Numărul #36-37, 2011
verso: un dosar Mike Davis

Frică şi bani în Dubai
Mike Davis

Cînd turboreactorul îşi începe coborîrea, nu te mai poţi dezlipi de geam. Scena de jos este absolut uluitoare: un arhipelag de insule corai, pe o su­prafaţă de 24 de mile pătrate, formează un puzzle aproape complet al lumii. În apele verzi intercontinentale de mică adîncime se oglin­desc limpede formele piramidelor din Gizeh şi Colloseumul roman. În de­păr­tare, alte trei grupuri mari de insule, în forme de palmieri înă­un­­trul unor semilune, sînt presărate cu staţiuni de zgîrie-nori, parcuri de atrac­ţii şi o mie de vile construite pe piloni deasupra apei. „Palmierii“ sînt legaţi prin diguri asfaltate de o plajă vrednică de Miami, înţesată cu megahoteluri, zgîrie-nori rezidenţiali şi porturi de agrement.

Pe cînd avionul virează lent în direcţia deşertului continental, o vedere şi mai incredibilă îţi taie suflarea. Dintr-un codru de zgîrie-nori cromaţi se-nalţă avîntat un nou Turn al lui Babel. Are o înălţime imposibilă de o jumătate de milă. Mai înalt decît două Empire State Building puse una peste alta. Încă te mai freci la ochi uluit, cînd avionul aterizează, iar secto­rul comercial al aeroportului te întîmpină ispitindu-te cu munţi de mărfuri seducătoare: genţi Gucci, ceasuri Cartier şi lingouri de aur masiv, de cîte un kilogram fiecare. Şoferul hotelului te aşteaptă la volanul unui Rolls Royce Silver Seraph. Prietenii îţi recomandaseră Armani Inn, din tu­rnul cu 170 de etaje, sau hotelul de 7 stele cu un atriu uriaş, care ar pu­tea să găzduiască uşor Statuia Libertăţii, şi cu un serviciu atît de rafinat, încît fiecare cameră are majordom personal. Dar tu ai preferat să-ţi împlineşti un vis din copilărie. ţi-ai dorit întotdeaunan să fii Căpitanul Nemo, din 20.000 de leghe sub mări.

Hotelul tău în formă de meduză, Hydropolis, se află de fapt exact la 20,12 metri sub nivelul mării. Fiecare dintre cele 220 de apar­ta­mente de lux ale lui are pereţi transparenţi de plexiglas, care oferă vederi spectacu­loase: dansul sirenelor, faimoasele „focuri de artificii sub­­­ac­vati­ce“ – un spectacol halucinant de „apă, aer şi nisip într-un vîrtej luminat de un joc sofisticat de lumini“. Orice anxietate cu privire la sigu­ranţa staţionării tale pe fundul mării e risipită, de la bun început, de recepţio­ne­rul zîmbitor. Structura dispune de un sistem de securitate auto­pro­te­jat, pe mai multe niveluri, care include protecţia împotriva submari­nelor teroriste, ca şi împotriva rachetelor şi avioanelor.

Deşi abia mîine ai o importantă întîlnire de afaceri, la Internet City, cu cli­enţi din Hyderabad şi Taipei, ai vrut să ajungi cu o zi mai devreme, ca să-ţi oferi una dintre faimoasele aventuri din parcul tematic Restless Pla­nett, „Planeta dezlănţuită“. După o liniştitoare noapte de somn subac­vatic, te urci într-un monorai şi porneşti spre această junglă jurasică. Prima întîlnire este cu cîţiva brontozauri care pasc inofensivi. Eşti atacat apoi de o turmă de velociraptori, fiare „animatronice“ – proiectate de ex­perţi de la Muzeul Britanic de Istorie Naturală – de un rea­lism impecabil, care îţi smulg strigăte de spai­mă şi de încîntare. Cu adre­nalina pompată la maximum, îţi încununezi după-amiaza făcînd snowboarding pe zăpada unui munte local de schi indoor (afară, temperatura este de peste 40 de grade Celsius). În apropie­re se află cel mai mare mall din lume – sanctuar al celebrului Shopping Festival al oraşului, care atrage în fiecare ianuarie milioane de consumatori frenetici –, dar amîni această ispită. Cedezi, în schimb, în faţa exorbitantei bucătării fusion thailandeze. Splen­dida rusoaică blondă din barul restaurantului te devoră cu priviri vam­pirice şi te întrebi dacă păcatele cărnii sînt, aici, la fel de extravagante ca shoppingul…

