Numărul #36-37, 2011
arhivă

Stările invizibile. Europa în epoca eşecului capitalului
Brian Holmes

După 11/09 şi consecinţele sale mondiale, după farsa presupuselor arme de distrugere în masă pe care le-ar fi avut Irakul, după colapsul proiectului pentru o constituţie a Uniunii Europene, după revoltele suburbiilor franceze şi după tot ce s-a dezvăluit despre rasismul neocolonial de pe Bătrînul Continent, ar trebui să fie mai uşor de admis: ne lipseşte capitalul. Dar cea mai importantă întrebare este: cine sîntem „noi“? Şi cum anume trăim rupturile foarte reale ale acelei articulaţii imense şi extrem de abstracte a societăţii, cunoscută sub numele de capital? Cum să trasăm harta acestei articulaţii, cînd ea se schimbă în timp, ajungînd într-un punct al crizei permanente? Cum să localizăm şi să numim carnea vie a eşecului capitalului?

Capitalul (Ne lipseşte acum) este un cîntec al trupei punk engleze The Gang of Four, compus la începutul anilor ’80. Este şi numele unei expoziţii care a avut loc la Oslo, în Norvegia, şi în Tallinn, Estonia, în 2005–2006.1 Semnifică o condiţie a prezentului şi nesiguranţa zilei de mîine. Utilizînd cîteva fărîmituri din bugetul final al fostului Institut Nordic pentru Artă Contemporană, am călătorit la Oslo şi Tallinn pentru a ridica problema metamorfozei statului în ultimele două decenii, care au văzut căderea imperiului sovietic, apariţia republicilor baltice şi schimbarea radicală a democraţiilor so­ciale scandinave.2 În cele ce urmează mă voi axa pe formele în schimbare ale statului capitalist, în cadrul unui context nord-european care nu e structurat doar de o arhitectură supranaţională fragilă, ci şi de transformările, cu ample consecinţe, ale economiei mondiale.

Ideea este să nu aştepţi salvarea sau condamnarea din partea a ceea ce Engels numise, cu o formulă celebră, „capita­listul colectiv ideal“.3 Din contră, scopul este să creezi un cadru pentru înţelegerea transformărilor suferite de acea combinaţie de instituţii şi legi (statul), care încearcă să medieze, pe de o parte, între locuitorii unui teritoriu naţional şi în­treprinderile capitaliste individuale care îşi organizează productivitatea; iar pe de altă parte, între acest teritoriu naţional delimitat şi spaţiul transnaţional relativ anarhic, în care primul este inserat prin fluxul constant al comerţului, investiţiilor, alianţelor interstatale şi al raporturilor de forţe.

În sistemul-lume compus din democraţiile capitaliste ale epocii de după al Doilea Război Mondial, statul a acţionat ca un soi de dublu filtru, articulînd relaţiile specifice între diverse clase de locuitori, dar şi relaţiile generale cu lumea din afară. În această privinţă, statul este – sau, mai exact, a încercat să fie – „integrala formaţiunilor de putere“.4 Sta­tul demo­cratic postbelic a pretins a fi articulaţia integral publică şi pe deplin transparentă a tuturor forţelor conflictuale implicate în universul uman, incluzînd nu doar puterile capitalului şi imperativele asociate cu acesta, anume producţia mili­tară şi războiul, ci şi nevoile şi dorinţele exprimate ale populaţiilor, cele din afara oricărei logici economice sau voinţe de dominaţie. Or, tocmai existenţa acestei pretenţii sau a acestei aspiraţii – concretizată pentru un timp în ceea ce a fost numit „statul protecţiei sociale“ [welfare state] – ne permite să vorbim despre eşecul capitalului. Această pretenţie democratică se află însă într-un colaps clar şi inexorabil, pe măsură ce forma şi funcţia statului naţional mediator se modi­fică şi se reconfigurează sub presiunea forţelor economice globale şi a voinţelor de dominaţie intrate în competiţie.

Re­zultatul acestei crize este o societate tulbure, opacă, o lume cu ciocniri neaşteptate şi focuri în noapte. Aşadar, ar trebui să explorăm – dacă mai există vreo dorinţă de a începe să redescoperim un „noi“ – textura însăşi a acestei opacităţi: formele eşecului capitalului.5 Acestea sînt şi formele vieţii noastre de astăzi.

 

Metamorfozele statului protecţiei sociale

Într-un articol publicat în 1982 şi menit să ofere definiţia durabilă a unei realităţi care dispărea rapid, specialistul ameri­can în relaţii internaţionale John Gerard Ruggie descria structura compromisului economic postbelic ca „liberalism integrat“ [embedded liberalism].6 Aceasta era înaintea zilelor jurnalismului lipit de Armata SUA, cînd încă se mai putea aspira la exprimarea unor sensuri complexe. Ruggie a împrumutat termenul său cheie de la un antropolog, Karl Polanyi, care susţinuse că în toate societăţile cunoscute dinaintea celei engleze din secolul al nouăsprezecelea, schimburile de bunuri fuseseră integrate într-o combinaţie instituţională mai largă, de fapt într-o ecologie umană: nu exista o separaţie între calculele specific economice şi un set mai larg de reciprocităţi sociale care reglementau îngrijirea şi reproducerea terenului (i.e. a mediului natural), munca (corpul uman/mintea) şi înşişi banii (indiferent dacă sub forma scoicilor Cauri folosite de locuitorii insulelor Trobriand ori sub cea a monedelor fiduciare ale statelor-naţiuni). Polanyi a arătat că dezvoltarea liberalismului economic englez, propulsat de Revoluţia Industrială şi extins la dimensiuni mondiale de etalonul aurului, a descărnat cu adevărat economia de societate, transformînd terenul, munca şi banii în ceea ce el a numit „mărfuri fictive“, cumpărate şi vîndute continuu pe o aşa-zisă „piaţă autoreglatoare“.7

De ce sînt aceste trei mărfuri atît de diferite de celelalte produse obişnuite? Conform lui Polanyi, ceea ce le face să fie „fictive“ este faptul că producerea şi reproducerea lor durabilă nu sînt asigurate de mecanismele pieţei. Terenul care nu este îngrijit dincolo de ciclul unei culturi comerciale sau al unor săpături mi­nie­re poate fi abuzat şi compromis astfel pe durată; munca fără sprijin acordat vieţii din afara locului de muncă poate fi distrusă fizic de presiunea scăderii salariilor; chiar şi mediul schimbului, banul, poate fi discreditat prin tranzacţii speculative cu poliţe la purtător, efectua­te fără a ţine seama de instituţiile din care derivă valoarea acestora. Toate aceste fenomene, care au fost observate încă de la Revoluţia Industrială, au ajuns la cele mai cumplite extreme la începutul secolului al douăzecilea, cel mai acut în timpul Marii Crize din anii ’30 – iar Polanyi n-a fost singurul care a identificat doctrinele liberale ale comerţului liber şi pieţelor autoreglatoare drept cauze care au stat la baza războaielor înseşi. Ca urmare, esenţa regimului internaţional postbelic a putut fi schiţată în mod convingător de Ruggie ca încerca­re de a „reintegra“ economia globală a liberalismului în interiorul sistemelor teri­toriale de control şi balanţe, reglementate la nivelul statului-naţiune.

