Numărul #32, 2009
+ (prezența fotbalului)

Fotbalul ca nucleu al sferei publice
Ovidiu Țichindeleanu

Ce e universal și care e microbul specific al fotbalului

Chiar și cel mai sărac om poate practica jocul cu mingea, fiindcă nu are nevoie de plase, arme, cai sau cîini de vînătoare, ci doar de minge, și încă una cît de mică. Jocul cu mingea nu interferează cu celelalte preocupări ale omului și nu îl face să le neglijeze. Ce poate fi mai bun decît un joc la care oricine, indiferent de statut sau carie­ră, poate participa?“ (Galenus, c. 180 d.H.)

Am ales acest citat din Galenus pentru deschidere, deși nu se referă la jocul modern de fotbal, fiindcă ne oferă posibilitatea unei perspective largi asupra universalității jocului cu mingea. Și în zilele noastre, fotbalul își justifică popularitatea în lumea întreagă, indiferent de specificul cultu­ral, prin faptul că e un sport ușor de practicat, care nu necesită decît o minge, indiferent cît de ieftină, și uneori nici măcar atîta. Există și o imagi­ne-simbol vehiculată în sprijinul acestei judecăți, cea a copiilor brazilieni care joacă desculți și aproape dezbrăcați fotbal pe plajă și care nici măcar nu ar exersa cu o minge, ci cu o portocală. Mai aproape de noi, „toată lu­mea“ a jucat fotbal cu creta pe coridoarele școlii. Fotbalul pare a fi una dintre puținele practici culturale universale ale umanității; ca atare, cuvîntul de ordine e „toată lumea se pricepe la fotbal“.

Universal“ e un cuvînt mare, însă aceasta nu trebuie să ne împiedice să înțelegem sensul său concret. Acesta e al doilea motiv pentru care am ales citatul din Galenus: contextul diferit în care scria acesta ne permi­te să observăm ceva din natura istorică, variabilă a universalității înseși, cadrul în care poate fi caracterizat ca atare fenomenul jocului cu mingea. Universaliile antice sînt diferite de cele ale lumii moderne. Grecii și romanii nu au jucat „fotbal“, care e un fenomen modern. Olimpiadele și jocurile capitoline nu sînt totuna cu Campionatul Mondial de Fotbal, iar cluburile mo­derne de fotbal nu sînt pur și simplu un fel de curia athletarum. Din vremea și lumea lui Galenus, poate că cele mai apropiate jocuri cu mingea de cele din zilele noastre – ori mai degrabă de jocurile colective de la bloc, din perioada comunistă – ar fi, din cîte știu, phaininda (un fel de „rațele și vînătorii“), ephedrismos (un fel de „castel“) și ourania (un fel de „răz­boi“/„țările“).

Așadar, pentru Galenus, jocul cu mingea era universal și bun în com­parație cu un alt sport popular și era legat de un scop anume: sănătatea. Ce­lălalt sport era lupta – iar Galenus e cunoscut pentru criticile sale la adresa antrenorilor de atleți, pe care îi acuza că distrug sănătatea elevi­lor lor. Medicul de curte al împăratului Marcus Aurelius era un fin cunoscă­tor al fenomenului, fiindcă își începuse prodigioasa carieră intelectuală... ca gladiator. Dacă ar fi să identificăm un sport-rege în lumea antică, acesta nu e o variantă a fotbalului, ci, fără îndoială, pankration, un fel de luptă totală, în care doar mușcăturile și scosul ochilor erau interzise.

Putem acum începe să înțelegem sensul mai precis al acestui cuvînt mare. Dacă stadionul olimpiadelor era un spațiu în formă de U, în care com­pe­tițiile aveau loc în fața templului, stadionul modern a interiorizat prezența zeilor și și-a închis porțile, devenind un O – templu autosuficient. Stadionul modern e forma de găzduire și organizare a jocului, în prelungirea instituțiilor specifice modului de constituire a puterii disciplinare: închisoarea, școala, spitalul, cazarma, fabrica. Fotbalul mo­dern aparține unei genealogii a formelor culturale ale globalizării ce au explodat în a doua jumătate a secolului XIX, cuprinzînd, printre altele, circu­rile coloniale itinerante, expozițiile universale și, firește, prima olimpiadă mo­dernă, Atena, 1896. Primul sezon al Football League din Anglia a avut loc în 1888–1889, dar în 1889 a avut loc și meciul dintre selecționatele ora­șelor Buenos Aires și Montevideo. Universalitatea fotbalului, cel mai important joc modern cu mingea, se măsoară prin capacitatea sa de au­topoiesis în raport cu marile limite ale vieții moderne: Capitalul și Sta­tul (Imperiul). Prin determinare negativă: oricît de sărac ai fi și din orice țară ai veni, fotbalul e posibil, e un mod de întîlnire și comunicare. Și pozitivă: fotbalul e una din acele slujbe excepționale în care salariul chiar e bogăție, și nu doar o imagine a bogăției (chiar dacă relația față de patron rămîne structural aceeași), iar sfera muncii e a priori mai largă decît gra­nițele statale. Spre deosebire de jocul lui Galenus cu mingea, fotbalul modern e universal fiindcă are propriile rațiuni de existență, e un feno­men autopoietic, care poate genera din interior principiile sale de va­loare, dar în același timp există în interiorul sistemelor dominan­te ale capitalismului și statalității. Astăzi, fotbalul e în primul rînd o industrie glo­bală, a cărei expansiune coincide cu turnura neoliberală a ca­pitalis­mului, respectiv cu corporatizarea fotbalului sub conducerea lui João Have­lange, președinte al FIFA între 1975 și 1998. În fenomenul glo­bal al fotba­lului, fotbaliștii și oamenii de fotbal sînt fără îndoială minoritari în raport cu lista oamenilor implicați. Sergio Cragnotti, fostul președinte al clubului roman Lazio, susținea în 2003 că fotbalul e marfa cea mai cerută la nivel global, avînd aproape trei miliarde de cumpărători – ca produs me­dia. Așadar: ca „universal“ al lumii moderne, fotba­lul tinde să ia forma unei totalități închise, autosuficiente, dar în același timp publice și supradeterminate. Ceea ce îi e specific fotbalului e crea­rea unei scene în care puterile intră în raport direct, dar sub formă de joc și spațiu al expresiei. Cu alte cuvinte, fotbalul e o formă a sferei publi­ce moderne, și anume un tip de spațiu public internațional, dar care ope­rează prin com­partimentare, adică prin demarcarea diferenței în interiorul unui ca­dru dat, prin generarea de haos și anomie în cantități rezonabile. Fotba­lul e lumea diferenței îmblînzite. Ca formă culturală, fotbalul continuă să existe însă dincolo de capital și stat; acestea din urmă, oricît de de­ter­minante, nu îi saturează existența și rațiunea de a fi. Și anu­me, în lumea modernă dominată de rațiunea instrumentalizată, fotbalul oferă o micro­lume în care șansa și pasiunea sînt valori pozitive și centrale.

