Numărul #36-37, 2011
arhivă

Cincizeci de feluri de a-ţi părăsi iubitul. Strategii de ieşire din imperiul liberal
Brian Holmes

Pe malul rîului din oraşul Dongducheon, cu vreo douăzeci de mile mai la nord de Seul, în Republica Coreea, artistul Kim Sangdon a organizat un spectacol public foarte comic. Participanţii au fost invitaţi să creeze praştii, zmeie, catapulte, aparate de zbor – pe scurt, să arunce ori­ce proiectil imaginabil, făcut de mînă, peste gardul ruginit de sîrmă ghimpată care îi separa de recent eliberata bază a armatei americane de la Camp Nimble. Proiectilele transportau o încărcătură de seminţe de trifoi, care, în cel mai bun caz, puteau să se risipească la impact, să germineze, să-nflorească, să acopere terenul şi să înceapă procesul de depoluare a solului otrăvit, abandonat după decenii de ocupaţie militară. Jucătorii s-au pregătit, au fixat ţinta, iar majoritatea au eşuat lamentabil, izbucnind în rîs la fiecare nouă încercare. Locuitorii au gustat comentariile tăioase despre costurile ascunse ale planului de relocare forţată a armatei SUA şi au speculat pe tema posibilelor consecinţe pentru oraşul lor. Înregistrarea video a evenimentului arată momente de meditaţie colectivă şi despovărare sinceră prin umor – sentimentul că te-ai eliberat, în fine, de ceva.1

Eu sînt american şi, ca şi cei mai mulţi americani, ignorant în privinţa celor făcute, în numele democraţiei, de armata Statelor Unite ale Americii. Fie că este vorba de faptele brute ale ocupării teritoriului prin baze fără sfîrşit, fie de istorii­le încurcate ale colaborării cu ţările-gazdă sau de cele mai recente proiecte de utilizare a acestor instalaţii mortale, am de-nvăţat încă totul. Cînd am ajuns aici, nu cunoşteam numele lui Yun Guem-i şi nu-mi puteam imagina că realizarea artistică de la Camp Nimble era menită şi comemorării zilei în care fata de 26 de ani fusese violată cu brutalitate şi ucisă în Dongducheon de soldatul Kenneth Markle, la 28 octombrie 1992. Dar ştiam că prostituţia din jurul bazelor americane din Asia a fost un continuu scandal de la al Doilea Război Mondial încoace şi, cînd mi s-a cerut să ţin o conferinţă pe tema proiectului Dongducheon, mi-au trecut prin minte imagini cu districte pentru petrecerea timpului liber al soldaţilor, scăldate în neon, şi bărbaţi în vehicule blindate enorme. Cum să abordez un asemenea subiect? Inspiraţia mi-a venit graţie unui hit radio din 1975 al lui Paul Simon, în care cîntăreţul explică – sau mai degrabă i se explică – faptul că trebuie să fie vreo cincizeci de moduri în care poţi să-ţi părăseşti iubita. Deşi e vorba de un sfîrşit, cîntecul sugerează şi că se pregăteşte şi ceva nou:

Ieşi pur şi simplu pe uşa din spate, Jack,

Fă-ţi un nou plan, Stan,

Nu fi aşa timid, Roy,

Pur şi simplu eliberează-te!

Hop în autobuz, Gus,

Nu trebuie să discuţi prea mult,

Doar lasă cheia, Lee,

Şi eliberează-te.

După opt ani lungi de războaie inutile ale administraţiei Bush, vreau să scap de amorurile obscene şi aparent fără de sfîrşit dintre Statele Unite şi armata din Irak, Afganistan, Coreea sau propria noastră ţară. Însă, în pofida celor spuse de cîntec, sînt atît de multe lucruri de discutat, atît de multe întrebări, ridicate şi de lucrările din această expoziţie. Ce e între noi? – a întrebat grupul 16 Beaver pe celălalt grup de artişti şi activişti coreeni, în timpul călătoriei la noua megabază americană de la Pyeongtaek.2 Ce-ar trebui făcut ca să ieşim dintr-o relaţie de şaizeci de ani, care a definit Statele Unite nu mai puţin decît Republica Coreea? Şi mai presus de toate, ce-nseamnă a fi liber într-o epocă a imperiului liberal?

Micul Chicago şi marele ecran

În timp ce făceam o plimbare prin Seul, admirînd splendidele muzee ale oraşului, ghidul meu de o zi, Lee Seul Bi, mi-a sugerat să încercăm ceva interesant pentru prînz. Se numea pude chige: „supa trupei“. M-am trezit în faţa unei oale metalice în care fierbeau tofu, tăiţei undong, felii de cîrnăciori frankfurter şi macaroane. Poate că atunci cînd mîncăm aşa ceva şi recunoaştem gusturile familiare printre cele străine, abia atunci începem să realizăm cu adevărat în ce ne-am băgat, amestecul de culturi şi naţiuni.