„Liberalismul integrat“ desemna efortul de reconciliere a beneficiilor aduse de co­merţul internaţional cu acele poli­tici interne, respectiv ocuparea totală a forţei de muncă şi protecţia socială, care apăruseră pentru prima dată (deşi în forme de­zastruos de izolaţioniste) în perioada zonelor valutare închise şi a blocurilor co­merciale din anii ’30. Instrumentele postbelice ale acestei reconcilieri au fost schimbul valutar internaţional reglementat (tratatele Bretton Woods), acordurile de cote şi tarife de import pentru protecţia anumitor sectoare productive (Acordul Ge­neral pentru Tarife şi Comerţ, GATT) şi legislaţia muncii şi a programelor sociale (protecţia socială inter­nă). Acest compromis, care lupta pentru un echilibru între cele două principii normative – bunăstarea internă şi comerţul liber internaţional –, a furnizat ceea ce Ruggie numeşte „gramatica generativă“ a relaţiilor interstatale postbelice. Aceasta pre­vesteşte formele posibi­le de acţiune a statelor participante şi contribuie la ceea ce tot el a numit „internaţionaliza­rea autorităţii politice“.

Mai aproape de zilele noastre, economistul Bob Jessop, care aparţine de şcoala regularizării, a pus la punct cea mai completă descriere a formei generale sau a tipului ideal de stat capitalist care a rezultat în urma compromisului postbe­lic.8 El îl numeşte „Statul Naţional al Protecţiei Sociale Keynesiene“ (KWNS), referindu-se la economistul şi omul de stat John Maynard Keynes, negociator din partea Marii Britanii la Bretton Woods. Keynes a fost primul teoretician al ocupării complete a claselor muncitoare, susţinută de guvern prin finanţarea din datorie publică a proiectelor de lucrări, a serviciilor sociale şi asigurărilor sociale. Pentru Keynes, ocuparea deplină a forţei de muncă era sursa „cererii eficiente“, care putea stimula în economiile industriale cicluri virtuoase de creştere continuă. Aplicarea acestui tip de politică a în­soţit exportul postbelic al modelului american fordist de dezvoltare industrială, în Canada, Europa Occiden­tală, Austra­lia şi Noua Zeelandă, prin mari corporaţii multisectoriale, dedicate integrării verticale a producţiei de masă. Acestea au fost motoarele extraordinarei expansiuni economice ce a durat circa treizeci de ani, în contextul boomu­lui re­construcţiei europene şi într-o perioadă cînd producţia de masă nu începuse încă în majoritatea celorlaltor re­giuni ale lumii (cu ex­cep­ţia Japoniei şi a economiei „tigrilor“ asiatici, care au elaborat variante ale modelului euroamerican, fie mai auto­ritare, fie corelate cu planificarea centralizată).

Modelul keynesian de intervenţie statală a luat forme diferite, în funcţie de mărimea şi cultura politică a ţării în ches­tiune, iar formele cele mai pur social-democrate au fost elaborate în Scandinavia. Scopul (şi într-o oarecare măsură şi rezultatul) era crearea unui nucleu de instituţii de susţinere şi refacere, în care să fie integrate funcţiile economice competitive, astfel încît violenţa acestora să poată fi temperată, domolită. Astăzi, din fericire şi de multe ori din păca­te, KWNS (şi muncitorul industrial alb, bărbat, care era subiectul său privilegiat) serveşte încă drept orizont normativ şi nostalgic pentru discuţiile de politică economică publică. Analiza lui Jessop şi şcoala regularizării în general ne ajută să observăm modul în care schimbarea „gramaticii generative“ a relaţiilor internaţionale a produs, începînd de la mijlocul anilor ’70, o metamorfoză treptată a formelor statului. Aceasta va primi o expresie ideologică limpede abia odată cu programele celei de-„a Treia Căi“ a noului Partid Laburist britanic, apărute chiar la sfîrşitul seco­lului.

Ce s-a-ntîmplat cu compromisul liberalismului integrat? Ca semnale ale crizei, toţi istoricii indică prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods în perioada 1968–1971 şi apariţia regimului de schimb valutar flotant, şocul petrolului, recesiunea din 1973–’75 şi, mai pe larg, expansiunea producţiei fordiste în întreaga lume – care a avut ca rezultat saturaţia pieţelor de bunuri industriale produse în masă. La fel de importante, dintr-un punct de vedere mai radical, au fost nivelurile foarte ridicate de militantism muncitoresc, refuzul normalizării birocratice şi protestele de mare amploare împotriva atitudinilor coloniale şi imperialiste ale puterilor occidentale.9 Ţările industrializate au fost asaltate de condiţia persistentă a stagnării industriale, cuplată cu spirale inflaţioniste ale salariului şi preţurilor („stagflation“). Începînd de la mijlocul anilor ’70, declinul Statelor Unite înseşi a fost prezis cu regularitate. Abia recent am reuşit să înţelegem mai bi­ne modul în care puterea hegemonică a Statelor Unite a convins restul lumii să continue finanţarea a ceea ce părea a fi o economie pe datorie, în fază terminală: pe de o parte, forţînd ţările OPEC să-şi evalueze în continuare petrolul în dolari, iar pe de altă parte, într-un sens mai larg, asigurîndu-se că pieţele financiare în dolari rămîn destinaţia cea mai per­formantă pentru investiţii ale lichidităţilor globale – printre altele, pentru că numai aceste pieţe sînt protejate de os­cilaţiile violente ale ratei de schimb, care afectează periodic toate celelalte valute în raport cu dolarul.10 Ca urmare, Statele Unite (împreună cu pieţele lor financiare sofisticate, cu controlul asupra unor instituţii transnaţionale ca FMI şi Banca Mondială, cu influentul sector mass-media şi armata fără egal în lume) au devenit structura instituţională de susţine­re a ceea ce, pentru toţi ceilalţi agenţi economici, este esenţialmente o monedă mondială fără stat, un mijloc de schimb necesar, dar incontrolabil. Dolarul a rămas deci pivotul unui regim de schimb valutar flotant, iar în jurul său s-au multiplicat forme sofisticate de bani în credit (futures, options, swaptions şi întreaga panoplie de instrumente financiare derivate, administrate de operatori ai fondurilor speculative de investiţii ca George Soros, aflaţi în directă com­pe­tiţie cu mone­de­le naţionale convenţionale).

