumului: un acces de „economie generală“ omnisacri­ficială, în sensul lui Bataille.

În mod absolut, chiar dacă „tactic“ rușinos, noi am ajuns însă să cerem maximal, minimum! Maximum a devenit minimum!

Într-un interviu recent, la care voi mai face trimitere, din ziarul Libération (2 iunie 2009), filosoful Jean-Luc Nancy, situînd just contextul de „injustiție crescîndă a celor mai recente dezvoltări ale capitalismului“, vorbește despre o „justiție minimală imediată“. Minimum a devenit maxi­mum! Și chiar e, deoarece acest minimum a fost pierdut, răpit, încălcat: „oamenii trebuie să mănînce, să aibă o locuință, să-și poată îngriji sănătatea“ și, eventual – „dar aici lucrurile devin delicate“, recunoaște filosoful –, să poată munci. Minim a devenit exorbitant, dar acest minim a ajuns să definească viața însăși, deoarece acest prag, această limită a fost nu doar încălcată, ci speculată, după criza imobiliară, marii speculatori mondiali deplasîndu-și, acum, interesul asupra recoltelor viitoare, pe care le-au cumpărat în totalitate pariind pe creșterea prețului alimentelor de bază, deci performînd criza alimentară care ar trebui, logic, să urmeze.

Am dat, deja, din corpul vieții, corp globalizării. Dar criza actuală propu­ne, prin anticriza ei, nici mai mult, nici mai puțin decît arderea de tot, un adevărat holocaust: spiritualizarea-limită, decorporalizarea totală.

Perechea antitetică a crizei nu poate fi, atunci, anticriza, care nu în­seamnă decît o realizare politică a crizei, ci contracriza, concepută, pur și simplu, chiar și în absența crizei (pretext pentru anticriză), ca o revendicare a corpului propriu, ca un imperativ de retrocedare, de reîmproprietărire cu subiectitatea (nu subiectivitatea) de care am fost expropriați și care acum este total arsă, spiritualizată, dematerializată.

Contracriza înseamnă revendicarea de materialitate.

Și, vom vedea, tocmai aceasta este structura abisală, fondul fără de fund al crizei, care nu întîmplător a început în imobiliar. Fantasmele proprietății, cultivate de către ultraliberalism, au facilitat, desigur, specula imobiliară, adică specularea sărăciei și a precarității despre care se spune, cu mîna pe inimă, că ar fi declanșat criza. Dar precarii, precarizații nu erau atrași imobiliar speculîndu-se doar fantasmele capitaliste ale proprietății, căci ei nu voiau să devină proprietari pentru a „intra în rîndul lumii“, cumpărîndu-li-se, prin credite coextensive cu viața, prin credite-viață, pacea so­cia­lă, ci să re-devină proprietari asupra corpului propriu, dar care nu este propriu decît datorită faptului că nu este, de fapt, individual, ci comun. Casa este comunul primordial de care, dintotdeauna deja, cum se spu­ne în deconstrucție, sîntem expropriați. Ultraliberalismul financiar a pro­fi­tat de o cerere ontologică abisală de retrocedare a materialității co­mune a propriului (abia casa e corpul, pe care nu îl avem, care neînce­tat ne scapă), nu doar de cuvîntul de ordine și de mirajele, de imaginarul social fantasmagoric al dreptului la proprietate. Vrem casă proprie pentru a recîștiga un corp pe care l-am pierdut, care, social, ne-a fost sustras (subiectivitate în locul subiectității subiectului, a posibilității lui de su­biectivare). Exproprierea e primă și pe fondul ei căutăm să devenim proprietari.

Să revenim.

Impunerea crizei și continuarea ei prin mijloace politice ca anticriză nu face decît să amîne urgența „justiției minimale“ despre care vorbea Nancy, după ce va fi ruinat-o deja, speculînd fantasmele capitaliste ale pro­prietății (casa-capcană) și abisul exproprierii comunului (casa-corp).

Așa-numita „criză“ nu este, de fapt, așa cum se afirmă „ultracritic“, ultimativ și expeditiv critic, o criză a capitalismului, ci un triumf al lui, în detrimentul unei democrații de care politicul nu a știut să aibă grijă, pe care nu a știut s-o cultive ca pe propria „casă“, în detrimentul unei democrații care a ales să se „formalizeze“, să se expedieze, care s-a diminuat, s-a osificat, s-a rezumat și s-a delegat, demisionar, singură, alegînd să se lase simulată economic și aritmetizată electoral, adică tot economic.

Este o criză falsă, o criză a falsificării, pentru că este artificial creată și pentru că este transformată, acum, în program politic, așa-zisa „anticriză“ neavînd decît menirea de a naturaliza criza, de a materializa dematerializarea, „fenomenalizînd-o“ social. Criza ca lovitură de stat împotriva societății.

Artificială, altfel spus, tehnic și tehnologic performată, „criza“ trebuie păstrată în imaginar. Numai acolo își poate juca ea rolul, pentru ambele tabere. Pe această „criză“ se duce, teoretic, și ar trebui să se ducă și practic, o bătălie: cine profită de criză?

În cel mai pur sens pragmatic, adică în sensul inițial al pragmatismului peircean (rebotezat, ulterior, „pragmaticism“), trebuie să profităm, prin contracriză, de criză refuzînd anticriza, sau nelimitîndu-ne la ea, ca de o simulare, ca de un exercițiu imaginar de schimbare de habitudini, menținînd-o în registru semiotic. „Criza“ nu este decît un semn pragma­tic controlat al Crizei, o actualizare-instrumentalizare a Crizei de fond, a Crizei constitutive. Nu trebuie să acceptăm să realizăm criza, această criză, ci trebuie să profităm conform sensului prim al pragmatism-pragmaticismului unui alt american, deja citat, Peirce. Dacă tot sîntem în­­tr-un război americano-american planetarizat, să ne alegem americanii! Pe linia subțire de graniță care separă definitiv pragmatismul de ceea ce capitalismul „literar“ și „moral“ a făcut din el.

