Numărul #36-37, 2011
arhivă

Rivalul absent. Arta radicală într-un vid politic
Brian Holmes

A fost vreo avangardă fără industriaşi luminaţi? Mai poate fi şocată bur­ghezia în secolul douăzeci şi unu? Are cineva urechi de auzit ce spun activiştii? Sau privatizarea cunoaşterii a distrus chiar şi spaţiul comun în care au sens cuvintele?

Povestea noastră începe cu scena arhetipală a mediilor tactice: momentul în care cei doi Yes Men ajung, deghizaţi, la prima lor prelegere pseu­docorporatistă.1 Se aşteptau să provoace şoc, tumult, scandal, pumni şi proiectile aruncate din public pentru a opri discursurile lor deliran­te, concepute ca parodii malthusiene sucite ale discursului neoliberal contemporan. Cînd colo, toată lumea zîmbeşte, le strînge mîinile, discu­tă punctele mai delicate (am putea într-adevăr să rezolvăm proble­mele noastre de productivitate convingîndu-i pe italieni să renunţe la sexul de după-amiază?) şi le cere, politicos, cartea de vizită. Publicul nici măcar nu realizase că era vorba de o critică. De fapt, ce nu a avut loc în ultimii zece ani de dezbatere tot mai intensă pe tema expansiunii globale a neoliberalismului e tocmai admiterea, oricît de slabă, din partea clasei corporatiste, că ceva ar putea fi greşit. Este ca şi cum ceea ce numim „mustrare de conştiinţă“ – acel moment fantomatic, în care miza vieţii sau a morţii altcuiva îţi afectează sensibilitatea – ar fi dispărut din minţile celor care conduc dezvoltarea industrială a lumii.

Ca să-nţelegem consecinţele „privatizării cunoaşterii“, va trebui să discutăm condiţiile în care astfel de cuvinte ajung la urechi sau condiţiile tehnologice în care circulă expresia umană. Simultan, va trebui să analizăm controlul discursului me­diatizat. Iar în cele din urmă vom lua în considerare mijloacele, mediile şi motivele de intervenţie. Dar haideţi, mai întîi, să vedem cum este să vorbeşti cînd nu e nimeni în încăpere – sau ce-ar putea să însemne comunicarea în absenţa unei conştiinţe.

Schelete în costum

Imaginaţi-vă unul dintre cele mai banale locuri de pe pămînt. Se numeşte Centrul de Conferinţe Millenium din Londra, Anglia. Un domn pe nume „Erastus Hamm“2 va ţine o prelegere PowerPoint, din partea Dow Chemical Corporation, pe tema gestionării riscurilor. Nimeni nu realizează că slabul actor este Andy Bichlbaum, unul dintre cei doi Yes Men, că site-ul web „Etica Dow“, consultat de organizatorii conferinţei, este un fals şi că vorbitorul nu face altceva decît să prezin­te o condamnare ironică a principiilor care stau la baza unor corporaţii ca Dow. Din nefericire, ascultăto­rii nu vor reali­za aceasta nici la sfîrşitul discursului, fapt pe care Yes Men îl prezintă cu măiestrie în înregistrarea video a evenimentului.3

Hamm explică faptul că Dow e pe cale să lanseze Riscul Acceptabil: primul şi cel dintîi calculator de risc din lume complet automatizat. RA va ajuta corporaţiile să decidă unde să-şi plaseze cele mai periculoase operaţii industriale, cele care ar putea deveni riscante. „Va fi proiectul X încă un schelet din dulap, ceva ce compania voastră va ajunge să regrete, sau va fi un schelet de aur?“ Hamm discută despre Agent Orange4, otrava Dow vîndută pentru uzul militar al Statelor Unite în Vietnam, pretinzînd că, pînă şi în anii 1970, calculatorul RA ar fi prezis o balanţă pozitivă, cel puţin pentru corporaţie. Dă apoi un alt exemplu: vînzarea de tehnologie IBM către Germania în al Doilea Război Mondial în scopul identifi­cării anumitor rase – şi o svastică clipeşte pe ecran lîngă logoul IBM. Categoric un schelet din dulap, dar, debordează Hamm de entuziasm în faţa publicului: unul de aur!

Aplicat la vremurile de azi, aparatul RA al lui Dow ar putea calcula evaluarea riscurilor legate de marile dezastre industriale, arătînd limpede modul în care anumite vieţi din anumite regiuni ale lumii valorează mult mai mult decît alte vieţi din alte regiuni. Exemplul tacit care stă la baza întregii lucrări a duoului Yes Men pe Dow Chemical este dezastrul din 1984 de la Uzina Chimică Union Carbide din Bhopal, India, care a ucis aproximativ 20.000 de oameni. Corporaţia a plătit o despăgubire minimă şi a lăsat în urmă peste o sută de mii de răniţi, precum şi o poluare cumplită, care continuă să provoace decese. În 2001, Union Carbide a fost achiziţionată de Dow, care refuză în continuare să-şi asume orice răspundere.

