Numărul #32, 2009
Galerie

Ce este un stadion? Și care e locul său?
Iris Dressler

Încercuire

Interesul față de stadioane are o istorie ce acoperă peste 2.700 de ani, funcțiile lor sociale, politice, urbane și economice sau maniera de organizare a maselor permițînd o multitudine de abordări și interpretări: stadionul ca loc destinat competițiilor sportive sau gazdă pentru evenimente de masă, ca provocare la adresa arhitecților și inginerilor, ca studio de te­leviziune, ca închisoare, ca țintă relevantă în cazul unor atacuri, ca teren de testare pentru măsurile împotriva insurgenților și a atacurilor tero­ris­te, ca element de amplasament, ca parc de distracții, ca scenă politică, ca mijloc de publicitate… O istorie a stadionului și a semnificației lui n-ar constitui o narațiune liniară, ci o pluralitate de povești spuse pe fundalul unor niveluri complexe de interese și fluctuații de putere. Seria de considerații elaborate în continuare nu are pretenția de a aborda stadionul în întregime. În același timp, analiza stadionului nu trebuie redusă la un singur aspect. Pornesc mai degrabă de la premisa că stadionul e un loc sau instrument – căci stadionul e mult mai mult decît simpla lui arhitectură – al contradicției premeditate și organizate: între prezență și absență, includere și excludere, ideologie și inofensiv, public și privat, ierarhie și egalitate, control și impredictibil, violență și spectacol. Stadionul reprezin­tă, invariabil, și opusul a ceea ce se presupune că reprezintă.

Mai mult, mi se pare că, într-un anume sens, stadionul e un loc al expu­nerii și, simultan, al camuflajului. Astfel, aici se supraexpune competiția sportivă ca joc lipsit de orice conotație politică și, în același timp, se poartă bătălia pentru supremație locală, națională, ideologică, economică și te­ri­torială. Aceste bătălii se desfășoară, fapt lesne de observat, pe stadion, de pildă, prin intermediul steagurilor, al imnurilor, barierelor sau afișelor publicitare. Și cu toate astea, tocmai pentru că stadionul este, mai presus de orice, un spectacol, un instrument de stimulare și manipulare emoțională, ideologiei îi este mai apoi livrat „unul dintre cele mai frumoase și mai lipsite de însemnătate lucruri din lume“.

Conceptul însuși de „stadion“ e confuz. Literal, el trimite la un tip de măsu­rătoare greacă a lungimii desemnînd o pistă în formă de U înconjurată de tribunele spectatorilor. Așadar, stadionul modern derivă în mai mică măsură din Antichitatea clasică și mai mult din amfiteatru și circ: un tea­tru circular neacoperit în centrul căruia era situată arena rotundă sau ovală, acoperită cu nisip. Nisipul servea la acoperirea bălților de sînge dintre numeroasele competiții. Astăzi, stadioanele se mai numesc și arene, domuri, parcuri sau grădini, adesea adăugîndu-li-se ca prefix numele unei mari multinaționale.

Analiza ce urmează se referă în special la structurile actuale ale stadionului, deși, chiar cu această delimitare, putem observa un tip unic. Majo­ritatea orașelor și regiunilor au la dispoziție cîteva stadioane cu mărimi, arhitecturi, semnificații, operatori, funcții și infrastructuri extrem de diferite, precum GAZI-Stadion din Stuttgart, Porsche-Arena și Gottlieb-Daimler-Stadion. Interesul meu se îndreaptă în special asupra acelor tipuri care, în decursul secolului al XX-lea, s-au transformat în „arhitecturi me­dia“ (Muntadas) și care, la începutul secolului al XXI-lea, s-au transformat din edificii sobre și funcționale în puncte de referință spectaculoase, bio­mofice, care adesea simulează absența greutății: așa cum sînt Stadionul Olym­pia din Beijing, luînd forma unui cuib de pa­săre (Jacques Herzog și Pierre de Meuron), Stadionul Olim­pic din Atena (Santiago Calatravas) sau Stadionul Național Wembley din Londra (Sir Norman Foster). Căci, între timp, stadionul a înlocuit muzeul ca obiect al prestigiului urban. O re­flecție simptomatică a acestei transformări e faptul că la Rotterdam, în anul 2000, a avut loc prima retrospectivă cuprinzătoare pe tema ar­hitec­turii moder­ne a stadioanelor.1 Începînd din anii ’70, aceste stadioane multifuncționale, high-tech au fost construite în conformitate cu standar­dele stipulate de asociații precum CIO, UEFA și FIFA – care dețin mo­nopolul asupra drepturilor de transmisie televizată și al con­tractelor de sponsorizare –, iar în ultima vreme au fost proiectate de arhitecți-ve­de­tă. Ele servesc, în principal, competițiilor dintre orașe, dar și ca simboluri și, în mod regu­lat, pun în circulație sume enorme de bani publici și privați. Căci: „În toată lu­mea, megaevenimente, cum ar fi Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial de Fotbal, sau alte importante evenimente sportive regionale se desfășoară la interval de doi ani. În acest pro­ces, numai în stadioane au fost investite cîteva sute de milioane de eu­ro. Dacă punem la socoteală și in­vestițiile structurale în aeroporturi, por­turi, gări și căi rutiere, avem de-a face cu o piață ce valorează mili­arde“.2 După cum se știe, afaceri­le din jurul sportului și al stadioane­lor sînt departe de-a fi corecte. De fie­care dată, agitația regizată care în­­conjoară noile cazuri de dopaj nu face decît să distragă atenția de la fap­tul că manipularea și corupția sînt parte integrantă a lumii sportului și stadioanelor.