Bancherii anarhiști și micropolitica crizei
A alerga după criză

Criza, revin, reiau, este una a dispariției. De aici și dificultatea de a reac­ționa la ea, la un contrafenomen, manifestarea ironic „apofatică“, „teo­logal negativă“, și, mai ales, cum spuneam, încercarea de a ne determina, prin șantaj, adică prin așa-zisa anticriză, s-o realizăm, să practicăm „cri­za“ dezarmîndu-ne suplimentar, total, s-o pozitivăm, să-i dăm concrete­țe existențială și socială, corporalizînd o scamatorie: dînd corp dis­pariției înseși.

Modelul operațional al crizei de dispariție în care sîntem atrași, al crizei realului, este cel informatic, altfel spus, operaționalizarea perechii 1/0, decodificare-recodificare: nu „de ce există ceva mai curînd decît nimic“, ci cum să facem din ceva nimic pentru a obține altceva.

Este vorba de așa-numitele, deja celebrele produse financiare derivate, care, asemenea unor viruși, sînt bine ascunse pentru a disemina autonom prin segmentare și „reîmpachetare“ (marketing internalizat, „structuralizat“).

Iată care sînt operațiile principale, altfel spus, categoriile operaționale, pragmatice pe care ar trebui să le analizăm, așa cum apar ele sensibil, concretizate, în analiza-narațiune a deja citatului J. Attali:

– „decuparea creanțelor“ și „regruparea lor în pachete“;

celebra „titrizare a datoriilor și a creditului“, adică scoaterea lor pe o subpiață ocultă, specifică, devenită foarte repede miezul gol, „gau­ra neagră“ a afacerii;

– „formule din ce în ce mai complicate, din ce în ce mai greu de înțeles inclusiv de către conducătorii băncilor care le propun“;

– „împrumutul nu operațiune cu operațiune, ci pe bilanț“, ceea ce în­seamnă „a repartiza riscurile“, a le externaliza-disemina-împărtăși, produsele așa-zis, vai, „toxice“ (cînd, de fapt, tocmai toxicitatea e virulentă, activă, vie: viața însăși, „toxicitatea“ vieții!) nemaia­părînd „afișate în bilanț“;

– „a difuza, a dilua, a masca riscurile acestor produse“ etc.

Așa cum se poate limpede observa, și cum spuneam deja, criza a fost provocată, inginerește, prin practici de contracriză: criza e deja contracriză! Modelul operațional al producerii prezumate a crizei este o replică a anarhismului electronic, a „hacktivismului“ atît de intens celebrat ca nouă matrice și nouă formă, revoluționat, adaptat subversivă, a subminării capi­talismului. Numai bancherii pot fi cu adevărat anarhiști, cum intuia, cu insuportabil, intolerabil de multă vreme în urmă, Fer­nando Pessoa. Iată de ce o nouă valorizare a gîndirii poetice, artistice, desca­li­ficate politico-economic pentru a putea fi dezarmată, copiată, prelua­tă, replicată, ține de însuși proiectul pragmatic al contracrizei. Așa s-a împlinit, s-a desăvîrșit devenirea-artă, spiritualizarea capitalismului: „ca­pi­talismul estetic“. Și așa va trebui să punem punct ambiguității și complicității comode, leneșe, a iluziilor de subvertire din interior a capitalismului, care n-a funcționat, ca tactică de suprasecularizare a Mitului revoluției, nici în cazul Partidului-Stat comunist. Cine pe cine replică? Capi­talismul ne-a luat-o deja înainte, simulacrul devansează un „original“ devenit ires­taurabil, criza este, deja, contracriză. Contra contracrizei pe care am pu­tea să o operăm. Mitului social ambiguu, leneș, demisio­nar al creativi­tății, ca produs derivat, trebuie să-i re-opunem în sfîrșit crea­ția, producția, materialitatea. „Criza“ este o culme a creativității.

Trucul, literalmente scamatoria acestei crize constă în a produce dispariție, în a genera neant în mod pozitiv, tehnic (nihilotehnică), prin separarea riscului de profit și prin antepunerea profitului cu externalizarea, împăr­tășirea, socializarea și „mascarea“ riscului prin globalizarea lui, realitatea dispariției fiind performată, „artistic“, prin pariu. Riscul e amînat, externalizat, transmis, transferat, în vreme ce profitul este perceput „aprio­ric“ (din moment ce profitul este aprioricul, „transcendentalul practic“ al capitalismului, scopul care scuză toate mijloacele în real-capitalism), adică nu la capătul, la sfîrșitul operațiunii, ci înainte de declanșarea ei, operațiu­nea ca atare constînd tocmai în camuflarea prelevării ințiale, simplu de­cor, simplu eșafodaj de ștergere a urmelor: model criminal, despre care se poate crede că răstoarnă, că intervertește ordinea capitalismului „clasic“ și „sănătos“, cînd nu este, de fapt, decît o instrumentalizare (din motive de finitudine istorică, dacă ar fi să-i credem pe Marx și pe Wallerstein) a „transcendentalului“ său, o somatizare isterică a fantasmei și a fugii constitutive de trauma provocată. „Totul devine virtual, atît veniturile, cît și ac­tivele“, scrie Attali. Numai că „virtualizarea“ aceasta este una interioară, intermediară, fiind dialectizarea canonică, matricială a „distrugerii creatoare“ anunțate de către Schumpeter. „Virtualizarea“ distruge pentru a produce. Nu poate să producă fără a distruge. Tocmai de aceea, „criza“ actuală nu e terminală, ci intermediară, antepunerea profitului coincizînd cu ante­punerea contracrizei pe care, logic și dialectic, ar trebui s-o regăsim, s-o practicăm cu adevărat terminal.

Toate aceste microoperațiuni, toată această micropolitică, toată această „inginerie“ în care pare a se fi concentrat întreaga rezervă de creativitate mondială (și care, fie și doar din invidie, invită la replică!) n-ar fi fost, evident, posibile decît pe fondul unor macrostructuri sociale de inegali­tate, mai exact, de dez-egalizare (nu știu dacă ne naștem egali, dar cu si­gu­ranță devenim inegali): „Această primă criză financiară a mondializării, scrie J. Attali, singurul autor grand public care încearcă să analizeze ne­com­plezent criza, se explică prin incapacitatea (sau lipsa de voință?) a socie­tății americane de a furniza salarii decente claselor de mijloc, pe care le împinge, atunci, să se îndatoreze...“; „o cerere satisfăcută doar prin în­da­to­rarea salariaților, îndatorare garantată, ea însăși, prin gaj pe valoarea bunurilor achiziționate prin această îndatorare“; „crearea cererii prin îndatorare“; „a menține cererea fără a crește veniturile și, în acest scop, a incita clasa de mijloc să se îndatoreze“ etc. Îndatorarea ca datorie!