Optimista prezentare se încheie cu un dans al scheletelor scînteietoare pe ecran, urmat de foc, scîntei şi un nor de fum în încăpere, dezvelind scheletul de aur Gilda, de sub o mantie purpurie. În chi­cotelile publicului, oamenii de afaceri, bărbaţi şi femei, sînt încurajaţi să urce pe scenă, să ia o carte de vizită şi un breloc RA şi să se fotografieze lîngă Gilda, în timp ce imaginile cu mulţimea, uneori tremurate, filma­te dintr-o cameră instalată în ochelarii de tocilar ai lui Erastus Hamm, îţi amintesc că acest eveniment suprarealist este, de fapt, cinéma verité. Dar partea uluitoare vine abia după aceea, în dialogurile candi­de ale oamenilor de afaceri veritabili cu falsul reprezentant Dow.

„Consultant Simplex: Din cîte am înţeles eu, evaluatorul dumneavoastră de risc va socoti care este impactul uman raportat la cantitatea de bani pe care o poţi face din asta (zîmbet larg). Oricum aţi face-o, o să cos­te ceva vieţi, aşa-i? Dar o să faceţi ceva bani dintr-asta! E acceptabil! Nu-i aşa?

Hamm: Păi da, asta-i exact ce-am spus. Nu vi s-a părut, hm...?

Simplex: De fapt, mi s-a părut chiar reconfortant!“

Noutăţi foarte bune de la inconştientul corporativ: dispreţul pentru vieţile omeneşti e reconfortant! La urma urmei, vieţile alea nici nu costă mult, nu-i aşa? Cel puţin nu şi dacă alegi locul potrivit unde să le pierzi...

Cred că trebuie să ne întrebăm ce dovedeşte în realitate calculatorul Riscului Acceptabil celor care urmăresc înregistrarea video făcută de Yes Men. Poate dovedeşte că oferirea celor mai extreme scenarii nu mai întîmpină niciun risc, cîtă vreme ea vine cu un breloc aurit? Sau că deceniile de lăcomie neoliberală au eliminat chiar şi cel mai slab risc de conştiinţă în rîndurile conducerii corporaţiilor? Să fie un zombi la vo­lan în epoca guvernării corporatiste? Şi dacă da, atunci încotro se-ndreaptă, de fapt, puterea colosa­lă a capitalismului contemporan?

Consiliind prinţul

Intră în scenă un personaj neobişnuit: Bernard Stiegler, filosof francez cu înclinaţii de stînga, dar care crede în industrie, are vise despre tehnologie şi vrea să fie consilierul prinţului. E-ngrijorat de colapsul „economiei libidinale“ din ziua de azi şi crede că Europa ar trebui să dezvolte un nou model industrial. Are şi nostalgia etatismului generalului de Gaulle, îi displac toţi purtătorii de tenişi şi prezintă toate semnele unui conservatorism cultural. Una dintre cărţile sale recente (dar publică trei-patru cărţi pe an) îi este dedicată lui Laurence Parisot, preşedintele Uniunii Patronilor Francezi: un cruciat al corporaţiilor căruia îi propune să „salveze capitalismul“ prin „revrăjirea lumii“.5 Ideile lui Stiegler sînt incitante, dar şi ciudat de naive; pragmatice, şi totuşi bizar de delirante. Să le urmărim mai îndeaproape.

Prima sa mişcare este stabilirea unei echivalenţe între tehnologiile capitalismului cognitiv şi ceea ce Foucault numeşte „scrierea sinelui“. Aşa cum grecii antici îşi formau vieţile interioare cu ajutorul reperelor scrise în jurnalele lor intime (hypomnemata), asociate unor reflecţii şi citate formative, la fel şi noi, postmodernii, ne modelăm propriile noastre subiectivităţi prin utilizarea computerelor, a camerelor video, a mp3-playerelor şi a internetului. Medierea realizată de tehnicile lingvistice externalizate este fundamentală pentru procesul de individuaţie. Problema este că aceste „teh­nologii ale minţii“ – sau „tehnologii ale relaţiei“, în termenii lui Jeremy Rifkin – iau acum forma unor dispozitive în reţea, care conectează fiecare existenţă singulară la industrii masive de servicii, ce operează la nivel global. După cum spune Stiegler, „capitalismul serviciilor transformă toate segmentele existenţei umane în ţinte ale unui control permanent şi sistematic al atenţiei şi comportamentului – în ţinte ale statisticilor, formalizărilor, raţionalizărilor, investiţiilor şi comerciali­zării“. Sau, în maniera mai puţin abstractă a lui Rifkin: „Sarcina companiei este cea de a crea comunităţi în scopul stabi­lirii unor relaţii comerciale pe termen lung şi de a optimiza valoarea pe viaţă [lifetime value] a fiecărui client“.6