 

Fantasme în levitaţie

Bun-venit în acest paradis straniu! Dar unde te afli pînă la urmă? În­tr-un nou roman de Margaret Atwood, în continuarea inedită la Blade Runner al lui Philipp K. Dick sau în mintea unui Donald Trump care tocmai a consumat halucinogene? Nu. Eşti în oraşul-stat Dubai din Golful Persic, în 2010. După Shanghai (cu o populaţie de 15 milioane de locui­tori), Dubai (1,5 milioane) este, astăzi, cel mai mare şantier al planetei: leagănul fermecat al consumului ostentativ, cu care localnicii se mîndresc ca „stil de viaţă suprem“. În pofida climatului său de furnal (în zilele de vară, în care temperatura atinge de obicei 49º Celsius, hotelurile cele mai şic îşi congelează piscinele) şi cu toate că se află situat pe muchia zo­nei de război, Dubai pronostichează încrezător că imensul său codru fermecat de 600 de zgîrie-nori şi malluri va atrage anual, pînă în 2010, 15 milioane de vizitatori de peste ocean, de trei ori mai mulţi decît New Yorkul. Compania aeriană Emirates Airlines a făcut o uluitoare comandă de 37 de miliarde de dolari pentru achiziţionarea unor noi aparate de zbor Boeing şi Airbus, care să transporte această masă de turişti pînă la şi de pe noua placă turnantă a transportului aerian mondial: vastul ae­ro­port Jebel Ali din Dubai.1 De fapt, graţie fatalei dependenţe de pe­trolul arab a unei planete muribunde, acest fost sat de pescari şi golf de contrabandişti promite să devină, în secolul XXI, una dintre capitalele lumii. Punînd diamantele mai presus de toate pietrele preţioase, Du­bai a de­păşit deja cealaltă vitrină deşertică a dorinţei capitaliste, Las Ve­gas, atît în amploarea spectacolului, cît şi în risipa de apă şi de curent electric.2

Zeci de megaproiecte care de care mai extravagante – inclusiv insula artificială „Lumea“ (unde se spune că Rod Steward ar fi cheltuit 33 de milioane de dolari ca să cumpere „Marea Britanie“), cea mai înaltă clădire de pe pămînt (Burj Dubai, un zgîrie-nori proiectat de Skidmore, Owings & Merrill), luxosul hotel subacvatic, dinozaurii carnivori, staţiunea de schi indoor şi celebrul hipermall – sînt deja în curs de construcţie sau gata să coboare de pe planşeta de desen.3 Burj Al-Arab, hotelul de 7 stele, cu forma unei vele triunghiulare – perfect pentru un viitor James Bond –, se bucură deja de o celebritate mondială pentru camerele lui de 5.000 de dolari pe noapte, cu vederi pînă la 150 de kilometri şi cu o clientelă formată exclusiv din familii regale arabe, staruri rock engleze şi miliardari ruşi. Cît despre dinozauri, potrivit directorului financiar al Mu­zeului de Istorie Naturală, aceştia „vor purta neştirbita marcă de autoritate a muzeului londonez şi vor demonstra că educaţia şi ştiinţa pot fi distractive“; dar şi profitabile, întrucît singura cale de acces în parcul dino­zaurilor va trece prin mall, adică prin centrul comercial.4

Proiectul cel mai mare, Dubailand, reprezintă o prodigioasă avangardă în producerea de universuri virtuale. El este, literalmente, „un parc tema­tic al parcurilor tematice, de dimensiuni uriaşe; va fi de două ori mai mare decît Disney World, va avea 300.000 de angajaţi care, la rîndul lor, vor distra 15 milioane de vizitatori pe an (fiecare cheltuind cel pu­ţin 100 de dolari pe zi, pe lîngă cazare). Ca o enciclopedie supra­rea­lis­tă, cele 45 de proiecte „de clasă mondială“ ale sale includ replici ale grădinilor suspendate babiloniene, ale Taj Mahalului şi piramidelor5, pre­­cum şi un munte de zăpadă, cu teleschi şi urşi polari, un centru pentru „sporturi extreme“, un sat nubian, Eco-Tourism World, o vastă sta­­ţiune termală an­daluză cu un complex de refacere, terenuri de golf, autodrom, piste de curse, Giants’ World, Fantasia, cea mai mare grădi­nă zoologică din Orien­tul Mijlociu, mai multe hoteluri noi de 5 stele, o galerie modernă de artă şi Mall of Arabia.6

