Numărul #32, 2009
+ (prezența fotbalului)

Fotbalul ca ultima operă de artă totală (1982)
Horst Bredekamp

Fotbal cu acțiuni mai curate. Rareori s-a manifestat atît de naiv teama speței masculine de denaturarea ei feminină ca în aversiunea funcționari­lor FIFA pentru pupăturile marilor fotbaliști. Orgiile trebuie interzise: „Trium­fătoarea explozie de bucurie împărtășită de mai mulți jucători care sar în sus cu toții, se-mbrățișează și se sărută este deplasată, depășește evident limita bunului-simț și, prin urmare, trebuie să dispară de pe tere­nurile de fotbal“ – așa suna directiva din septembrie 1981. Sfîrșitul limba­jului corporal? Nicidecum. Nicio ordonanță din ultimul timp n-a întîmpinat o respin­gere atît de unanimă ca această interdicție a contactului corporal; n-a existat ziar care să nu fi votat în repetate rînduri, unele chiar pe pagina de titlu, contra acestui „tratat de bune maniere în fotbal“1 (Hamburger Morgenpost) ori pentru „pupături și dezmierdări“ (Spiegel). „Cine marchea­ză are voie și să pupe“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung). În­tr-o anchetă NDR2 cu publicul, o femeie declara, cu o fină intuiție pentru perversiu­nea decretului FIFA: „interzicerea pupăturilor face fotbalul anormal“.

Oricum se va sfîrși această controversă, ea descrie cu precizie situația fotbalului în prezent. În toate comentariile care apără acest blackout3 masculin vibrează totodată speranța că în această formă de jubilație exta­zia­tă persistă ceva ce fotbalul-afacere nu mai oferă de mult: „bucuria“, „spontaneitatea“, „sentimentul“, ba chiar „extazul“. Căci decizia FIFA, ca autodemascare psihologică de un comic involuntar, este, pe de altă parte, un pas rațional ușor de înțeles, căci vrea să adapteze și imaginea sportului la forma sa de existență actuală: o afacere calculată la rece, negocia­tă între industria de publicitate, managerii federațiilor, reprezentanții jucătorilor și mass-media.

Criticii fotbalului o iau însă ușor. La apogeul formelor de comunicare capitaliste, profesionalizarea fotbalului a readus natura sa mercenară în formă poleită; fotbalul a decăzut în comerț, în brutalitatea luptei pentru existență a jucătorilor profesioniști, și se prostituează ca purtător de reclame al industriei de publicitate. Iar asta nu doar la nivelurile superi­oare; chiar în ligile regionale, unde jucătorii excepționali nu sînt tentați cu sume mari sau cu valori corespunzătoare sub forma unor mașini sau locuințe, chiar și aici jucătorii aleargă cu reclame pe ei. Iar accidentările, chiar și la nivelul sportului de întreprindere, sînt la fel de importante ca fracturile, comoțiile cerebrale și ruperile de tendoane din liga naționa­lă, livrate gratuit la domiciliu de televiziune.

Odată cu comercializarea s-a schimbat și stilul jocului; răceala pieței a creat și influențează o psihologie specifică a jucătorilor, potrivit căreia aceștia își strică reputația dacă își fac treaba cu scrupulozitate. Ceva corect, poate, din punct de vedere economic: ca echipa superioară în clasament să piardă la scor strîns în deplasare, pentru ca tensiunea să crească în retur și să asigure mai mulți spectatori. Ca urmare, jocurile de cupă din deplasare devin un chin; primatul propriei siguranțe și indiferența pe post de tactică le storc toată vlaga jucătorilor, iar cînd miza este mare domină frecvent brutalitatea jucătorilor dresați ca niște roboți și ura față de adevărații jucători tehnici, ațîțată de un sentiment de inferioritate: cele mai brutale faulturi recente, atacurile împotriva lui Cha Bum-Kun, Lie­nen și Borg4, continuă direcția inițiată în 1966 cu călcarea în picioare a lui Pelé la Campionatul Mondial din Anglia.