Din 1989, în contextul instalației sale multimedia Stadium: Homage to the Audience [Stadion: Omagiu spectatorului], Muntadas examinează stan­­dardele și elementele specifice, precum și transformările semnifica­ției și funcției stadioanelor. Aici, publicul, adică masele organizate pe stadion, ocupă prim-planul. Mai mult, în contextul expoziției Protokolle, ar­tistul a analizat stadionul din perspectiva setului de reguli pe care-l ge­nerează. Reflecțiile mele pe marginea complexului stadion duc mai departe aceste interpretări și identificări.

Expansiunea

Istoria dezvoltării stadionului e caracterizată, în egală măsură, de constan­te și transformări de amplasament, condiționate temporal. Prin urmare, stadionul a fost dintotdeauna „un container pentru evenimente de ma­să“ (Muntadas). Colosseumul multietajat putea deja cuprinde pînă la 85.000 de oameni, iar Circus Maximus, chiar pînă la 180.000 de persoane. Prin comparație, din perspectiva capacității, cel mai mare stadion din lume, Stadionul Maracana din Rio de Janeiro, ridicat în 1950, pu­tea găzdui pînă la 200.000 de spectatori, deși, între timp, din pricina stării de degradare și a standardelor de securitate deficiente, mai poate pri­mi pînă la 140.000 de vizitatori. A fost depășit doar de Stadionul Ma­saryk, înălțat la Praga între 1926 și 1937, cu o capacitate de 250.000 de locuri, care astăzi aduce însă mai mult a ruină. Un element constant al stadionului a constat, așadar, în raportul dintre mase și arhitectură, și anu­me, regularizarea deplasării și șederii maselor înăuntrul și în afara arhitecturii. În același timp, experiența maselor e cea care constituie elementul esențial al stadionului ca spectacol.

Nu e mai puțin remarcabil că forma geometrică bazică a stadionului – cercul, elipsa sau dreptunghiul – a rămas neschimbată de la inventarea lui. Dimpotrivă, elementele de arhitectură și design din jurul acestei forme geometrice elementare, precum și conceptul de utilitate și statutul stadioanelor s-au modificat în mod repetat. Din acest punct de vedere, ele au încetat de mult să mai fie simple locuri de desfășurare pentru anumite competiții sportive (dacă vor fi fost vreodată așa ceva), fiind, mai degrabă, niște complexe arhitecturale extrem de flexibile, a căror logistică permite găzduirea de evenimente sportive dintre cele mai felurite, precum și concerte pop, spectacole de operă, evenimente politice și re­ligioase de masă sau – în cazul The Louisiana Superdome din New Or­leans – cea a zeci de mii de persoane fără adăpost. Stadioanele au slujit și continuă să slujească drept locuri destinate reținerii în custodie a prizonierilor sau execuțiilor publice și nonpublice. În stadioanele din zi­lele noastre găsești magazine, restaurante, cinematografe și alte facilități destinate consumului. Ele oferă saloane generoase destinate VIP-urilor, spații și infrastructură pentru întîlniri ample; pe stadioane se pot desfășura botezuri și nunți și de asemenea dineuri sau recepții de afaceri. Da­că altădată3 stadioanele erau domeniul „suporterilor proletari“ de gen masculin, gata să înfrunte vîntul și ploaia, astăzi, ele sînt niște locuri confortabil echipate, cu aer condiționat, destinate excursiilor familiale. Și, în același timp, sînt scenele exclusive ale întîlnirilor de afaceri restrînse sau extinse, semipublice sau intime. Biotopul organizat ierarhic numit stadion (arenă, parc…) pare capabil să se adapteze pentru a îndeplini toate dorințele, cele ale extrovertiților și cele ale celor discreți, cele ale maselor și cele ale claselor sociale, sub control sau exuberante. O meta­foră eficientă pentru asta e exteriorul cameleonic al Allianz-Arena din München. Acesta strălucește alternativ în culorile albastru sau roșu ale celor două cluburi de fotbal cărora, printre altele, stadionul le e gazdă. Pentru o sumă de pînă la 180.000 de euro, poți chiar închiria apartamen­te de lux pe o perioadă de un an: „Va deveni cel mai mare bordel din lu­me“, se poate citi despre el, „deja e vopsit în roșu“.4

Potrivit arhitectului Dominique Perrault, stadionul nu mai poate fi conceput ca o singură clădire, ci, mai degrabă, ca un peisaj reunind stadionul cu supermarketurile, școlile și fabricile.5 Această viziune „totalitară“, re­amin­tind de modelul urban al perioadei industriale, corespunde exact acelor mituri și planuri ale dezvoltării urbane care, timp de decenii, au propovăduit mallurile și parcurile tematice drept elemente-cheie pentru transformarea structurală a vechilor industrii în cele noi. Dacă discursurile de marketing despre Arena din CentrO Oberhausen se poate să fi trimis la paradisul multifuncțional al cumpărăturilor, situația pare acum să se fi schimbat. Poate pentru că sloganul de succes „Lucrul de care aveți nevoie acum e un mall“ s-a uzat, cumva, chiar și printre politicieni. Pentru a-și face reclamă, ei au acum nevoie de olimpiade, de campio­nate mondiale, de UEFA și așa mai departe: iar asta înseamnă noi stadioane și tot ce implică acestea, de la construcțiile înalte la cele subterane. Jocurile Olimpice din 1992 de la Barcelona au fost inovatoare din perspectiva fantasmagoriilor contemporane ale efectului autogenerat, cva­sinatural, reciproc dintre marile evenimente sportive, îmbunătățirea imaginii dezvoltării urbane, creșterea turismului și prosperitate. Și totuși, încă din timpul licitațiilor pentru acest eveniment sportiv, la fel ca în cazul licitației pentru stadionul din Leipzig, „au existat serioase discrepanțe […] între autopercepție și șansele reale […]. Jocurile au fost considerate un soi de generator de bani din care era de ajuns să ai o parte pentru a-ți rezolva problemele bănești, […] cîștiguri astronomice și o consoli­dare a suferindelor bugete locale – toate aceste obiective au fost vîndu­te cu publicitatea asigurată «gratuit»“.6 Dacă ar fi să ascultăm promisiunile amețitoare ale politicienilor germani cu privire la nemaipomenita for­ță economică a Campionatului Mondial din 2006, am putea ajunge să credem că, pentru o scurtă perioadă, Germania devenise o țară în curs de dezvoltare. Lucrul asupra căruia se păstrează tăcerea e faptul că trebuie să-ți și permiți astfel de spectacole. Expozițiile, bienalele și capitalele culturale sînt și ele invocate, în mod regulat, ca aparente fabrici de bani, deși, în comparație cu evenimentele sportive, anvergura lor populistă și deci posibilitățile economice proiectate asupra lor sînt substanțial mai reduse. Poveștile de succes precum Guggenheim-Bilbao sînt ex­trem de rare.