De la începutul anilor ’80, această nouă poziţie a Statelor Unite, ca jucător financiar global, extrem de agresiv, cu o pro­ducţie industrială axată strategic pe dezvoltarea tehnologiilor de vîrf (stimulată şi dirijată de fondurile fastuoase ale armatei), i-a dat statului nord-american toate motivele să impună liberalizarea accelerată a comerţului şi investiţiilor tutu­ror ţărilor care voiau să aibă acces la gigantica sa piaţă de consum, finanţată permanent prin datorii. FMI a apărut ca profet mondial şi executor cu forţa al acestei liberalizări, care trebuia cuplată cu politici de austeritate pentru toate gu­verne­le – în afara celui al hegemonului.11 Liberalizarea investiţiilor directe străine (şi dispariţia definitivă a ameninţării revolu­ţionare reprezentate de comunismul real-existent) însemna că mult mai multe unităţi productive puteau fi plasate în afara ţărilor centrale ale sistemului-lume, şi deci dincolo de raza de acţiune a mişcărilor naţionale sindicale sau ecolo­gice. Astfel a luat naştere un nou model al circulaţiei mondiale, în care ţările odinioară subdezvoltate (precum China) nu îşi limitează exportul doar la materii prime, ci îl extind pentru produse de nivel înalt; simultan, profesioniştii fostului nucleu industrial se axează pe inovaţia tehnologică, managementul financiar, coordonarea proiectelor şi serviciile cultu­rale (inclusiv turismul, care a devenit unul dintre cele mai mari sectoare ale economiei mondiale). Acesta a fost siste­mul fundamental de constrîngeri – gramatica de la baza relaţiilor internaţionale – care a generat tendinţa origi­nară către ceea ce Jessop analizează sub numele de SWPR: Regimul Schumpeterian de Muncă Obligatorie Postnaţiona­lă12, numit astfel după economistul austriac Joseph Schumpeter, care se axa pe inovaţia antreprenorială ca motor al creş­terii economice.13 Acronimul indică transformarea statului protecţiei sociale, potrivit cerinţelor economiei trans­naţionale a informaţiei.

SWPR, cunoscut şi ca „statul concurenţei“, nu reprezintă o ruptură totală de protecţia socială, nici eclipsa totală a „guvernului mare“ intervenţionist, evocate de obicei în descrierile simpliste ale neoliberalismului. Din contră, SWPR semnifi­că o modificare profundă – şi neîncheiată încă – a modurilor în care se efectuează însăşi intervenţia, pentru cine şi cu ce scopuri. Scopul anterior, de maximizare a ocupării forţei de muncă şi de acordare a unor pachete de bene­ficii pentru toţi cetăţenii, este pur şi simplu abandonat, fiindcă a devenit o imposibilitate în condiţiile unor economii funcţional fără frontiere. Salariul nu este considerat o sursă a cererii eficiente, sprijinit pentru binele general, ci un factor al producţiei între alţii, care poate fi micşorat, conform necesităţilor conflictelor competiţionale. Principalul obiectiv al intervenţiei devine acum accesul la informaţie de înaltă calitate şi educaţia pe tot parcursul vieţii: cu alte cuvinte, modelarea celor mai productivi cetăţeni pentru inovaţii în cunoaşterea transnaţională şi pieţele de imagine, ale căror operaţiuni nu mai pot fi reglementate de un stat naţional, ci doar adaptate de un regim postnaţional, care încearcă, pe cît posibil, să influenţeze parametrii în cadrul cărora indivizii productivi fac alegeri libere.

Astfel se instaurează un model de transformare a formelor de intervenţie statală, care se realizează inegal, în funcţie de condiţiile specifice din fiecare ţară. Aceste schimbări sînt propuse adeseori sub forma „contractelor bazate pe perfor­manţă“ între administraţiile publice şi cetăţeni. Ajutoarele de şomaj automate, care sînt suspectate de încurajarea lenei, tind să fie scoase din uz, în favoarea unor programe de muncă obligatorie de „activare“, care necesită căutarea fără în­cetare a unui loc de muncă, reciclarea obligatorie sau serviciul comunitar (modelul „flexicurităţii“ daneze devine noul prototip de intervenţie guvernamentală perfect calibrată pentru a răspunde nevoilor unei pieţe a muncii cu o rată înaltă de rotaţie a angajaţilor). În numele eficacităţii (dar şi ca formă deghizată de îndoctrinare a societăţii), fosta noţiune de ser­vicii publice oferite cetăţenilor este înlocuită cu cea de „întreprinderi publice“, care se află în competiţie unele cu al­tele, pe nişte „cvasipieţe“ subvenţionate, luptînd pentru patronajul unor „clienţi“ neplătitori. Bonuri fiscale sau scutiri compensatorii de impozite pot fi oferite, de asemenea, celor care preferă furnizori privaţi de servicii, în special în do­meniile sănătăţii şi educaţiei. Asociaţii de voluntari sau caritabile din „al treilea sector“ (de multe ori de natură religi­oasă) sînt chemate să completeze găurile apărute prin demolarea programelor sociale; simultan, în operaţiile de afa­ceri, reglementarea statală centralizată este limitată în favoarea „guvernării“ exercitate prin reţele de părţi interesate sau „parteneri“. Infrastructurile pentru susţinerea sectoarelor cu producţie ridicată de valoare, care în trecut ar fi fost construite de agenţiile de stat menite generării de locuri de muncă, un fel de pompă de aspiraţie pentru economia keynesiană, sînt construite acum, aproape exclusiv, prin „parteneriate public-private“ (PPP), faimoase (justificat sau nu) pentru eficienţa lor superioară şi care, mai presus de toate, nu creează alte datorii fiscale pe răbojul şomajului şi al pensiilor asigurate de stat.

Acesta este repertoriul de bază al „noului management public“, care s-a răspîndit din Marea Britanie pe teritoriul tutu­ror fostelor ţări social-democrate (inclusiv şi în special în Norvegia) şi care a fost propus, de asemenea, ca model de formare a statului pentru ţările postsocialiste ale fostului bloc estic.14 Scopul declarat al ideologilor săi neoliberali este să reducă, treptat, sectorul public la funcţiile dure ale unui stat gardian-de-noapte: poliţie, justiţie, diplomaţie şi armată. Din motive electorale, acest scop nu poate fi niciodată atins, cel puţin nu în ţările nord-vest-europene, pentru că ar necesita o ruptură cu prea mulţi votanţi, chiar şi din partea dreaptă a spectrului politic. O „schimbare de regim“ complet neoliberală a avut loc numai în cîteva ţări, în primul rînd în Statele Unite şi în Marea Britanie. În alte părţi, au intrat în vigoare doar schimbări subtile, dar cu consecinţe profunde, în maniera în care statul îşi socializează populaţiile, în tipurile de aşteptări pe care le cultivă, în tipul de subiectivitate pe care îl încurajează.15 Astfel, „desprinderea“ economiei transnaţionale de nucleul instituţional care o susţine este efectuată sub vălul unei social-democraţii persistente, dar tot mai atenuate şi, treptat, vidate.16 Speranţa este, se pare, ca zonele căscate prin excluderea şi alienarea unor întregi populaţii să mai poată fi acoperite încă ceva vreme, pînă cînd clasele productive vor fi învăţat să-şi asume răspunderea pentru cultivarea propriei lor orbiri.