 

Gigantism

Sub despotismul luminat al emirului şi directorului său executiv şef, şeicul Mohammed Al-Maktoum, în vîrstă de 58 de ani, Dubaiul a devenit noul simbol global al urbanismului bazat pe inginerie virtuală [imagineered urbanism]. Multimiliardarul „Şeic Mo“ – aşa cum îl numesc occidentalii rezidenţi în Dubai – are un obiectiv pe cît de explicit, pe atît de lipsit de modestie: „Vreau să fiu Numărul Unu mondial“.7 Colecţionar pasio­nat de cai pursînge (are cea mai mare crescătorie din lume) şi de super-iah­turi (Project Platinum, o ambarcaţiune cu o lungime de 160 de metri, are propriul ei submarin şi propria ei punte de aterizare), pasiunea lui devorantă e totuşi arhitectura monumentală extremă.8 El pare, de fapt, să-şi fi repetat la nesfîrşit biblia hiperrealităţii, a lui Scott şi Venturi, Lear­ning from Las Vegas [Învăţînd de la Las Vegas], în acelaşi mod în care musulmanii evlavioşi învaţă pe dinafară Coranul. Una dintre realizările de care este cel mai mîndru şi pe care o povesteşte deseori vizitatori­lor este aceea de a fi introdus „comunităţile rezidenţiale închise“ [gated communities] în stil californian în Arabia, ţinutul nomazilor şi al corturilor.

Graţie entuziasmului său nelimitat pentru beton şi oţel, coasta deşertică a emiratului a devenit o placă de circuit imens, pe care elita firmelor transnaţionale de inginerie şi a retailerilor e invitată să se branşeze la poli de dezvoltare [clusters] high tech, la zone de divertisment, la insule artifi­ciale, la „munţi de zăpadă“ sub clopot de sticlă, la suburbii ca în Truman Show, oraşe în oraşe – orice e destul de mare pentru a putea fi văzut din spaţiu şi care plesneşte de steroizi arhitecturali. Rezultatul nu este un hibrid, ci o himeră stranie: o acuplare promiscuă a tuturor fantezii­lor ciclopice, de la Barnum, Eiffel, Disney, Spielberg, Jon Jerde, Steve Wynn pînă la Skidmore, Owings & Merrill. Deşi comparat în multe privin­ţe cu Las Vegas, Manhattan, Orlando, Monaco şi Singapore, şeicatul este mai mult însumarea lor colectivă şi ridicarea lor la puterea mitului lor: o parodie halucinantă la tot ce e mare, rău şi urît.

Desigur, zeci de alte oraşe aspiră astăzi la aceleaşi construcţii de tip Lego, fantasmagorice, dar universale (inclusiv invidioasele vecine ale Dubaiului, din bogata oază de petrol de la Doha şi Bahrein)9, dar ceea ce-l deosebeşte pe Al-Maktoum este criteriul său inviolabil: totul trebuie să fie de „clasă mondială“, adică să fie „Number One“ în Guinness Book a recordurilor. Iată de ce Dubai construieşte cel mai mare parc tematic din lume, cel mai mare centru comercial (iar înăuntrul lui cel mai mare acvariu), cea mai înaltă clădire, cel mai mare aeroport internaţional, cea mai întinsă insulă artificială, primul hotel subacvatic şi aşa mai departe (vezi ta­belele IA şi IB).