Renunțarea la nume

Chiar dacă întreaga logistică a stadionului, după cum observam, e orien­tată spre atragerea și manipularea maselor, masele în chestiune au în­cetat de mult să mai fie cele aflate înăuntrul stadionului propriu-zis, aflîndu-se, mai degrabă, în afara lui: și anume, milioanele de telespectatori. După cum bine știm, asta se datorează faptului că afacerea lucrativă nu se sprijină pe vînzarea de bilete, ci pe vînzarea drepturilor de difuzare și de clipuri publicitare, așa cum s-a întîmplat recent cu Cam­pio­natul Mondial FIFA 2006TM, cu privire la care s-au purtat adevărate bă­tălii. Doar publicul global de televiziune a făcut ca stadionul să devină inte­resant pentru sponsorii importanți, care nu mai sînt satisfăcuți de pu­blicitatea în spații tradiționale. În Germania, între 2001 și 2005, de pildă, vînzarea drepturilor de denumire a stadioanelor s-a impus ca o afacere valoroasă: Volkspark-Stadion din Hamburg a devenit AOL-Arena (2001), Westfalenstadion din Dortmund – Signal-Iduna Park (2005), Waldstadion din Frankfurt – Commerzbank-Arena (2005), iar AufSchalke a devenit Vel­tins-Arena (2005). Prin redenumirea Neckar-Stadion (inaugurat la Stuttgart în 1933, sub numele de Adolf-Hitler-Kampfbahn/Cîmpul de Bătălie al lui Adolf Hitler) ca Gottlieb-Daimler-Stadion (2004), s-a încercat totuși, ma­scarea caracterului comercial. Dimpotrivă, noul stadion din München a fost numit Allianz-Arena (2005) de la bun început. Suporterii îi mai spun și „Arena Aroganței“.

Hotărîtor pentru această redenumire a stadioanelor a fost, în ultimul, dar nu în cel din urmă rînd, faptul că Germaniei i-a fost încredințată organizarea Campionatului Mondial FIFA 2006TM, pe baza căruia multe ora­șe au justificat renovarea sau construirea de noi stadioane, a căror finanțare au căutat s-o asigure prin comercializarea dreptului de denu­mire și, în mod firesc, pe durata Campionatului Mondial, prin cedarea acestor drepturi către „forța de ocupație“ FIFA și al său „mercantilism nestăvilit“.7

Mass-media și masele media

În timpul Jocurilor Olimpice din 1936, desfășurate la Berlin, mass-me­dia a intrat pe stadion pentru prima dată în stil mare prin intermediul radioului și al televiziunii, ca și prin filmele lui Leni Riefenstahl. Astăzi, sta­di­oanele mari, cu acoperișurile lor mecanice culisante și instalațiile de lu­mini, sînt adevărate studiouri de televiziune foarte sofisticate, de capacitate mare, ale căror infrastructuri tehnice sînt capabile să proceseze evenimentele transmise în cîteva secunde pentru publicul de televiziune din lumea întreagă – și, de asemenea, pentru vizitatorii stadionului, care reu­șesc că vadă evenimentele numai prin intermediul unor ecrane gigantice aflate în imediată proximitate, laolaltă cu reluări dublate de grafice, reclame, comentarii. Aceasta se datorează faptului că, pentru majoritatea spectatorilor de pe majoritatea megastadioanelor, ceea ce se petrece pe terenul de joc poate fi identificat doar într-o manieră vagă. „Vizionarea publică“, și anume consumul public de transmisii în direct filtrate și manipulate, are loc simultan înăuntrul și în afara stadi­oanelor. E aproape ca și cum nici spectatorii n-ar avea nevoie de eve­nimentul în direct ce se desfășoară pe stadion, nici stadionul de spectatorii prezenți la locul faptei.

Pe de altă parte, în realitate, stadionul funcționează doar datorită pre­zenței maselor aflate aici în calitate nu atît de privitori, cît de creatori de atmosferă.8 Astfel, fundalul sonor oferit de fani, cel de la Amsterdam ArenA, de pildă, e amplificat și transmis în lojile destinate VIP-urilor9, pentru a le transmite și elitelor, vizitatorilor invizibili retrași în separeurile lor de la înălțime, senzația de distanță, și totuși a prezenței lor acolo. Din această perspectivă, ca și din cea a televiziunii, posibilitatea unei revolte nu e mai puțin palpitantă decît șansa unei partide reușite. Stadionul ar­haic, cu competițiile lui sîngeroase între gladiatori, pare să fie cuprins în prețul biletului, sub forma unei speranțe tacite. În același timp, nimeni nu trebuie să se teamă de o escaladare, căci stadioanele sînt, în realita­te, niște spații înalt securizate: spectatorii închiși înăuntru sînt perfect con­știenți de observatorii lor invizibili care, ascunși în boxele lor dindărătul camerelor de televiziune și de supraveghere, îi pot privi, pe ascuns, ori­cînd. Aceștia știu (și profită de asta) că pot intra în scenă opțional, în orice moment, pînă și în cadrul imaginilor televizate proiectate în fața lor ca într-o oglindă.