 

Spre o nouă ecologie politică

O înţelegere mai profundă a transformărilor structurale care au ajuns să aibă impact asupra societăţilor europene necesită, în mod evident, luarea în considerare a Uniunii Europene, relaţia ei de cooperare şi concurenţă cu Statele Unite. Reconstrucţia postbelică a Europei s-a petrecut sub influenţa decisivă a Statelor Unite, întîi prin intermediul Planului Marshall, apoi prin formarea NATO. Pentru SUA, Europa a fost mai puţin o piaţă de export şi mai degrabă o regiune pentru investiţii străine directe şi implanturi ale industriei. Acest lucru a fost făcut mai ales în Germania, cea mai mare naţiune europeană şi cea mai avansată industrial, a cărei constituţie postbelică a fost scrisă de Statele Unite. Crearea Comunităţii Economice Europene oferea o piaţă extinsă pentru corporaţiile americane cu sediul în Germania şi, ca ata­re, a primit o puternică încurajare din partea SUA.17 În anii ’60 şi ’70, numai Franţa a rezistat la americanizarea funda­mentală a Europei; dar chiar şi acolo, rezistenţa a fost numai gestuală şi diplomatică. Abia în anii ’80, cînd a început să se disemineze înţelegerea modalităţilor prin care Statele Unite reuşiseră să schimbe setul de reguli al producţiei şi comer­ţului global, elitele europene au început să facă presiuni pentru un unic mijloc de schimb, care le-ar fi diminuat dependenţa de dolar, ca monedă de facto a rezervelor internaţionale. Uniunea monetară a fost propusă în 1986 prin Actul european unic, lansată în 1992 prin Tratatul de la Maastricht şi finalizată cu introducerea bancnotelor de hîrtie în 2002. Pentru a scăpa de dependenţa similară de piaţa consumatorului american, Spaţiul Economic European (SEE18) a fost creat în 1994, iar de atunci, el a fost în permanenţă extins. Trebuie remarcat că, în ciuda refuzului de a face parte din UE, Nor­ve­gia este membru cu drepturi depline în SEE, prin intermediul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS19), al cărei membru fondator a fost încă din 1960. În acest fel, Norvegia a devenit un fel de membru invizibil al unei uniuni economice europene pur funcţionale şi nondemocratice.

Din 1994 încoace poate fi observată o rivalitate în oglindă între expansiunea europeană şi procesul integrării emisfe­rice în Statele Unite ale Americii. UE tinde să devină imaginea deformată-n oglindă a ALSNA20 – dar fără a recunoaşte aceasta. În multe privinţe, miza este şi aici integrarea şi dez-integrarea liberalismului. Din perspectiva idealizantă a social-democraţilor europeni, uniunea monetară şi piaţa unică ar trebui să permită reconstituirea unui teritoriu intern în afara dictatelor pieţei mondiale, astfel ca relaţiile sociale să poată fi reglementate democratic, şi nu doar economic. Într-adevăr, atitudinea diplomatică europeană clasică insistă asupra unei astfel de reglementări, iar filosoful cosmopolit de frunte al Uniunii Europene, Jürgen Habermas, invocă în mod constant orizontul normativ al unei „politici interne mondiale“ (Weltinnenpolitik).21 Dar nu ar trebui să uităm că UE funcţionează ca democraţie doar de la distanţă, prin interme­diul Consiliului de Miniştri şi al Comisiei Europene: ambele emană din obscurul administraţiilor naţionale, lăsînd foarte puţin loc pentru reprezentarea directă a alegătorilor de pe continent în Parlamentul European. Iar în spatele simbolurilor internaţionaliste ale Curţii de la Haga şi al protocoalelor de control al mediului de la Kyoto, tendinţa UE către o alianţă obiectivă cu SUA în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), împotriva cerinţelor Sudului global, dezvăluie o funcţie total diferită a dreptului public internaţional. Aşa cum remarcă Peter Gowan: „Secretul imperial al întregului concept ţine de cine scrie din start regulile… Modelul este, desigur, OMC-ul de inspiraţie europeană, care-şi prezin­tă regulile ca avînd rădăcini în normele universalist-liberale ale liberului schimb, în timp ce acestea sînt de fapt un decoct de legi asertorice care servesc interesele capitaliste atlantice“.22

Un model similar poate fi observat în interiorul teritoriului real al UE, mai ales după lărgirea acestuia cu zece noi membri, din mai 2004. Rezultatul acestei extinderi este o diviziune tripartită: Centrul Europei, Europa Nouă şi ceea ce poate fi numit „Europa Marginală“, i.e. ţările periferice de la sudul şi estul frontierelor actuale. În mod ideal, drepturile sociale din ţările Centrului ar trebui să se extindă, prin programe de redistribuire, la noii membri, în timp ce ajutorul străin şi umbrela legilor comerţului cosmopolit ar trebui să permită integrarea treptată a zonelor periferice, ale căror resurse şi forţe de muncă se revarsă, oricum, înspre Centru. În realitate, apare însă o ierarhie între: cetăţenii cu drepturi depline ai Centrului Europei, care se aşteaptă să deţină un anumit control democratic asupra evoluţiei societăţilor lor; cetăţenii subordonaţi ai Europei Noi, ale căror privilegii politice au fost substanţial slăbite prin pierderea controlului econo­mic asupra industriilor lor şi prin migraţia către vest a oamenilor mai tineri şi educaţi; şi populaţiile dominate din Europa Marginală, ale cărei teritorii şi resurse sînt larg deschise pentru a fi exploatate de corporaţii transnaţionale – şi ale căror drepturi, dacă sînt imigranţi, pot fi reduse arbitrar, aşa cum a arătat dureros experienţa cetăţenilor francezi de origine africană în recenta stare excepţională din noiembrie 2005.