 

Tabelul I A.10 Cele mai înalte clădiri din lume

 

Clădire Loc Înălţime Anul înche-

(m) ierii lucrării

1. Burj Dubai* Dubai 828 2008

2. Al Burj* Dubai 701 ?

3. Taipei 101 Taiwan 509 2004

4. Shanghai World Financial Centre China 492 2008

5. Fordham Spire* Chicago 472 2010

6. Petronas Tower China 452 1998

7. Sears Tower Chicago 442 1974

8. Jin Mao China 421 1999

9. Freedom Tower* Manhattan 415 2012

10. Două Centre Financiare Internaţionale Hong Kong 415 2003

13. Emirates Tower One Dubai 354,6 1997

22. Burj al-Arab Hotel Dubai 323 1999

Tabelul I B. Cele mai mari malluri

Clădire Loc Suprafaţă Anul înche-

(ha) ierii lucrării

1. Dubai Mall* Dubai 112 2008

2. Mall of Arabia* Dubai 93,6 2010

3. Mall of China* China 93,3 ?

4. Triple Five Mall* China 93,3 ?

5. South China Mall China 89,6 2005

6. Oriental Plaza* China 80,3 ?

7. Golden Resources China 68,1 2004

8. West Edmonton Mall Canada 49,5 1981

9. Panda Mall* China 46,6 ?

10. Grandview Mall China 42 2005

* planificate/ în curs de realizare

 

Chiar dacă această megalomanie arhitecturală aminteşte în mod ciudat de viziunea lui Albert Speer11 şi a comanditarilor săi asupra Berlinului im­perial, ea nu este cîtuşi de puţin iraţională. „Învăţînd de la Las Vegas“, Al-Mak­toum a înţeles că dacă Dubaiul vrea să devină paradisul consumului de lux din Orientul Mijlociu şi din Asia de Sud („piaţa internă“, conform denumirii ei oficiale, a acestei imense zone de 1,6 miliarde de consumatori), el trebuie să lupte necontenit pentru un exces vizual şi ambiental. Dacă, aşa cum a sugerat Rowan Moore, montajele imense, psihotice, de un kitsch fantastic, ale oraşului postmodern ne ameţesc, atunci Al-Maktoum vrea cu siguranţă să ne facă să leşinăm.12

Ca reclamă, caricatura monstruoasă a futurismului pe care o reprezin­tă acest oraş nu este decît un mod perspicace de a promova o marcă pe piaţa mondială. Aşa cum declara un dezvoltator pentru Financial Times: „Dacă n-ar fi existat Burj Dubai, nici Insula Palmierului, nici insula Lumea, ar mai vorbi cineva astăzi despre Dubai? N-ar trebui să priviţi aceste proiecte ca pe nişte trăznăi singulare. Toate acestea, laolaltă, reprezintă crearea unei mărci“.13 Iar proprietarii săi sînt încîntaţi atunci cînd ar­hi­tecţi şi urbanişti ca George Katodrytis numesc oraşul lor ultimă modă în arhitectură:

Dubai este un prototip pentru noul oraş postglobal, care mai mult îţi stîrneşte dorinţele decît îţi rezolvă problemele… Dacă Roma a fost „Cetatea eternă“, iar Manhattanul a reprezentat în New York apoteo­za urbanismului aglomerat al secolului XX, atunci Dubaiul poate fi considerat prototipul emergent pentru secolul XXI: oaze protetice şi nomade prezentate ca oraşe izolate, care se întind pe mare şi pe uscat.14

În încercarea sa nebunească de a stabili recordul absolut în arhitectură, Dubaiul nu are, de altfel, decît un singur rival veritabil: China – o ţară care nu­mără acum 300.000 de milionari şi despre care se spune că va de­veni, în doar cîţiva ani, cea mai mare piaţă din lume pentru produsele de lux (de la Gucci la Mercedes).15 Plecînd din feudalism şi, respectiv, din maoismul ţărănesc, ambele au ajuns la stadiul de hipercapitalism prin ceea ce Troţki numea „dialectica dezvoltării inegale şi combinate“. Aşa cum scrie Baruch Knei-Paz în superba sa sinteză despre gîndirea lui Troţki:

În adoptarea unor forme noi, o societate înapoiată nu preia forma lor iniţială şi nici nu le reproduce stadiile de evoluţie, ci sare direct la produsul finit. De fapt, ea merge chiar mai departe: căci nu copia­ză produsul aşa cum există el în ţările lui de origine, ci „ideal-tipul“ lor, fiind capabilă să facă acest lucru tocmai pentru că se află în postura celui care adaugă, în loc să treacă prin tot procesul de dezvoltare. Iată de ce noile forme, într-o societate înapoiată, par mai perfecte decît în­tr-o societate avansată, unde ele nu sînt decît nişte aproxi­mări ale „idea­lului“, pentru că au apărut în mai multe etape şi în cadrul limitativ al posibilităţilor istorice ale momentului.16

 

În cazul Dubaiului şi al Chinei, toate stadiile dificile şi intermediare ale evo­luţiei comerciale au fost telescopate sau scurtcircuitate, obţinîndu-se o sinteză „perfectă“ de consum, divertisment şi urbanism, la cea mai paranoică scară posibilă.