Desigur că vor exista întotdeauna și excepții, ca plăcerea jocului pe ca­re-a demonstrat-o echipa Braziliei anul trecut, dar modificările structurale sînt de mult ireversibile, iar jocul de fotbal va continua să piardă teren în fața muncii fotbalistice. Cei mai bine cotați jucători suferă de re­gulă de o pierdere de identitate: scăldați la început în sume de bani inimagi­na­­bile și obișnuiți cu scara de valori a acestei societăți, ajung să li se pară pe­nibili fanii și mediul din care provin și căruia îi datorează ascensiunea.

Faptul că tînărul Littbarski5 continuă să fie o stea fără ifose, ba pe deasu­pra conduce aceeași mașină mică, este suficient pentru ca acestei ex­cep­ții enigmatice să i se dedice serii întregi de articole. Banii, mass-media și canaliile mediului fotbalistic creează o necesitate subiectivă de ascensiune socială și prețuire, iar asta îi reduce pe spectatori la niște stimulen­te pentru efortul ce aduce cîștig; altminteri e bine să te detașezi de ei. Cînd Khron6 le-a scos jucătorilor de la HSV7 șorturile roșii și le-a dat cu de-a sila tricourile de mătase alb-albastră și cînd echipa a-nceput să retro­gradeze în „cele patru sezoane“ prin jocurile din deplasare, prăpastia care se căscase de mult, cel puțin între vedetele germane și fanii lor, în majoritate proletari sau subproletari, s-a văzut perfect și în manifestările exterioare: la sfîrșitul ultimului sezon, Kaltz8 și compania le-au arătat spectatorilor dosul, iar faptul că Bayern9 a înșelat de curînd aproape 100.000 de spectatori din Madrid, părăsind stadionul din motive cusute cu ață albă, confirmă disprețul latent al jucătorilor pentru spectatori.

În Sud, oamenii nu sînt (încă) obișnuiți cu așa ceva; echipa Germaniei o va resimți la Campionatul Mondial. Dar fascinația fotbalului nu va suferi o lovitură decisivă; deși își merită toate criticile, fotbalul încă se mai autosus­ține deschis, în pofida tuturor formelor de denaturare, iar faptul că FIFA a trebuit să dea un decret al pupatului arată că natura sa nu va putea fi ajustată niciodată perfect la mentalitatea de „respectabilitate“ a vieții de afa­ceri, că elementul teatral și emoțional al acestui joc mai există încă – în țările sudice, firește, mai puternic decît în Germania, de exemplu.

În timp ce la noi marcatorul unor goluri importante dispare cel mai adesea imediat sub piramida coechipierilor care sar deasupra lui, fiind iden­­tificat de multe ori întîi de pe panoul care afișează scorul și prin anunțul comentatorului, în Italia s-a dezvoltat un ritual al triumfului care cere atacantului depunerea efortului suprem abia după realizarea faptei: gol­ghe­terii nu aleargă niciodată cu viteză mai mare decît după ce le-a intrat șu­tul în poartă, ca să scape, printr-o cursă nebunească în zigzag, de co­echipie­rii care îi atacă din toate părțile, năpustindu-se asupra lor și în­cercînd să-i oprească, pentru a participa și ei la triumf; goalgetter-ul e cel mai feri­cit atunci cînd reușește să ajungă la grupul principal al fanilor lui de-acasă și împărtășește cu ei triumful, înainte de-a dispărea iar prin­tre coechipieri.

 