Aşadar, nu proprietatea intelectuală este cea vizată în mod fundamental de transformarea în marfă. Mai degrabă, comercia­lizarea cogniţiei înseşi devine o cantitate calculabilă („valoare pe viaţă“), ce va fi canalizată în tipare relaţionale conform necesităţilor unor corporaţii gigantice. Noi sîntem cei care facem serviciul. În viziunea lui Stiegler, această „proletarizare“ a unor întregi populaţii distruge dorinţa sublimată, lăsînd oamenii pradă instinctelor agresive gregare ale „populismului industrial“. Parada unor politicieni belicoşi la televiziunile lui Berlusconi sau Murdoch ne dă o idee despre ce vrea el să spună. Televiziunea este mediul clasic al populismului industrial. Întrebarea este dacă tehnologiile internetu­lui nu vor face altceva decît să confirme efectele distructive ale televiziunii sau dacă acestea pot fi transformate.

Stiegler introduce termenul „gramatizare“ pentru a conceptualiza modul în care dezvoltarea civilizatoare formează gîndu­rile şi acţiunile indivizilor prin medierea tehnologiei. E vorba de procesul prin care fluxul existenţial al gîndirii şi acţiunii umane este analizat în segmente distincte, iar apoi reprodus în forme abstracte sau „grame“ – exemplul cel mai evident fiind scrierea limbajului. Într-adevăr, toate varietăţile de hypomnemata sau memorie externalizată pot fi conside­ra­te gramatizări tehnice, pentru determinarea unor tipare ale modului în care oamenii gîndesc, vorbesc şi acţionează. Această structuralizare a comportamentului este nesfîrşită, operînd prin diverse coduri şi medii; manifestările ei re­cen­te includ analiza unor gesturi umane cunoscute ca taylorizare7 (baza ştiinţifică a liniei de asamblare fordiste). Repetiţia silită a unor secvenţe specifice de acţiune blochează individuaţia sau posibilitatea existenţială a indivizilor de a deveni ei înşişi. Programarea TV, care impune o modulaţie identică a gîndirii şi afectează milioane de telespectatori în acelaşi timp, reprezintă o culme a repetiţiei silite. Observaţii similare pot fi făcute cu privire la programe de computer ca Windows, care impun aceleaşi rutine milioanelor de utilizatori. Dar relaţia cu trasarea unor tipare gramaticale nu este în mod necesar una a dictatului pur. Această ambiguitate a „gramelor“ e decisivă.

Folosind imagini istorice surprinzătoare, Stiegler sugerează că scrierea hieroglifică egipteană antică „permitea controlul asupra inundaţiilor, controlul fluxului şi stocurilor de mărfuri şi controlul asupra muncii sclavilor, prin intermediul scri­bilor specializaţi în protejarea puterii regale sau faraonice“. Ulterior însă, „aceste hypomnemata, care fuseseră secole de-a rîndul în serviciul unei puteri regale tot mai rigide […], au devenit, în Grecia antică, principiul unui nou proces de individuaţie, adică al unei noi relaţii între psihic şi colectiv: cetăţeanul a devenit un nou principiu dinamic, prin care grecii au transformat rapid întregul bazin mediteranean“. Scrierea, reinterpretată în formă alfabetică de fenicieni şi de greci, a devenit nu doar un vector al autorităţii, ci şi un instrument al autoguvernării. Cu toate acestea, tocmai această transformare dă naştere problemelor fundamentale ale democraţiei, exact aşa cum apar în Phaedros al lui Platon: „Scrisul este un pharmakon, un remediu prin care procesul de individuaţie îşi poartă singur de grijă şi luptă împotriva otrăvii care ameninţă să-l distrugă, în nucleul propriului său dinamism. Dar este şi o otravă care permite sofiştilor să manipu­leze opinia publică, adică să distrugă dinamismul şi să-l transforme într-o forţă diabolică, ce ruinează simbolicul: o pute­re de disociere care duce la pierderea individuaţiei“.