O ţară din Europa Nouă ca Estonia exemplifică această stare divizată pe trei niveluri. Industriile sale cele mai promiţă­toa­re şi pilonii sectorului său bancar au fost înşfăcate de investitorii corporatişti din ţările Centrului (în special Finlanda şi Suedia), în urma crizei financiare mondiale din 1997–’98. Între timp, marea majoritate a enormei populaţii vorbitoare de limbă rusă a acestei ţări – importată din întregul imperiu pentru a lucra în versiunea sovietică a industriei fordiste – lîncezeşte în mizerie, fără loc de muncă şi fără niciun drept la cetăţenie şi paşaport, care nu se pot obţine fără a stăpîni complexa limbă estoniană. Aceasta înseamnă că cetăţenii estonieni cu drepturi depline ocupă ceea ce poate să pară une­ori o fîşie îngustă din propria lor ţărişoară, undeva între incursiunile economice ale vecinilor lor europeni, mai puter­nici, şi prezenţa jenantă a unei foste clase muncitoare, pe care au sentimentul că nu au chemat-o şi căreia, de fapt, nici măcar nu-i pot vorbi. Actuala epidemie de heroină în interiorul acestei populaţii a fostei clase muncitoare şi explozia HIV care o însoţeşte inevitabil profilează spectrul condiţiei de ghetou şi al excluziunii sociale pe termen lung, laolaltă cu dezvoltarea concomitentă a aparatului poliţienesc şi a închisorilor, caracteristice pentru transformările regimului neolibe­ral. În aceste condiţii, formarea unui stat care să se potrivească, măcar de la distanţă, cu standarde­le keynesiene de in­clu­dere şi protecţie socială este mai mult decît dificilă. Lideri, partide, programe politice se succed într-un vîrtej confuz, iar ceea ce se distinge e doar opţiunea de bază a naţionalismului populist.

Dar oare cît de departe sînt de această situaţie statele social-democraţiei golite de sens din Centrul Europei, inclusiv Nor­vegia şi celelalte ţări scandinave? Gramatica generativă a liberalismului global – care a structurat dezvoltarea UE şi a fost scrisă chiar în articolele proiectului de constituţie a acesteia – a dat naştere unei clase de mijloc superioare ex­traordinar de dinamice, ai cărei membri, implicaţi deseori în afaceri cu cultura, sînt în stare să schimbe ţări, limbi şi uni­versuri afective, cu o uşurinţă şi fluenţă care ar putea fi copleşitoare, dac-ar putea exista vreo perspectivă exterioară din care să fie judecate. Cu toate acestea, însăşi acceleraţia transportului şi a tranzacţiilor tinde să izoleze eşalonul superior rarefiat al populaţiilor Centrului în interioul unei reţele de mobilitate foarte unită şi izolată de compoziţia din ce în ce mai eterogenă a societăţilor în care trăiesc (sau prin care se deplasează). Declinul vechilor clase muncitoare şi rela­tiva eclipsă a tradiţiilor naţionale în favoarea unei culturi sincretice, recombinatoare, dublată de sosirea noii clase sociale a serviciilor şi a specialiştilor în tehnologie din Europa Marginală şi de dincolo de ea, toate acestea fac foarte dificilă elabora­rea unei platforme politice care să poată face apel la orice tip de majoritate, pentru eventuali reformatori ai servicii­lor statului. În orice caz, nevoile sectoarelor în ascensiune ale societăţii şi cele ale elitelor financiare vor fi satisfăcute, întrucît ele sînt pietrele de fundaţie şi principalii clienţi ai formei de stat SWPR. Pentru a viza totuşi şi oamenii din afara profiluri­lor ideale ale lucrătorilor în domeniul cunoaşterii şi ale finanţiştilor corporatişti, în cadrul acestui model apar două soluţii de bază, care, în general, se prezintă împreună. Prima este realizarea unor acorduri sectoriale pe grupuri specifice de alegători: fermieri, muncitori industriali sindicalizaţi, funcţionari, mici oameni de afaceri, pensionari de stat etc., adică toţi cei care încă mai au acces la mecanisme de reprezentare tradiţionale, ce datează din era fordistă. A doua soluţie este acoperirea acelor oferte sectoriale cu pătura retorică populistă a identităţii naţionale şi cu drame naţionale, care nu există neapărat în realitate.

Pericolul evident din Centrul Europei de astăzi este alunecarea într-o nouă ecologie politică a fricii, care sudează golurile dintre fracţiunile sociale divergente prin reflexul de a căuta ţapi ispăşitori în ţintele cele mai uşoare, care sînt imigranţii, oamenii adunaţi să facă muncile pe care europenii îmbătrîniţi ai Centru­lui nu mai doresc să le facă sau care nu li se mai permit, într-o economie ce are nevoie de slujbe la negru, ca unic instrument posibil de presiune asupra variabilei salariului, pentru a continua să facă profit într-o eco­nomie concurenţială feroce. Manipularea figurii imigrantului ca ame­ninţare la adresa securităţii (sau, chiar mai rău, cea a musulmanului ca ameninţare a civilizaţiei) este modul cel mai rapid de a camufla ne­go­cieri mult mai dificile referitoare la desfiinţarea vechiului stat al protecţiei sociale şi de a evita astfel pro­teste împotriva înlocuirii acestuia cu un talmeş-balmeş de dispoziţii schimbătoare, care nu urmează niciun sens al justiţiei ori măcar vreo raţionalitate economică. Iar problema este că acest proces cu ţapi ispăşitori şi camuflări nu poate decît să se-nrăutăţească, pe măsură ce populaţiile Centrului devin mai bătrîne şi tot mai mulţi imigranţi sînt chemaţi să le-nlocuiască, în pofida presiunii tot mai mari prin norma­tivele permiselor de muncă şi documentelor de re­zidenţă. Întrebarea devine atunci de ce pare să se răspîndească în întreaga Europă o tactică atît de evident obtuză? De ce contemplăm ascensiunea fascismului liberal, dar vorbim despre altceva? Ce explică această incapacitate de a privi în viitor, cînd el e deja aici, în faţa ochilor noştri?

 