Cercetînd istoria orală a oraşului Dongducheon, Kim Sangdon a aflat că trupele militare aveau porecle pentru cartierele oraşului – „Manhattan“, „Queens“ şi „L.A.“. Acest tip de discurs colocvial al soldaţilor americani ne este fami­liar, pentru că e marca atîtor romane, povestiri şi filme hollywoodiene. Locuitorii mai bătrîni intervievaţi de Kim şi-au amintit de cinismul fantastic de la începuturi: viaţa din oraşul bazei militare se învîrtea exclusiv în jurul banilor, fie că erau soldaţii care vindeau pe piaţa neagră mărfuri din propriul magazin militar, prostituatele şi proprietarii de club care vindeau sex şi whisky, sau poliţia, care vindea protecţie. Unul dintre locuitori îşi aminteşte de popularitatea cinematografe­lor, dar şi de evenimente reale care par să fie pe măsura filmelor cu detectivi şi gangsteri:

„În jurul teatrului de cinema, soldaţii îşi vindeau de obicei mărfurile «Made in USA». Dar uneori oamenii puneau pur şi simplu mîna pe lucruri şi fugeau. O grămadă de crime! Soldaţii ucideau şi ei pe capete. A fost îngrozitor! Prostituate ucise, soldaţi scăpînd cu fuga… Ticăloşi! La fel şi cînd era aici Divizia a 7-a. O grămadă de focuri trase şi incidente. Păi porecliseră locul acesta «Micul Chicago», aşa de multe incidente erau!“3

Desigur, tuturor ne plac filmele. Tot din interviurile lui Kim poţi învăţa despre zvonurile privind planurile de conversie pentru imensele baze americane din Dongducheon – Camp Casey, Camp Hovey, Camp Mobile. Se spune că unii conducători ai oraşului voiau să le transforme în gigantice complexe de divertisment cu cazinouri, ca „o versiune coreeană a Las Vegasului“. Jocurile de noroc şi ultimele forme de spectacol electronic aveau să înlocuiască cluburile de noapte vetuste. În realitate, a fost construit deja un complex sportiv masiv, distrugînd o parte din cimitirul public Sangpae-dong, ca primă etapă spre un „Oraş al Liberului Schimb“ al viitorului.

Toate acestea par oarecum fireşti, odată ce realizăm că, după al Doilea Război Mondial, cei implicaţi în geopolitica regiunii – înalţi ofiţeri din armata americană, funcţionari de la Washington şi elitele locale – au mizat pe faptul că introdu­cerea miliardelor de dolari ai industriei armate ar putea salva Asia de comunism, prin bătălii monumentale şi confruntări armate dramatice, dar şi printr-un număr imens de contracte de achiziţii cu furnizorii ţării-gazdă, prin mii de afaceri locale cu bani gheaţă, dar care au fost trecute sub tăcere, şi tot soiul de tranzacţii dubioase pe sub masă.4 La acestea fac aluzie mottourile înscrise de Kim Sangdon pe fotografiile unui banal mobilier urban din Camp Nimble: „Nu spuneţi adevărul, chiar dacă-i frig şi muriţi de foame“ – citim în unul dintre ele. „Nu trădaţi secretele, oricît e de cald şi chiar dacă muriţi de foame“ – răspunde altul. Toţi trebuie să păstreze tăcerea şi să acopere afacerile celorlalţi.

Documentînd istoriile orale şi dîndu-le formă şi context în expoziţii, artişti precum Kim ajută să fie făcută publică acea textură a existenţei, contradictorie şi reţinută, care a fost ţesută în jurul desfăşurărilor militare americane în Asia de Est după sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Conversaţia banală de la Dongducheon se citeşte ca un capitol de is­torie transnaţională, trăită la scară intimă în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi reflectată de strălucirea violentă a marelui ecran.

Iar experienţa trăită a mediilor populare este tocmai ceea ce pune în chestiune lucrarea pe internet a lui Roh Jae Oon, Bite the Bullet!, care explorează unul dintre genurile definitorii, filmul de război. Lucrarea dă o interpretare originală a societăţii spectacolului: imagini de război dramatice sînt administrate în locul anestezicelor, pentru a distrage pacientul de la o operaţie asupra propriului său corp. Lucrarea din 12 părţi este formată din fragmente scurte, uneori din două sau mai multe filme. Ceea ce a fost scos la montaj poate fi la fel de important ca şi ceea ce a rămas. Reliefînd numai cîteva secvenţe, Roh ne cere să reflectăm critic asupra unui calup de filme care au definit imaginarul Republicii Coreea, şi anume prin ochi nord-americani.