În termenii lui Althusser, putem spune că industria fotbalului e un aparat ideologic în relativă autonomie sau ideologia ca realitate materială: nu în sensul unor forme de conștiință socială (gesellschaftliche Bewusstseinsformen) care ar reflecta baza economică, ci în cel de conduite, realități culturale și tipuri de subiectivare, un sistem de coduri și practici a căror rațiune suficientă e determinată de forme ale puterii – fie ea politică, econo­mică ori de alt tip. Ideologia nu e un program, o lume a ideilor suprapu­să lumii reale, „pragmatice“. Ideologia nu e doar o idee care se atașează unui corp și nu e doar un corp care se atașează altui corp, ci un sistem complex, situat istoric, material și imaterial totodată, un spa­țiu de interpelare și plasare a subiectului în anumite raporturi de pute­re. (Sînt necesare aceste precizări fiindcă anticomunismul postcomunist a instituțio­nalizat critica unui fetiș al ideologiei, operînd cu un concept rudimentar de ideologie, cel mai adesea redusă la platforma unui partid.) Printre exemplele preferate ale lui Althusser erau „ideile“ de natură feminină și comportament adecvat. Dar dacă ar fi să aleg – pentru mi­cro­biști – o inspirație din lumea „corpurilor pure“, aceasta ar fi Cordyceps unila­teralis. În ciclul de viață al acestei specii de fungi, corpul in­fectat devine parazitul însuși și, mai mult, încă în viață fiind, animalul parazi­tat își mo­difică obiceiurile, pentru a deveni, în moarte, gazda optimă a formei de viață ce i-a luat în stăpînire corpul. Doar atunci cînd fungul e gata de reproducere, furnica afectată decide să se cațere pe vîrful unei plante, unde își înfige bine mandibulele în tulpină, pentru a asi­gura, dincolo de moar­tea sa, optimul de temperatură, lumină, umi­di­tate și condiții de răspîndire sporilor parazitului său. Ori, cu un exemplu din lumea artei, precum Man Ray1, patrupedul din filmele experimentale ale lui William Wegman din 1973: cîinele e „ca un obiect“, forțat să facă anumite lucruri, forțat să „vorbească“, dar e și feri­cit. Funcțiile aparatului ideologic fluctuează, sînt moduri istorice și adese­ori intersectoriale ale puterii, însă aș identifica două constante majore care determină inflexiunea variabilelor: în primul rînd, ca sistem de com­partimentare a diferenței, fotbalul este un aparat de interpelare, eliberare, captură și reglementare a pasiunilor bărbătești (nu neapărat în ordinea asta); în al doilea rînd, un regim de închi­de­re a sferei publi­ce și, mai mult, un model de constituire a sfe­rei publice ca spațiu al în­chiderii. În cele ce urmează, voi examina aceste două di­mensiuni.

 

Pasiuni fotbalistice: idiotism, biopolitică și capital

Campionatul European e pentru mine ca o gigantică gaură neagră, care înghite totul. Cine vrea să exulte să o facă. Cine vrea să plîngă și să dea de pămînt cu steagul său să o facă. Cine vrea să se îmbete să o facă. Dacă nu vrea, să nu o facă. Cine vrea să se pișe pe teatrul național, pe monumentul primarului Lueger, prin parcuri și pe tot bulevardul Ringstrasse, să o facă. Cine nu vrea să nu o facă. Cine vrea să dea gol să o facă, poate însă să nu poată. Cine vrea să împie­dice un gol să o facă, poate însă să nu poată. Cine vrea să îi dea cuiva una în gură nu ar trebui să o facă, însă probabil că o va face oricum. Toată lumea să facă ceea ce vrea să facă, fiindcă oricum o vor face, că vrem noi sau nu.“ (Elfriede Jelinek, 2008)

 

Pasiunea fanilor sportivi poate fi tragicomică – o explozie infinită închisă într-un spațiu vizibil –, dar poate fi și copleșitor de banală – dependența rutinieră de numere și rezultate, cu mica palpitație ce acompaniază victo­ria sau înfrîngerea. Fie o izbucnire ce nu poate fi cuprinsă ori justificată prin cuvinte, fie un fel de orgasm mic-burghez, cuminte și manierat. Dar fotbalul modern nu e doar o pasiune individuală, ci un regim al pasiuni­lor colective, o imensă gaură neagră, după cum comenta Elfriede Jeli­nek, un aparat de interpelare care intersectează fluxurile altfel imprevizibile ale dorinței, îi potențează explozia și îi oferă în același timp un cadru în care să detoneze: cu cine ții, CFR sau „U“? Multiplele poluri de atracție ale realității sînt ordonate de industria fotbalului ca o nouă lim­bă ori, mai precis, o semiotică generalizată, cu simboluri, coduri ves­timentare, obiecte, refrene, practici și atitudini predefinite, bine diferen­țiate. Problema critică ori sarcina gîndirii este, în acest context, punerea în discuție a condițiilor de posibilitate ale acestui regim al pasiunilor și a determinantelor sale la cel mai înalt nivel de generalitate, care permite păstrarea specificității acestor coduri ori materialități culturale.

