Numărul #32, 2009
+ (prezența fotbalului)

Argument. Prezența fotbalului
Ovidiu Țichindeleanu

Întrebat odată dacă „e adevărat că [nord-]americanii sînt proști“, Noam Chomsky a replicat cu blîndețe că nu sînt mai proști decît alte popoare în privința calităților cognitive: e suficient să aruncați o privire la emisiunile sportive, pentru a admira capacități fantastice de memorare. Ei bine, la două decenii de la Revoluția din 1989, mult dorita libertate de ex­pre­sie a atins dimensiuni analoage. „Nișa“ presei și a jurnalismului spor­tiv din România și-a asigurat o poziție de frunte în industria culturală postcomunistă, depășind în audiență presa „serioasă“ de știri, iar anumiți jurnaliști sportivi și persoane implicate în fotbal au făcut trecerea înspre sferele guvernamentale ale puterii. Cu alte cuvinte, fotbalul a devenit o parte importantă a sferei publice.

Așadar, fotbalul e treabă serioasă, însă, cu toate acestea, nu intră, de regu­lă, într-un raport critic cu munca intelectuală care să se răsfrîngă asupra sfe­rei publice, în pofida abundenței de medii și autori ce tratează sportul în general, și fotbalul în particular, și în ciuda unui număr semnificativ de scri­itori care sînt apropiați fenomenului. Poate că nu e întîmplător faptul că doi dintre primii mari gînditori care au observat condițiile generale ale acestei omisiuni, comparate cu seriozitatea arogantă a unor tipuri de gîndiri de stînga și de dreapta, Siegfried Kracauer și Eduardo Galeano, sînt autori care au fost asimilați cu greu în repertoriul „teoriei critice“. Dar pe măsură ce, prin noul val al „globalizării“, sistemul mondial al capi­talismului a atins un vîrf de sarcină la pragul dintre milenii, fotbalul a devenit și el, în același timp, o industrie corporatistă și un fenomen media glo­bal, ce a explodat ca importanță și vizibilitate în Europa și concomitent a fost adoptat, pare-se, în mod pașnic și pasional, de restul lumii. Pentru prima oară, din Bhutan în România, nu doar Campionatul Mondial ori campionatul național, ci și meciurile din Premiere League sînt urmărite etapă de etapă, mulțumită televiziunii prin cablu. Lumea mică a fotbalului pare a avea puterea contraintuitivă de a absorbi și a cuprinde lumea mare din afara sa. Mai mult, fotbalul pare să traverseze și limitările apa­rente ale capitalului: în toiul crizei mondiale a capitalismului, în vara anului 2009, industria europeană a fotbalului a înregistrat cele mai mari chel­tuieli de transfer și se anunță că audiențele de televiziune vor bate noi recorduri. Să indice aceasta tendința unui escapism generalizat în fa­ța catastro­fei? E fotbalul opiul contemporan al maselor? Un spațiu al închiderii, în relație cu „sfera publică“? Un simptom al îndepărtării ma­selor de inte­lectuali? Ori poate o resursă nebănuită de energii politice și creative? Ce anu­me din natura agonistică a fotbalului vine din societa­te, se transmite în tribune sau între tribune și alte spații publice?