În orice caz, atmosfera creată de publicul de pe stadion – acel „templu proletar al uralelor, mărginit de VIP-uri“10 – nu servește, în primul și-n primul rînd, la ovaționarea jucătorilor, ci, mai degrabă, la identificarea unui pu­blic de masă aflat la depărtare, pe de-o parte, și a celui prezent și elevat, pe de altă parte. Și, simultan, masele se provoacă pe ele însele: atmosfera sonoră pe care-o oferă nu doar că e transmisă către lojile VIP-urilor și camerele de televiziune, ci e și retransmisă înapoi, amplificată, fanilor care, prin propriul ecou, fac un pariu cu ei înșiși că se pot mobiliza în continuare. Stadionul e un loc al filtrelor multiple, al asocierilor și halucinațiilor. Care să fie cu adevărat locul lui?

Disciplină și isterie indusă

Cu mult înainte să fie uzurpat de mass-media, stadionul a prezentat întotdeauna analogii cu teatrul și chiar a luat naștere din acesta. Imitație a unui teatru grecesc, tribuna Waldstadion a fost inaugurată la Frankfurt în 1925, „în toiul inflației galopante și al șomajului“, drept „cea mai frumoasă sală de sport din Germania“.11 Colosseumul fusese deja echipat cu o complexă tehnologie scenică mecanică: trape, rampe și elevatoare. Similar, planul segmentat al unui stadion indică apropierea de teatru. El fragmen­tează și separă planul în zone clar definite pentru suporteri adverși, VIP-uri, invitați speciali și de onoare, preparatori și antrenori, sponsori, mass-media, poliție și personal de securitate etc., cu alte cuvinte, creează or­dine și o privire de ansamblu garantînd buna desfășurare a activităților și făcînd ca diferitele grupuri-țintă să nu treacă pe teritoriul celorlalte. Pe de altă parte, spre deosebire de teatru, scena stadionului și spațiul desti­nat spectatorilor sînt, în egală măsură, populate de persoane care nu se adresează unele altora, ci mai degrabă unei terțe instanțe, și anume camerelor. Corpurile jucătorilor-jucători și corpurile jucătorilor-spec­tatori urmează, așadar, setul de reguli și coregrafia alocate lor. Un spectru larg, bine reglat, între ordinea strictă și exuberanța tolerată, mediagenică re­pre­zintă elementul esențial al acestor formalități. Aducerea torței olimpice, paradele naționale, eforturile acrobatice infantile ale jucătorilor de fotbal (care au ca rezultat cel mai des întîlnit tip de accidentare în fotbalul profesionist), accidentările histrionice sau gemetele, destinate publicului, ale jucătorilor de tenis țin de asta la fel de mult ca valurile făcute de spec­tatori sau costumele burlești folosite de către fani pentru exagerarea dimensiunilor corpului uman. Întrebarea cu privire la limita pînă la care sînt tolerate nevoile autoregizate și coregrafice ale vizitatorilor stadio­nului este, de regulă, trimisă la periferia reglementărilor de securitate, în­trucît accesorii inițial interzise, cum ar fi focurile bengaleze, fumigenele, stea­gurile gigantice sau instrumentele de produs sunete contribuie la „entu­ziasmul și atmosfera incomparabilă de pe stadion – ridicate în slăvi de mass-media, vandabile și creatoare de bună dispoziție“.12 Astfel, da­că mai exista vreun dubiu, controlul maselor de pe stadion nu e îndreptat spre as­pecte de securitate, ci mai degrabă spre vandabilitatea imaginilor. Ban­­nere pe care se poate citi „Nu ne-am pișa pe voi nici da­c-ați lua foc“13, dimpotrivă, sînt considerate acte de sabotaj. Acestea, și nu fumigenele, sînt în pericol de a fi interzise. Structuri de cenzură iau naș­tere în jurul lumii stadioanelor. Cînd Stiftung-Warentest (organizația pentru protecția consumatorului german) a criticat securitatea pe un număr de stadioane destinate Campionatului Mondial din Germania, a fost ata­cată dur de politicieni și de CO (Comitetul de Organizare), iar competența i-a fost pusă sub semnul întrebării.

Introducerea de scaune și eliminarea locurilor în picioare se numără prin­tre elementele esențiale ale „controlului mulțimilor“ pe stadioane, fiind un demers impus, inițial, în Marea Britanie, iar apoi la nivel internațional, după experiența de panică în masă de pe Hillsborough Stadium, din Shef­field, în 1989.14 Nici UEFA, nici CIO, nici FIFA nu tolerează suporterii care stau în picioare. Asta pentru că suporterul așezat este, din mai multe puncte de vedere, mai ușor de controlat: el nu își poate alege locul, ci i se alocă unul. E mai lesne de găsit, iar mișcările îi sînt calculabile. Forma­rea spontană de grupuri și alte acțiuni dezordonate sînt mai puțin fre­cvente. Iar întîmplarea face ca, legat de creșterea generală a confortului pe stadioane, pe bilete să se poată cere prețuri mai mari – și ca ur­mare „compoziția socială a publicului de pe stadioane să se modifice într-o direcție ascendentă“.15 Un alt avantaj este, în cele din urmă, faptul că lo­­curilor li se pot aplica și diferite variante de design coloristic. Nu doar că asta ușurează dispunerea, ci, de asemenea, în cazul unor tribune goale, din perspectiva camerelor de luat vederi și de la distanță, suprafețele colo­rate pot da impresia unui stadion ocupat. Acei spectatori care stau prea mult timp în picioare pe locuri sau chiar se ridică și cîntă laolaltă, și anume cei care încalcă în mod intenționat reglementările, vor fi aten­ționați – sau chiar li se va interzice accesul pe stadion. „Lupta de pute­re simplistă dintre suporterii care doresc să stea în picioare și conducerea clubului, care dorește să vadă pe toată lumea șezînd la locul lui, va fi rezolvată pe termen lung prin varianta ironică, televizată, a rebeliunii în masă: valul – simbol mediagenic al maselor ironice par excellence.“16