Şansele de a vedea

Trebuie să adăugăm o a patra „marfă fictivă“ la lista de trei a lui Polanyi (teren, muncă şi bani), specifică eco­nomiei de reţea, condusă de sectorul financiar, a regimurilor postnaţionale concurenţiale. Această a patra marfă fictivă este cunoaşterea, care acoperă un spectru larg ce cuprinde ştiinţa, tehnologia şi dreptul, dar şi li­te­ra­tura, artele culinare şi abilităţile vieţii cotidiene. Producerea cunoaşterii depinde de educaţia instituţionalizată de lun­gă durată, experienţa peda­gogică, accesul la biblioteci publice, arhive, muzee şi bănci de date, de moduri internali­za­te de autocultivare individua­lă, de spaţii urbane pentru interacţiunea de grup, fie ea improvizată sau structurată, de procese de hibridizare între diferite tradiţii culturale, de constituirea unor discursuri critice şi disidente, de la punk rock şi dueluri poetice la reţele de oameni de ştiinţă preocupaţi ori alianţele unor agricultori tradiţionali şi ecologici, şi aşa mai departe, într-un spectru aproape infinit de practici prin care observaţia obiectivă, abstracţia teoretică, expresia individuală şi modelele de solidaritate socială se depozitează în urme complexe şi artefacte care pot fi preluate şi transformate de indivizi, grupuri şi generaţii succesive. Imposibilitatea de a funcţionaliza complet această întreţesere subtilă de practici şi motivaţii este evidentă şi a fost recunoscută pe tot parcursul lungii ere a creării instituţiilor naţionale, încă de la începutul veacului al nouăsprezecelea, în cele mai multe părţi ale lumii occidentale. După cum scrie Jessop, referin­du-se la educaţia din tim­pul perioadei keynesiene: „În termeni stilizaţi, care nu şi-au găsit niciodată pe deplin corespondentul în realitate, putem spune că educaţia trebuia să promoveze egalitatea de acces şi oportunitate, să creeze baza unei «meritocraţii» talentate şi juste, care să submineze structurile moştenite de clasă şi statut, să creeze, codifice şi di­se­­mineze o identi­tate naţională comună şi o cultură corespunzătoare unui stat al solidarităţii şi protecţiei sociale universa­le şi să formeze cetăţeni informaţi şi critici, capabili şi doritori să participe la o sferă publică în expansiune şi la o democraţie plebiscitară de masă“.23 În termeni de practici, valori, experienţe temporale şi experienţe ale alterităţii, sferele educaţio­nale şi culturale au format, fără îndoială, amestecul instituţional cel mai complex produs de era liberalismului integrat.

Expansiunea mandatului educativ şi cultural al statului şi prelungirea sa ezitantă către clase, genuri şi grupuri etnice care fuseseră înainte excluse din aparatele reprezentative au antrenat noi conflicte şi provocări pentru acest amestec instituţional, care a trecut printr-o perioadă dificilă de transformări după 1968 şi deceniul de tulburări ce a urmat. Tocmai această „pro­blemă de reprezentare“, care împiedică orice simplă reiterare a presupuselor simboluri şi valori naţionale, a fost sur­sa celor mai vitale evoluţii din cultură în ultimii treizeci de ani; iar aceeaşi problematizare s-a extins chiar în reeva­luarea anumitor funcţiuni economice şi tehnico-ştiinţifice. Cu toate acestea, odată cu aducerea la numitor co­mun a în­văţămîntului prin procesul Bologna, odată cu sponsorizarea corporatistă şi instrumentalizarea artelor şi ştiin­ţelor, cu re­tehnologizarea instituţiilor culturale naţionale pentru piaţa turistică transnaţională şi cu tendinţa generalizată de trans­formare a cunoaşterii într-o marfă, în virtutea dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce se află acum sub presiune e idealul însuşi al sferei educaţional-culturale, ca loc al căutării problematice a înţelegerii mutuale într-o societa­te pluralistă. Într-adevăr, transformarea cunoaşterii în marfă este forţa motrice şi obiectivul central al statului schumpete­rian al concurenţei, pînă la nivelul la care vîrful producţiei capitaliste este redefinit ca inovaţie tehnologică şi managerială (în special în sfera financiară). Ca urmare, orice rod al aspiraţiei şi experienţei umane poate fi tratat ca o marfă şi, mai mult, ca investiţie într-un sine antreprenorial, aşa cum sugerează economistul Gary Becker cu noţiunea sa de „capital uman“.24 Europenii resimt astăzi eşecul capitalului şi atunci cînd educaţia şi cultura vin gata ambalate, cu un preţ care le desfigu­rează, chiar dacă nu le face total inaccesibile.

Paradoxal, tulburările cauzate de această capitalizare a cunoaşterii sînt, în acelaşi timp, un factor principal al orbirii societăţii, dar şi o şansă de a pune noile state ale coexistenţei umane sub regimurile de vizibilitate neoliberale. Colaborările dintre artişti şi specialişti în ştiinţe sociale, organizaţii sindicale şi mişcări ecologiste, din timpul ultimului ciclu de manifestaţii alternative antiglobalizare, iar acum în jurul temei „existenţei precare“ din economia flexibilă, au făcut un pas înainte prin capacitatea de a numi şi descrie efectele procesului de transformare neoliberală. Arta a devenit un mijloc de investigaţie, înrudit cu ştiinţa socială, dar ireductibilă la aceasta. În mod similar, o organizaţie transnaţională ca Attac, a cărei critică economică a cîştigat ceva influenţă în ţări social-democratice ca Norvegia, încearcă să aducă la vizibilitate influenţa nega­tivă a unei valute fără stat, privatizate, asupra domeniilor fundamentale ale muncii omeneşti şi mediului natural, dar şi asupra domeniului cultural-ştiinţific, care constituie o a doua natură sau un mediu artificial (la fel de necesar ca aerul pe care-l respirăm – şi la fel de susceptibil de a fi poluat).25 Ascensiunea Partidului Socialist de Stînga în Norvegia (care a obţinut 12,5% din voturile electoratului la alegerile generale din 2001) reprezintă o tentativă de traducere politică a unor astfel de investigaţii. Cînd artiştii încep să exploreze operaţiunile capitalului şi să arate direct cazurile de eşec al ca­pitalului, ei participă cu propriile lor metode expresive la oferirea unui răspuns complex dat instalării graduale a regimului concurenţei, impus ca set unic de reguli exclusive şi tot mai intolerante pentru stările problematice şi irevocabil multi­ple ale coexistenţei umane în societate. Procesul de explorare şi de interpelare a acestor stări, în prezent invizibile, este doar un aspect al eforturilor mai largi de constituire a unor formaţiuni sociale care ar putea acţiona în comun, avînd nu numai interese obiective comune, ci fiind, potenţial, chiar interesate unele de altele.

Problema nu este însă numai eliminarea progresivă a instituţiilor culturale naţionale, laolaltă cu canoanele lor învechite de frumuseţe şi idealurile lor elitiste de identitate. Arta contemporană se confruntă cu o problemă şi mai profundă: pentru a supravieţui ca practici de explorare şi transformare, pentru a genera suficient interes şi implicare în reconsti­tuirea unei sfere culturale socializate sub auspicii noi, ea trebuie să se debaraseze de dependenţa lor mai fla­grantă sau mai subtilă de noile instituţii de orientare corporatistă, care promovează o subiectivitate oportunistă şi flexibilă. Iar lucrul acesta este mai uşor de spus decît de făcut, după cum o demonstrează relaţiile ambigue între produ­cătorii culturali din circuitul muzeelor şi activiştii în căutarea unor forme de organizare a muncii precare.26 E uşor să investeşti într-o mi­că angoasă despre instrumentalizarea biopolitică a propriei creativităţi, pentru a produce un nou pro­dus de nişă pentru pieţele originalităţii – şi e tot atît de uşor să critici o asemenea investiţie. Într-adevăr, hiperindivi­dualizarea şi capita­lizarea universală par a fi formula însăşi a rupturii solidarităţilor şi a apariţiei fascismului liberal. Mult mai complicată – aşa cum descoperă acum cei implicaţi în mişcările sociale ale precarităţii – este crearea unor linii de invenţie şi critică, ce se vor consolida mutual în diferenţele lor, dincolo de diviziuni profesionale şi de clasă. În acest sens, rolul producăto­rilor de cunoaştere în recrearea unei capacităţi de a spune „noi“ poate fi decisiv.27 Urmărind o nouă transvaluare a ve­chilor valori naţionale, s-ar putea să ajungem la ceea ce lipseşte în momentul de faţă: o consti­tuţie durabilă a multiplicităţii. Dar nu există nicio asigurare că acest potenţial se va realiza vreodată.