Fotbalul e considerat adesea o nișă autonomă ori o pasiune la limita res­pec­tabilității. Într-o sferă publică marcată de influența (neo)conservatorismului, fotbalul apare ca fenomen-model al culturii de masă, cea inferioară adevăratei culturi a elitelor: un adăpost pentru agramați, me­diocri și oportuniști (sic). Presiunea de a te diferenția de această masă ne­gativă poate explica tentația permanentă a gazetarilor sportivi de a proslăvi marii oa­meni de cultură și acea viziune asupra încununării carie­rei cronicarilor sportivi, ca trecere mitică de la categoria de jurnalist la cea de scriitor. Pe măsură ce dialectica dintre cultura de masă și cultura de elită – și, oda­tă cu ea, relația complementară dintre capitalul financiar și capitalul simbolic – devine un mod curent de funcționare a industriei culturale centrale, în peisajul mai larg, scene ale culturii independente ies cu totul în afara cadrului de observație și documentare, fiind, prin definiție, ne­la­locul lor în astfel de distribuții ierarhice și regimuri simbolice. De ase­menea, e de remarcat că, în timp ce arta contemporană în­cearcă din răsputeri să scape de topuri și canoane, de muzeu și de cei patru pe­reți ai galeriei, în timp ce arta încearcă să pună în problemă au­torul, imagi­nea și obiectul, mediile și cadrele sale tradiționale și să iasă în societate, să devină o practică socială, uneori la limita profesionalizării – ca în­tr-un veritabil schimb de gardă, fotbalul creează, din contră, idoli și genii, își în­tărește neîncetat tradiția și șabloanele, se izolează în stadi­oane tot mai închise și în afara orașului și devine una dintre meseriile cele mai îndepărtate de posibilitățile medii ale societății.

Unul dintre principiile neoconservatoare e postularea caracterului pur utopic al artei și culturii, considerate a fi, în mod ideal, fără „funcție“ socială. Astfel, adevăratele valori artistice și culturale sînt universale, trans­cend realitatea istorică și materială. Arta se ocupă cu frumosul, filosofia cu ade­vă­rurile abisale – iar bărbații cu fotbalul. În această reprezentare a mo­na­delor izolate, în acest aranjament al practicilor culturale pe rafturile cu marfă bine compartimentată, se poate spune că Hagi e un Eminescu al fotbalului și că – așa cum am învățat de la Monty Python – Hegel e un Becken­bauer al filosofiei. În pofida oportunităților ludice, posi­bilită­țile gîndirii critice sînt însă teribil de limitate în spațiul meschin cuprins între analogii gratuite, insultă și dezbaterea ca mod de a alege între ta­be­re, sim­boluri ori scheme predefinite. Dintr-o perspectivă a criticii ideo­logiei, fotbalul modern pare a fi un centru al regresiei, din seria feno­menelor sociale care, fiindcă sînt acceptate așa-cum-sînt, contribuie la diseminarea unui mod pasiv, obedient de raportare față de rea­litatea socială.

Sîntem, așadar, în căutarea spațiului critic generos în care fotbalul nu va fi tratat ca nișă, ci ca fenomen transversal, important, al tranziției în particular și al vieții moderne în general, ca joc, formă culturală, industrie, pasiune colectivă, regim vizual, ca loc de intersecție a dominantelor și minoratelor sociale, politice, capitaliste, ca mod de configurare a repe­relor de gen, de istorie și geografie locală, națională și globală, ca loc de trasare a distincțiilor între practici culturale. Prezentul proiect, din care do­sarul e pasul preliminar făcut în vederea unei apariții editoriale mai cuprinzătoare, își propune să creeze un spațiu critic, prin contribuții eterogene care dau consistență, din unghiuri diferite, cîmpului problematic al fenomenului fotbalistic.

Fiecare din textele ce urmează sînt un exercițiu inedit de practică teoretică. După cum subliniase Althusser, a cunoaște o problematică în­seam­nă a cunoaște modul de lucru al unui ansamblu eterogen. Ceea ce propunem în cele ce urmează este conturarea unei problematici ce se configurează în relație cu fotbalul, adică a unor zone de imanență pe care le descrie fotbalul... ca fenomen important ori obiect al dorinței, încă înainte de a fi adevărat, just sau frumos. Cu alte cuvinte, modurile de prezență a fotbalului. Dacă practica teoretică înseamnă a face teo­rie implicată în obiectul său, critica despre o pasiune, scrisă cu pasiu­ne, atunci a trata fotbalul ca problemă e și o oportunitate de a pune în discuție limitele gîndirii critice, inclusiv în relație cu ludicitatea.