Toate aceste produse și operațiuni (care nu fac decît să reproiecteze, să parcurgă descensiv „dubletul empirico-transcendental“ despre care vorbea Foucault în Cuvintele și lucrurile, „dublînd“ în mod empiric „trans­cendentalul“ la rîndul lui obținut printr-o universalizare a contingen­tului: paranteza umană pare cu adevărat a se încheia!) mizează pe o noțiune-cheie a ideologiei democrației: transparența. Nu de ascundere-disimu­lare e vorba în cazul acestor operațiuni și produse de inginerie financiară, ci de camuflare prin transparență.

De unde caracterul strategic, central, al unei noțiuni, pe care v-o pro­pun, și pe care am imaginat-o în mediul artei contemporane, precum aceea de transvizibilitate: nu mai sîntem importanți, clasic-panoptic, ca emițători-receptori de mesaje (entități, poziții substanțiale), ci ca medii. Ne ascundem și ne aliniem, noi și bulendrele noastre tot mai „artistice“, noi și realitatea noastră tot mai „estetică“, prin transparență la altceva. De fapt, printr-o transparență abisală unii la alții, generatoare de nimic abisal. Ne oglindim unii în alții, trecînd însă prin oglindă. Transparența este perversă, adăugînd o structurare umană în plus față de cele, „clasice“, ale oglinzii sau măștii, de pildă.

Or, iluzia metafizică a anticrizei, care continuă să mizeze pe ideologia dualist-comunicațională, trivial-gnostică a ascunderii, constă în credința putinței de a elabora un „plan de cantonare“ a „activelor toxice“ în niște așa-numite „bad banks“, locuri de carantină și de vizualizare, containe­re transparente de deșeuri economic și social radioactive „care să adu­ne și să izoleze creditele otrăvite“. Această iluzie merge mînă în mînă cu aceea, judiciar-cognitivă, expiatoare, a „denunțării cîtorva vinovați (bancheri, reglementatori sau guverne)“.

Criza pare a fi prin urmare, mai presus de orice, una a „trasabilității“ originii răului, o criză arhi-„gramatologică“ a scriptibilului, și deci a de-scriptibilului, „criza“ manifestînd, așa cum am văzut, însăși aporia produc­tivă (drum-fără-drum) a urmelor care nu mai rămîn, tocmai, în urmă, ci o iau înainte, depășindu-ne, întrecîndu-ne, anticipîndu-ne, predeterminîndu-ne, ca drum, la infinit. „Nimeni nu mai poate merge pînă la origi­nea“ produselor financiare „toxice“, iar „crizele financiare ocupă, tot mai mult, prim-planul scenei ca mecanism prevestitor al crizelor economi­ce și politice“.

Alergăm ca nebunii după criză.

Criza constă deci într-o producție pozitivă de imaginar, într-o producție fantasmatică de semne al căror „referent“ pare a veni din viitor.

Imaginar, deci, ca efigie a Crizei, va trebui să ne folosim, semio-pragma­tic, de ea.

Despre internalizarea crizei înțeleasă ca generalizare a „externalizărilor negative“

Sîntem, așadar, pe cale de a internaliza criza la nivelul ideilor, al gîndirii. Asta e cel mai grav. De-asta mă revolt împotriva transformării media­tice a „crizei“ în cuvînt de ordine, în apel la dezarmare, la acceptare, la „colaborare“ salvatoare, de parcă noi, populațiile, popoarele, societățile, dominații, am fi provocat criza, nu dominanții, „elitele“, care acum ne mobilizează cu forța, cu arcanul, într-un război pe care nu noi l-am de­clanșat. Și noi, cu capul plecat, în loc să reacționăm, să plănuim o ripos­tă, ac­ceptăm pe pielea noastră anticriza în locul contracrizei cu care ar trebui să răspundem „Crizei“. Sîntem, din nou, șantajați, ca să-i salvăm pe bogați – poate ne pică și nouă de-o acceptare de credit de consum, eventual ca să ne luăm o plasmă nouă, să putem să ascultăm indicațiile despre criză, regulamentul de ordine mondială interiorizată de acțiune supusă, colaboraționistă (căci asta sîntem: niște colaboraționiști) pentru vremuri de criză!

Mesaje din mediasferă: cum profităm de „criză“

Nu știu cum stau alții la televizor, dar eu stau pîndind. Ce pîndesc? Mesaje. Semne de viață. Mesaje articulate sau doar rumori, foșnete. Urme de viață conștientă, așa cum spun radioastronomii (dacă s-or numi astfel). Spionez umanist lumea.

Media, devenită mediasferă, are darul de a transforma lumea, societa­tea, planeta însăși în cosmos. Nu aștept de la ceilalți să mă distreze, ci să-mi spună ceva, să mi se adreseze, să mă avertizeze, să mă cheme în ajutor, de departe, ca de la foarte mare distanță. Căci între noi se află, tocmai, mediasfera, în care cuvintele și imaginile tind să devină vînt și nisip, adică deșert. Dune.

Paradoxul, vechi și aparent, dar mereu frapant de actual, face ca me­sajele să fie, de fapt, tot mai rare, rarisime chiar, în mediasferă. Multitu­dinea de mesaje se transformă în zgomot unele pentru altele. Mesajul nu este doar mediul, ci zgomotul, care este rumoare. Greu se distinge cîte ceva în mediasferă.

Ceea ce pîndesc, de fapt, ca oricine de altfel, este evenimentul, gîndirea: zvonul de re-apariție, sau de persistență, de continuitate în existență, semne de creștere a omului, de continuare, sau măcar de voință, de poftă de continuare a hominizării, care nu poate să se fi întrerupt, care nu se întrerupe niciodată. Intenții de ripostă, planuri de salvare prin evadarea în reconstrucția de sine. Caut „desenul din covor“: schițe, oricît de vagi, de refacere a umanului, de reacție la geomorfismul mediasferei, felul în care vorbele și imaginile noastre, devenite, „mediasferic“, vînt și nisip (sau ghețuri), altfel spus, geologizate, încearcă să redevină, cu efort, umane. Felul în care retransformăm în lume simplul mediu în care ne transformăm (unii pe alții). Re-apariția fulgurantă, ca veste (nu doar ca știre), a omului, cum spuneam.