Fotbalul e în primul rînd un fenomen de frunte al consumismului, al pasiu­nii ca pasivitate. Dacă principiul autonomismului enunțat cîndva de André Gorz spunea: produ ceea ce consumi, fotbalul oferă satisfacția pură a dependenței: consumă tocmai ceea ce nu vei putea niciodată să produci. Fotbalul e un fenomen trăit de cei mai mulți suporteri prin intermediul ecranului și e un mod de conectare la distanță. Modul general al pasiunii fotbalistice e mai degrabă de ordinul ingerării, al replierii și al revenirii: din pasivitate și dependență, o conectare intensă.

Regimul afectelor fotbalistice e în mod riguros idiot, în sensul pe care Gilles Deleuze îl acorda, cu sinceră admirație și uimire în egală măsură, formulei idiotului, idiotismului, în felul în care acesta apare nu doar în via­ța de zi cu zi, dar și în filosofie, prin Descartes, în literatură, prin Dostoievski, în cinema, prin Kurosawa.2 Nu e un secret faptul că fotbalul e unul dintre domeniile vieții moderne în care importanța și imbecilitatea fac casă comună, însă prin idiotism mă refer la cu totul altceva. E vorba de tipul de subiect care e prins permanent între urgențe, captat de evenimente majore la tot pasul, atras de lucruri pe care trebuie să le facă și, cu toate astea, în toiul acestui flux continuu persistă fulgurant o Urgență chiar mai mare și, după ea, frenezia de a reveni, indiferent de ce se întîmplă între timp, la obiectul pasiunii, chiar dacă pasiunea nici măcar nu e identificată ca atare. Încă o dată, din citatul cîștigătoarei Premiului Nobel pentru literatură: „Cine vrea să îi dea cuiva una în gură nu ar trebui să o facă, însă probabil că o va face oricum. Toată lumea să facă ceea ce vrea să facă, fiindcă oricum o vor face, că vrem noi sau nu“. Iată un exemplu simplu dat de Deleuze: momentul A: mă duc la crîșmă; momentul B: nu mă duc, trebuie să stau să lucrez; momentul A’: totuși mă duc la crîșmă. – Mai aproape, putem susține că în mod analog a funcționat „comunismul“ pentru elitele anticomuniste postcomuniste: A: în trecut ne-a lovit comunismul; B: acum nu mai sîntem în comunism, avem altceva de făcut neapărat; C: dar totuși sîntem încă în comunism. Iată teza mea: pasiunea pentru fotbal normalizează sau, mai precis, naturali­zează idiotismul afectiv în corpul social, ori, altfel spus, reglementează experiența colectivă a pasiunilor sub forma idiotismului. Secretul fotbalului nu e crea­­rea „escapismului“ ca realitate culturală, eva­ziunea pentru cîteva mo­men­te din viața reală. Ca să parafrazez formula lui Freud, poate că fot­balul e doar un joc, dar pasiunea e cît se poate de reală. Secretul fot­ba­lului e conectarea, nu deconectarea, iar calea regală prin care se ma­terializează această sinteză disjunctivă e sistemul media al transmisiunilor în direct.

Fotbalul conectează înainte de a avea sens, iar loialitatea (față de club) nu e decît antrenamentul disciplinar al îmblînzirii diferenței într-un cadru dat. Siegfried Kracauer observa, către sfîrșitul anilor ’20, modul în care numele de companii date cluburilor sportive aveau puterea magică de a-i face pe muncitori să iasă din propria piele și să se identifice cu o entitate externă: „Am cîștigat!“ Cluburile de sport, spunea Kracauer, sînt „ca niște avanposturi menite să cucerească teritoriul încă vacant al sufletului salariaților“. Timpul liber, sîmbăta și duminica, ba mai nou și seri­le săptămînii sînt dedicate pasiunii sportive, care e mai urgentă decît orice idee sau principiu, cum ar fi lupta sindicală.

Stadionul de fotbal este, așadar, un aparat de captură și dresaj al afectivi­tății colective, în particular al afectivității masculine, pe teren și în afara lui, dar și un mod de eliberare în cadru determinat a unei pasiuni sălbatice, aparent eliberate de normele vieții moderne. Într-un text memorabil, Peter Sloterdijk observa dezlănțuirea tragicomică a pasiunilor în fotbal:

Trebuie doar să ne întrebăm: în ce context sîntem martorii celor mai furtunoase exhibări ale voluptății ce pot fi înregistrate la ființe umane? Pantomimele orgasmice ale vedetelor noastre porno sînt doar comedii anoste în comparație cu orgasmele golgheterilor care ocupă toate reportajele despre marile campionate de fotbal. Este suficient să observăm cu seriozitate gesturile eroilor de pe gazon care au tras cu suc­ces la poartă, ca să înțelegem că aici erup forme sălbatice de satisfacții extatice pentru care cu greu găsim un echivalent în toată gama gesturilor proprii civilizației.