Corpul aflat pe stadion este încă, în forma regizat-coordonată „de a-și ieși din sine“, unul disciplinat. Este, mai precis, un corp care acționează fie teatral, fie isteric în fața camerelor de televiziune și de supraveghere. Că asta se aplică și în cazul actorilor propriu-ziși, al jucătorilor-jucători, e magnific demonstrat, din nou, prin ultima apariție a lui Zinédine Zidane; pînă într-acolo, încît un om de afaceri chinez și-a rezervat deja drepturile pentru reprezentarea ciocnirii dintre Zidane și Materazzi, cu scopul de a o imprima pe tricouri, șepci de baseball, băuturi îmbuteliate și așa mai departe.17 Astfel, corpul de pe stadion redevine ceea ce-a fost odată: un semn. După cum bine știm, această logică a fost folosită (și încă este) de regimurile dictatoriale, unde mii de corpuri dau naștere la gi­gan­tice imagini în mișcare. Mai mult decît orice, corpul de pe stadion a devenit un produs vandabil: în timp ce un fotbalist și cel care-i exploatează drepturile de imagine pot cîștiga milioane, suporterul obișnuit trebuie, încă, să plătească o taxă de intrare. În cele din urmă, ceea ce se mai poate observa legat de creșterea acoperirii media și a comer­cializării stadionului, precum și de predominanța locurilor pe scaune și de separarea grupurilor de vizitatori începînd cu anii ’70, este dispariția treptată a capaci­tății stadionului. Din punct de vedere al maselor, stadio­nul pare să se mic­șoreze.

Îngrădirea maselor

Potrivit lui Camiel van Winkel, dacă „ai putea privi construirea stadi­oanelor ca pe un video pe repede-înainte“, „o prelungă și continuă îngrădire a maselor ar deveni vizibilă“, chiar pînă la acoperișurile glisante.18 În pri­vința tehnicilor de a cuprinde și de a controla masele, din punct de vedere structural, stadionul a fost adesea descris ca un panoptic. El aduce în egală măsură cu un teatru și cu o închisoare. Orice dorește să vrăjească masele le va aduce pe stadion. Și, invers, s-ar putea crede și că tot ceea ce provoacă probleme își găsește locul pe stadion. Pornind de aici, în anii ’80, s-a discutat despre mutarea celebrului carnaval stradal londonez de la Notting Hill pe stadion.19 În 2003, în timpul summitului Organizației Mondiale a Comerțului de la Cancún (Mexic), demonstranții recalcitranți au fost repartizați pe diferite stadioane.20 Multe dintre arenele cu teh­nologie de ultimă oră sînt echipate cu celule pentru așa-zișii „suporteri-problemă“. Se pare că cei de la Dortmund sînt foarte mîndri de acest fapt, avînd în vedere că pe site-ul clubului de fotbal BVB poți naviga prin închisoarea stadionului, beneficiind de o perspectivă panoramică de 360 de grade.21

Într-adevăr, prin faptul că dețin o structură adecvată, stadioanele22 au servit și ca închisori temporare de mare capacitate, cum s-a întîmplat pe pista de curse pariziană Vélodrome d’Hiver sau la Prater Stadion din Viena, unde mii de evrei au fost internați în timpul celui de-al Treilea Reich. În septembrie 1973, după puciul militar al lui Pinochet, soldații acestuia au folosit stadionul național din Santiago de Chile ca tabără de concentrare. În vede­rea unui meci de calificare între Chile și URSS, care urma să se desfășoare în același an, o delegație de funcționari ai FIFA s-a deplasat în Chile pentru a se informa despre condițiile de pe stadion. Concluzia a fost că „viața a revenit la normal“ și că nimic nu împiedica desfășurarea jocului din cali­ficări în Chile. Pe de altă parte, potrivit declarațiilor făcute de Amnesty International, în momentul inspecției FIFA, pe stadion mai erau deținuți 2.000 de prizonieri.23 Potrivit unor rapoarte ulterioare, în acel moment majoritatea prizonierilor fuseseră eliminați prin crime în masă. Un alt martor de peste hotare al situației din Chile, fostul secretar general al Uniu­nii Creștin-Democrate Bruno Heck, a dezvăluit pentru Süddeutsche Zeitung, în octombrie 1973: „Din cîte ne-am dat seama, guvernul mili­tar nu precupețește niciun efort în a trata prizonierii bine… Cînd e însorit, viața pe stadion e cu adevărat plăcută“.24 Oricum, după cum se știe, din cau­za boicotului URSS, meciul din Chile nu s-a mai ținut. Politica Răz­boiului Rece și politicile ce guvernează stadioanele au coincis în Chile la cîteva niveluri.

Capacitățile structurale și logistice ale stadionului de a îngrădi, a cuprinde și coordona masele pot fi văzute, în egală măsură și simultan, ca o în­chisoare ideală și ca o megascenă pentru orice formă de propagan­dă și gesturi de putere. Acesta e și unul dintre motivele pentru care nu doar papei, starurilor pop și dictatorilor le place să-și facă apariția pe stadioane, ci avem de-a face și cu execuții relocate aici, care, altfel, s-ar fi pu­tut desfășura în secret.

