Numărul #36-37, 2011
arhivă

Deriva continentală. De la geopolitică la geopoetică
Brian Holmes

 

Cum se formează o lume? Cum se destramă ea? Neoliberalismul a făcut din aceste întrebări o singură temă, iar 11 septembrie a arătat că nu poate exista o sinteză perfectă. În secolul douăzeci şi unu, continentele au intrat în derivă. În acest moment se derulează hărţile unui nou „mare joc“, atît pentru activişti, cît şi pentru cercetători. Pentru acţiu­nea socială intelectuală în sistemul-lume contemporan, e vital să îţi găseşti locul pe fundalul orizontului acestui dezas­tru şi să descoperi apoi modurile şi scara la care poţi interveni concret în experienţa trăită.

O dublă mişcare

În prezent, cu toţii ne confruntăm cu o mişcare dinamică dublă, care distruge tot ce construieşte, dizolvă tot ce uneşte. Un exemplu este extinderea continuă a Uniunii Europene după prăbuşirea blocului estic în 1989, pînă la fiascoul constituţiei ultraliberale, propusă de elitele continentale şi respinsă prin referendumurile populare din 2005. Sfîrşitul rupturii istorice cu Estul apare acum ca început al unei noi diviziuni între Centrul Europe şi Europa Nouă, în care bastioanele social-de­mo­crate ale Occidentului caută să se adăpostească de piaţa mondială, în vreme ce statele postcomuniste refuză ori­ce limită de viteză în drumul lor spre bogăţii. Reacţia contra Europei a fost în mare măsură opera susţinătorilor tradiţiona­lişti ai suveranităţii, iar forţele de stînga au ezitat între idealurile lor naţionale şi cele internaţionaliste. Dar absenţa unei con­stituţii pe deplin democratice nu face decît să favorizeze acelaşi lobby al marilor corporaţii şi acordurile între mari­le puteri, transformînd parlamentele de ieri într-o perdea de fum a deciziilor reale ale zilei de mîine.

Un caz şi mai frapant este ascensiunea autoestompată a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, care în anii ’90 părea des­tinată rolului de Guvern Mondial depolitizat. Nici nu s-a consolidat însă bine regimul comerţului internaţional, şi au izbucnit războaiele tarifare între SUA şi UE, protestele s-au răspîndit în toată lumea, iar procesul formării de blocuri s-a accelerat, cu negocieri atît pentru Zona Americană a Comerţului Liber (FTAA1), cît şi pentru noul Mercosur2 din conul sudic al Americii de Sud, plus mişcările îndrăzneţe înspre sistemul lărgit ASEAN (la care se alătură China, Japonia şi Coreea de Sud). Şi nu uitaţi de ALBA (Alternativa Bolivariană pentru Americi3), propunerea Vene­zuelei, care face apel la un „răsărit“ al stîngii din America Latină, după apusul comerţului liber în stil yankeu. În prezent, FTAA a eşuat deja, iar UNASUR s-a grăbit să-i ia locul, în timp ce NAFTA nord-americană a fost consolidată prin aşa-numitul Partene­riat pentru securitate şi prosperitate din 2005, iar sistemul Asiei de Est şi-a continuat ascensiunea inexorabilă spre hegemonie economică. Criza monetară inter­naţională rămîne însă la orizont şi, aşa cum îşi va aminti orice istoric, formarea blocurilor comerciale după prăbuşirea etalonului aurului a fost preludiul conflictelor globale din anii ’40.