Privind fenomenul dintr-o altă perspectivă, aceste eruperi se mani­festă printr-o obscenitate de-a dreptul sacrală – și nu doar la bărbații meri­dionali, care după un șut norocos se prăbușesc la pămînt, își fac cruce și lăcrimează pentru a mulțumi, cu ochii dați peste cap, vreunei puteri mărețe pentru harul artileristic: acestea sînt rugăciu­nile de sîmbăta ale ome­nirii moderne, urlate la unison de milioane de spectatori în fața ecra­nelor și pe stadioane. Rugăciuni spontane ale preistoriei conservate, față de care ritualurile monoteiste de du­minică par artificiale“.3

Dar care ar putea fi acele dimensiuni „sacre“ ale dorinței, pe cît de contradictorii cu lumea modernă, pe atît de familiare în fotbal? În primul rînd, cea mai evidentă e legată de violență și război: fotbalul codează într-o formă modernă, pe o scenă, dorința de a-l bate pe celălalt, organizînd reprezentații periodice, la scară grandioasă, în care se luptă rivali de moarte. După cum au arătat Deleuze și Guattari, subconștientul nu fantasmează doar despre mama și tata, ci și despre univers, lume, națiune, rasă etc., iar ilustrarea cea mai elocventă a acestui delir de semne și simboluri sînt spectacolele de deschidere ale marilor campionate sportive. Spectacolul Cupei Mondiale înseși oferă, nici mai mult, nici mai puțin, decît posibilitatea de a cuprinde lumea întreagă într-o reprezentare, care e mai mult decît o plăsmuire a imaginației, dar e indubitabil și o fantezie despre ultimul imperiu al umanității, triumful final al Unului asupra Multiplului. În acest sens, fotbalul este într-adevăr o continuare a războiului cu alte mijloace. Jucătorii sînt soldați, antrenorii comandanți de oști, iar spectatorii populația civilă mobilizată sub formă de armată. Fotbalul înscenează însă o luptă din care – în mod ideal – sîngele este eliminat; este o cosmetizare a războiului. Eduardo Galeano, care dorise în co­pilă­rie să fie fotbalist, a fost primul care a făcut legătura dintre fotbal, teatru și război; desigur, tot el a scris despre acapararea fotbalului de lumea capitalului și corporațiile multinaționale, criticînd intelectualii de stînga care resping din motive ideologice jocul și atracția sa pentru masele largi. Dar în fotbal, violenței nu i se permite să se ridice la gradul ei maxim de gene­ralitate, nu devine scop în sine ori război. Orice violență care apare ca violență e pedepsită. Precum în statul modern și în capitalismul global, în fotbal violența nu dispare, dimpotrivă, e un motor al fenomenului, dar e calificată, abilitată, îndrituită, prin regulamente și rațiuni exteri­oare. De aceea, dincolo de toate condamnările moralizatoare post factum, ultima lovitură de cap a lui Zidane a fost un act sublim, o mică înțepătu­ră de via­ță reală care a suspendat pentru o clipă toată arhitectura industriei moderne a fotbalului.

În al doilea rînd, fotbalul e o practică homoerotică acceptată de so­cietatea heteronormativă, în care pasiunii îi este permis să circule, ba chiar să ex­plodeze de la bărbat la bărbat. Și aici întîlnim același mecanism al sintezei disjunctive: pe cît sînt de opresiv-heteronormative societățile oc­cidentale, pe atît de bogate sînt terenurile în bărbați îmbrăcați sumar care se sărută, se mîngîie, se îmbrățișează, se dezbracă și mai tare, bărbați care aduc la vizibilitate domeniul altfel tabu al lacrimilor și al altor fluide corporale (scuipat, vomă, muci), dau frîu liber urletelor, gesturilor dezar­ti­culate, privirilor emoționate și diverselor cuvinte referitoare la fluide corporale și orificii. În tribune, alți bărbați care plîng, rîd, scuipă, mănîncă, beau, se îmbrățișează, se ating, cîntă, urlă, dau rostire altor cuvinte despre fluide, organe și orificii, își declară reciproc pasiuni pe viață și pe moarte, se lasă penetrați de curentul tuturor fluxurilor care se întîmplă prin preaj­mă: jocul de pe teren, o bere, huiduirea suporterilor rivali, semințe, o re­lua­re pe tabelă, un suvenir, o urinare, colegul din clasa a patra, patru rîn­duri mai jos. Spectatorii se constituie pe sine ca un fel de recipien­t-ro­tativă al negativelor și pozitivelor, al urii și iubirii pentru același obiect al pasiunii. Acesta din urmă e un obiect de neatins altfel decît cu privirea, ca imagine, ca idee-imagine – un mod în care dorința homoerotică e permisă în ordinea heteronormativă.

Despre pasiunea homoerotică dintre fani și regimul de atingere a corpurilor de același sex nu se vorbește. De aceea, între suporteri și fotbaliști, și în directă relație cu pasiunea „preistorică“ dezlănțuită, există cu necesitate industria modernă a mărfurilor fotbalistice, cu templele sa­le de simboluri materializate în obiect, efigii ale eroilor morți sau dis­pă­ruți, suvenire ale campaniilor trecute și mai ales industria media a fotbalului, cu înregistrări și rapoarte ale momentului sacru ce tocmai s-a dus, cu fețe încremenite de idoli, cu stop-cadre prețioase și reluări ce aduc la vizibilitate expresii unice ale feței, contorsionări extreme ale membrelor, corpuri suspendate parcă în imponderabilitate. Imagini dintr-o lume aflată dincolo de posibilitățile (vizuale) ale omului obișnuit. Iată re­flecțiile lui Gianluigi Buffon despre raportul cu dublura sa: „Am această idee că, deși viața omului e compusă din mii și mii de clipe și zile, poate fi redusă la una singură. Astfel că imaginea mea unică din media e tocmai despre momentele în care încerc să opresc mingea. Sînt, toate, stop-cadre ale unor decizii instantanee. În cele din urmă, e o colecție de imagini în care eu apar mereu în aer – zburînd. Îmi place faptul că toa­tă viața mea e înregistrată ca un parcurs ce are loc în aer. Mă uimeș­te că pot privi o imagine a mea tocmai din momentul în care încerc să prind min­gea. Eu prind mingea, iar media încearcă să îmi prindă imagi­nea; dife­rența e că ei mă bombardează cu camerele lor, în timp ce eu am o singură șansă. Ei mă vor captura întotdeauna; eu pot oricînd să ra­tez. Mai tîrziu, aceeași clipă e transmisă din unghiuri diferite, la viteze diferite: cu încetinitorul, stop-cadru, înapoi și înainte. Discursul susține imaginea; ei vorbesc despre cariera mea, despre greșelile și virtuțile mele, despre toate statisticile mișcărilor mele, cîte mingi am oprit în viața mea, cîte am scăpat“.4 Imaginile din acțiune au o istorie care se împletește cu cea a fotografiei, de la fotografiile coloniale, adeseori pozate, care încearcă să reprezinte subiectul făcînd ceva „specific cultural“, și cronofo­tografii­le lui Jules Marey și Edward Muybridge, la action shots-urile ce îl prind pe Buffon. Ceea ce încearcă acestea să reprezinte este, nici mai mult, nici mai puțin, decît „adevărul științific“, adică o reprezentare a adevă­rului mai profundă decît verbul și mai precisă decît percepția umană. În realitate, fotografiile extraordinare din acțiune reprezintă însă puterea, așa cum bine a înțeles Buffon, însăși puterea exterioară de captură a su­biectului.