Stiegler subliniază nevoia de a considera cu atenţie rolul tehnologiilor mentale în procesul individuaţiei psihice şi sociale. El împrumută de la epistemologul Gilbert Simondon ideea că fiecare sistem tehnologic se transformă treptat în timp, devenind din ce în ce mai distinct ca sistem, prin diferenţierea progresivă a tuturor mecanismelor sale interdependen­te. El împrumută şi ideea corelată, că fiecare cale singulară de individuaţie umană (procesul care îi permite unei persoane să spună „eu“) este inextricabil legată de o cale mai largă a individuaţiei colective (procesul care ne permite să spunem „noi“). Individuaţia fiecărui „eu“ este înscrisă în cea a lui „noi“ de la bun început; dar numai diferenţierea celor două este cea care permite ambelor procese să continue. Iar această diferenţiere este multiplă: fiecare „eu“ se împleteşte cu diferiţi „noi“, care se desfăşoară la scări diferite (familie, oraş, regiune, naţiune, grup lingvistic etc.). Stiegler susţine că adaugă ideii lui Simondon observaţia că dublul proces de individuaţie psihosocială este inseparabil de procesul in­dividuaţiei tehnologice, în măsura în care primul este dependent de tipurile specifice de memorie externalizată făcute posibile de cel din urmă. Cu alte cuvinte: eu devin cel care sînt eu şi noi devenim cei care sîntem noi, în limitele posibilităţilor oferite de evoluţia concomitentă a aparatelor de înregistrare la care eu/noi avem acces. Iar acest interval de posibilităţi tehnologice, în continuă şi specifică schimbare, poate servi atît la continuarea procesului de dublă individuaţie, cît şi la distrugerea lui.

În această nouă lumină, dezvoltarea industrială a internetului pare a fi un potenţial principiu dinamic pentru scrierea teh­nologică, ce oferă o şansă istorică de depăşire a efectelor abrutizante ale televiziunii. Stiegler ilustrează aceste efecte citîndu-l pe Patrick Le Lay, director executiv al celui mai de succes canal comercial francez (TF1), cel care a lansat într-o sesiune de strategie corporativă faimoasa declaraţie că ceea ce are el de vînzare pentru firma Coca Cola este „timp disponibil de creier uman“, pentru reclamele lor. Le Lay este exemplul clasic de manager cultural fără un dram de conştiinţă. Dar un instinct prădător similar, la o scară mult mai mare, se află şi în spatele capitalismului serviciilor, în stil american (şi este surprinzător că Stiegler nu prelungeşte comparaţia cu Kenneth Lay, fost director executiv la Enron, cel care se îndeletnicea cu cea mai extremă sofistică financiară din toată Noua Economie8). Internetul ca „sistem mnemotehnic global“ este ameninţat el însuşi de populismul industrial, ale cărui consecinţe masiv nefaste le vedem peste tot în jurul nostru – mai cu seamă în încălzirea globală creată de economia fordistă, ale cărei efecte nu au mai putut fi negate din momentul în care Statele Unite şi Marea Britanie au lansat Războiul din Irak, pentru hegemonia petrolului.

Răspunsul trebuie imaginat la scară continentală, drept cel mai mic rival posibil al globalizării anglo-americane. Numai la scară europeană ne-am putea imagina o spirală ascendentă efectivă, de emulaţie reciprocă, în care singularităţile se provoacă una pe alta în căutarea unei lumi mai bune, aflate dincolo de orizontul fiecăreia. Gîndirea lui Stiegler culmi­nează cu imaginarea unei rivalităţi continentale, care este concluzia necesară a oricăror reflecţii cuprinzătoare despre tehnopolitică. Provocarea este să faci ca idealurile tale de schimbare să devină o realitate palpabilă. Dar tocmai această concluzie determină apelul disperat către elita economică franceză, pe care Stiegler crede că ar putea-o convinge de necesitatea de a declanşa un răspuns european la capitalismul cognitiv realmente existent.