Adevărată întrecere de orgolii naţionale – arabi versus chinezi –, această căutare frenetică a hiperbolei nu este, desigur, fără precedent: să ne amin­tim de faimoasa competiţie dintre Marea Britanie şi Germania impe­ria­lă pentru construirea cuirasatelor din jurul lui 1900. Dar este oare sustenabilă această strategie de dezvoltare economică? Manualele ar răspunde, fără îndoială, că nu. Gigantismul arhitectonic a fost întotdeauna un simptom pervers al economiilor supraîncinse speculativ, şi fiecare creştere accelerată din epoca modernă a lăsat în urma ei, asemenea unor pietre tombale, zgîrie-nori aroganţi: Empire State Building sau răpo­satul World Trade Center. Cinicii atrag în mod corect atenţia că pieţele imobiliare hipertrofiate din Dubai şi din metropolele chineze reprezin­tă nişte canale de scurgere pentru superprofiturile realizate din petrol şi din exporturile industriale la nivel global, cumulate în prezent din cauza incapacităţii ţărilor bogate de a-şi reduce consu­mul de petrol şi, în cazul Statelor Unite, de a-şi echilibra conturile curente. Dacă ne putem lua după ciclurile economice trecute, sfîrşitul s-ar putea să fie foarte urît şi destul de aproape. Şi totuşi, aidoma regelui Laputei, enigmatica insulă plu­titoare din Călătoriile lui Gulliver, Al-Maktoum crede că a descope­rit secretul levitaţiei eterne.

Magnetul Dubaiului este, desigur, „vîrful petrolier“17: ori de cîte ori chel­tu­ieşti 50 de dolari ca să-ţi umpli rezervorul maşinii, contribui şi tu la irigarea oazei lui Al-Maktoum. Preţurile combustibilului sînt în prezent umflate de creşterea cererii industriale a Chinei, precum şi de teama cres­cută de război şi de terorism în regiunile producătoare de petrol. Potrivit cotidianului Wall Street Journal, „consumatorii au plătit în 2004 şi 2005, în total, cu 1,2 miliarde de dolari mai mult pentru produsele petroliere decît în 2003“.18 La fel ca în anii ’70, se operează un gigantic şi dezechilibrant transfer de bogăţie dinspre naţiunile consumatoare de petrol spre cele producătoare. De altfel, deja este vizibil la orizont „vîrful lui Hubbert“19, acel punct critic în care noile rezerve de petrol nu vor mai satisface cererea globală, propulsînd preţul petrolului spre altitudini cu adevărat stratosferice. Poate că, într-un scenariu economic utopic, această mană cerească ar putea deveni un fond de investiţii pentru finanţarea convertirii economiei globale la energia regenerabilă, re­ducîndu-se în acelaşi timp producţia de gaze cu efect de seră şi cres­cîn­du-se eficienţa ecologică a sistemelor urbane. În lumea reală a capi­talismului însă, ea subvenţionează luxul apocaliptic, a cărui încarnare o reprezintă, astăzi, Dubaiul.

 