Vorbeam mai demult, făceam, de fapt, mai demult, elogiul interceptului, al atitudinii de ascultare față de ceilalți, un fel de audioumanism treaz, curios. Datoria (strategică) de a asculta mai înainte de a vorbi. Pentru ca din mediasferă să se poată distinge, la rigoare, ceva.

Mi s-a părut, recent, că disting, la cele două televiziuni de știri (Realita­tea și Antena 3) intens „mediasferizante“ (adevărate uzine, complexe militaro-industriale de transformare a mesajelor în zgomot, a vorbelor și imaginilor în vînt și nisip), două interesante zvonuri, două timide în­cercări de mesaj, de reacție semnificant-imaginativă, re-hominizantă, la ceea ce, deja, s-a transformat în semnificantul suprem: „Criza“ (cuvînt pe care țin să-l redau, printr-un procedeu intens semnificant învățat de la Nabokov, atît cu inițială majusculă, cît și între ghilimele – tocmai de aceea).

Primul mesaj („nu contează cine vorbește“) spunea cam așa: „Criza este de fapt o normalizare, o dezbrăcare de șmecheria generalizată“.

Iar cel de-al doilea („nu contează cine vorbește“): „După această criză, lumea nu va mai fi la fel, economia va trebui să devină cu adevărat suste­nabilă“, adică grijulie și prudentă față de planetă, față de resurse.

În sfîrșit, mi-am zis! În sfîrșit, niște încercări de a gîndi cu propria minte, prin recurs la imaginația etică. În sfîrșit, niște replici, niște tentative de articulare.

Schițasem și eu, nu cu multă vreme în urmă, o astfel de încercare de gîn­dire, completînd seria, după părerea mea, mioapă criză-anticriză cu termenul contracriză: să răspundem la criză cu contracrize.

Crizei“ actuale i se potrivește analiza pe care Bruno Latour o face in­vențiilor tehnice din viața de zi cu zi. Centura de siguranță, de pildă, spune Latour, este de fapt o transpunere „tehnică“ a unei legi morale, adică de supraviețuire, de instinct de conservare, pe care noi n-o putem trans­pune ca habitus, ci trebuie să ne fie impusă, „tehnic“, din afară, ca lege insesizabilă, nondiscursivă, nonverbală, inexplicită.

Așa este și „criza“: un feedback sistemic, o reacție autoimunitară de co­recție, de redresare. „Criza“ e un mesaj. De înțelegerea lui corectă, oricum tîrzie, depinde nu, catastrofic, supraviețuirea noastră, ci cali­tatea necatastrofală a viețuirii.

Criza“ nu este un sfîrșit al capitalismului, capitalismul „sfîrșește“ tot tim­pul și constă tocmai într-o serie nesfîrșită, și inobservabilă, de micro-crize, de „distrugeri creatoare“, cum le spune Schumpeter. Capitalistic vorbind, orice inițiativă individuală nu urmărește decît „terminarea“ celorlalți, eliminarea competitorilor.

Criza“, așadar, nu poate fi un sfîrșit, ci semnalează necesitatea de a nu mai amîna o revoluție paradigmatică pe care ne zbatem să ne facem că nu o vedem, dar care face, deja, „masă critică“ prin înseși acțiunile noastre, ca rod în același timp dorit și temut, refuzat, amînat, trecut cu vede­rea, al înseși cercetărilor și căutărilor noastre.

Criza“ este pragul provocat al acestei revoluții ale cărei condiții noi înșine le-am acumulat. Acumulările, întotdeauna „dezirante“, ale tehnoștiin­țelor noastre ne-au adus în pragul unei revoluții pentru care nu părem, de fapt, pregătiți. Pentru că noi sîntem, mai presus de orice, ființe ale amî­nării, iar gesturile noastre produc, acumulează, precipită, atît în rău, cît și în bine, rezultate care, peste noi și prin noi (ca adevărate medii ale facerii), se înlănțuie apoi, automat, de la sine.

Voi reține deocamdată atît: posibilitatea ca actuală „criză“ să fie, de fapt, una de creștere, de forțare la creștere a umanității. Căci ne temem să devenim așa cum tocmai noi, de fapt, ne-am produs, așa cum ne do­rim să devenim, adevăratele dorințe, dorințele profunde, să ne reamin­tim, fiind inconștiente.

Criza“ anunță nu o criză a capitalismului, ci imposibilitatea de a mai amîna o schimbare în bine, o redresare. Este semnul, deocamdată în negativ, al binelui însuși: „criza“ este o reacție de sănătate, nu de boală. Reacția la reacția noastră de respingere a binelui pe care noi înșine îl producem, dar pe care îl refuzăm.

Secolul XX, s-a spus, a început cu adevărat abia după Primul Război Mondial. Este bine, va fi bine că secolul XXI începe, iată, ceva mai devre­me, mai din timp, dînd deja semne că vrea să fie imaginea răsturnată, în bine, a precedentului.

Noua democrație

Viața este direct și continuu constituțională. Mai mult: constituantă. Productivitatea, faptul vital, caracteristic și coexistent vieții, de a-și produce implicit, automat, și propriile legi, propria Constituție. Viața este direct, spontan politică.

Altfel spus, „capacitatea de a-ți pune propriile întrebări fără a te lăsa intimi­dat de niciun bun-simț, oricît de mic ar fi numărul celor care le înțeleg și indiferent de importanța aparent scăzută a mizelor“, „capacitatea de a nu renunța la propriile tale probleme, indiferent de presiunea pe care o exercită asupra ta discipline mai prestigioase sau instituții mai solid in­s­talate“ (Bruno Latour, Politiques de la nature. Comment faire entrer les sciences en démocratie, Paris, La Découverte, 1999, 2004; Politics of nature: how to bring the science into democracy, Harvard University Press, 2004).