1. Sub apelul la „mai multă senzualitate“, stînga pare a practica asceza sportivă

Nicio critică și, în orice caz, nicio critică de stînga nu a abordat pînă acum sensul acestui fenomen. După cîteva încercări jalnice, Die Neue10 a re­nun­țat la publicarea relatărilor sportive, iar Taz11 a apărut de la bun în­ce­put fără pagină sportivă, și nici vorbă de vreo rubrică de fotbal. În timp ce, deși sub un permanent apel la „mai multă senzualitate“, stînga pare a practica asceza sportivă, clasa întreprinzătorilor și a managerilor compensează nevoia de vitalitate și închistarea socială prin consumul in extenso al fotbalului; lume anapoda: imnurile lui Bohrer12, închinate în FAZ13 bă­tăliilor din fotbalul anglo-saxon, devin relatări despre situația clasei mun­citoare din Anglia. Respingerea fotbalului de către stînga are a face și cu in­vi­dia pentru o mișcare mobilizatoare de masă, care reușește infinit de ușor, săptămînă de săptămînă, ceea ce în domeniul politic se soldează în­totdeauna cu un eșec; și totodată iritația față de fotbal pare a fi și expresia spaimei raționaliștilor individualiști în fața unor forme de manifestare colectivă și extaziată.

Nu există un alt domeniu în care, într-un spațiu atît de mic și cu mijloace atît de simple, să se desfășoare procese atît de elementare și în același timp atît de complexe; fotbalul este teatrul lumii. Ca microcosmos, te­re­nul de joc este o dublură atît de perfectă a lumii exterioare, încît mii și mii trăiesc de pe urma lui, iar milioane își leagă de el starea de spi­rit, dacă nu însăși existența, chiar dacă nu sînt legați de fotbal prin profesie.

Fotbalul e viața noastră“: cînd auzi ce spun împătimiții fotbalului, parcă e vorba de forme tradiționale de magie a obiectelor; ca în acel basm arab, de pildă, în care regele nu se duce pe cîmpul de luptă, ci joacă în pala­tul său un joc de șah, iar în momentul în care dă șah-mat regelui ad­vers, se prăbușește și conducătorul oștirii acestuia. În fotbal, se pare, conflictele epocii noastre se transmit cu aceeași nemijlocire magică; „răz­boiul fotba­lului“14 dintre El Salvador și Honduras, în care și-au pierdut via­ța mii de oa­meni, a avut alte cauze decît un simplu joc de fotbal, dar a în­ceput de la el.

Nici transferul de jucători, împinși încolo și-ncoace, n-a putut face să dispa­ră cu totul faptul că fotbalul oferă încă o rețea cuprinzătoare de mode­le de identificare, ale căror exemple se regăsesc în fiecare țară și în fiecare oraș: burghezii de la FC Bayern, de pildă, față de suporterii echipei 1860, cîndva popular-proletari; o constelație care se repetă și în Hamburg, între HSV și FC St. Pauli15, ca și în Frankfurt, între Eintracht Frankfurt și FSV16, ca să nu mai vorbim despre Kickers Offenbach. Cu ani în urmă, Gerhard Zwerenz17 mai era încă în stare să-i pună pe jucătorii din Offenbach să jure, la unul dintre ultimele derbiuri legendare între avînt și estetică, pe un fel de extatică a celui care nu e favorit: în acest derbi, ală­turi de echipa din Offenbach e și orașul proletarilor, contra domnilor spilcuiți ai prim-balerinei aristocrate Eintracht.18

Și mai evident stau lucrurile în țările sudice: cînd, întîia oară după cu­tremur, [echipa] Napoli a venit la Roma, orașul s-a umplut de la ora opt dimi­nea­ța cu treizeci de mii de napolitani, salutați frenetic de romani, ca suporteri ai celui de-al doilea mare oraș din azilul pentru săraci care este Sudul. „Roma și Napoli, o singură inimă“ stătea scris pe un afiș aclamat din toate părți­le, care a fost purtat în jurul terenului de joc; cele mai mari steaguri ale pătimașilor tifosi au fost duse, în ceremonii fastuoase, în grupurile su­porterilor adverși, iar la începutul jocului corurile „Roma-Roma“ din grupul napolitanilor alternau cu răsunătorul „Napoli“ al spectatorilor ro­mani. Rămășițe ale unei anumite solidarități social-geografice „de jos“. Milanezii, ca reprezentanți ai Nordului bogat, au avut parte, paisprezece zile mai tîrziu, de o respingere glacială.