Atingem aici nucleul însuşi al dilemei, pentru că apelul la o elită economică franco-europeană este în acelaşi timp total logic şi profund nerealist. Cine ar putea să creadă că hoţii corporativi strînşi în jurul lui Patrick Le Lay se vor uni acum ca să salveze capitalismul de propria sa autodistrugere? Dar, în aceeaşi ordine de idei, cine crede cu adevărat că aface­riştii care se întîlnesc la Davos în fiecare an vor să salveze planeta de schimbarea climei? Sau că noul „capitalism verde“ este măcar pe departe atît de verde pe cît este de capitalist? Dar poate c-ar fi mai bine să-ntrebăm dacă apelul minuţios elaborat al lui Stiegler către elita corporaţiilor nu este, cumva, doar o ficţiune euristică subtilă, care incită cititorii să-şi imagineze toate schimbările practice necesare pentru a transforma baza tehnologică a ceea ce este, în ultimă instanţă, un sistem cultural. Textul său de politică pragmatică devine atunci un fragment de sofistică filosofică delirantă, un adevă­rat pharmakon, al cărui obiectiv real este formarea opiniei publice. De această manieră, ne provoacă să realizăm faptul-cheie că schimbarea epocală ar putea veni dinspre oricare dintre cele două capete al sistemului tehno-cultural. Căci aşa cum producţia industrială a unei aparaturi mnemonice mai bune ar stimula un nivel mai înalt de cultură participati­vă, aceasta din urmă, la rîndul ei, ar crea o cerere mai mare de maşinării de autoguvernare, mai complicate şi mai utile. Şi dacă luăm în considerare performanţele de pînă acum ale elitelor noastre capitaliste, atunci cererea culturală pare un punct de pornire mult mai probabil decît oferta industrială.

Deci, în loc să-l urmăm mai departe pe filosof – fie în încercările lui de-a consilia prinţul corporatist, fie în ideile sale dubioase despre sublimare9 –, s-o luăm mai bine pe calea deschisă de ficţiunea sa euristică şi s-o urmăm, de-a lungul unor direcţii culturale radical diferite, pînă cînd vom găsi adevăratele forţe motrice ale unei utilizări critice şi emancipatoare a mnemotehnicii. Mă refer la producţia de software liber, la utilizările ei într-o reţea cu mult mai vastă şi istoric profundă, de schimb într-o economie a darului, şi, mai presus de toate, la recenta intensificare a intervenţionismului media, care include remarcabilele acţiuni ale unor grupuri ca Yes Men, fără a se limita însă la acestea. Aici vom întîlni din nou forme de rivalitate şi chestiuni de conştiinţă – toate amestecate într-o otravă care este şi leac.

Scrisori şi destinaţii

Există un loc evident în care trebuie să căutăm transformări pozitive ale tehnologiei de reţea: în codul informatic non-proprietar, scris prin cooperare, care ajunge pe monitoarele celor mai mulţi oameni sub forma sistemului de opera­re Linux (ca în cazul celui care v-a adus această carte). Dar Linux se bifurcă în nu mai puţin de 300 de „distribuţii“ diferite, de la Debian la Red Hat via Slackware şi Ubuntu, toate fiind construite din acelaşi nucleu de bază. Linux şi diversele lui „asezonări“ sînt în aceeaşi relaţie ca langue şi parole, categoriile lui Saussure. Relaţia dintre individ şi societate, în conti­nuă schimbare, mediată de tehnologie, este vie aici: proiectul colectiv al creaţiei de software liber deschide înconti­nuu noi posibilităţi din acelaşi orizont împărtăşit, diferenţiind căi singulare în timp ce consolidează distincţia fundamentală a unui sistem tehnologic noncomercializat.

Interpretările obişnuite vorbesc despre „economia darului high-tech“, în care fiecare contribuţie la oala comună se traduce în multiplicarea bogăţiilor pentru fiecare. Dar cineva mai apropiat de ideile antropologului Marcel Mauss ar putea concepe anumite „daruri“ ca fiind încărcate de antagonisme, concepute în realitate pentru a strivi un adversar cu abundenţa lor copleşitoare. Cînd Napster – extrem de popularul serviciu de schimb de muzică – a fost închis în urma atacurilor juridice ale caselor de discuri, programatorii de software liber au lansat imediat formate noi de schimb peer-to-peer10, fără vreo administraţie centrală. Lăsaţi să-nflorească miile de liste de cîntece, spuneau ei, oferindu-şi invenţiile gratuit publicului. Casele de discuri au început să se prăbuşească – iar Hollywoodul s-a clătinat cînd au apărut şi filmele video în regim p2p. De ce o reacţie atît de concertată din partea comunităţii de hackeri? În spatele dreptului de autor pentru cîntece pîndeau toate subtilităţile vechiului duşman al software-ului liber: proprietatea privată.