Adeziunea celor zece membri noi la Uniunea Europeană subliniază această dificultate. Problema este că niciuna dintre aceste ţări nu are vreun interes în menţinerea condiţiilor unui stat al protecţiei sociale, pe care nu şi-l pot permite, şi ale cărui restricţii ar bloca propria lor cale de dezvoltare. Nu pot atunci decît să „adere la Uniune“ pe motive război­nice – aşa cum a dovedit-o recrutarea anticipată a anumitor foste state estice în Războiul din Irak. Lupta pentru susţinerea petrodolarului SUA devine o garanţie paradoxală a suveranităţii, exact în momentul înglobării într-o ierarhie supranaţio­nală. De parcă proiectul de lungă durată de a deveni un membru cu drepturi depline al UE nu putea fi realizat decît tre­cînd printr-un vis american. Desigur, marile visuri sînt fireşti, pozitive, după decenii de ocupaţie străină. Dar ceea ce cîţiva observatori estonieni consideră a fi o cultură contemporană a narcisismului autosuficient (punctată sau stră­punsă de neîncredere profundă şi agresivitate) ar putea fi înţeles şi ca mod de a face faţă unei schimbări traumatizante, în sensul sociologului polonez Piotr Sztompka, care vorbeşte chiar despre o „traumă a victoriei“.28 Cum să împrumuţi tangibilitate şi vizibilitate publică unor libertăţi teoretice cărora nu le corespund ameliorări substanţiale? O întreagă carto­grafie a existenţei a fost redesenată în cincisprezece ani. Statutul de clasă ambiguu şi integrarea incertă a unor populaţii întregi din toată partea estică a Europei, înăuntrul Europei Noi şi dincolo de ea, justifică necesitatea unor practici artisti­ce lucide şi provocatoare, care pot revela şi transforma conflictele inconştiente de sub suprafaţa experienţei contemporane. Trebuie găsite căile prin care acest gen de muncă poate fi continuat în cadrul noilor relaţii sociale care se materia­lizează pe întreg teritoriul european, într-un moment istoric în care instituţiile culturale nu au un mandat clar sau o ba­ză de susţinere ca să poată face faţă chestiunilor dificile ale identităţii şi diferenţei.

Aceste preocupări trebuie să le pară, desigur, distante celor care trăiesc în Norvegia, în afara celor mai multe constrîn­geri politice ale UE şi aproape de rezervoarele petroliere ale Mării Nordului, cu un guvern nou-ales de centru-stînga, ajuns la putere în toamna lui 2005. Norvegienii locuiesc într-o cartografie diferită. Totuşi, în pofida speran­ţelor intelectualilor, Partidul Socialist de Stînga a pierdut teren la ultimele alegeri, în rîndul mişcărilor tradiţionale ale muncii; în acelaşi timp, partidul conservator liberal de dreapta, Partidul Progresului, cu înclinaţii populiste şi rasiste, a primit „numai“ 22% din voturi, ceea ce a făcut din el a doua forţă în stat, ca mărime. Poate o naţiune mică să-şi ţină singură cîrma, pen­­tru propria-i siguranţă, în mijlocul schimbărilor tumultuoase din sistemul-lume? Pentru cîteva săptămîni, în aceeaşi toamnă, în spaţiul autonom al Uniunii Artiştilor din Oslo au fost expuse forme foarte abstracte de eşec al capitalului. În spatele lor, aproape tangibile, parcă se puteau întrevedea stările invizibile ale uniunii.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Ovidiu Ţichindeleanu

 

 

Note:

  1. ‑Simon Sheik (curator şi editor),Capital (It Fails Us Now), Berlin: b_books, 2006; ex­po­ziţiile ţinute la UKS, Oslo, 8 oc­tombrie – 6 noiembrie 2005 şi Kunstihoone, Tallinn, 7 ia­nuarie – 15 februarie 2006.

  2. ‑Aş vrea să le mulţumesc tu­turor celor din Estonia şi Nor­vegia care mi-au permis cu generozitate să-i intervievez pentru pregătirea acestui text; precum şi lui Anders Härm de la Kunstihoone şi lui Trude Iverson de la UKS, pentru pre­­gătirile necesare acestor conversaţii.

  3. ‑Friedrich Engels, Herrn Eugen Dühring’s Umwälzung der Wissenschaft (1878), partea a 3-a, cap. 2: „Der moderne Staat, was auch seine Form, ist eine wesentlich kapitalisti­sche Maschine, Staat der Kapi­ta­listen, der ideelle Gesamt­kapitalist“; online la               www.mlwerke.de/me/me20/me20_239.htm#kap_II. Versiunea engleză: „The mo­dern state, no matter what its form, is essentialy a capitalist machine, the state of the ca­pitalists, the ideal personification of the total national capital“; online la      http://www.marxists.org/                archive/marx/works/1877/anti-duhring/ch24.htm.

  4. ‑Félix Guattari, „Capital as the Integral of Power Formations“, in Chaosophy: Soft Subversions, New York, Semiotext(e), 1996.

  5. ‑În acest text, utilizez termenul „eşecul capitalului“ pentru a de­scrie deficitele combinate cauzate bunăstării oamenilor de ceea ce sociologii disting separat ca „eşec al pieţei“ şi „eşec al statului“. După cum voi arăta, posibilitatea de a se­para aceste două categorii este tot mai redusă, pe mă­su­ră ce dimensiunea antrepre­norială a guvernării neoliberale ajunge să predomine.

  6. ‑John Gerard Ruggie, „International Regimes, Transactions and Change: Embedded Li­beralism in the Postwar Economic Order“, International Organization, 36/2, 1982.

  7. ‑Karl Polanyi, The Great Transformation, Boston, Beacon, 1957/1944.

  8. ‑Bob Jessop, The Future of the Capitalist State, Cambridge, Polity Press, 2002, cap. 2 şi pas­sim. Capitolul introductiv online la http://www.lancs. ac.uk/fss/sociology/papers/jessop-future-of-the-capitalist-state-chapter1.pdf.