 

2. Munca de jos o preiau muncitorii străini, „servitorii“: nașterea „Kaiserului“

Exemple, care s-ar putea înmulți la infinit, pînă la separatismul extrem: corsicanii din echipa FC Bastia au jucat în sezonul trecut în condiții de care ar fi rîs orice jucător profesionist de nivel mediu. Dar ei au fost cei care au cucerit cupa în Franța, în timp ce echipa pur bască a micuțului oraș San Sebastián cîștiga campionatul spaniol în fața Madridului și a Bar­celonei.19 Una dintre cele mai mari surprize din istoria fotbalului, victoria obți­nută cu aplomb incredibil de nord-coreeni asupra Italiei la Campionatul Mondial din Anglia, a fost justificată lapidar de învingători prin faptul că ei luptau, la urma urmei, pentru socialism. Niciun eveniment politic n-a indus în conștiințe atît de persistent separarea statală a RDG ca golul lui Sparwasser20 care a dus la acel 1:0 al RDG în fața echipei RFG, la Hamburg, în 1974.

Fotbalul se încarcă cu materii conflictuale dintre cele mai felurite; fascinația sa constă în valoarea sa „microcosmică“. Istoria postbelică a Germaniei se poate structura într-adevăr ca istorie a fotbalului. Întocmai cum Faß­binder poate face să contrasteze moartea Mariei Braun cu nebunia acelui 3:2 al triumfătorului „sîntem-iarăși-cineva“ din Berna anului 195421, simbol al miracolului economic care începea, înfrîngerea personală a unuia dintre micii promotori și victime ale acestui miracol de tip Lola22 își găseș­te corespondentul logic în eliminarea lui Juskowiak în Suedia în 1958.23

Probabil că Faßbinder, dacă ar continua să mai filmeze cîndva, în anii ’90, istoria RFG, ar garnisi un film despre epoca opoziției extraparlamentare24 și victoria echipei germane pe Wembley, în 29 aprilie 1972, cu înfrînge­rea cu 3:2 din meciul contra Austriei în Argentina, în „toamna germană“ care a urmat. Și pe bună dreptate. Uluitoarea apropiere dintre fotbal și starea socială de fapt se poate citi nu numai din rezultate, ci și din siste­mul de joc și din figurile proeminente.

Primul idol veritabil cultivat după război, Uwe Seeler25, avea toate carac­teristicile „suflecatului mînecilor“, iar lozinca sa favorită, „Mergi mereu înainte“, avea ceva din inconștiența muncii neostoite și a elanului de reconstrucție din acele timpuri. Figura opusă de mai tîrziu, Beckenbauer26, mic-burghezul care-a avansat rapid, estetic și elegant, întruchipa mesajul că murdăria a devenit ceva grosier, că timpul ruinelor a trecut: munca de jos o preiau acum muncitorii imigranți, ei sînt, în joc, „servitorii“. Naș­terea „Kaiserului“. O singură dată a fost grandios fotbalul german: cînd „Kaiserul“ i-a avut alături de el pe „rebelii balonului“: Overath, Breitner și, în primul rînd, Netzer27; o constelație a cărei combinație entuziastă se născuse din sistem și spirit scînteietor, din sentimentul propriei va­lori și din anarhia epocii-Apo, la fel cum modul de joc trist și șters ca­re-a urmat s-a născut din „epoca de plumb“ a celei de-a doua jumătăți a anilor șaptezeci.

Fotbalul invită la identificare, pentru că ajută la desfășurarea unor plu­ralități și particularități practic infinite și pentru că transformă cel mai de succes simbol al tuturor timpurilor în obiect al jocului său: bila.

Baschet, baseball, hochei, handbal, golf – toate acestea și alte genuri spor­tive utilizează și ele mingi. Dar niciuna din bilele lor nu a exercitat vreo­dată asupra oamenilor atîta forță magnetică de atracție ca mingea de fotbal. Iar motivul stă în picioare: nu există alt instrument care să fie atît de ușor și totodată atît de complicat de manevrat și care, în psihologia și forma sa, să prezinte proprietăți la fel de antropomorfe ca mingea de fot­bal. În comparație cu ea, mingea de handbal este atît de mică și dură, încît elasticitatea sa practic se pierde; ca structură rigidă, ea poate fi apuca­tă și pusă în mișcare numai cu palma și, pe lîngă asta, pierde orice dinami­că proprie atunci cînd este aruncată înspre poartă cu viteză de proiectil.