Scenele introductive sînt din Podurile de la Toko-Ri, o producţie hollywoodiană din 1954, despre un amiral sever, un comandant de zbor îngrijorat şi un rezervist naval reticent, care zboară în misiuni de bombardament asupra Coreei de Nord. Totul începe cu o poveste de iubire: un sărut de rămas-bun dat la despărţire de soţie bărbatului care pleacă pe portavion. Tăietură pe un cer plin de obuze antiaeriene care explodează, filmate din perspectiva pilotului; apoi explozia unor bombe care distrug un pod. Filmul a cîştigat un Oscar pentru efectele sale speciale, care fuseseră realizate deja în colaborare cu armata navală a Statelor Unite; iar complexul industriei militare şi de divertisment constituie o axă ma­joră a investigaţiei lui Roh. Dar un alt aspect semnificativ este celebra replică finală a filmului, care nu este inclusă în extras. Reflectînd la disciplina care i-a condus pe aceşti piloţi la reuşita misiunii şi totodată la propria lor moarte, amira­lul se întreabă: „De unde obţinem asemenea oameni?“ Care este operaţia care îi produce?

Filmele americane de război vorbesc despre formarea unui caracter naţional în bătălie, o temă jucată şi răsjucată în selecţiile lui Roh. Dar lucrarea de artă aduce în discuţie şi influenţa acestui proces asupra populaţiei unui stat-client, angajat într-un război civil înverşunat, ridicat la proporţii de istorie globală de rivalităţile sovietică, americană şi chineză. Printre filmele sud-coreene care aruncă o lumină asupra complexităţii acestor relaţii este şi ecranizarea clasică a lui Shin Sang Ok din 1958, Jiokwha, sauO floare în infern, care e reprezentată printr-un fragment dintr-o scenă erotică de dans. Spectatorii occidentali obişnuiţi nu vor realiza însă că în film, aceste secvenţe de mare încărcătură erotică sînt întretăia­te cu altele, care arată furtul proviziilor guvernamentale, pus la cale de o mică bandă de coreeni, chiar de sub ochii distraşi ai privitorilor americani.

Bite the Bullet!provoacă interes şi plăcere cinefilă mai ales prin combinaţiile ironice pe care fiecare spectator este liber să le facă, între scenele care sînt efectiv prezentate şi cele a căror amintire rămîne în suspensie. Dar această memorie flotantă este tocmai condiţia pe care Roh a căutat să o reprezinte, într-un cadru mai larg. Afişul lucrării înfăţişează o orbită de satelit elipsoidală, cu un „perete F/X“ (efecte speciale) sub formă de ecran care se înalţă strălucitor pe cer şi o „Mare a Memoriei“ de un albastru profund, plutind dedesubt. Pe fiecare sînt plasate meticulos ţinte de tragere, la nivelurile corespunzătoare. Implicaţia pare a fi aceea că, în sistemul de distribuţie în reţea al mediilor contempora­ne, fiecare glonţ al spectacolului este autoorientat înspre memoriile individuale, administrînd un anestezic singular.

În ultimele extrase, apar imagini de propagandă cu „viitoarele sisteme de luptă“ ale armatei SUA, care confirmă referinţa implicită la complexul industriei militare şi de divertisment. Într-o secţiune cu texte, Art Cebrowski, un guru al tehno­logiei de război bazate pe conexiunea în reţea, proclamă: „Ori vă creaţi voi înşivă viitorul, ori veţi deveni victima unui viitor pe care cineva îl creează pentru voi“. Aceasta este o afirmaţie a fostului director al Serviciului pentru Transforma­rea Forţelor [Office of Force Transformation], condus de Rumsfeld, cel care a iniţiat întregul concept al relocaţiei, care schimbă geografia militară a Coreei de Sud. Citată de un artist coreean, ea devine o expresie intens ironică a înaltei ambiţii şi a profundei anxietăţi pe care proiectul Dongducheon încearcă să le comunice spectatorilor săi.

De la modernitatea militarizată la imperiul liberal

Expoziţia priveşte înapoi spre trecut, dar fără nostalgie şi resentiment. Încearcă să înţeleagă complexităţile prezentului şi, în acest fel, să poată împărtăşi măcar o oarecare speranţă de modelare a viitorului. Chiar văzînd doar o jumăta­te din lucrări, se poate intui că fiecare detaliu şi fiecare nuanţă au fost discutate intens în timpul procesului de cercetare şi au fost prelucrate pentru a da naştere acestui tip rar de eveniment: o expoziţie de grup (şi nu doar o selecţie de lu­crări, care să se potrivească unui concept curatorial). De aceea, poate fi surprinzătoare absenţa din spectacol a unei teme care ar părea să fie centrală pentru ideea sa de ansamblu. Mă gîndesc la forma specific coreeană de disciplină a producţiei pe care Seungsook Moon o numeşte „modernitate militarizată“ şi la modul în care ea se raportează şi diferă de modele­le mai americanizate de formare a caracterului.