Ca loc de adunare a maselor, pe de-o parte, și spațiu de concentrare sim­bolică a valorilor naționale, politice, economice, culturale și de cult, pe de altă parte, stadionul reprezintă, totodată, și o țintă relevantă a ata­curilor, acesta devenind un argument în favoarea transformării stadi­oanelor în închisori de înaltă securitate. Astfel, cu privire la creșterea greu justifi­cabilă a măsurilor de securitate la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004 sau la Campionatul Mondial din Germania, s-a făcut referire nu doar la „suporterii-problemă“, ci și la potențiale scenarii teroriste. Aceste așa-nu­mite măsuri de siguranță variau de la personalizarea unor cartele de acces digitalizate (de mult introduse) la sisteme de securitate pe stadioane și în centre urbane, patrule de agenți secreți pe uscat, apă și în aer, pînă la interzicerea temporară (în Germania) a Acordului Schengen. Asta în­seamnă că nu doar structurile arhitecturale ale stadionului în sine, ci și spațiile înconjurătoare vor deveni într-o tot mai mare măsură teren de testare pentru măsuri naționale și internaționale împotriva insurgenților și pentru combaterea terorismului. În același timp, operatorii stadioanelor au susținut întotdeauna că sportul (sau divertismentul) ar fi întruchiparea nonpoliticului – prin care ei pur și simplu exprimă politica stadionului: camuflaj prin intermediul spectacolului.

Aici, îngrădirea maselor pe stadioane nu e în acord doar cu nevoia de a le oferi siguranță, ci și cu dezvoltarea stadionului pînă la stadiul de studio de televiziune acoperit. Oriunde televiziunea și supravegherea coincid, „domul de transmisie din «Truman Show» nu mai e așa o exage­rare“25, după cum arăta Jochen Becker. Asta, cu atît mai mult acolo unde stadionul, așa cum a demonstrat Campionatul Mondial FIFA 2006TM, confiscă spațiul public în maniera acaparantă a unei forțe de ocupație: mai precis, acolo unde spațiul public – ceva ce stadionul a încetat de mult să mai fie – a fost sechestrat și interpretat ca teritoriu al peisajului stadionului.

Lumea ca oaspete al FIFA

Gregor Lentze, director general al companiei de marketing proprii a FIFA, a rezumat fără echivoc situația: „Campionatul Mondial nu e un bun co­mun, ci evenimentul privat a 207 cluburi de fotbal“26 – cu alte cuvinte, UEFA însăși. „Eveniment privat“, atenție, finanțat parțial de autoritățile pu­blice cu cîteva milioane de euro. Astfel, după cum se știe, în cadrul Campionatului Mondial de Fotbal, al Jocurilor Olimpice și așa mai departe, competiția debutează ca una între orașe, prin prisma sumelor substanțiale investite. Permisiunea de a găzdui un mare eveniment privat e dorită pentru că, printre firimiturile rămase, se speră obținerea de prestigiu și bo­găție. În contextul acestei competiții, cu ani în urmă, UEFA a venit cu un sistem de clasificare27 care oferă, ca punctaj maxim – și, în același timp, ca precondiție pentru desfășurarea anumitor jocuri –, patru sau cinci stele. Un stadion de cinci stele trebuie, printre altele, să poată găzdui cel pu­țin 50.000 de spectatori, să aibă scaune cu spătar, instalații de lumină cu o putere minimă de 1.400 de lucși și să poată pune la dispoziție vestiare de clasa întîi pentru cluburi și antrenori. Standardele de calitate pentru funcționari și oaspeți de onoare sînt evaluate la același nivel cu standar­dele de securitate și sistemele de comunicații. În plus, cerințele referitoare la infrastructura din imediata vecinătate, cum ar fi aeroporturi internaționale și facilități de cazare, fac parte integrantă din „stadionul de lux“.

FIFA a editat, de asemenea, un catalog cuprinzător cu reguli pentru buna desfășurare a Campionatului Mondial din 2006 din Germania. Acest „ca­iet de sarcini“ fiind urmat orbește, FIFA a fost scutită de taxa de dedu­ce­re la sursă, întrucît, dacă lucrurile ar fi stat altfel, pur și simplu și-ar fi desfășurat activitățile altundeva. Pentru aparenta „Germanie recapitali­zată“ (Angela Merkel), o sumă estimată la 250 de milioane de euro a tre­cut aparent neobservată.

Mai mult, pe durata Campionatului Mondial, orașele FIFA-WM-2006TM au fost de acord să-și declare stadioanele – inclusiv împrejurimile predefinite, inviolabile – drept „zone concesionate“. Aceste „zone concesionate“ fuseseră rezervate exclusiv logourilor și inițiativelor publicitare ale sponsorilor principali și naționali ai FIFA, întrucît FIFA colectase apro­ximativ 40 de milioane de euro de la fiecare dintre sponsorii mari. În consecință, „false“ afaceri aflate în apropierea respectivelor stadioane au fost obligate să-și ascundă sau să-și demonteze logourile pe durata Campionatului Mondial. Toate stadioanele care anterior își vînduseră drep­tul de denumire unor multinaționale au fost „neutralizate“, și anu­me, printr-o bizară formă de economie capitalistă planificată, acestea au fost redenumite „stadioane ale Campionatului Mondial FIFA“, fiind și ele obligate să dea jos însemnele respectivelor companii.