Piciorul, pe de altă parte, trebuie să trateze mingea cu toate cele patru părți ale sale și cu partea superioară a labei – spre deosebire de mînă, piciorul cu înaltă specializare are o forță de expresie aproape inepuiza­bilă. Mingea poate fi împinsă, călcată, atinsă cu ristul exterior, interceptată elastic și șutată; poate descrie frontal o linie dreaptă pînă în poartă, cu o precizie matematică, sau poate, după o lovitură laterală, să zboare în elipse miraculos de larg arcuite – despre Garrincha28 se spunea că, deși era un maestru al driblingului, n-avea nevoie să-și ocolească niciodată adversarul, pentru că traiectoria paselor sale arcuite depășea întotdea­una, în semicerc, adversarul. Or, pentru reușita acestei varietăți de expresie, mingea trebuie să se afle la o medie doar intuitiv perceptibilă între duritate și elasticitate, pe care fiecare jucător o probează ritual înainte de fluierul de începere. Primele contacte cu mingea sînt, realmente, un salut – cel care, înainte de fluierul de începere, n-a atins de cîteva ori min­gea și n-a făcut cîțiva pași cu ea, n-a jucat-o de cîteva ori pe picior, în­cepe jocul cu un handicap. Ca partener de dialog, mingea trebuie luată foarte în serios, pentru ca jocul să aibă efectul dorit, rezultat din acest dialog.

Mingea are viața ei proprie; ea nu se dăruiește decît celui care intră în jocul individualității ei și nu intră în conflict cu psihologia ei, ci i-o sesi­zează și o respectă. A da drumul turbulențelor unei mingi lovite cu efect, fără să pierzi deloc contactul cu ea, este una din operele de artă care nu le reușesc decît cîtorva dintre milioanele de fotbaliști; cei mai mari din­tre ei nu și-au aservit niciodată balonul, ci l-au utilizat mai de­gra­bă pasiv, și nu au domesticit cinetica proprie, ci au asimilat-o mișcării pro­prii a acestui obiect; cu efectul că, în mod inexplicabil, mingea pare li­pi­tă ca un magnet de piciorul jucătorului. Cea mai înaltă măiestrie a jocului de fotbal este întotdeauna și o mostră de viclenie a rațiunii: să pui na­tu­ra în serviciul omului, dar fără să-i încalci legile proprii de mișcare, tocmai prin perceperea, intensificarea și devierea lor.

Grija cu care sînt îngrijite și încercate mingile înainte de joc, scrupulozi­tatea cu care se li se verifică pielea, supapa, elasticitatea și presiunea interioară sînt mărturia unei relații inexplicabile cu mingea, un fetișism aproa­pe libidinos al obiec­tului: premisă a oricărei înzestrări fotbalistice ge­nuine. Din clipa cînd a început să creeze forme, omul a simbolizat maternitatea și universul prin sferă. Fără Timaios29 al lui Platon și Dialogul des­pre jocul cu mingea al lui Nicolaus Cusanus30, ar fi greu să explicăm de ce milioane de oameni aleargă după o bilă: bila reprezintă întotdeauna universul sau omul în formă ideală – iar materialitatea și dimensiunea mingii de fotbal provoacă, de o manieră mai convingătoare decît orice creație similară, comparația antropologică; cel mai bun fotbalist contemporan, Diego Maradona, descrie în orice caz relația sa cu mingea spu­nînd că îi este „ca o soție și mamă“.