Noua vîrstă, postreprezentativă, a democrației“; „democrația permanentă a neîncrederii față în față cu democrația episodică a legitimității electorale [...] contrafort“; „democrația respingerii [...] democrația pro­iectului [...] poporul-veto“; „democrația electorală s-a erodat, democrațiile bazate pe exprimare, pe implicare și pe intervenție s-au consolidat“; „contrademocrația a precedat democrația electoral-re­pre­zentativă“; „viața democrației e structurată de tensiunea dintre sfe­ra electoral-reprezentativă și universul contrademocratic“; „un mod de gîndire propriu-zis constituțional al dreptului la rezistență“; „su­ve­ranitate complexă“; „Fichte [...] interzicerea candidaturilor electorale“; „rebelul, opo­zantul și disidentul“; „suveranitatea negativă a poporului“; „reflecție a societății asupra ei înseși [...] comunitate lucrînd public la propria ei infrastructură mentală și civică“; „acțiune a societății asupra ei înseși“; „acti­vi­tatea democra­tică [...] depășește cu mult cadrul unic al instituțiilor electoral-reprezentative“; „între puterea pur informală a opiniei sau a intervenției militante și dispozitivul strict constituțional rămîne un întreg spa­țiu de explorat“; desemnarea deținătorilor puterii „precare“ prin „tragere la sorți“; „legitimare «slabă» prin tragere la sorți și putere «tare» de su­pra­­veghere“; „mult mai mult decît simpla desemnare populară a conducătorilor, controlul cetățenesc este cel care definește democrația [...] ale­gerile au sfîrșit prin a se impune ca un fel de instituție democratică totală“; și, mai ales, „cetățenii nu mai visează să cucerească puterea pentru a o exercita“ etc. (Pierre Rosanvallon, La contre-démocratie. La po­li­tique à l’âge de la défiance, Seuil, 2006; sublinierile mele).

O nouă vîrstă, o nouă „etapă“, un nou „spirit“ caracterizează nu numai democrația și gîndirea asupra democrației, noua teorie a democrației sau teoria noii democrații, ci și gîndirea filosofică, gîndirea propriu-zisă, modul de a gîndi realitatea, de a reflecta asupra actualității, pornind de la actualitate. Vîrstei „postelectorale“ sau „postreprezentative“ a de­mocra­ției îi corespunde noua gîndire „postcritică“, constructiv-con­stituțională. Noii teoreticieni ai democrației (din rîndurile cărora multe alte nume, europene, dar și nord-americane, ar putea și ar merita să fie citate) nu se mai rezumă doar la a critica incompletitudinea demo­crației, care, așa cum spune același Pierre Rosanvallon, nu a suferit, de 200 de ani în­coace, nicio mutație interioară majoră în ceea ce privește reprezentarea și construirea legitimității. Ci regîndesc radical constituțional democrația însăși. Noi forme de facto ale democrației așteaptă să fie conceptuali­zate și instituționalizate, constituționalizate de jure. Democrația se extin­de, se rafinează, se complică, se dezvoltă. În ordine esențial, substanțial umană, singura dezvoltare, singurul progres pe care trebuie să ni-l imagi­năm posibil este tocmai în ordinea democrației, chiar dacă, pe urmele modernității, noi ne-am obișnuit să delegăm progresul și dezvoltarea în ordine economică, științifică, civilizațională. Adevărata civilizație o dă însă democrația.

Dar democrația, ca atare, nu este dată, ci trebuie permanent rediscutată, re-creată. Ea nu poate fi asigurată și consolidată decît prin extinde­re, prin re-constituționalizare permanentă.

Or, noua constructivitate, noua creativitate constituțională a gîndirii fi­lo­sofice continuă activitatea pur critică, analitică, a ceea ce am putea numi marea epocă a deconstrucției. Gînditori precum Latour sau Rosanvallon (dar și mulți alții) continuă în pozitiv marea generație finală, hipercritică, a lui Foucault, Deleuze, Derrida & comp. Acolo unde aceștia din urmă au săpat, noii gînditori vin să construiască noi temelii. Infinitelor și radicalelor, cu adevărat abisalelor genealogii ale modernității și ale de­mocrației, care nu au făcut decît să atragă atenția asupra găurilor, asupra golurilor superficial, ad hoc acoperite, expediate, care amenință dinăuntru impunătoarele edificii de putere ale instituțiilor modern-democratice, le ia locul acum șantierul de reconstrucție. Pe firul și pe armătura negativității dezvăluite a modernității democratice, se structurează acum reconceptualizarea, reconstrucția democrației. Nu degeaba spunea, la începutul anilor ’90, Bruno Latour, în titlul unei cărți devenite emble­matică, „N-am fost niciodată moderni“ (Nous n’avons jamais été mo­dernes. Essai d’anthropologie simétrique, La Découverte, 1991, 2000). Moderni­zarea trebuie reluată, abia începută – altfel. Modernitatea a rămas virtuală pentru că s-a consumat pripit, accelerat, în forme în același timp deviate și extreme tocmai pentru că expediate. Noii gînditori, noul spi­rit constructiv-constituțional al gîndirii filosofice umplu ceea ce generația anterioară a săpat, eliberînd locul de improvizații literal împietrite, monumentalizate, sacralizate. Asta înseamnă adevărată continuitate în istorie. Asta înseamnă eveniment istoric.

Asistăm – și ar trebui să participăm – la pozitivarea negativului. Or, această nouă gîndire, constituțional-reconstituantă, a democrației anali­zează și încearcă să conceptualizeze, pentru a instituționaliza democra­tic, o multitudine de forme comune ale vieții din societățile contemporane, dar pe care nici măcar noi înșine, „autorii“ lor, nu le înțelegem (deși le presimțim), dar care, lipsite de o teoretizare adecvată, sînt ușor descali­ficate, delegitimate ab ovo de către modul tradițional de organizare a democrației.

De exemplu, așa-numitul vot negativ, sau abstenționismul electoral, sau multiplicarea unor instanțe independente de evaluare și de expertizare. Toate acestea par forme larvare, vag deviante, construcții ad hoc, cu o justificare și o legitimare democratică slabă, difuză, dacă nu total inexis­tentă. Or, noua gîndire postcritică le judecă în pozitiv, ca afirmări încă neelaborate ale unei mutații de profunzime în perceperea, gîndirea și constituirea în comun a democrației.