Pe lîngă regimul imaginilor, industria media a sportului excelează în sta­tis­tici, produce serii peste serii de numere magice care dețin Adevărul-de-Dincolo-de-cele-Văzute și care subordonează discursul vorbit, după cum din nou observa în mod subtil Buffon, unui anumit regim al numărului, asociat cu cel al imaginii. Prin gura vorbitoare a comenta­torilor umani, imaginile și numerele comunică între ele. Desigur, aso­cierea dintre sport și numere nu e nouă: cronicarii zilei au raportat peste 1800 de victorii glorioase ale lui Nero, în diverse competiții, în timpul simbolicei sale vizite imperiale în Grecia anului 67. Rolul statisticii mo­derne, pe lîngă legitimarea unei preocupări atît de gratuite precum jocul, e cel de a institui un spațiu-timp cuantificat și calificat ce reușește să înca­dreze în norme familiare, controlate, regimul altfel imprevizibil, sălba­tic, a-normal, fără-de-lege, nelegat de cuvinte ori semnificații, al acțiunii corporale, al coprezenței corpurilor și pasiunilor. Numărul și imaginea fac posibil un mod al atașamentului care nu trebuie să aibă sens – ceea ce înseamnă că fotbalul nu se oprește în semnificații, ci le produce necontenit.

Pentru a exista, toate aceste mecanisme au nevoie de pasiune vie și creează un regim de vizibilitate/captură/utilizare a energiei spectatorilor, un aparat de interpelare frenetică în toiul tuturor fluxurilor și urgențelor din jur. De aceea, industria fotbalului modern e parte integrantă din guvernamentalitatea biopolitică, în care puterea nu operează prin excluderea și eliminarea părții blestemate, ci prin diseminarea unei doze controlate a virusului în corpul social, favorizînd distrugerea în cantități rezona­bile: nu prin impunerea unor idei anume, ci prin ordonarea productivă, dinainte de semnificație, a materialităților eterogene ale discursului, ima­ginii și numărului. (Fotbalul servește astfel ca bun exemplu pentru ilustrarea faptului că biopolitica nu înlocuiește istorial disciplinaritatea – așa au inferat, din cauza lui Deleuze, mulți cititori ai lui Foucault și Agamben –, ci o complexifică, adică o conservă, o adaptează și o integrează în­tr-un alt sistem complex.) În acest sistem media, idiotismul pasiunii ga­ran­tează atașamentul pentru rațiuni exterioare, captura benevolă. Astfel se obțin, printre jucători, suporteri de fotbal și jurnaliști sportivi care nu vor să audă decît de Fotbal pur, cei mai dîrji apărători ai unor externalități ca Manierele, Bărbăția, Disciplina, Loialitatea, Cultura, Statul etc... Din nou, în cuvintele lui Kracauer: „pe terenurile de sport se dă o bătălie fantomatică pentru sufletele maselor. Cu atît mai aprigă, cu cît miza sînt visurile“.5

Din această perspectivă, cea mai mare greșeală a gîndirii critice ar fi tocmai coagularea consensului critic în teza că fotbalul creează realitatea artificială a unui regim evaziv al dorinței, o insulă de adăpost temporar, a pasiunii în stare pură, o fărîmă comercializată de fericire în oceanul amar al unei vieți precare și supranormativizate. Însuși actul acestei judecăți este de fapt escapist. Din contră, prin idiotizarea afectelor bărbătești, fotbalul capturează tocmai realitatea dorinței, adică puterea dorinței de a scoate un subiect din țîțîni, de a-l expulza mereu în afara propriei iden­tități, inclusiv sexuale, puterea dorinței de a inunda sau cel puțin de a in­tra în relație cu Realul, de a renegocia permanent limitele dintre eu și celălalt, dintre eu și realitate. Industria modernă a fotbalului reușește operațiunea improbabilă, de-a dreptul magică, de a conecta, ba chiar a alipi natura diferențializantă, transgresivă, contestatară, revoluționară a dorinței de conformism, clișeu și etichetă, izbutind să dezlănțuie pa­siu­­nea și să o lege în același timp de cele mai conservatoare, normative, șablonate și încremenite esențe, identități și imagini. De fetișuri și ideologeme. La mijloc de drum, unind aceste două forțe opuse, sînt sta­dioanele cluburilor și aparatul media al fotbalului modern. Se poate spune că industria fotbalului e un imens bordel, care permite întîlnirea ilicită a pasiunii a-moderne cu puterea modernă – un alt sector în care capita­lul reușește să stoarcă profit bănesc din propriile sale limite. Spi­noza, un inamic sistematic al idiotismului cartezian, ar fi admirat proba­bil, cu ui­mire, posibilitățile dumnezeiești ale acestui regim al întîlnirii care e fotbalul modern. Fotbalul – moartea utopiilor?