 

3. Pentru cel mai bun jucător din lume, mingea de fotbal este „ca o soție și mamă“

Terenul de joc concentrează efectul teatral al fotbalului; nu prea mare, încît să mai poată fi perceput ca structură închisă, el e suficient de ex­tins pentru ca tot ceea ce se întîmplă aici să nu fie numai o confruntare de la om la om, ci să devină un joc de-a dreptul intelectual cu spațiul. Dacă spectatorii se arată uimiți de cîte ori în studioul sportiv al ZDF31 se desfășoară un dialog coerent cu fotbalistul zilei, știut fiind că fotbaliș­tii n-au prea multă minte, ei ignoră din principiu faptul că jocul de fotbal presupune o inteligență dincolo de capacitatea de exprimare verbală: o capacitate considerabilă de abstracție, de geometrie intuitivă. Să poți compara în fracțiuni de secundă mișcările adversarului cu cele ale coe­chi­pierilor și să expediezi mingea într-un punct în care unul dintre co­echipieri se va afla liber, după o alergare de cîteva secunde, este una dintre cele mai sclipitoare abilități de care este în stare gîndirea omenească a spațiului.

Nimic nu-i mai fascinant decît un contraatac „din fundul terenului“ – asalturi care opun defensivei adversarului nu robustețea atacatorului, ci rapidi­tatea și aptitudinea sa geometrică. Arta desenului unor astfel de atacuri – din care, în fotbalul german, numai Eintracht Frankfurt și Borussia M’gladbach și-au făcut odată principiul caracteristic de joc – are o frumusețe estetică în geometria lor abstractă: goana nebună cu care trebuie duse aceste atacuri, ca să cîștigi spațiu pentru desfășurarea unui astfel de tipar, unește capacitatea de reprezentare abstractă cu un maxim de efort fizic; arta, lupta și simțul spațiului se contopesc într-un comportament identic. Arta și viața sînt unite: fotbalul ca ultima operă de artă totală, o „plastică socială“ în variantă extatică. Dacă nu suprimarea alienării dintre cap și mînă, măcar a celei dintre cap și picior.

Pe cît de diferențiat se manifestă fotbalul, pe atît de simple sînt regulile sale. Poate fi jucat în orice loc, cu oricîți actori. În pofida prăpastiei reale dintre începători, jucătorii de nivel mediu și adevărații cunoscători, nicăieri altundeva transparența și simplitatea conceptului nu sînt atît de mari; nicăieri altundeva nu poate participa fiecare atît de direct și nu se poate autoevalua atît de nemijlocit ca aici; toate echipele de veterani mai visează și astăzi, la fiecare joc, că le va reuși odată o fază, un truc, cum nu s-a mai văzut. Fiecare echipă de cîrciumă visează să poată ține piept cîndva celei mai înalte ligi. Fiecare poate vorbi despre fotbal și fiecare crede că poate să scrie despre el.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu
 

Notele traducătorului:

1. În original, „Fußballknigge“. Cuvîntul „Knigge“ vine de la Adolph Freiherr Knigge, vlăstar al micii nobilimi germane din secolul al XVIII-lea, care a publicat o carte despre relațiile inter­umane (Über den Umgang mit Menschen), căreia i se spunea pe scurt „die Knigge“. În limba germană, „Knigge“ a ajuns sinonim cu „tratat de bune maniere“.

2. Norddeutscher Rundfunk, trust media german.

3. În limba engleză în text: pierdere de cunoștință, uitare de sine, dar și restricție a drepturilor de televizare a unui eveniment sportiv, în scopul creșterii vînzărilor de bilete.

4. Cha Bum-Kun, legendă a fotbalului sud-coreean, a jucat în Bundesliga. Spre sfîrșitul carie­rei de fotbalist, a fost accidentat grav la genunchi. Ewald Lienen, fotbalist german, accidentat grav la coapsă în 1981, în urma unui atac cu crampoanele în sus.

5. Pierre Littbarski, fotbalist german (n. 1960), celebru pentru driblingul său.

6. Peter Khron, președintele clubului Hamburger Sport Verein din 1973. Echipa de fotbal a clubului a purtat la început culorile alb și roșu, ale orașului, schimbate apoi cu alb-al­bastru.