În timp ce, nu cu mult timp înainte, funcționarii publici fuseseră implicați în lupte grele privind orele de lucru (în realitate, o chestiune de minu­te), sfîrșind prin a face grevă luni de zile, cu FIFA, întreruperea concedii­lor și orele suplimentare au devenit, deodată, posibile. În special forțele de securitate și cei din salubritate au avut de suferit, adică cei care anterior, ca portdrapel pentru interesele funcționarilor publici, slujiseră drept alegorie a exploatării. Într-un fel, ei au fost trecuți efectiv de la func­ționar la funcționar ca muncitori împrumutați. În fond, se celebra „lu­mea ca oaspete printre prieteni“. Iar asta nu se întîmpla doar pe stadioane și în vecinătatea acestora. Avînd în vedere imensul interes do­vedit de spectatori, FIFA și Comitetul de Organizare au considerat ca pe „o datorie să le ofere totuși numeroșilor suporteri care, din păcate, n-au reușit să obțină bilete o atmosferă demnă de Campionatul Mondial“28, prin intermediul „petrecerilor suporterilor“ organizate oficial de FIFA. Astfel, FIFA și numeroșii ei prieteni, precum și prietenii prietenilor nu doar că și-au asigurat cele mai bune locuri pe stadioane, dar au reușit să controleze alte două amplasamente în fiecare oraș participant la Campionatul Mondial, cu alte cuvinte „să facă reclamă mărcii FIFA Fussball Weltmeisterschaft™ cu mult în afara perimetrelor stadioanelor“.29

La Stuttgart, de pildă, lor le-au fost transferate drepturile proprietarilor de locuințe în întreaga Schlossplatz, piața centrală a orașului. Această piață a fost complet îngrădită, parcările au fost numerotate pentru o mai bună orientare, gazonul și straturile de flori lăsînd loc suprafețelor artificiale. Ac­cesul în Schlossplatz era posibil doar trecînd de porțile de securitate de care erau atîrnate semne imense cu noile reglementări. „Zonele pe­trecerilor pentru suporteri“, organizate astfel încît să poată găzdui pînă la 40.000 de spectatori – dobîndind astfel, potrivit reglementărilor UEFA, statutul unui stadion de patru stele –, serveau în mod firesc ca te­ren exclusiv al sponsorilor FIFA și, să nu uităm, ca teren pentru combatanții antiteroriști. În jurul amplasamentului, pe lîngă toalete, au fost in­stalate nenumărate camere de supraveghere, la fel și secții de poliție și televiziuni regionale. „Înfățișarea“ celor 12 „petreceri ale suporterilor“ din Germania a fost controlată de FIFA: ca urmare, din perspectiva came­relor de televiziune, nu doar că stadioanele arătau identic, dar pe tot par­cursul campionatului spațiile publice au fost înglobate pe de-a-ntre­gul în identitățile corporatiste ale FIFA și ale prietenilor acestora.

Stadioane secundare (Muntadas)

În timp ce la Stuttgart petrecerea cea mare se desfășura în Schlossplatz, la Hamburg, de pildă, Heiliggeistfeld era locul care zumzăia datorită „atmosferei de stadion“ și „spiritului de suporter“; la fel și în Waterloo­platz din Hanovra, unde, în plus, muzicieni de marcă din Hanovra stăteau pe scenă sub sloganul: „Jocul tău. Prietenii tăi. Piața ta!“. Probabil că mesa­jul se adresa publicului local, deși nu e sigur cum trebuia interpretat pronu­mele posesiv. La a cui petrecere participam, totuși?

În cazul SkyArena din Frankfurt, cu iluminarea timp de trei zile a orizontului, și al MainArena, cu ecranele video destinate înotului, pînă și forțe­le naturii trebuiau puse în slujba „vizionării publice“.

Dacă în anii ’20 și ’30 stadionul a fost treptat scos din zona urbană, odată cu „petrecerile suporterilor“ organizate de FIFA el a revenit, pentru o vreme, în inima orașului. Pentru o perioadă de patru săptămîni, concep­tul de „control al mulțimii“ a putut fi testat în spații publice pe baza unor infrastructuri flexibile și a unor trupe mobile de intervenție rapidă. August Hanning, secretar de stat la Ministerul Federal al Internelor, declara mîndru: „La Berlin, vizionările publice sînt protejate ca pe stadion“. Cu pri­vire la vizionările publice, e evident că s-a inspirat de la colegii săi din Coreea de Sud, unde, cu ani în urmă, acestea erau privite ca un „festi­val pentru întreaga populație, în care fiecare piață publică e tratată, pur și simplu, ca un stadion: cu percheziționarea populației, a genților și cu interzicerea cu desăvîrșire a consumului de alcool. Pentru noi, rolul mass-mediei a fost deosebit de important. Era de obligația noastră să ne asi­gurăm că aceste evenimente se vor desfășura fără violență, că nicio scenă violentă nu e transmisă în eter“.30 În Germania, se pare că acest dic­tat al entuziasmului pașnic a fost trecut în scenarii și în șpalturi.

Odată cu ZDF-Arena de la Sony Center din Berlin sau cu Adidas-Arena, care se înfățișează în Platz der Republik ca o replică în miniatură a Stadio­nului Olimpic, „stadioane secundare“ adiționale (Muntadas) au fost înăl­țate în inima orașului. Potrivit operatorului, Adidas-Arena dispune „de toate acele facilități care sînt marca arenelor moderne de la Campionatul Mondial FIFA 2006™“. Asta avînd în vedere că, pe lîngă o „zonă VIP“, exis­ta și „o zonă de primire a invitaților, în care puteau fi întreținute pînă la 250 de persoane“.31 Astfel, descoperim încă o dată ce înseamnă stadio­nul, prin intermediul unuia dintre principalii sponsori ai FIFA, care și-a însușit propriul stadion, cu o suprafață de 40.000 de metri pătrați de spațiu pu­blic, în propria sa „lume a fotbalului“. Jucătorilor amatori le fusese pînă atunci interzis să joace fotbal în această zonă. Pe de altă parte, victoria în cadrul ierarhiei stadioanelor secundare a aparținut ZDF-Arena de la Sony Center: cu greu s-ar putea exemplifica mai bine suprapunerea din­tre stadion, studio de televiziune, spațiu public și corporativ.