Esențială mi se pare observația lui Rosanvallon conform căreia cetățenii nu mai doresc să cucerească puterea, adică să se supună „formatului“ democrației tradiționale, ci doar s-o controleze, s-o supravegheze și, mai ales, s-o exercite altfel, în forme complementare încă necodificate politic: politică extrapolitică.

Rezumînd, scurtcircuitînd și, desigur, anticipînd, se poate spune că noi, în tot ce facem social, dar mai ales atunci cînd alegem, judecăm, pro­nunțăm verdicte asupra puterii, evaluăm și notăm puterea – și tocmai asta este puterea noastră, puterea proprie societății, care ține să-și afir­me propriile modalități de a exercita puterea, tocmai aceasta este puterea politic-cetățenească pe care visăm, deocamdată, s-o exercităm, dar care încă nu este recunoscută, legitimată, codificată ca putere legiti­mă, ca forme legitime democratic de exercitare extins politică a unor puteri specifice.

În sînul democrațiilor, asistăm la o decisivă deplasare, re-centrare de la momentul electoral, intermitent institutiv, pe care se bazează vechea democrație, la conținutul propriu-zis al mandatului, la ce se întîmplă între două momente electorale canonice.

Și nici de vechiul mit al democrației directe sau participative nu este vorba. Ci de afirmarea unor puteri indirecte, care să nu ne confiște, așa cum se întîmpla în democrația ateniană, viețile, dar nici să nu ne lase pradă discreționarismului legitimării exclusiv aritmetice prin urne.

În tot ce facem, și mai ales atunci cînd alegem, noi judecăm, ne afirmăm ca niște cetățeni-judecători. De aceea votul pare negativ. De fapt, votul fiind forma unică de exprimare a voinței colective, conținutul infinit pozi­tiv al acesteia este distorsionat, inversat, fiind nevoit să-și afirme pozitivi­tatea într-un mod negativ. De aceea trebuie lărgită, rafinată, diversificată și, mai ales, permanentizată democrația: constituționa­litatea de fond a societății, caracterul constituant al voinței colective tre­buie să-și găsească forme adecvate, pe măsură, în acord. Pozitive.

Noului cetățean-judecător trebuie să i se alăture noul cetățean-expert. Două lucruri ar fi, aici, de spus, două teme de lansat.

1º Noul rol al mass-mediei este tocmai acela de a forma cetățeni-experți, cetățeni-judecători. În marea de informații, care domină și descurajează, dez-informînd tocmai prin flux, trebuie să apară metainformațiile, informațiile despre informații. Și, oarbă, la fel ca și societatea, media chiar asta, de multe ori, și face, instrumentea­ză spontan procese civice, în același timp contrapolitice și ex­traju­diciare, afirmînd forme autonome, sui-generis, de exerci­tare a puterii și lărgind democrația. Dar aceste noi forme și noi atitudini par deviante, dat fiind că nu sînt codificate și recunoscute constituțional. Din de facto, ele trebuie să devină de jure. Și tocmai aici ar putea și ar trebui să se definească noul rol, noua func­țio­nalitate socială, extins, propriu, specific politică, a intelectualilor.

2º Apariția pe scena politică, în agora, a expertizei-experiență. A avea dreptul să judeci modul de exercitare a unui mandat politic nu mai trebuie să depindă doar de experți calificați. Experiența co­mună, individual-colectivă, devine expertiză de judecare. Am dreptul să judec puterea și, eventual, să-i revoc reprezentanții exclusiv pe baza experienței mele sociale particulare, a istoriei mele, a „poveștii“ mele individuale (de aici, vom vedea, rolul central de­mocratic, în noua democrației, al literaturii și al artelor).

Dar toate aceste mutații extra-cadru, pe care n-am făcut decît să le suge­rez aici, trebuie conceptualizate și codificate tocmai prin regîndirea și prin lărgirea cadrelor democrației. Opinia, bagatelizată, relativizată, și deci neutralizată de gîndirea politică liberală, trebuie să devină permanent constituțională. Noile forme, încă „sălbatice“, ale exigenței de consultare transversal și mobil socială nu spun, nu cer altceva. Atîta doar că, deocamdată, pentru moment, conținutul lor vital afirmativ, pozitiv, este obli­gat să se afirme „fără acte în regulă“ (cum spune același Latour), în afara unor proceduri recunoscute, admise, constituțional codificate.

Neconceptualizarea și neconstituționalizarea noilor forme de democrație extinsă, ale noilor forme de putere, nu poate decît să le pervertească, făcîndu-le să amenințe și să submineze, dinăuntru, dar ca din afară, de­mocrația. Șansa ar putea deveni pericol.

Cine își poate permite acest risc, acest dans cu noii cîini de pază care, neadmiși în Cetate, ar putea să se sălbăticească, devenind lupi? Riscul ca viitorii nou-născuți ai democrației să devină niște avortoni monstruoși, dat fiind că nu au fost lăsați să se nască normal și să fie înscriși în starea civilă, este foarte mare.

Din păcate, atît politicienii, cît și intelectualii curenți, de consum, par a fi cu totul străini de aceste mișcări tectonice care ar putea face ca viitorul sănătos să devină existență larvară, spectrală. Tot pe travaliul colectiv al societății trebuie să ne bazăm. Încetînd însă a mai privi lucrurile, noile for­me, irepresibile, de manifestare a democrației („reflecție a societății asupra ei înseși [...] comunitate lucrînd public la propria ei infrastructură mentală și civică“), doar în forme tradiționale deviante, negative, de­pășite, inadecvate: pat al lui Procust.

 

Vinovat e tot făcutul? Loc, nonloc, neoloc. Structura mafiotă a realității construite

Gomora. Cealaltă mafie a Italiei, de Roberto Saviano, tradusă și în lim­ba română (la Editura Univers), este o carte hipnotică. Gomora este un text care trebuie, din datorie morală, care de obicei se manifestă ca insuportabilitate, ca neputință de a tăcea, de a nu vorbi, să dea corp unor lu­cruri cunoscute, dar de nedovedit, într-un „duh“ criminal care se întrupează în realitatea însăși: activitatea criminală a acestei mafii postmo­dern-neoliberale care este Camorra și care, în lipsa statului, pur și simplu a infiltrat viața de zi cu zi a Italiei, pornind însă din sudul peninsulei, din pro­vinciile Puglia și Campania.