 

Fotbalul ca discurs

Fotbalul e o dezbatere. Nu există gîndire unică în fotbal.“

(Vicente del Bosque, 2009)

 

Nu există fotbal modern fără comentariu. Fotbalul nu e doar un sport, ci apare într-un univers discursiv al istoriilor, geografiilor, evenimentelor, complementat de imagini și statistici. Ca produs media, fotbalul e o fabri­că de discurs și imagini care își dă un aport semnificativ la transformarea limbii și la stabilirea unor repere de sens, geografice, istorice și cultura­le. În plus, fotbalul e o mașină a timpului, iar ritmul competițiilor fotba­lis­tice e mai intens decît cel al inițiativelor legislative ori al evenimentelor politice și cu mult mai intens decît ritmul evenimentelor culturale, asi­gurîndu-i astfel o prezență constantă în sfera publică.

La două decenii de la Revoluția din 1989, fotbalul a devenit o parte im­portantă a sferei publice locale. Primul cotidian de sport a fost ProSport, apărut la 2 iulie 1997, așadar în perioada schimbării raporturilor de pute­re în industria culturală locală în favoarea sectorului audiovizual, în special a televiziunii.6 Acompaniind afirmarea televiziunii, „nișa“ presei și a jurnalismului sportiv din România și-a asigurat o poziție de frunte în industria culturală postcomunistă, depășind uneori în audiență presa „serioasă“ de știri, iar anumiți jurnaliști sportivi și persoane implicate în fotbal au făcut trecerea înspre sferele guvernamentale ale puterii.7 Pe piața românească de presă scrisă, două publicații cotidiene domină zona fotbalului: Gazeta sporturilor și ProSport, avînd tiraje care rivalizează cu cele mai puternice cotidiene.8 În televiziune, știrile din sport s-au detașat, de altfel, de știrile generaliste ale canalului Pro TV, devenind un capitol separat. Au apărut o multitudine de canale de televiziune de fotbal, iar competiția pentru drepturile de transmisie a principalelor competiții fotbalistice poate schimba soarta unui canal tradițional.

Așadar, discursul jurnalismului de fotbal se află la intersecția a două direcții normative: presa intelectuală și tabloidele. Genealogic, discursul jurnalis­mului sportiv e o specie dependentă de genurile dominante ale industriei culturale și de un anumit raport între televiziune și presa scrisă.

Între gazetarii sportivi și intelectualii de săptămînal e o relație dialectică: primii sînt conștienți că activează pe piața discursului, în care prestigiul e deja distribuit ierarhic purtătorilor de discurs „serios“, iar ceilalți sînt bu­curoși că diviziunea le oferă un prilej favorabil de comparație, per­mițînd diferențieri calitative în interiorul sferei publice închise. Distincția verticală dintre presa de „calitate“ și presa de „nișă“, respectiv dintre săptămînale culturale și cotidiene generaliste, pe de o parte, și tabloide, ziare de sport, hobby și publicații utilitare, de cealaltă parte, precum și împăr­ți­rea ierarhică a sferei publice între cultura de elită și cultura de masă cores­pund filosofiei elitei intelectuale anticomuniste. Tocmai „nișele“ sînt însă cele care in­te­rio­rizează cel mai intensiv astfel de idei generaliste, adese­ori în mod necritic. Comentariul sportiv e simptomatic în acest sens, alu­necînd adesea în judecăți politice, geoculturale, de filosofia culturii și a istoriei, ba chiar și de teoria muzicii. În aceste cazuri, e mai multă ideolo­gie în textul unui editorialist sportiv decît în platforma-program a vreunui partid. Relația de parteneriat dialectic între jurnaliștii sportivi și intelectuali nu e însă fără probleme: dacă disidenții anticomuniști au bene­ficiat dintru început de capital simbolic, iar unii au reușit să îl transforme în capital financiar, instituțional și/sau politic, industria fotbalului permite conversia complementară, a capitalului financiar în capital simbolic: cu mi­crofonul întins la gura patronului. Cu alte cuvinte, fotbalul, ca industrie me­dia, deschide o ușă care aduce în sfera publică personaje al căror rang de elită s-a constituit pe criteriile pure ale capitalului. Mai mult, res­pectînd genealogia sa culturală, presa sportivă e de fapt o integrare a me­diului televiziunii în publicistică. Desigur, distincțiile ierarhice între presă de calitate/presă de nișă, cultură de elită/cultură de masă, cultură/subcultură sînt la fel de arbitrare ca și cele create de puterea capitalului financiar; în joc e balanța a diferite relații de putere în interiorul sferei publice. Capi­ta­lis­mul nu produce în mod natural cei mai capabili lideri de opinie și nu e ordinea naturală a vieții sociale, care nu e segmentată ca rafturile de la hipermarket, ci e caracterizată tocmai de intersecții și zone ale copre­­zenței. La fel, industria culturală nu e o „societate deschisă“, ci o adu­na­re ierarhizată a unor forțe de producție discursivă, comunități con­­fi­­den­țiale care sînt supuse unor multiple raporturi de putere și care joacă rolul „sferei publice“.