Pentru cea mai ciudată îmbrăţişare a unor forţe contradictorii din lumea de astăzi, gîndiţi-vă la legătura simbiotică dintre China industrializată şi SUA financiare. China se luptă în mod uzual să producă ceea ce Statele Unite se străduie uzual să consume – iar asta la un risc ecologic pe care nimeni nu îl poate măsura măcar. Pentru a face roata norocului să se-nvîrtească mai departe, chinezii dau Statelor Unite înapoi, cu împrumut, profiturile producţiei lor, pentru a oferi un sprijin speculaţiilor cu atotpu­ternicul dolar şi a păstra astfel cea mai mare piaţă din lume în stare de solvabilitate. Fiecare criză economică face tot mai nesigură această ecuaţie, iar în ultimul deceniu am văzut din ce în ce mai mul­te. Ce se va-ntîmpla în cazul în care conducta chineză nu va mai alimenta Trezoreria Statelor Unite – ni­meni nu ştie exact; încercările Americii de a-şi salva hegemonia tot mai palidă au început deja să arate a disperare, de cînd inundaţiile din New Orleans au degenerat într-o mlaştină naţio­na­lă, ca­re-a evocat limpede dezastrul internaţional din Irak. Am intrat deja într-o nouă perioadă de răsturnări sistemice. Nivelul conflictelor creşte pretutindeni pe glob, iar problema modului de in­tervenţie a fiecăruia, din postura de cetăţean al lumii, devine mai complexă şi mai descurajantă ca oricînd.

Miş­cările altermondialiste au constituit prima încercare de a da o schiţă de răspuns, din partea unei mari părţi a lumii, la haosul în care a intrat sistemul-lume după 1989. Aceste mişcări alcătuiesc o combinaţie dificilă între susţinători ai suveranităţii democratice, libertarieni ai mişcării împotriva frontie­relor („noii anarhişti“ ai lui David Graeber) şi keynesie­nii tradiţionali, axaţi pe sindicate profesiona­le. Cu toţii au criticat eşecurile guvernării neoliberale, însă divergenţele şi ezi­tă­rile au apărut în faţa consecinţelor culturale ale acesteia. Iar acestea n-au întîr­ziat să apară. Prin subminarea solidarităţilor sociale şi distrugerea echilibre­lor ecologice, progra­mul neoliberal de expansiune accelerată a capitalului a gene­rat imediat şi umbra sa neoconservatoare, sub forma unei întoarceri la ordine militară, morală şi religioasă. Nimic n-ar fi putut camufla mai bine ne­garea criti­cii democratice, restrîngerea libertăţilor civile şi trecerea bugeta­ră constantă de la pro­tecţia socială la securitatea corporatistă. Contralovitu­ra dată globalizării a devenit un nou şi puternic instrument de manipu­lare, folosit de aceleaşi elite care au lansat iniţial întregul proces.

Lupta actuală pentru consolidarea blocurilor regionale reflectă căutarea unui compromis între globalizare şi stabilitate teritorială. Dincolo de orice „şoc al civi­lizaţiilor“, identificarea unei scări fezabile pentru raporturile sociale contemporane a devenit o chestiune presantă. Din această perspectivă, politi­ca pieţei libere aplicată de administraţia Bush în Ameri­ca Latină este compa­rabilă cu visul Al Qaeda despre un califat islamic în Orientul Mijlociu: ambele vor să impună o ideologie unică din motive politice şi economice. Sistemul de producţie în reţea ce se formează în jurul Japoniei şi Chinei sau curtea pe care UE conti­nuă s-o facă diplomatic Rusiei, în pofida flagrantelor atroci­tăţi din Cecenia, ne oferă pers­pec­tive similare despre această căutare a unei scări funcţionale, care este, în esenţă, cea a unui „continent“, oricît de elastic sau imprecis poate fi acest termen. În mod paradoxal, continentalizarea nu este împiedicată, ci chiar propulsa­tă de unificarea mondială. În spatele miş­­cărilor tectonice de la trecerea în noul mileniu se află violenţa acumula­tă de treizeci de ani de presiuni neolibe­rale înspre o lume fără frontiere, larg deschisă pentru cele mai mari şi mai prădătoare corporaţii.

 

Busolă derutantă

Extraordinara extindere şi viteză a metamorfozei curente – o veritabilă schimbare de fază în sistemul-lume – îi obligă pe activiştii progresişti de stînga să se confrunte cu o dublă provocare sau o dublă oportunitate. Aceştia trebuie să re­deseneze parametrii culturali şi politici care au fost transformaţi de faţada neoconservatoare, rămînînd însă pe deplin conştienţi de principiile neoliberale care rămîn active sub această suprafaţă. Ştiinţele sociale au un rol-cheie în această luptă, în măsura în care se pot emancipa din neutralitatea lor iluzorie. Geografia economică este crucială pentru ur­mărirea diviziunii globale a muncii şi pentru sesizarea cadrelor mai largi ale situaţiei pe care activiştii europeni o numesc astăzi „precaritate“. Sociologia organiza­ţiilor arată cine deţine controlul, cum este dis­tribuită şi menţinută puterea într-o lume haotică. Studiile tehnologiei schiţează de pe-acum o diagramă a viitorului, arătînd cum funcţionează şi asupra cui. Iar ins­trumentarul psiho­logiei sociale ne permite să pătrundem în structurile orbirii voluntare şi ale consimţirii confuze, care susţin hegemoniile actuale. Acest tip de analiză este de o importanţă crucială pentru iniţiativele activiste, care pot să cadă prea uşor în fundăturile programate ale unor ideologii manipulate.