Capturînd însuşi mecanismul utilizat pentru securizarea deţinerii în exclusivitate a proprietăţii intelectuale, Richard Stallman a creat Licenţa Publică Generală (General Public License). Acest contract reformulat de drepturi [copyright] garantează că orice cod informatic scris în cooperare va rămîne deschis pentru viitoare modificări realizate de alţi programatori, pentru alte scopuri. Otrava dreptului de autor este transformată în propriul ei remediu. Stallman însuşi face o observaţie interesantă despre această istorie: „În 1984 sau 1985, Don Hopkins (un coleg plin de imaginaţie) mi-a trimis o scrisoare. Pe plic scrisese cîteva zicale amuzante, inclusiv aceasta: Copyleft – toate drepturile răsturnate [Copyleft – all rights reversed]. Am folosit cuvîntul copyleft ca să numesc conceptul de distribuţie pe care îl elaboram în acea perioadă“.11

Puţini oameni ştiu faptul că termenul-cheie al celei mai emancipatoare tehnologii din ziua de azi a venit, de fapt, cu poş­ta. Poate şi mai puţini sînt cei care realizează că termenul „copyleft“ a fost inventat independent de artistul Ray Johnson, fondator al Şcolii de Corespondenţă New York[New York Correspondance School].12 Dar un lucru este evident, dacă ne referim la istoria artei: Mail Art, arta prin poştă, a furnizat matricea din care aveau să răsară utilizările radicale ale in­ternetului. Reţeaua poştală internaţională a fost creuzetul cultural pentru ceea ce pare a fi astăzi esenţa însăşi a radica­lismului social, ceea ce filosoful Christoph Spehr numeşte „cooperare liberă“.13 Practicile participative ale creativităţii di­ferenţialiste pun o marcă de neşters pe scrisorile activismului contemporan, care încă mai ajung la destinaţiile lor din lumea tehnopoliticii.

Robert Filliou a inventat numele de „reţea eternă“ pentru a descrie circuitul artei prin poştă din anii 1960. În 1992, Vittore Baroni a schiţat o diagramă prevestitoare, pe care istoria a confirmat-o. În centrul unui arbore de cuvinte se află un trunchi vertical pe care putem citi cuvîntul conexiuni [networking]. Din vîrf se ramifică posibilităţile tehnice: mica tipografie, copiator, poştă, telefon, fax, casete, video. Printre toate celelalte, computerul nu-i decît încă o posibilitate în plus, din care germinează deja frunzele e-mailului, legătura virtuală, arta interactivă.14 Schimburile în reţea, de la egal la egal, erau o realitate încă înaintea internetului, aşa cum îl ştim azi.

În intervalul dintre Filliou şi Baroni apare un interviu cu Ray Johnson, publicat în 1982 în Lotta Poetica (Verona, Italia), cu o prefaţă de Henry Martin, care oferă poate cea mai bună impresie despre preistoria internetului: „Pentru mine, Şcoala de Corespondenţă a lui Ray Johnson pare pur şi simplu o încercare de a stabili cît mai multe relaţii umane semni­ficative cu cît mai mulţi indivizi posibili […] relaţii în care se împărtăşesc cu adevărat experienţe adevărate şi în care ceea ce face ca o experienţă să fie adevărată este participarea sa la o energie libidinală secretă. Iar relaţiile atît de preţuite de artist sînt ceea ce încearcă el să transmită celorlalţi. Îndemnul clasic al unui mesaj poştal al lui Ray Johnson este: «te rog trimite-l lui…»“15 Arta prin poştă este un sistem de adresare pentru multiplicarea dorinţei. Sau, aşa cum scria William Wilson: „Ray Johnson este un coregraf cu maniere blînde, care pune oamenii în mişcare“.16 Contactul printr-o reţea de puncte îndepărtate a ajuns să facă parte din ceea ce Ulises Carrión numeşte trecerea de la „lumile personale“ la „stra­­tegiile culturale“.17 Aceste mişcări strategice au fost iniţial limitate la cîteva sute, apoi la cîteva mii de artişti care făceau schimb de dorinţe singulare. Dar pe măsură ce timpul a trecut şi tehnologiile s-au ramificat, plăcuta conştiinţă a existenţei unor egali a fost dublată de scrisori ce veneau de tot mai departe, aducînd acea afectare a conştiinţei care străpunge oglinda narcisistă. Creşterea internetului a fost secondată, într-o cheie minoră, de transformări politice. Hackeri in­spiraţi de Strigarea lotului 49 al lui Thomas Pinchon au schimbat sistemul poştal într-un flux de informaţie subterană în timp real. Iar ştiri din Sudul planetei, aduse de noile funcţionalităţi ale e-mailului, le-au reamintit locuitorilor din Nord ceea ce fac, de fapt, banii lor. Şi anume: sărăcirea unor regiuni întregi care se bazează pe exportul unui singur produs şi plata silită a creditelor administrate de FMI. După primele Zile Mondiale ale Acţiunii din 1998, „strategiile cultu­rale“ au ajuns să însemne arta de a mobiliza zeci de mii, apoi sute de mii de oameni. Protestele conectate din Seattle, Geno­va şi Cancún, Forumurile Sociale Mondiale şi marşurile antirăzboi din 15 februarie 2003 apar, retrospectiv, ca puncte de cotitură. Dar asta doar pentru că nu putem prevedea răspunsurile la dezastrele care încă ne aşteaptă. Priva­tizarea universală mai poate fi înfruntată şi astăzi de contagiunea dorinţelor contrare. Totul depinde de scopul în care utilizăm tehnologia – şi cu cine.