Camorra este una cu economia globalizată, nu are nimic de-a face cu spectacularitatea cinematografică depășită a Cosei Nostra sau a ’ndran­ghetei, mafii de ordinul trecutului ca model și ca mod de organizare, falocrate, machiste, închise, ierarhice, piramidale, conservatoare. Dife­ren­ța dintre cele două tipuri istorice, „epocale“ de mafie este ca aceea, mai ușor perceptibilă la noi, dintre comunismul stupid, greoi, penibil (așa cum bine face că-l arată tînăra noastră cinematografie: să ne fie rușine de comunism ca de o postură jenantă, criminal de jenantă) și postcomu­nism. Camorra este invizibilă și nespectaculoasă, este economia însăși, Italia însăși, lumea însăși. De aceea nu vrea să se vadă, detestă războaiele și violențele (la care recurge fără grețuri, pînă la limită, dar nu­mai atunci cînd este absolut necesar), este deci greu de dat în vi­leag, de vizualizat, de arătat, de povestit. Pentru asta, pentru a „povesti“ structural Camorra–Gomora, Roberto Saviano îi dă corp din al său în­suși, se pune cu pro­pria sa ființă, cu propriul său corp în slujba produce­rii textuale a sensului, corpul său dă corp „obiectului“ textual, altfel de neprins, omnipre­zent asemenea Duhului Sfînt.

Lumea, realitatea este tot mai construită, excesiv construită, blocată în construit, „betonată“, se compune, interesat-mafiot, tot mai mult din nonlocuri, din nelocuri, și din „neolocuri“. Locurile sînt tot mai rare, politic evitate, eliminate: fără loc(uri)!

Foarte multe sînt emanațiile directe ale clanurilor [...], o armată pregătită să acopere totul cu beton. [...] Enorme aglomerări comer­ciale care, în loc de non-locuri – cum le-a definit etnologul Marc Augé –, păreau niște neo-locuri. Supermarketuri unde tot ce poate fi cum­­părat și consumat trebuie să permită bancnotelor să boteze capi­taluri și bani care altfel nu și-ar fi găsit o origine legitimă precisă. Locuri de unde trebuie să înceapă originea legală a banilor, botezul oficial. Cu cît se construiesc mai multe centre comerciale, cu atît se des­chid mai multe șantiere, ajung mai multe mărfuri, lucrează mai mulți furnizori, se fac mai multe transporturi, cu atît mai repede banii vor reuși să treacă dincolo de perimetrele accidentate ale terito­riilor ilegale în cele legale.“

Ne(o)locul e neutru, impersonal-multifuncțional. Locul e (deja) producție (sens, scris) pentru că trebuie produs, smuls ne(o)locului: e muncă, pro­ducție continuă de substanță (colectivă: colectivul este substanță, sub­stanța este multiplul, multiplicatul, ceea ce se înmulțește, nu se adună).

În beton se toarnă, mafiot, morții cel mai bine. Beton-crimă perfectă. Beton-mafia. A construi definitiv, cu beton, înseamnă a construi cu morți, prin crimă, pentru morți. Pentru a ucide, ucigînd. A „betona“ crima, a o face să devină „beton“. A pereniza și a monumentaliza crima. Betonul, crima ca self-monument.

Numai precar este etic (să construiești, să exiști). Altă arhitectură a exis­tenței.

Este nonetic (neetic – neoetic?!) să construiești altfel decît precar.

Viața-în-machetă: pentru o precarizare pozitivă

Nu ar mai trebui deci să construim în lumea reală. Nu ar mai trebui să instrumentalizăm, tehnic, destituindu-i principiul prin realizare, chora platoniciană. Dar nici doar pur deoparte, tangibil, permanent modificabil, omniplastic, dar ireal, ideal, circumscris, separat. „Virtualul“ actual dă, doar, o idee despre ce ar putea și ar trebui să devină întîlnirea și îm­binarea dintre real și ideal, dintre ceea ce, pe vremuri, se numea „via­ță“ și „artă“: ieșire din separație.

Nu trebuie să construim în lumea reală, să avem pretenția, prezumția, nesimțirea de a ocupa definitiv locul, ca să aibă alții ce dărîma. Trebuie să construim nu „virtual“, virtualul este, în continuare, doar un refugiu, o fugă, o evadare, o iluzie, ci temporar, precar și precis: „utopii“ nonde­fi­nitive, proiecte de viață artistic-comunitară productivă. Așa cum se instalează, pe o perioadă determinată, un circ. Să inventăm cînd un „circ“, cînd o „uzi­nă“, cînd un „parc“, cînd un „popor“, cînd o „țară“, pe peri­oa­de determinate, dar lumi complete, ca proiecte artistic-comunitare de viață reală în lumea reală: „instalații“ existențiale pe perioade determi­nate, de la cîteva luni la cîțiva ani, să zicem, dar nu mai mult. Utopii real-precare.

Pozitivarea constructivă a precarității, cînd lumea este precarizată nega­tiv. Acceptarea provocării lumii, cum se spune. Lumi în lume.

Sînt tot mai tentat să recitesc romanele, ba chiar toate prozele lui Kafka sub forma unor proiecte de realitate: Castelul ca instalație experi­menta­lă, Procesul ca dramaturgie colectivă, ca „happening“. Ele pro­pun niște înjghebări situațional-experimentale în lumea reală: teatru fără sce­nă, artă comunitară fără muzeu, fără galerie, fără bienale. Situații artistice trăite.