Moon descrie modul în care o formă de disciplină deosebit de dură, bazată pe practici utilizate în armata imperială japoneză, a fost generalizată la întreaga populaţie masculină a Coreei de Sud, prin intermediul serviciului militar obliga­toriu. Ea a fost extinsă apoi la producţia industrială, prin Legea cazurilor speciale de serviciu militar din 1973, care a permis bărbaţilor educaţi la şcoli profesionale ori instituţii de ştiinţă şi inginerie să renunţe la serviciul militar pentru a presta muncă remunerată în fabricile industriei de apărare sau din industriile grea şi chimică. Subiectivitatea specific masculinistă care a fost creată în acest complex militaro-industrial, prin exaltarea masculinităţii şi denigrarea concomitentă a femeilor ca obiecte-sex, a fost apoi consolidată în societate prin imagini pozitive ale bărbatului ca erou istoric şi susţinător al familiei, în contrast cu rolul domestic şi subordonat al femeilor.5 Întărit de prezenţa masivă a trupelor ame­ricane şi de menţinerea poziţiei confrontaţionale de Război Rece cu Nordul, deosebit de tensionat, acest model a rezistat în cele mai dure expresii pînă în 1987, cînd mişcarea democratică a dus, în fine, la liberalizare şi la sfîrşitul dictaturii.

Ar fi fost importantă explorarea modului în care a luat naştere modernitatea militarizată – care continuă să reverbereze –, în tripla relaţie dintre ocupanţii americani, aliaţii lor din Republica Coreea şi mijlocitorii (în toate sensurile cuvîntu­lui), respectiv populaţia oraşului. Astfel de teme au fost abordate de pictorii Minjung din anii ’80, cu vocabularele lor satirice pop-art6, dar sînt mult mai dificil de surprins în realitatea vie a filmului video. Există un singur loc din spectacol unde încep să iasă la suprafaţă: în răspunsurile evazive ale locuitorilor locali, intervievaţi în piesa-video a lui Kim Sangdon Apartamentul străin. Sangdon îi întreabă pe aceştia despre funcţiile din trecut şi proprietatea actuală a unei clădiri albe de lîngă Camp Casey, azi în ruină, care fusese utilizată pentru prostituţie în anii 1960 şi 1970. Cîteva frînturi de con­versaţie sînt suficiente însă pentru a ne imagina disciplina virilă a tînărului bărbat coreean care lustruieşte elicopterul comandantului Diviziei a 7-a, în timpul descinderilor ocazionale ale acestuia în apartamentul străin.

Aşadar, spectacolul nu aduce la vizibilitate experienţa trăită a modernităţii militarizate şi consecinţele ei asupra subiectivi­tă­ţilor coreene de astăzi. Roh Jae Oon a surprins însă perfect dinamica acestui tip de invizibilitate, dar numai de partea ame­ricană. În Bite the Bullet! el prezintă un fragment audio din A Few Good Men [Cîţiva oameni buni], film din 1992, su­prapus unor scene impresionante cu o femeie oarbă vînzînd flori, luate din Luminile oraşului al lui Charlie Chaplin. Pe coloana sonoră, un colonel dur de marină din Guantánamo, jucat de Jack Nicholson, îşi apără decizia de a fi pedepsit unul dintre soldaţii săi cu forţă mortală, reiterînd argumentele clasice, pe care fiecare american le-a auzit într-o sută de formule diferite: „Fiule, trăim într-o lume care are ziduri… Iar acele ziduri trebuie să fie păzite de oameni cu arme. N-am nici timpul, nici dorinţa de a mă justifica unui om care creşte şi doarme sub pătura de libertate pe care eu i-o procur, ca apoi să pună la îndoială modul în care i-o procur!“ Dar izbucnirea lui pasională este tocmai ceea ce îi permite tînărului avocat, jucat de Tom Cruise, să-l păcălească pe colonel, făcîndu-l să-şi admită propria vină în faţa judecătorului.

Putem observa aici contradicţia fundamentală care structurează imperiul liberal. Pe de o parte, o insistenţă continuă asupra necesităţii forţei, care trebuie aplicată în „starea de excepţie“ din avanposturi îndepărate ca Guantánamo, iar pe de altă parte, o încredere de nezdruncinat în statul de drept, care se poate întotdeauna restabili acasă, prin proce­durile infailibile ale democraţiei americane. Suprapunerea ironică de către Roh a florăresei oarbe cu dialogul din curtea de judecată lasă loc pentru două interpretări posibile ale situaţiei. Din punctul de vedere al colonelului, orbirea este, evident, cea a unei lumi civile, protejate şi efeminate, care nu poate accepta însăşi forţa armată graţie căreia trăieşte astfel. Dar din punctul de vedere de după 11.09, care este cel al nostru de astăzi, orbirea este cauzată de convinge­rea naivă a societăţii civile că instrumentele legale tradiţionale mai sînt, încă, suficiente pentru a controla puterile imense, nestăpînite ale Pentagonului. Ne putem întreba, de exemplu, cîţi oameni sînt gata să creadă că solicitarea prostituţiei de către soldaţii americani a fost realmente stopată de legea din 2005, care face din aceasta o cauză a eliberării dezonoran­te din armată. Disputa actuală din SUA, între cele două poziţii opuse – sîntem un imperiu? sau sîntem o putere guverna­tă de lege, care fortifică o ordine internaţională liberală? –, devine doar un alt mod de a refuza acceptarea realităţii acestei contradicţii eficiente.7