Discursul jurnalismului sportiv aparține, în formă și conținut, oralității televiziunii și genului scris al tabloidelor. Ziarele de sport și emisiunile televizate sînt în primul rînd un spațiu al bîrfei pentru bărbați și secundar un discurs despre sport. Trecerea Gazetei sporturilor la format și sub­stanță de tabloid a fost susținută din motive de „modernizare“; în mod fre­cvent, tabloidele Bild, The Sun și Daily Mail au fost și sînt invocate ca modele de prestigiu în paginile ziarelor sportive, cu singur argument tirajul aces­tora, puterea de vînzare. Pe fondul eurocentrismului și al capitalocentrismului (ideologeme naturalizate de intelectuali), mediile sportive trag, așadar, concluzia logică și normalizează confuzia dintre cantitate și ca­litate.

Modul de producție al discursului din jurnalismul sportiv e un aparat de alienare. Între sursă, procesul de producție și produsul gazetăresc intervine o întreagă mașinărie de modulat realitatea. Raporturile dintre subiect, imagine și text sînt importate și copiate de publicațiile ro­mânești după cele ale tabloidelor occidentale. Din disperarea de a crea subiecte, de a produce un număr de subiecte pe zi pentru a satis­face ritmul frenetic al industriei culturale, discursul abandonează realitatea, operînd cu zvonuri, variante, posibilități, ficțiuni. O propoziție simplă e scoasă din context și devine paragraf, iar pentru a o ilustra este aleasă din arhivă o imagine convenabilă, indiferent de contextul original în care a fost realizată. Gazeta de sport nu produce discurs pornind de la un fapt real, iar evenimentul însuși nu e suficient: zvonul și mai apoi infirmarea sa produc în mod eficient realitatea culturală a încă două știri. Avem de face, de altfel, cu o permanentă inflație a nivelului meta ori a si­mu­lacrelor: realitatea culturală a unui zvon produs de o altă publicație, străină sau locală, se transformă în sursă reală pentru încă un subiect. Zvonurile produse de diferite grupuri de interese sînt bine-venite, fiindcă mai produc un subiect. Falsa atribuire e regulă în presa sportivă (ca în tabloide), în fiecare zi fiind publicate enunțuri de tipul NUME: „de­clarație“, care nu îi aparțin în mod riguros autorului. Modul generalizat de realizare a emisiunilor și știrilor sportive e interviul lipsit de substanță, în care intervievatorul pare a fi mulțumit să nu aibă absolut nimic de zis: „X a zis că Alpha e Beta. [microfon băgat în față] Cum comentați?“ Dialogul devine astfel un monolog al puterii. Realitatea unui singur interviu e apoi spartă în fragmente, ce sînt apoi vîndute separat: un singur interviu produce o multitudine de subiecte. De la o vreme, nimeni nu mai știe cine ce a zis, și nici nu mai contează.

Pentru a compensa această alienare a formei de expresie, o permanentă alunecare a semnificantului, gazetarii sportivi înșiși trebuie să funcțione­ze ca repere stabile ale autorității și adesea se prezintă pe sine ca figuri patriarhale, al căror discurs e punctat de cele mai fixe repere ale reali­tății: clișeele etnice și identitare. „Panzerul german“, „precizia elvețiană“, „tehnica latină“ vin să califice la grămadă subiecți, dar cînd e vorba de in­­divizi din categorii sensibile – în special persoane de culoare sau romi –, judecata generală e brusc suspendată. În general, jurnaliștii sportivi ma­­nifestă oroare față de corectitudinea politică, însă realitatea e că discur­sul jurnalismului sportiv rămîne un vehicul al naționalismului xenofob și al rasismului instituționalizat. Nu în ultimul rînd, în ciuda naționalismului (adoptat în caz de victorie), discursul gazetăriei sportive e unul dintre mediile principale ale colonizării intime, în primul rînd prin crearea unui arsenal de clișee negative ce sînt invocate în caz de înfrîngeri și care îndeplinesc astfel funcția de castrare a bărbatului local (vezi cazul Steaua-Middlesbrough). Discursul bărbătesc strident e înmuiat de obediența generală față de cei puternici și de judecățile predominante despre natura inferioară a bărbaților locali. În fine – și legat de aceasta –, mulțumită in­dustriei media fotbalistice, putem înțelege care e sensul termenului „ci­vilizație“ în postcomunism: disciplină ori, mai precis, docilitate și su­pu­nere în fața forțelor de represiune. Cînd un comentator sportiv ad­mi­ră „civilizația“ spectatorilor occidentali, el admiră docilitatea în fața jandarmilor înarmați. Adeziunea la cluburi e și ea o modalitate de disciplinare, de a răspunde benevol la interpelări. Fotbalul e un aparat ideologic în re­lativă autonomie, însă determinat în ultimă instanță de forța directă a aparatelor de represiune.

 

Biopolitica sacrului

Zeul norocului își linge buzele de fiecare dată cînd e obligat să înghi­tă otravă.“

(Eduardo Galeano)

 

Așadar, fotbalul, în forma sa modernă, ca atîtea alte fenomene cultura­le ale modernității europene – precum limba națională, învățămîntul obli­gatoriu de stat, închisoarea etc. –, este o creație foarte recentă, de la sfîrșitul secolului XIX. Regulile jocului modern au fost stabilite, de altfel, în mediul școlar-universitar din jurul Londrei. Ca profesiune, fotbalul are în comun cu învățămîntul public două lucruri esențiale: producția de su­biectivități într-un ritm accelerat, transgenerațional, și modul de funcțio­nare publică, așadar producția unei sfere publice, a unei agora raportate la comunitate – fie ea fabrică, oraș, cartier, națiune, continent sau lume.