Prin petrecerile pentru suporteri organizate de FIFA și derivatele lor, arhitectura media și cea destinată supravegherii de pe stadion au fost transferate în spațiul public, ca model temporar. Dacă, inițial, această arhitectură le cerea vizitatorilor să plece – avînd în vedere că sînt doar figuranți care pot fi regăsiți pe stadion –, mulțimile au fost aduse în spații publi­ce numai pentru a juca, încă o dată, rolul de figuranți: principala îngrijo­rare a munici­palităților a fost aceea de a „trimite imagini pașnice din inima orașului că­tre lume“.32 În același timp, sub acoperirea beției generale, aces­tea din urmă s-au recompensat și cu un test prin care să verifice cît de departe puteau merge cu vînzarea spațiului public: incluzînd seg­­mentarea sa ierar­hică, îngrădirea drepturilor civile și a competiției libere. Învățînd prin intermediul stadionului, învățînd prin intermediul FIFA. Pare aproape un act ironic disperat faptul că, de atunci, Germania se bucură de propria identitate națională.

Traducere de Alex Moldovan

Note:
Acest text a fost publicat pentru prima oară cu ocazia expoziției Muntadas – Protokolle, Württembergischer Kunstverein Stuttgart, 18 iunie – 10 septembrie 2006, catalog publicat de Verlag der Buchhandlung Walter König, Köln, 2007.
1. Jan Tabor, „Olé. Architektur der Erwartung. Traktat über das Stadion als Sondertypus po­liti­scher Geltungsbauten“ (fragment), in Matthias Marschik/Rudolf Müllner et al. (ed.), Das Stadion. Geschichte, Architektur, Politik, Ökonomie, Viena, 2005, p. 49.
2. Informații de presă despre Conferința „Cathedrals 21st Century – Stadien, Arenen, Erlebniswelten“, din timpul Tîrgului de Construcții din 2005 de la München, in http://www.cathedrals21.de.
3. Sau cel puțin între anii 1920 și sfîrșitul anilor 1980.
4. Michael Graeter, „Fußball und Champagner“, in Cicero, Magazin für politische Kultur, mar­tie 2006, citat după http://www.cicero.de/97.php?ress_id=7&item=1063.
5. Jochen Becker, „Logistik der Massen. Vom Stadion zur Freizeitindustrie“, in Matthias Mar­s­chik/Rudolf Müllner, p. 355.
6. Matthias Bernt, „Grosse Träume in einer schrumpfendem Stadt. Ein Rückblick auf die Leipzi­ger Olympiabewerbung“, in dérive, Zeitschrift für Stadtforschung, nr. 20, iulie–septem­brie 2005, p. 29.
7. Christian Kortmann, „Der totalisierende Fetisch“, in taz, 9 mai 2006, p. 15.
8. Jochen Becker, p. 344 sq.
9. Camiel van Winkel, „Tanz, Disziplin, Dichte und Tod. Die Masse im Stadion“, in Matthias Mar­schik/Rudolf Müllner, p. 255.
10. Jörg Schallenberg, „Allianz-Arena. Der dunkle Schatten des Supertempels von München“, 30 mai 2005, in http://www.spiegel.de/sport/fussball/0,1518,358087,00.html.
11. www.commerzbank-arena.de.
12. Günter Pilz, „Vom Kuttenfan und Hooligan zum Ultra. Wandel des Zuschauerverhaltens im Profifußball“, in Mit Sicherheit am Ball, Polizei Dein Partner, Zeitschrift der Gewerkschaft der Polizei, 2006, p. 11.
13. Imaginea și bannerul corespunzător poartă inscripția: „Provocările «culturale» ratează de departe“. Ilustrație in Günter Pilz, p. 10.
14. Camiel van Winkel, p. 252.
15. Ibid., p. 253.
16. Ibid., p. 255.
17. „Kopfstoss-Spekulant“, in Spiegel-Online, 3 august 2006.
18. Camiel van Winkel, p. 251.
19. John Bale, „Stadien als Grenzen und Überwachungsräume“, in Matthias Marschik/Rudolf Müllner, p. 39.
20. Bernhard Hachleitner, „Das Stadion als Gefängnis“, in Matthias Marschik/Rudolf Müllner, p. 258.
21. www.bvb.de.
22. Și nu în ultimul rînd pentru că în cea mai mare parte a anului sînt nefolosite.
23. Bernhard Hachleitner, p. 267 sq.
24. Burkhard Schröder, „Der Putsch in Chile“, in Telepolis, 11 septembrie 2003, http://www. heise.de/tp/ r4/artikel/15/15606/1.html.
25. Jochen Becker, p. 359.
26. Citat după René Martens, Holger Gertz și Matthias Greulich, „Fußballfans als WM-Dekoration“, in Spiegel-Online, 7 martie 2006.
27. Lista completă a condițiilor: http://www.fussballtempel.net/uefa/4and5stars.html#require.
28. Franz Beckenbauer, citat in „Public Viewing in den WM Städten gesichert“, in http://www. wm-frankfurt-2006.de/main.php?bereich=allgemein&content _id=5&news_id=347.
29. www.fifa.com.
30. „Fußball-WM: Von Hooligans und «asymmetrischem Terror»“, http://www.heise.de/ newsticker/ meldung/71548, 31 martie 2006.
31. http://www.press.adidas.com/de/DesktopDefault.aspx/tabid-289/429_read-6390.
32. Cf. „Public Viewing in den WM Städten gesichert“.