B – B prim

Filosoful Christoph Spehr rezumă toate acestea într-un film care încalcă orice dispoziţie a drepturilor de autor [copyright]. On Blood and Wings: A Study in the Dark Side of Cooperation [Despre sînge şi aripi: un studiu despre partea întunecată a cooperării] este o contribuţie la avangarda teoriei anarhomarxiste, un decupaj din arhive de filme de duzină cu vampiri.18 Filmul porneşte de la clasicii expresionismului din anii ’30, apoi trece la filme video ilare din anii ’90, subtitrate cu ideile contemporane ale lui Spehr despre cooperarea liberă. În acest film, Principele Întunericului este consilierul tău.

Primul lucru pe care îl înţelegi este obsesia monetară, un elan lipsit de sens. Ascultaţi-i logica în vocea fantomatică a na­ratorului Tony Conrad, cu tonuri de bas profund pe fundal sîngeros: „Singurul lucru pe care trebuie să-l ştii, ca să în­ţe­legi capitalismul, e cum stă treaba cu sîngele. Vampirul nu poate acţiona fără sînge. Şi el nu-l păstrează, nu se hrăneşte din el ca să se sature vreodată […] E mai degrabă ca o maşină alimentată cu sînge. Iar sîngele pe care îl ia îl face doar să caute sînge nou. Ca în formula lui Marx din Capitalul: B duce la B prim.19 Dacă înţelegi asta, viaţa îţi va deveni mult mai bună în capitalism“.

Spehr ne conduce prin depravarea unei civilizaţii şi prin spectacolele ei, arătîndu-ne cum toată lumea din societăţile dez­voltate – din academii, sectoare tehnologice sau chiar activism – ajunge, treptat, pradă colţilor. Sîntem liniuţa de unire dintre B şi B prim. Avangarda unui nou sistem productiv aduce însă, odată cu promisiunile sale, şi otrava sa, cel pu­ţin cînd păstrează contactul cu trecutul, care dă sensul viitor. Următorul lucru pe care îl înţelegi este la ce-i bun acest nou sistem productiv: „Tehnologia devine din ce în ce mai importantă în lupta împotriva capitalismului: conexiunea în reţea, comunicaţiile, internetul, noi forme de organizare. Dar nucleul acţiunii – lupta socială – rămîne baza, care nu poate fi înlocuită de niciuna dintre acestea.“

Filmul care-ncepea cu Principele Întunericului se încheie cu un răsărit de soare în Mexic şi cu o reflecţie asupra felului în care solidaritatea contribuie, ca forţă de îngrădire, la controlul avangardelor, care sînt, în mod necesar, infectate: „Cei pe care-i expunem unor arii puternic contaminate – ca parlamentele, consiliile de administraţie, orice forme de conducere şi reprezentare – sînt întotdeauna în pericol şi sînt ei înşişi un pericol.“ Deci, în vreme ce nordicul care vrea să fie erou porneşte la o nouă luptă, camaradul din Sud îi spune că el se va „ruga… ruga pentru leacul bun“. Iar lecţia despre pharmakon revine, cînd auzim vocea fantomatică repetînd: „rugă… rugă pentru leacul cel bun“.

Mediile tactice revin aici cu putere. Christoph Spehr a produs o viziune de jos în sus a unor transformări pe care Bernard Stiegler nu şi le poate imagina decît de sus în jos. Scopul este să declanşeze o confruntare cu rivalul absent. Dar mijloacele nu pot fi decît o alchimie complexă a emancipării, în care motivele artistice şi tehnologia avansată se întîlnesc cu pute­rile mobilizatoare ale dorinţei.

Astăzi Yes Men produc un film împreună cu Arte şi o fundaţie britanică. Industriaştii încă nu au simţit colţii conştiinţei, dar poate că măcar cîţiva birocraţi culturali au început cel puţin să vadă lucrul avangardelor şi să răspundă la apeluri mai profunde la solidaritate. O notă a filmului lui Spehr spune că e conceput numai pentru educaţie politică: „Orice proiectare a filmului în afara acestui context poate fi o violare a legilor dreptului de autor“. Cu alte cuvinte, vă rugăm să înfruntaţi spaţiile guvernate de legi ale capitalismului contemporan pe propriul dumneavoastră risc – riscul că riva­lul absent s-ar putea să asculte, că ar putea chiar să cheme poliţia.