Învățămîntul modern al statului-națiune, de la școala primară, liceu și pînă la universitate, este un motor de condensare a istoriei, o uzină de producție a unui număr fantastic de generații în interiorul unei singure vieți. Educatorii și profesorii sînt cei care poartă această povară, fiind adesea măcinați de fluxul incredibil de rapid de generații care intră pentru scur­tă vreme în unica lor viață și pleacă mai departe. În învățămînt, succe­siu­nea ireală, magică a generațiilor, pe fondul secular al educației, e compensată prin ridicarea unor figuri mitice – Eminescu, Ștefan cel Mare... În fotbal, situația e mai dramatică, fiindcă durata universului de referință e mult mai scurtă. Un jucător ca Raúl, la 32 de ani, a fost „cîndva“ coleg de echipă cu mitica generație a lui Zidane, Ronaldo, Figo, iar astăzi e par­te din noua generație mitică Benzema, C. Ronaldo, Kaka. La 35 de ani, un jucător e dinozaur, iar noile staruri mondiale, care ne fac să ne lingem buzele, au puțin peste 20 de ani. Semnificativ pentru istoria cultura­lă a postcomunismului, încep să apară în prim-plan jucători de fotbal născuți după 1989, pentru care cîștigarea de către Steaua a Cupei Campionilor în 1986 aparține unei epoci din istoria cu adevărat mitică. Dar adevărata povară o poartă fanii de fotbal, spectatorii, care înghit și asi­milează trecerea unor noi generații la fiecare patru ani, iar pentru cei de­votați unui singur club chiar mai des, și pentru care idolii și miturile apar și dispar cu o repeziciune dincolo de orice control omenesc. La o durată medie de viață de 50 de ani, unii numără istoria în 41 de ge­ne­rații de la Iisus; pînă în prezent au fost aleși 44 de președinți ai SUA. Ritmul cu mult mai acce­lerat al Cupei Mondiale, cupelor europene și campio­natelor naționale, al tuturor campionatelor sportive, proiectează povara scurtării iremediabile a duratei simbolice de viață asupra publi­cului însuși. La o primă vedere, ar părea că nu e nimic nou în asta: unul dintre campionii le­gendari de pankration contemporani cu Galenus, Marcus Aurelius Asklepia­des, a avut o viață sportivă de șase ani (începînd din 181 d.H.), timp în care a cîștigat aproximativ 40 de competiții. Dife­ren­ța e constituită însă de formele moderne congenere industriei fotbalului. În acest sens, mai mult decît noile romane importante, teorii fundamentale ori revoluții științifice, fotbalul se autoafirmă, împreună cu industria muzicii, a filmelor și a gad­geturilor tehnologice, ca însuși nu­cleul sferei publice, iar cu efectele acestei mutații epistemice abia înce­pem să ne obișnuim.

 

UOU 11

Stadionul modern a închis, așadar, potcoava stadionului antic, creînd o lume în lume, o sferă publică închisă, în jurul unui joc cu mingea ale cărui reguli de bază sînt bătute în piatră. Strada nu e însă atît de ascultătoare și are puterea de a îndoi orice idoli și orice reguli, inclusiv cele ale pieței, ba chiar și pe cele ale geometriei. Din păcate, meciul planificat în 2005 între Internazionale Milano și o selecționată a indigenilor Zapatista, bărbați și femei, cu Subcomandante Marcos pe post de antrenor și dele­gat al relațiilor intergalactice, nu și-a găsit încă locul comun, dincolo de în­țelegerea de principiu. Dar între blocuri, pe spațiul deschis pe care altădată jucam fotbal, în ciuda nucului din mijlocul terenului, a apărut între timp un corp de garaje de beton. Copiii nu au încetat însă să joace, mai înghesuiți, doar că porțile au devenit chiar ușile de tablă ale celor mai îndepărtate garaje, care trosnesc la fiecare gol, spre disperarea proprie­tarilor. Ca întotdeauna, sistemul de joc nu e 4­–4–2, ci fie 1–1–1–1–1–1–1–1–1–1–1, fie 11. Terenul a redevenit U, iar în locul Olimpului, martorii tăcuți sînt mașinile și blocurile care adăpostesc noi vise.

 

 

Note:

1. Wegman își numise cîinele „Man Ray“.

2. Vezi Gilles Deleuze, Cinéma 1: L’Image-Mouvement, Paris, Ed. de Minuit, 1983, cap. 11.3.

3. Peter Sloterdijk, „Emisari ai violenței. Despre metafizica filmelor de acțiune. Cu privire la Terminator 2 de James Cameron“, Balkon #9, iarna 2001, traducere de Ovidiu Țichindeleanu și Konrad Petrovszky, p. 52.

4. Mariana Castillo Deball și Gianluigi Buffon, „Chance, Intelligence, and Humor: An Interview with Gianluigi Buffon“, Cabinet, #19, 2005, pp. 99–101.

5. Siegfried Kracauer, Die Angestellten. Aus dem neuesten Deutschland (1930), Frankfurt/Main, Suhrkamp, 2002, p. 75 sq.

6. Konrad Petrovszky și Ovidiu Țichindeleanu, „Sensuri ale Revoluției Române între capital, politică și tehnologie media“, in Revoluția Română televizată. Contribuții la istoria culturală a medii­lor, Cluj, Idea Design & Print, 2009, pp. 39–40.

7. Între 2004 și 2009, unul dintre promotorii neoconservatorismului în România, Traian Ungu­reanu, a făcut trecerea de la jurnalist sportiv la parlamentar european. Fostul ministru de externe Adrian Cioroianu a avut, de asemenea, o rubrică într-o gazetă de fotbal.

8. Iată statistica vînzărilor totale, pe perioada aprilie–iunie 2009, ale primelor trei publicații cu apariție zilnică, din categoria tabloide, cotidiene și ziare de fotbal. Tabloide: Click 222.300, Libertatea 192.372, Cancan 81.465. Cotidiene: Adevărul 109.230, Jurnalul național 73.828, România liberă 47.113. Fotbal: Gazeta sporturilor 66.445, Pro Sport 43.800. Cf. Biroul Român de Audit al Tirajelor, www.brat.ro, referință online accesată în 10.09.2009.