Care sînt consecinţele reale ale modernităţii militarizate şi ale imperiului liberal asupra societăţilor nostre de astăzi? Iată întrebarea pe care artiştii şi intelectualii critici nu ar trebui să o evite niciodată, nici în Coreea, nici în America. Să luăm, de exemplu, un intelectual faţă de care am un respect enorm: Chalmers Johnson, un universitar american cu experienţă în Asia, fost combatant al Războiului Rece, care a inventat, în 1982, conceptul de „stat al dezvoltării“.8 Johnson a devenit faimos nu doar în America, ci şi în Asia de Est pentru analiza dezvoltării industriale din Japonia, sub conducere de stat – un model de succes de planificare centrală, pe care mulţi l-au proiectat asupra Coreei de sub dictaturile Park şi Chun. Johnson începuse deja să afle mai mult despre istoria secretă a politicii externe a SUA, în biblioteca fostu­lui director al CIA Allen Dulles, pe cînd lucra pe post de consultant pentru National Intelligence Estimate, la sfîrşitul ani­lor ’60. Cu toate acestea, el a-nceput să-şi schimbe părerile abia după căderea Zidului Berlinului, după ce Războiul Rece a luat sfîrşit, iar trupele americane nu au fost demobilizate, ci, dimpotrivă, au rămas în vasta arie de avanposturi din întreaga lume. În 1996 a vizitat insula japoneză Okinawa, la cererea guvernatorului ei, Ota Masahide, ca să investigheze violul asupra unei fetiţe de 12 ani din Okinawa, comis de doi puşcaşi marini şi-un marinar din forţele navale. Acolo a-nceput să lucreze la alt concept important: „imperiul bazelor militare“.9

Mai mult decît oricare alt autor individual, Johnson a dezvăluit caracterul secretos, abuziv şi fundamental nedemocra­tic al operaţiunilor militare ale SUA de peste ocean. Cea mai recentă şi mai bună carte a sa, intitulată Nemesis, este un avertisment cu privire la posibilul sfîrşit al democraţiei americane, dacă operaţiile sub acoperire ale CIA, bugetele secrete ale Pentagonului şi, mai presus de toate, „privilegiul executiv“ al preşedintelui nu vor fi readuse sub control civil.10

Cu toate acestea, Chalmers Johnson nu şi-a revizuit, din cîte ştiu, niciodată evaluarea pozitivă a „statului dezvoltării“ – o ordine socială care corespunde tocmai componentei industriale a modernităţii militarizate. Dezvoltarea coreeană a înflorit în timpul Războiului din Vietnam, cînd ţara producea bunuri de război pentru SUA şi a trimis aproximativ 300.000 de soldaţi să lupte în junglă – de departe cel mai mare contingent de trupe aliate, trimise să lupte împreună cu cele americane. În absenţa unei reflecţii critice asupra acestui model de dezvoltare industrială, este imposibil să înţelegem formele specifice ale democraţiei coreene de astăzi, cînd aceasta trece de la modernitatea militarizată condusă de stat înspre o integrare deplină în regimul autocontradictoriu, plin de crize, al imperiului liberal, care se extinde acum în în­treaga lume.

Johnson a deschis calea către o înţelegere geopolitică a militarismului american, descriind reţeaua de peste 750 de baze militare ale SUA pe teren străin, populate de aproximativ o jumătate de milion de soldaţi, personal auxiliar, contrac­tori privaţi şi rude ale personalului – toţi aceştia fiind finanţaţi printr-un buget parţial secret, de aproximativ un trilion de dolari pe an. Mark Gillem, un arhitect care acţionează critic din interiorul Forţelor Aeriene Americane, a făcut însă un pas mai departe. Recentul său studiu despre urbanismul militar se intitulează America Town [Oraşul America], referin­du-se la un district închis, pentru baruri şi prostituţie, construit în exteriorul bazei aeriene Kunsan, cu complicitatea activă a unor funcţionari şi oameni de afaceri sud-coreeni. Dar America Town este peste tot. Ceea ce descrie Gillem, pe baza unei cercetări pe teren, este „peisajul cultural“ al consumismului american contemporan, aşa cum este exprimat el de mulţimea de avanposturi de peste mări. E vorba de peisajul supradezvoltat pentru care liberalismul frontierelor deschise şi al fluxurilor financiare libere a făcut totul, începînd cu perioadele de glorie ale lui Reagan şi Thatcher de la în­ceputul anilor 1980. Cartea lui Gillem este nepreţuită pentru înţelegerea modului în care a fost structurat acest peisaj în versiunea americană a dezvoltării planificate – adică, prin investiţii militare. Să luăm, de exemplu, descrierea bazei aeriene Kadena din Okinawa, văzută din perspectiva unui elicopter Blackhawk:

„Baza, cu subdiviziuni întinse peste tot, cu centre comerciale şi străzi suficient de largi pentru aterizarea avioanelor de luptă, se învecina cu reţeaua urbană compactă a fabricilor din Okinawa-chi, Kadena-cho şi Chatan-cho. Tere­nul de golf era gata să apere baza, la extremitatea vestică a acesteia. Locuinţele înălţate, cu trei niveluri, de tip ranch, aveau curţi suficient de mari cît să poată ateriza în ele cîteva elicoptere Blackhawk. Parcarea principalului centru comercial era mai mare decît centrul aglomerat al oraşului Okinawa-chi. Ce făceau Statele Unite construind de această manieră, într-un loc atît de lipsit de teren, încît aeroporturile sînt construite pe insule artificiale? Cum s-a ajuns la aşa ceva şi ce ne spune asta despre cultura armatei americane şi despre complicitatea naţiunii «gazdă»?“11

Aici, fără îndoială, se evidenţiază cele mai concrete consecinţe subiective ale imperialismului contemporan al SUA, proiectat acum în cele patru colţuri ale lumii de înspăimîntătoarea dinamică financiară a economiei neoliberale. A vorbi despre sfera financiară este una, dar a vedea modul în care aceasta atinge pămîntul e altceva. Gillem a compus portretul unei societăţi balonate, care trăieşte din bani şi timp de împrumut, la umbra bătăliilor actuale şi iminente pentru resursa fundamentală a dezvoltării: petrolul, de care e nevoie pentru a pune în mişcare toate acele maşini, camioane, vapoa­re şi avioane, supradimensionate grotesc. Lumea hedonistă fină a hiperconsumismului contemporan a dus la riscul imi­nent al războaielor pentru resurse.12 Titlul cărţii lui Johnson, Nemesis, exprimă foarte bine situaţia ameninţătoare, prin referinţa la zeiţa greacă a răzbunării şi a pedepsei pentru hybris sau pentru orgoliul nemăsurat. Dar cum a putut Johnson să nu remarce că Nemesis este şi zeiţa care l-a blestemat pe mîndrul tînăr Narcis, făcîndu-l să se îndrăgostească fatal de propria-i reflexie?

Lucruri frumoase care sclipesc în întuneric

Dar iată o altă întrebare, mai apropiată de experienţa de zi cu zi. Este oare cu putinţă să vedem dincolo de faţadele ieftine care reflectă istoria şi viitorul dorinţelor noastre? Este ceea ce a încercat să facă siren eun young jung, într-o instalaţie intitulată The Narrow Sorrow [Durerea îngustă]. Ea începe cu un stop-cadru pe una dintre micile porţi ce demarchează spaţiul de promenadă dintre două cluburi. Trecerea duce la locul de cazare al tinerelor filipineze care sînt aduse acum cu sutele, pentru a lucra în localurile cu dansuri erotice şi bordelurile din Dongducheon. Apar apoi imagini în mişcare pe diversele spaţii dreptunghiulare: întîi poarta însăşi, apoi faţada localului Bridge Club, reclama lui J. C. Beer Bar Lounge etc. Vedem scene stradale, şantiere de construcţii, peisaje şi imagini destul de fantomatice din cimitirul Sangpae-dong, acompaniate de zumzetul incomprehensibil al vocilor şi muzică în surdină. Spre sfîrşitul acestui film video, corpul unei femei este înfăşurat în pînză aspră, pentru înmormîntare. Banda sonoră este de fapt zgomotul stradal amestecat cu muzica de orgă de la liturghia unei biserici locale filipineze. Seducţia luminilor scînteietoare e obiectul unui poem elegiac, pus pe perete, lîngă instalaţie.

The Narrow Sorrowîncearcă să treacă în mod artistic şi politic prin urechea unui ac, tatonînd terenul pentru o reprezen­tare a vieţii şi luptelor acestor femei, care sînt de două ori excluse din societatea coreeană: o dată pentru că sînt lucrătoarele sexului şi încă o dată pentru că sînt imigrante filipineze. Aici, critica artistică se concentrează asupra aspectului coreean al afacerii prostituţiei, punînd întrebări despre exploatarea tinerelor filipineze de către proxeneţii locali şi despre rasismul cu care se confruntă ele în Coreea. În acelaşi timp, aflăm dintr-un articol academic că plecarea tinerelor ţă­rănci coreene de la sat la oraş a creat un gol de neveste la ţară, care e umplut prin mirese comandate la distanţă. „Pînă în 2004, aproximativ 27,4 la sută dintre bărbaţii sud-coreeni din zone rurale au ajuns să fie căsătoriţi cu femei necore­­ene.“13 Femeile vietnameze sînt la mare preţ, datorită culturii lor confucianiste. În spatele fiecărei a patra faţade rurale se află mesageri din lumi îndepărtate.