Activismul de orice fel, chiar simbolic, este din ce în ce mai mult un risc. Dar e timpul să redeschidem spaţiul în care cuvintele pot ajunge la urechi. În epoca războiului global şi a încălzirii globale, ce pericol mai prezintă muşcătura legii? În noiembrie 2008, Yes Men şi prietenii au scos 1,2 milioane de exemplare din New York Times, aidoma cu cel real, dar cuprinzînd un program popular, serios şi coerent, pentru schimbarea conţinutului ştirilor. Măcar atît putem face şi noi, ceilalţi: să aducem puţină educaţie în domeniile infectate ale instituţiilor publice.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Ovidiu Ţichindeleanu

Note:

  1. ‑Brian Holmes se referă la scena de deschidere a filmului The Yes Men (2003), de Andy Bichlbaum şi Mike Bon­anno. (N. ed.)

  2. ‑Numele „Erastus“ apare în „Co­rinteni“, asociat cu Pavel, care îl citează ca vistiernic al oraşului Corint. „Hamm“ în­seamnă şuncă. Deci am avea aici un Erastus Şuncă sau un Vistiernic Şuncă . (N. tr.)

  3. ‑Pentru conferinţă, fotografii şi un clip din filmul video, vezi http://www.dowethics.com/risk/launch.html; sau vizionaţi filmul The Yes Men Fix The World (2009).

  4. ‑Numele unui erbicid desfoliant utilizat de armata SUA în Războiul din Vietnam. (N. tr.)

  5. ‑Bernard Stiegler & Ars Industrialis, Réenchanter le monde: La valeur esprit contre le po­pulisme industriel (Paris: Flammarion, 2006), p. 38. Toate cita­tele următoare din Stiegler sînt din această carte.

  6. ‑Jeremy Rifkin, The Age of Access, New York, Putnam, 2000, p. 109.

  7. ‑Taylorizarea sau taylorismul se referă la preocesul de „ma­nagement ştiinţific“, dezvoltat de inginerul american Frede­rick Winslor Taylor. (N. tr.)

  8. ‑Vezi excelentul documentar Enron: The Smartest Guys in the Room, de Alex Gibney (SUA, 2005).

  9. ‑Conceptul de sublimare este central în cartea lui Ber­nard Stiegler Aimer, s’aimer, nous aimer, Paris, Galilée, 2003.

10. ‑Într-o reţea de noduri, cei im­plicaţi în schimbul peer-to-peer sînt echipotenţi, au aceleaşi privilegii şi participă egal la aplicaţia din reţea, fă­ră să aibă nevoie de o admi­nis­trare centrală, cum ar fi un server comun sau o gaz­dă comună. (N. tr.)

11. ‑Richard Stallman, „The GNU Project“, la http://www.gnu. org/gnu/thegnuproject.html.

12. ‑Vezi McKenzie Wark, „From Mail Art to Net.art: Ray Johnson and the Lives of the Saints“, la http://www.nettime.org/Lists-Archives/nettime-l-0210/ msg00040.html.

13. ‑Ideile lui Spehr au stat în cen­trul unei conferinţe/ în­tîlniri strălucite şi pline de umor la Buffalo, New York, din 2004, documentată în The Art of Free Cooperation, ed. de Trebor Scholz şi Geert Lovink, New York, Autonomedia, 2007.

14. ‑Vittore Baroni, Arte Postale, Bertiolo, AAA Edizioni, 1997, p. 235.

15. ‑Citat in Donna De Salvo şi Catherine Gudis [ed.], Ray Johnson, Columbus, Wexner Center/Paris, Flamma­rion, 1999, p. 186.

16. ‑Ibid., p. 147.

17. ‑Ulises Carrión, „Personal Worlds or Cultural Strategies?“ in Second Thoughts, Amsterdam, Void, 1980.

18. ‑Filmul este inclus pe DVD în T. Scholz şi G. Lovink, The Art of Free Cooperation, el poa­te fi descărcat la http:// wbk.in-berlin.de/wp /?p=212.

19. ‑Pentru cei care au crescut cu Milton Friedman, formula lui Marx este de fapt M – M prim: money turning into more money [pe româneşte rămîne B – B prim: banii se transformă în mai mulţi bani, n. tr.], prin valorizarea în circuitul financiar.