Dar şi aceste discipline trebuie să fie depăşite, dizolvate în experiment. Ancheta autonomă necesită ruptura de carto­grafiile dominante. Busola şi coordona­tele trebuie reinventate, dacă vrem cu adevărat să transformăm dinamica unui sistem-lume în schimbare. Numai prin dezorientarea sinelui şi prin dez­rădăcinarea unor certitudini epistemice putem spera să injectăm o diferenţă pozitivă în dinamica inconştientă a ordinii geopolitice.

Ce ar putea face cercetătorii-activişti ca să dezorienteze hărţile ce dau di­rec­ţia, să transforme cartografiile dominante, fără să cadă în tărîmurile fantasmatice ale extrapolării estetice? Soluţia este inseparabilă de întruparea ei, de elaborarea ei socială. Încercaţi acest experiment de prezenţă publică: trasaţi literalmente fluxurile capitalului, curenţii războiului, ascensiunea şi prăbuşirea unor organizaţii transnaţionale după 1945, folosind date scrise de mînă şi să­geţi pe o proiecţie convenţională Mercator. Ceea ce va rezulta va fi un ca­dru cartografic narativ al apariţiei, complexificării şi crizei hegemoniei SUA începînd din 1945; dar în acelaşi timp, prin gest şi mişcare, veţi expune mo­durile în care fluxurile geo­politice traversează corpurile vii şi devin parte integrantă din conştiinţa haptică4, intrînd în ceea ce unii dintre noi au nu­­mit „spaţiul public simţit“. Munca intelectuală devine intensă atunci cînd nu este ancorată în cadre de normalizare, atunci cînd este jucată ca experiment social într-un seminar autoorganizat, într-o clădire ocupată sau un cămin auto­nom, la un contrasummit, într-un tren care goneşte prin Siberia… Pe măsură ce regiunile supranaţio­nale înghit populaţii tot mai largi, iar trecerea unor frontiere în schimbare devine o experienţă tot mai frecventă, geopolitica este resimţită tot mai mult în carne şi imaginar, e tra­sată pe pielea colectivă. Abia atunci, geopoetica devine o activitate vitală, o promisiune de eliberare.

Cum putem interpreta operele de artă şi intervenţiile artistice activiste, astfel încît să evidenţiem formele luate de imagi­narul geopoetic? Printr-un efort analitic dedicat dinamicii sinelui şi eficacităţii rupturilor simbolice, putem încerca să abordăm nivelul diagramatic la care cartografia senzaţiei e reconfigurată prin experiment. Acest nivel intră constant în joc, de cîte ori se pune problema să ne întoarcem, prin analiză, înapoi la nivelul intervenţiei. Dată fiind natura trans­ver­sa­lă a fluxurilor globale, este posibil să ne bazăm pe experienţele unor acte îndepărtate de rezistenţă, în toiul propriilor noastre confruntări cu puterea, atît în formele ei obiective brute, cît şi în interiorizările sale subtile. Reţeaua inspiraţiei, de la gălăgioasele cacerolazos5 care băteau în oale în timpul insurecţiei argentiniene din 2001 la mobilizarea urbană aproape permanentă din Spania, după 15 februarie 2003, şi pînă la răsturnarea, în martie 2004, a regimului Aznar, min­cinos şi însetat de putere, este un exemplu, la scară largă, al unui astfel de proces de transducţie. Acesta este aspectul generativ al derivei continentale contemporane. A simţi dinamica rezistenţei şi creaţiei peste spaţiul mondial interconectat înseamnă a începe să participi la solidarităţile şi modurile de cooperare care şi-au făcut apariţia pe întreaga planetă de la sfîrşitul anilor ’90.