7. Hamburger Sport Verein.

8. Manfred Kaltz (n.1953), fotbalist german cu 581 de meciuri jucate în Bundesliga.

9. FC Bayern München, cel mai aureolat club sportiv din Germania și unul dintre cele mai de succes cluburi din istoria fotbalului.

10. Neue Zeitung Berlin Ost.

11. Tageszeitung.

12. Karl Heinz Bohrer (n. 1932), director literar la Frankfurter Allgemeine Zeitung; Brede­kamp se referă aici la Imnurile mingii (Hymnen an den Ball), din 1978, de la Campionatul Mondial din Anglia, care trimit la Imnurile nopții (Hymnen an die Nacht) ale lui Novalis.

13. Frankfurter Allgemeine Zeitung.

14. Criză internațională din 1969, declanșată de conflictele ce au urmat celor două meciuri de fotbal dintre El Salvador și Honduras, de calificare pentru Cupa Mondială din Mexic, din 1970.

15. Club sportiv german din cartierul St. Pauli al orașului Hamburg, tradițional o zonă muncito­rească și de imigranți.

16. Frankfurter Sport Verein.

17. Scriitor și deputat german, născut în 1925.

18. Eintracht Frankfurt, club sportiv german, membru fondator al Bundesligăi, are drept em­ble­mă pajura imperială din sec. XIII.

19. Sporting Club de Bastia a cîștigat Cupa Franței în 1981. Real Sociedad, echipă din orașul basc San Sebastián, a cîștigat de două ori Primera Division, în 1981 și 1982.

20. Jürgen Sparwasser (n. 1948), fotbalist german din RDG, a marcat unicul gol al meciu­lui dintre RDG și RFG din grupele Campionatului Mondial din 1974.

21. Victoria echipei de fotbal a Germaniei la Campionatul Mondial de Fotbal din 1954 de la Berna, numită „minunea de la Berna“, a însemnat mai mult decît cîștigarea unui simplu trofeu sportiv: renașterea simbolică a națiunii germane.

22. Aluzie la Whatever Lola Wants Lola Gets, cîntec popular din comedia muzicală Damon Yankees, versiune modernă a legendei lui Faust.

23. În semifinala Cupei Mondiale din 1958, Suedia, echipa gazdă, a făcut cel mai bun meci al ei cînd, condusă cu 1:0 de Germania Occidentală, a reușit totuși să învingă cu 3:1, după ce Erich Juskowiak fusese eliminat din echipa germană, în minutul 59.

24. Außerparlamentarische Opposition (APO) a fost o mișcare de protest politic activă în Germania Occidentală în a doua jumătate a anilor șaizeci și la începutul anilor șaptezeci, constituind nucleul mișcării studențești germane.

25. Fotbalist german (n. 1936), a jucat la Hamburger SV.

26. Franz Anton Beckenbauer, supranumit „Kaiserul”, grație stilului său elegant de joc, modu­lui în care reușea să se impună pe terenul de joc și prenumelui său, Franz, care amintește de împăratul austriac, este considerat cel mai mare fotbalist german al tuturor timpurilor și unul dintre cei mai mari din istoria jocului.

27. Wolfgang Overath (n. 1943), Paul Breitner (n. 1951) și Günter Netzer (n. 1944), echi­pieri de legendă ai naționalei de fotbal a RFG.

28. Manuel Francisco do Santos, poreclit „Garrincha” (Păsărica) pentru că era scund (1,69 m), cîștigător al Cupei Mondiale în 1958 și 1962, a marcat 232 de goluri în 581 de meciuri pentru Botafogo. În unele regiuni din Brazilia, este considerat cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată această țară.

29. În dialogul lui Platon, demiurgul creează lumea sub forma geometrică a unui glob: sfera este forma perfectă, care le include în sine pe toate celelalte; lumea însăși capătă apoi o mișca­re circulară.

30. Dialogus de ludo globi („Dialog über das Kugelspiel“, 1463) al filosofului german Nikolaus von Cusa sau Nicolaus din Cusa (1401–1464).

31. Zweites Deutsches Fernsehen (Canalul Doi de Televiziune German), post public, cu se­diul în Mainz.