Numărul #32, 2009
Arhivă

O repetiție pentru revoluție? Trei scrieri despre spectatorialitatea politizată
Claire Bishop

Textele următoare marchează trei momente în care privitorul devine o problematică cen­tra­lă a politicului în artă. Fie­care dintre autori abordează chestiunea făcînd apel la teatru, în­să cuvintele lor au o relevanță mereu actuală pen­tru arta contemporană, care caută să des­co­pere noi căi de abordare a raportului dintre autor/performer și privitor/ par­ticipant. Scriind în anii 1930, poetul și dramaturgul german Ber­tolt Brecht e, poate, chiar teoreticianul care înte­meiază chestiunea spectatorialității, in­fluen­țat de experiența sa ca producător de tea­tru in­format de marxism. Asum­pția-cheie a ceea ce el nu­meș­te „teatru epic“ e un refuz al iden­tificării în­tre privitori și personajele de pe scenă și apelul la întreruperi frapante (cum sînt cîn­te­cele) care să faciliteze această distanță critică. Pentru Brecht, distanța analitică – mai curînd de­cît identificarea pînă la absorbție – politizea­ză privitorul, pentru că incită la chestionarea con­textului și a mediu­lui fiecăruia și insinuează (cel puțin așa se doreș­te) dorința de schim­bare socială. În mod semnificativ, Brecht nu vede divertismentul și educația ca incompati­bile, ci ca sfere ce se consolidează reciproc.

Pentru Augusto Boal, care a început să produ­că teatru în Brazilia în anii 1960, înainte de-a fi exilat în Argentina și Chi­le în anii 1970, para­digma brechtiană e, pur și simplu, insuficientă. În loc să prezinte narațiuni ale oprimării în ve­de­rea ilumi­nării și consumului critic, Boal a dez­voltat mo­duri noi de teatru participativ destinat unor mulțimi în mare parte analfabete. Dintre aceste mo­duri, „teatrul-forum“ și „teatrul invi­zibil“ sînt inovațiile care reclamă cea mai mare aten­ție, proiectate nu doar pentru a trezi în subiecții lor puterea de-a acționa, ci și pentru a scăpa de cenzura din dicta­turile mili­tare. În ambele tipuri de perfor­mance-uri, conținutul narativ e elaborat de privitori, numiți acum „spect-ac­tori“. Pentru Boal, o asemenea implicare directă permite tea­trului să devi­nă o „repetiție pentru revoluție“, un loc unde oa­me­nii să poată lucra împreună pentru rezisten­ța comună împotriva opresiunii. În 1986, Boal a fost invitat să pro­ducă teatru invi­zibil pentru un canal de televiziune din Rio; me­todele sale au fost, de asemenea, esențiale în cam­pania în urma căreia a fost ales, în 1992, consilier al ace­­luiași oraș.

Pentru mulți, maniera participării directe a lui Boal rămîne un nec plus ultra al artei politice. Recent, această echivalare între participare și de­mocrație a fost chestionată de filosoful fran­cez Jacques Rancière, ale cărui scrieri au abor­dat ade­sea chestiunea egalității. În Spectatorul emancipat, el atrage atenția asupra a două tra­diții ale teatrului de secol XX: una care caută să impună o mai mare distanță între ac­tori și public (pentru a pro­voca un privitor cri­tic, i.e. modelul brech­tian) și una care caută să depășească această distanță într-o unitate co­mu­nitară (exemplul său e, aici, Artaud, dar i-am putea adăuga și pe Grotowski, pe Boal și pe mulți alții). În loc s-o privească pe una ca fiind superioară celei­lalte, Rancière susține că ambele produc inegalitate: în ambele mode­le, unul din grupurile de indivizi e activ, în vreme ce celălalt e pasiv (fie el publicul sau actorii). Încercarea lui Rancière de a depăși acest bi­nom nu ne oferă nicio prescripție clară pentru viitor, doar sugestia că un obiect media­tor (lu­crare de artă, spectacol) ar rămîne necesar ca fond comun pentru comunicarea dintre toate părțile, un obiect pe care să și-l poată apro­pria în mod egal și reinter­preta în așa fel încît să creeze noi realități care să le fie proprii.

Aprilie 2009

Traducere de Veronica Lazăr