În general, poate, marea literatură a secolului XX, în special cea care, comod, a fost plasată sub labelul „absurdului“ (și care cuprinde mai mult decît un „curent“, decît un „stil“, decît o „școală“), ar trebui citită sub specia proiectului temporar, ca niște metaficțiuni situațional-experimentale. „Falanstere“ artistice nondefinitive, care ne permit să încercăm lumea și să de-fatalizăm realitatea: realitatea nu este neapărat dată, oricum trăim în proiectele unora, întotdeauna alții, în niște întreprinderi de putere la fel de imaginare ca un tablou, ca un roman sau ca o operă lirică, dar care au nesimțirea de a trece drept realitate naturală inevitabilă, fatală. Oricum trăim în niște ficțiuni, iar nomadismul actual, de pildă, trebuie in­terpretat ca un simptom al încercării de a trece de la un proiect de viață și de realitate la altul, încercare însă permanent dezamăgită, de­oarece realitatea este pretutindeni aceeași. Nu ne putem opune pre­tențiilor de realitate ale unora decît prin alte pretenții, dar precare, nondefinitive, plurale. Oamenii caută: își schimbă locul, își schimbă jobul, își schimbă, uneori, și familia: se precarizează singuri, trasează trasee tot mai pozitiv fracturate, mai punctate, mai „sărite“, dintr-un punct în al­tul. Garanția fatal-ironică a schimbării este însă tocmai aceea că lu­mea, că realitatea este, de fapt, pretutindeni aceeași. Fuga, deplasarea, „switch“-ul existențial desenează, creează, caută creația. Sînt un desen, încă, în gol, în negativ, care cere să fie umplut de utopii temporare.

Iar construirea de astfel de utopii temporare, care deconstruiesc în pri­mul rînd definitivul, atît sub pretenția lui de realitate, cît și sub pretenția lui de idealitate, este, poate, schița viitorului concept al artei: proiecte temporare și colective de realitate.

Arta actuală și realitatea actuală asta, deja, fac și în aceste direcții conver­gente fac, deja, semn.

Joburi“ temporare într-o lume a unei arte dispărute, neseparate.

Dar poate că arta ține totuși să nu-și piardă separabilitatea, altfel spus autonomia atît de greu cucerită, dar devenită mobilă, „proiectabilă“, altfel spus, capacitatea de reacție și de intervenție, de intra-venție (după aceea de contra-venție). Autonomia, separabilitatea artei, „rama“ artei devenită arta ca ramă, arta-ramă pe care arta vine să o adauge aparent exterior și ulterior, de fapt înăuntru, „in situ“, creînd semnele unei rea­lități devenite ea însăși semn. Prin intervențiile ei, arta re-referențializează, retroactiv, realitatea, recreează, pentru percepțiile noastre, prezumția de realitate: că mai avem, încă, la ce reacționa „clasic“, din afară, că mai pu­tem fi, încă, exteriori față de ceea ce ni se întîmplă, că mai putem, astfel, alege. Sau nu: posibilitatea de a nu alege nimic din ceea ce se pre­zintă, de a re-„posibiliza“ și cu adevărat virtualiza realitatea. Arta reintro­duce preferabilitatea și posibilitatea de a „prefera să nu“, altfel spus, postura-Bartleby (postura, nu doar atitudinea: cînd „luăm“ atitudine este deja, poate, prea tîrziu, evenimentul a avut, deja, loc. Etica funcțio­nează atunci cînd devine o reflexologie, cînd „atitudinile“ devin postúri, habitus-uri). Arta este ceea ce poartă, azi, „rama“ prin lume, punînd-o între noi și lucruri, creînd semne pentru o realitate-semn. „Rama“ ar­tei este însuși spațiul public, distanțierea, refacerea vizibilității.

Deocamdată, noi doar stăm, sîntem ținuți în precaritate, alții ne dau, ca de­finitivă, precaritatea, pentru a se consolida (o precaritate „consolida­tă“, „durabilă“), cînd, precar, am putea inventa, crea. Lumea are, deja, (de-)­­con­stituția artei, e artă pură, dar o artă fără artiști, la care, tocmai, arta este ținută doar să reacționeze, în care ea poate să intervină adăpostindu-se. În sensul conceptului globalist de „scriere în general“ sau de „arhiscriere“, formulat de către Derrida, arta actuală scrie, e „textua­lism“ generalizat (și, tocmai de aceea, dispărut, „revolut“), în sensul că spa­țiază și că amînă, că „diferă“ imediatul prin semne la imediat, recreînd permanent penultimul, șansa unor stații intermediare, precarizînd deci, interstițial, pretențiile de-finitive de realitate. Arta intervine din afară tocmai pentru a recrea, permanent, un înăuntru, un între, un intraspațiu al opțiunii. Arta somează realitatea să se asume ca artă, ca preca­ritate crea­toare, sau să renunțe la această pretenție. Iar cînd spun „realitate“, mă refer la creația politico-economică de realități care maimu­țărește, grobian, arta, tocmai pentru a o destitui și a-i ocupa locul, preluîndu-i prerogativele.

Nu ar trebui să construim în lumea reală. Realitatea nu ar trebui construită și trăită decît ca machetă, în machetă. Trăim negativ-precar pentru că trăim, doar, niște înjghebări care se pretind definitive și naturale, fatale, inevitabile. Trăim negativ-precar, și nu pozitiv-precar pentru că ma­­chetele, proiectele de realitate nu se prezintă ca atare, drept ceea ce sînt. Politica ca (CACA) experimente definitive, ca experimentare care afectează viul și existențialul, continuă să fie, și azi, intolerabilul însuși.

Kafka a fost un om politic. Dar nu și-a prezentat experimentele situa­țio­nale totale drept ce nu sînt: programe colective de viață. A avut bunul-simț să le ofere drept ceea ce sînt: artă. Politicul precarizează însă ne­permis, căci este o artă fără conștiință specifică (adică, universal vor­bind, fără conștiință). Grobienii au puține idei, tocmai de aceea și țin să le transforme, imediat și definitiv, în realitate. Iar politicul este, azi, cu atît mai resentimentar, nostalgic totalitar cu cît și-a pierdut dominația (imperialismul politicului ca atare), trezindu-se, nepregătit și inconștient, în con­diția artei: improvizează sub specia definitivului, naturalizînd simple reacții. Iar acesta este tocmai micronihilismul, „reacționarismul“ intim-difuz al lucrurilor, care, toate, procedează și apar strict reactiv.

De la distanță, de pe margine, artiștii vizează și denunță, semnalează rea­propriindu-și de drept (emit permanent cereri de retrocedare) resortul artistic al lucrurilor, „artisticizarea“ doar simulată politico-economic a realității, propunîndu-ne asumarea ei și operarea ei corectă.

Acesta ar fi, în mare, „scenariul“ meu.