  9. ‑Pentru criza hegemoniei ame­­­­ricane în relaţie cu crizele an­terioare ale sistemului-lume, vezi Giovanni Arrighi, Beverl­ey Silver et al., Chaos and Go­­­vernance in the Mo­dern World-System, Minnea­polis, University of Minnesota Press, 1999.

10. ‑Pentru interpretări ale trecerii înspre un nou regim inter­naţional, cf., între alţii, Da­­vid Harvey, The New Im­perialism, Oxford UP, 2003, precum şi Peter Go­wan, Glo­bal Gamble, London, Ver­­so, 1999.

11. ‑Pentru noul rol al FMI de la începutul anilor ’80 încoace, cf. D. Harvey, A Brief History of Neoliberalism, Oxford UP, 2005, cap. I.

12. ‑În engleză în original: „Schum­peterian Workfare Postnational Regime“.Work­fare este o formă deri­vată de pro­­­tecţie socială (welfare) prin care adulţii care primesc ajutor social sînt obligaţi să exer­cite în schimb ore de muncă în sec­torul public. (N. ed.)

13. ‑Cf. Joseph Schumpeter, Ca­pitalism, Socialism and De­mo­cracy, New York, Harper/ Collins, 1975/prima ed. 1942, cap. 7: „The Process of Crea­­­tive Distruction“, p. 83: „Impulsul fundamental care pune şi menţine în mişcare motorul capitalist vine de la bunurile noilor consumatori, de la noile metode de producţie sau transport, noi­le pieţe, noile forme de or­ganizare industrială pe care le creează spiritul întreprin­zător capitalist“.

14. ‑Termenul a fost inventat de Christopher Hood, în articolul „A Public Management for All Seasons?“, Public Ad­mi­nistration, 69 (1991). Pen­tru o trecere critică în re­vistă a practicilor pe care le des­crie acest termen (care da­tea­ză din anii ’80 şi trădează influenţa acelui „To­tal Qua­lity Management“ ela­­borat în cercurile de afa­ceri anglo-saxone), vezi, în­tre altele, Linda Kaboolian, „The New Public Management: Challenging the Boun­daries of the Management vs. Admi­nis­tration Debate“ şi articolele simpozionului despre „Leadership, Demo­cracy and the New Public Mana­gement“, Public Ad­minis­tra­tion Review, vol. 58/3 (mai– iunie 1998).

15. ‑Pentru un tip ideal de „su­biectivitate flexibilă“ în socie­tăţile complet neoliberalizate, vezi textul meu „The Flexible Personality“, in Hie­roglyphs of the Future, Za­greb, Arkzin/WHW, 2002, online la http://eipcp.net/transversal/1106/holmes/en.

16. ‑Un caz clasic în această pri­vinţă este Franţa. Pentru o relatare a felului în care eco­nomia ţării a fost flexibilizată în jurul unui mic nucleu al muncitorilor sindicalizaţi, care încă mai servesc drept reprezentanţi pentru totalul forţei de muncă, prin intermediul structurilor clasice de negocieri tripartite: stat – forţă de muncă – angajator, cf. Christian Boltanski şi Eve Chiapello, The New Spirit of Capitalism, London, Verso, 2005, versiunea franceză în 1999, capitolele 4 şi 5.

17. ‑Vezi citatul următor din Ar­righi et al. (Chaos and Go­vernance in the Modern World-System, p. 139), care rezumă perspectiva elitelor americane postbelice în pri­vinţa unificării europene: „Aşa cum decla­ra John Foster Dulles în 1948, o «Eu­ro­pă sănătoa­să» nu putea fi «divizată în mici compartimente». Trebuia să fie organizată într-o piaţă «suficient de mare ca să justifice me­to­dele moderne ale producţiei ieftine pentru consumul de masă». În acest scop, noua Europă tre­buia să includă o Germa­nie reindustrializată. Fără in­tegrarea Germaniei în econo­mia eu­ropeană, remarca preşe­dintele corporaţiei Ge­neral Mo­tors, Alfred P. Sloan, «ni­mic nu ne-ar putea con­vin­ge pe noi, cei de la General Motors, că ar fi raţional sau dezirabil sau că ar merita să pornim vreo operaţie în­­-­tr-o ţară ca Franţa»“.

18. ‑În engleză, EEA: European Economic Area. (N. ed.)

19. ‑În engleză, EFTA: European Free Trade Association. (N. ed.)

20. ‑ALSNA: Asociaţia Liberului Schimb Nord-American. În engleză, NAFTA: North Ame­rican Free Trade Association. (N. tr.)

21. ‑Vezi, de exemplu, Jürgen Ha­­ber­mas, „The Postnatio­nal Constellation and the Fu­­ture of Democracy“, in The Postnational Constellation: Political Essays, Cambridge, Polity Press, 2001.

22. ‑Peter Gowan, „US Hegemony Today“, Monthly Re­view, vol. 55/3 (iulie–au­gust), 2003, online la http://www. mail-archive.com/marxist-leninistlist@lists.econ.utah.edu/msg04762.html.

23. ‑Bob Jessop, The Future of the Capitalist State, pp. 162– 163.

24. ‑Gary Becker, Human Capi­tal: A Theoretical and Empi­rical Analysis with Special Reference to Education, Uni­ver­sity of Chicago Press, 1993/1964.

25. ‑Vezi www.attac.no şi www.attac.org.

26. ‑Întîlnirea ratată dintre ar­tişti şi activişti la conferinţa Klartexte! de la Berlin, din ianua­rie 2005, a fost un exem­­plu pentru această ambiguitate. După cum scrie Marcelo Ex­­pósito: „Este esenţial să în­ţelegem ce blochează compatibilitatea în practică dintre remarcabila lucrare Mică dramă postfordistă [Kleines postfordistisches Drama] a lui Ma­rion von Osten des­pre noi­le cifre ale producţiei culturale şi procesul necesar de organizare politică a unor su­biecţi sociali precari, sus­ţinut de Alex Foti de la Chain­workers“. Vezi recenzia lui Expósito, “Hablando Claro“, Brumaria, 5, Barce­lona, 2005.

27. ‑Vezi textul semnat Intermittent français du spectacle, „La puissance du nous“, la www.cip-idf.org/article. php3?id_article=11

24. Caracte­rul absolut intraduc­tibil al acestui text, îmbibat de ră­mă­şiţele statului fran­cez al protecţiei sociale, spune, în sine, multe despre dificul­ta­­tea stabilirii unor solidarităţi la nivel european.

28. ‑Piotr Sztompka, The Ambi­valence of Social Change: Triumph or Trauma? (2000), on­line la http://skylla.wz-berlin.de/pdf/2000/p00-001.pdf. Vezi şi contri­buţia lui Sztompka la J. C. Alexander et al., Cultural Trau­­ma and Collective Identity, Berkeley, University of California Press, 2004.