 

Făcînd, pus şi simplu

Dacă vreţi să realizaţi o cercetare de acest fel, nu v-aşteptaţi la prea mult ajutor din partea instituţiilor existente. Cele mai multe sînt încă ocupate cu adaptarea la dictatele managementului neoliberal; tot ce-am putut realiza în prima mare rundă a criticii în reţea a fost să răpim cîţiva dintre oamenii lor, să deturnăm ceva din resursele lor. Mai rău, ferestrele care au fost deschise astfel, şi care încă mai există, vor fi, pro­ba­bil, închise odată cu întărirea turnurii neoconservatoare. Grupurile autoorganizate vor trebui să genereze un proces de învăţare colectivă a efectelor atomizării sociale şi ale subjugării economice – în esenţă, o nouă înţelegere a for­melor contemporane de alie­nare – şi vor trebui să ex­plo­reze reacţiile la aceste tendinţe, fie intens negative (îngrădirea fascistă şi rasistă a unor societăţi anterior democratice), fie pozitive şi de perspectivă (intervenţii activiste, invenţia unor noi moduri de autogestiune socială, reo­rientări culturale, forme de dezvoltare viabile ecologic). Un alt obiectiv al criticii e să ridice nivelul dezbaterii şi al angajamentului în sectoa­rele culturale şi artistice – mediile vitale ale expre­siei sociale –, unde orbirea narcisistă faţă de violenţa condiţiilor actuale constituie, încă, norma. Un alt domeniu care necesită explorarea urgentă este matricea schimburilor interlingvistice şi vectorii traducerii care o intersectează, dincolo de moneda comună a englezei imperiale. Alte lumi posibi­le vor fi articulate numai de o multitudine de limbi, care vor vorbi despre raporturile de scară în propriile lor cuvinte şi în cuvinte străine: intime, urbane, naţionale, conti­nentale, globale – revărsînd exprimarea idiosincratică. Geopoeti­ca este sărbătoarea Turnului Babel.

Şi totuşi, cel mai important scop, cel puţin pentru mine, este ajutorul dat relansării mobilizărilor populare, atît de promi­ţătoare la începutul noului mileniu. „Ajutor“ este cuvîntul corect, pentru că nu există un privilegiu intelectual în domeniul activismului. Cercetătorii activişti pot contribui la o analiză pe termen scurt, mediu şi lung a crizei, examinînd şi in­ventînd noi moduri de intervenţie la scările micropolitice, la care încep chiar şi cele mai mari mişcări sociale.

Cine poate să joace acest joc minunat? Oricine este capabil să se alăture ori să formeze o reţea de cercetători independenţi. Care sînt piesele, teritoriile, pariurile şi regulile? Cele pe care grupul vostru le consideră cele mai productive şi conta­gioase. Cum continuă jocul cînd mingea iese din terenul sau domeniul vostru? Prin întîlniri comune, printr-o reţea a reţelelor, prin acţiuni colective, poziţii, proiecte şi publicaţii. Şi, mai presus de toate, cine cîştigă? Oricine poate provoca o rezistenţă efectivă, împotriva prăbuşirii coexistenţei umane la începutul veacului douăzeci şi unu.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Ovidiu Ţichindeleanu

 

 

Note:

1. ‑În engleză, Free Trade Area of the Americas. (N. ed.)

2. ‑Mercosur desemnează acordul politic şi economic între Ar­gentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay. (N. ed.)

3. ‑În spaniolă, Alternativa Bolivariana para las Americas. (N. ed.)

4. ‑Conştiinţa haptică: cogniţie re­zultată din percepţia tacti­lă a lumii înconjurătoare; neo­lo­gism derivat din gr. haptein: a atinge. (N. tr.)

5. ‑Cacerolazo: formă de pro­test popular în care manifes­tanţii produc zgomot în spa­ţiul public bătînd cu tacîmuri în caserole şi vase de bucă­tărie, popularizată recent, în tim­pul demonstraţiilor con­tra măsurilor neoliberale an­­ticri­ză din Argentina în 2001–2002. (N. ed.)