Lucrarea intitulată Driveling Mouth [Gură spartă], de Koh Seung Wook, explorează destinul aşa-numitelor „prinţese oc­cidentale“, care au părăsit Coreea la remorca soţilor lor, soldaţi americani, trezindu-se bîntuite de amintiri între patru pereţi americani. Imaginile lor, în rochii de seară strălucitoare, pot fi găsite acum pe pagini de internet. Instalaţia video te invită în interiorul întunecat al unui cort de camuflaj, unde timpul nu e pierdut cu subtilităţi. „Oricît de mult lucrez, nu pot să văd un viitor înainte“ – citim pe un panou de text. „A trebuit să devin o prostituată, şi o străprostituată, dacă s-ar putea.“ Povestea care se derulează este una despre căsătorie şi plecare, decepţie şi amărăciune; apoi ea e spusă din nou, cu aceleaşi imagini inversate simetric, din punctul de vedere al unui băiat amerasiatic, abandonat de tatăl său înainte de a se fi născut. La un moment dat, ni se spune că moartele anonime din cimitirul Sangpae-dong sînt numite de unii „curve“, de alţii „prinţese yankee“, iar de cei care deplîng violenţa soldaţilor americani – „surori ale poporului coreean“. „Dar cum ar trebui să le numesc eu?“ – întreabă textul. „Nu, de ce vreau să le numesc cumva?“ Saliva care curge din gurile celor două figuri contemporane pare să întruchipeze obscenitatea tuturor acelor cuvinte inutile. Dar e şi viaţa intimă umedă a unei femei şi-a unui bărbat, lăsînd o pată udă pe hainele curate, călcate.

Ceea ce reiese din multiplele straturi de reprezentare din proiectul Dongducheon sînt, simultan, o investigaţie socio­logică subtilă şi o efuziune de expresie intimă, legate laolaltă de provocarea viitorului. Cei care se întreabă cum să treacă, definitiv, dincolo de atitudinile generaţiei anilor 1980, cînd mişcările democratice se confruntau violent cu forţele de ordine pe străzi, în timp ce artiştii Minjung marcau disciplina militară pe pînzele lor, pot găsi aici indicii. Un astfel de pas dincolo a fost făcut în mod clar de activismul coreean contemporan, care, în mod ciudat, a fost sedus în acelaşi timp de lucruri frumoase care sclipesc în întuneric. Cred că este demn de remarcat faptul că primele demonstraţii la lumina lumînărilor au apărut la sfîrşitul anului 2002, cu pro­testele masive împotriva bazelor americane, după morţile lui Shin Hyo-soon şi Shim Mi-sun sub şenilele unui tanc american, şi că acele proteste la scară naţională au survenit spontan, după instigaţia unui tînăr fără experienţă, care a răspîndit ideea prin in­ternet. Aici, ca şi în expoziţia de artă, se poate vedea influenţa unui feminism cooperativ şi egalitar, urmînd argumentele lui Seungsook Moon, care vede o diferenţă specifică de gen în formele de angajament politic dezvoltate de femei după sfîrşitul dictaturii. Dar, pe baza propriilor mele experienţe în Europa şi America de Nord, mă întreb dacă problema generaţiilor nu este la fel de importantă. Economia actuală este una profund flexibilă, în care sindicatele centrale pot contribui la votul pentru un preşedinte conservator ca Lee Myung-bak, ca reacţie împotriva ameninţării percepute a muncitorilor imigranţi şi de ocazie, a căror prezenţă e cerută de înseşi politicile neoliberale ale ace­luiaşi preşedinte. În aceste condiţii, luptele imposibile şi nonreprezentabile ale fetelor de club filipineze ar putea fi mai rele­vante pentru viziunea asupra peisajului politic decît orice tradiţie exclusiv legată de clasa mun­citoare.

Ca răspuns la întrebarea mea despre scopul recentelor proteste împotriva importului de carne de vită americană – şi contra abordării de tip „buldozer“ a noului preşedinte –, activistul şi profesorul de studii despre pace Lee Daehoon mi-a răspuns că, după părerea lui, „oamenii sînt în căutarea sufletului lor“. Motivul este clar: în prezent, atît adversarii politici, cît şi obiectivele politice sînt dificil de numit. Împins de vîntul instabil al finanţelor, imperiul liberal este plin de crize; iar oscilaţiile haotice ale econo­miei sale transnaţionale pot provoca în orice moment o revenire conservatoare la ordine, aşa cum am văzut, în cel mai urît mod, în Statele Unite. În aceste condiţii, pretenţiile democraţiei şi statului de drept pot să se prăbuşească cu uşurinţă într-o stare de excepţie. Dar ceea ce provoacă crizele este tocmai funcţionarea normală, legală, democra­tică a imperiului liberal, mai ales atunci cînd productivismul şi consumismul fără de sfîrşit al modernităţii industriale ajung la limită, dînd naştere războaielor pentru resurse. Întrebarea fundamentală este atunci: cum poate fi descoperită o formă de societate mai viabilă? Ceea ce mă interesează astăzi cel mai mult este fondarea şi articularea subiectivităţilor politice prin experienţa personală şi o conştiinţă mult dincolo de aceasta. O astfel de articulare nu este uşoară şi, între altele, implică schimbarea definiţiei artei, respectiv a ceea ce este şi ceea ce poate fi arta. Iar asta este aproape imposibil de făcut cînd în spate îţi stau regimuri represive. Bazele şubrede şi presa deosebit de firavă a militarismului în Coreea de Sud, dar şi în America Latină şi Europa, ne dau însă ceva speranţe că răul absolut poate fi evitat şi că problemele pe termen mai lung mai pot apărea încă, din nou, în prim-plan.14

Am spus la început, destul de naiv, că eram în căutarea unei ieşiri din imperiul liberal. Încă o mai caut. Dar dincolo de momentul exodului, vine un anotimp al noilor începuturi. Poate că ce este necesar pentru a redefini libertatea în epoca noastră sînt cincizeci de feluri de a-ţi găsi iubitul.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Ovidiu Ţichindeleanu

Note:

  1. ‑Documentul video al lui Kim Sangdon, Discoplan, a fost prezentat, împreună cu toate celelalte lucrări pe care le vom menţiona aici, la expoziţia Dongducheon, A Walk to Re­member, A Walk to Envision, care l-a avut curator pe Kim Heejin, la Insa Art Space din Seul, între 16 iulie şi 24 august 2008. Fusese prezentat mai întîi la New Museum, New York, de la 8 mai pînă la 6 iu­lie 2008.

  2. ‑Pentru documentare, vezi http://www.16beavergroup.org/korea.

  3. ‑Citat dintr-un interviu inclus în instalaţia Little Chicago, de Kim Sangdon.

  4. ‑Pentru o perspectivă asupra felului în care au fost puse aceste pariuri anticomuniste, vezi Sterling şi Peggy Seagrave, Gold Warriors: America’s Secret Recovery of Yama-­shita’s Gold, London, Verso, 2003. Vezi, de asemenea, re­cenzia făcută de Chalmers Johnson în London Review of Books, 20 noiembrie 2003, la http://www.lrb.co.uk/v25/    n22/johno4_.html.

  5. ‑Vezi Seungsook Moon, Militarized Modernity and Gende­red Citizenship in South Korea, Durham, Duke University Press, 2005.

  6. ‑De exemplu, cf. The Battle of Visions, catalog de expoziţie, 11 octombrie – 3 decembrie 2005, Kunsthalle Darmstadt.

  7. ‑Pentru un argument în favoa­rea imperiului liberal, vezi Wil­liam E. Odom şi Ro­bert Dujaric, America’s Inadvertent Empire, New Haven, Yale Uni­versity Press, 2004, pp. 40–44 şi passim. Pentru o analiză critică a conceptului, Jedediah Purdy, „Liberal Em­pire: Assessing the Arguments“, în Ethics and International Affairs, 17/2 (tomna 2003), accesibil la http://www.cceia.org/resources/journal/17_2/special_section/1026.html. Pentru o revistă erudită, Lin­da S. Bi­shai, „Liberal Em­pire“, Journal of International Relations and Development, 7 (2004), pp. 48–72. Pentru apariţia în Ru­sia a unei concepţii despre im­periul liberal, concepută de Anatoli Ciubais ca răs­puns la politica SUA, vezi Kon­stan­tin Sy­ro­ezhkin, „Russia: On the Path to Empire?“ Central Asia and the End of Transition, ed. Boris Rumer, Ar­monk, N.Y., M.E. Sharpe, 2005, în special pp. 113–17.

  8. ‑Chalmers Johnson, MITI and the Japanese Miracle: The Growth of Industrial Policy, 1925–1975, Palo Alto, Stan­ford University Press, 1982.

  9. ‑Acesta este titlul unui capitol din Chalmers Johnson, The Sor­rows of Empire: Militarism, Secrecy, and the End of the Republic, New York, Metropolitan Books, 2004.

10. ‑Chalmers Johnson, Nemesis: The Last Days of the Ame­rican Republic, New York, Metropolitan Books, 2006.

11.‑ Mark L. Gillem, America Town: Building the Outposts of Empire, Minneapolis, University of Minnesota Press, 2007, pp. xiii–xiv.

12. ‑Vezi Michael T. Klare, Rising Powers, Shrinking Planet: The New Geopolitics of Energy, New York, Metropolitan Books, 2006.

13. ‑Charles Armstrong, „Contesting the Peninsula“, în New Left Review 51 (mai–iunie 2008), p. 154.

14. ‑Printre evenimentele re­cen­­te, merită atenţie închi­de­rea bazei aeriene americane din Manta, Ecuador, şi colosala rezistenţă împotriva noilor baze din Vicenza, Italia. Vezi http://www.no-bases.org şi http://.www.nodalmolin.it. Pentru ultimele ştiri despre me­ga­bazele americane planificate în Pyeongtaek, vezi http://saveptfarmers.org.