Miami din Golful Persic

Dacă ar fi să dăm crezare hagiografilor săi, Dubai a ajuns la acest stadiu binecuvîntat graţie, în mare parte, viziunii antreprenoriale pe care Al-Maktoum a moştenit-o de la tatăl său, şeicul Rashid, care „s-a angajat, cu toate resursele sale, în transformarea emiratului său într-o platformă modernă de clasă mondială, în care să înflorească libera iniţiativă“.20 De fapt, irezistibila ascensiune a Dubaiului, ca şi a Emiratelor Arabe Unite în general, se datorează în totalitate unei serii de evenimente geopolitice ab­solut aleatorii. Paradoxal, principalul avantaj regional al Dubaiului l-a reprezentat modesta lui dotare cu petrol offshore, astăzi deja epuizat. Cu o zonă continentală minusculă, fără bogăţiile geologice din Kuweit sau Abu Dhabi, Dubaiul a scăpat de sărăcie prin adoptarea unei strategii de tip Singapore: devenind principalul centru comercial, financiar şi de agrement din Golf. Versiunea postmodernă a „oraşului-capcană“ – aşa cum numea Brecht Mahagonny –, în care superprofiturile comerţului internaţional cu petrol sînt interceptate şi reinvestite într-una dintre re­sursele naturale cu adevărat inepuizabile ale Arabiei: nisipul. (De fapt, megaproiectele din Dubai sînt măsurate, toate, în funcţie de volumul de nisip deplasat: treizeci de milioane de metri cubi pentru „insula Lu­mea“, de exemplu.) Dacă actualul blitzkrieg al gigantismului imobiliar, reprezentat de Dubailand, îşi va atinge obiectivul, întregul PIB al Dubaiului va proveni, pînă în 2010, din activităţi nepetroliere, ca turismul şi finanţele.21

Suportul extraordinarelor ambiţii ale Dubaiului l-a constituit îndelungata sa istorie de paradis al contrabandiştilor, al traficanţilor de aur şi al piraţilor. Un tratat de la sfîrşitul epocii victorie­ne dădea control Londrei asupra afacerilor ex­terne ale Dubaiului, ţinîndu-i în felul acesta la distanţă pe otomani şi pe perceptorii lor, dar permiţînd, pe de altă parte, dinastiei Al-Maktoum să-şi exploateze suveranitatea asupra singurului port natural în ape adînci, de-a lungul a 400 de mile din ceea ce pe atunci era cunoscut sub denumirea de „Coasta Piraţilor“. Pescuitul per­lelor şi contrabanda cu perle au fost cei doi piloni ai economiei locale, pînă în momentul cînd bogăţia petrolieră a început să genereze o cerere tot mai mare pentru expertiza comercială şi facilităţile portuare de care dispu­nea emiratul. Pînă în 1956, cînd s-a construit prima clădire din beton, întreaga populaţie trăia în locuinţe tradiţionale de tip „barastri“, făcute din frunze de palmier, bînd apă din fîntînile comunale şi lăsîndu-şi ca­prele să pască pe ulicioarele înguste.22

În 1971, după retragerea britanică de la est de Suez în 1968, şeicul Ra­shid s-a unit cu suveranul din Abu Dhabi, şeicul Zayed, pentru a crea Emiratele Arabe Unite, o federaţie feudală ale cărei state componente erau legate prin ameninţarea comună a marxiştilor din Oman, iar apoi a islamiştilor din Iran. Abu Dhabi poseda majoritatea resurselor petroliere ale EAU (aproape o doisprezecime din rezervele mondiale de hidrocarburi descoperite), dar Dubaiul era portul şi centrul comercial cel mai bine situat. Cînd micul port iniţial de apă adîncă s-a dovedit insuficient pentru a gestiona comerţul înfloritor, conducerea EAU a utilizat o parte din cîştigurile rezultate din primul „şoc petrolier“ pentru a ajuta financiar Dubaiul să-şi construiască cel mai mare port artificial din lume, termi­nat în 1976.

După revoluţia khomeynistă din 1979, Dubaiul a devenit şi un Miami al Golfului Persic, oferind refugiu unei mari comunităţi de exilaţi iranieni, mulţi dintre ei specializaţi în traficul cu aur, ţigări netaxate şi alcool, avînd ca destinaţie puritana lor patrie şi India. Sub privirea indulgentă a Tehe­ranului, Dubaiul a atras în ultima vreme un mare număr de iranieni bogaţi, care utilizează oraşul – ca şi cum ar fi mai curînd un Hong Kong decît un Miami – ca platformă comercială şi enclavă binaţională. S-a estimat că aceşti noi emigranţi de lux controlează deja în jur de 30% din construc­ţiile imobiliare actuale din Dubai.23 Bazîndu-se pe astfel de cone­xiuni clandestine, Dubaiul a devenit, în anii ’80 şi la începutul anilor ’90, princi­pala spălătorie de bani murdari din Golf şi un refugiu pentru unii dintre cei mai notorii gangsteri şi terorişti din regiune. Aşa cum descria de curînd Wall Street Journal faţa ascunsă a oraşului:

 

Pieţele lui „souks“ de aur şi diamante, casele lui de schimb şi birourile lui informale de transfer bancar au format de mult o lume a afaceri­lor opacă, bazată pe conexiuni şi loialităţi de clan. Contrabandişti, trafi­canţi de arme, finanţişti ai reţelelor teroriste şi spălători de bani au profitat de pe urma mediului lax, chiar dacă grosul afacerilor este legal.24

 

La începutul lui 2006, Congresul Statelor Unite a fost scandalizat de iminenta preluare de către Dubai Port World a companiei londoneze Pe­nin­sular and Oriental Steam Navigation Company, operatoare a docurilor din foarte multe porturi americane, de la New York pînă la Miami. Cu tot sprijinul acordat de administraţia Bush, Dubaiul a fost obligat să se re­tragă din afacere, după un scandal mediatic de proporţii în jurul ris­cului pe care l-ar fi presupus concesionarea controlului asupra unor porturi comerciale americane unui guvern din Orientul Mijlociu. Controversa a fost în bună parte alimentată, desigur, de rasismul antiarab pur şi simplu (activităţile portuare americane trecuseră deja, în mare parte, sub controlul unor companii străine), dar „conexiunile teroriste“ ale Dubaiului, efect al rolului său de Elveţie a Golfului, sînt departe de a fi o născocire.

De fapt, după atentatele din 11 septembrie 2001, o vastă literatură de investigaţie a explorat rolul Dubaiului de „centru financiar al grupurilor islamiste radicale“, în special al grupării al-Qaida şi al talibanilor: „Toate drumurile duc spre Dubai cînd este vorba de bani [ai teroriştilor]“, afirma un fost înalt funcţionar al Trezoreriei Statelor Unite. Se spune că Bin Laden ar fi transferat mari sume de bani prin Dubai Islamic Bank, banca guvernamentală a Emiratelor, în vreme ce talibanii utilizau pieţele locale nereglementate de aur pentru a transforma taxele percepute – în lingouri de aur – de la producătorii de opiu în dolari „spălaţi“.25 În best-sellerul său Ghost Wars [Războaiele-fantomă], Steve Coll pretinde că după atentatele devastatoare cu bombă ale reţelei al-Qaida asupra am­basadelor ameri­cane de la Nairobi şi Dar es Salaam, CIA a trebuit să anu­leze în ultima clipă un plan care viza lichidarea lui Bin Laden cu ajuto­rul unor rachete de croazieră, în timpul unei vînători cu şoimi din su­dul Afganistanului, de­oa­rece acesta se afla în compania unor membri neiden­tificaţi ai unei familii regale din Emirate. Coll mai adaugă şi bănuiala CIA că „avioane C-130 care decolaseră din Dubai transportau arme pentru talibani“.26

În plus, timp de aproape un deceniu, Al-Maktoum i-a oferit un refugiu de lux celebrului Al Capone din Bombay, legendarul bandit Dawood Ibra­him. Prezenţa acestuia în emirat, la sfîrşitul anilor ’80, n-a fost defel discretă. „Dawood – scrie Suketu Mehta – se simţea ca acasă în Dubai. El refăcea aici Bombayul prin petreceri extravagante, la care se afişa cu staruri de film şi jucători de cricket, avînd ca amantă o starletă de film, Mandakini.“27 La începutul lui 1993, potrivit guvernului indian, Dawood, în colaborare cu angajaţi ai serviciului secret pakistanez, a organizat din Dubai infamul atentat cu bombă din „Vinerea Neagră“ asupra Bombay-ului, în care au fost ucişi 257 de oameni.28 Deşi India ceruse arestarea imediată a lui Dawood, Dubaiul i-a permis acestuia să zboare la Karachi, unde se află şi acum, sub protecţia guvernului pakistanez. Organizaţia sa criminală D-Company îşi continuă, între timp, activitatea în emirat.29

 

Zonă de război

Dubaiul se bucură acum de respectul Washingtonului, ca partener al aces­tuia în „războiul împotriva terorismului“ şi, în special, ca bază ame­ricană de spionaj în Iran30, deşi este foarte probabil ca Al-Maktoum să păstreze, ca toţi ceilalţi guvernanţi din Emirate, un canal deschis pentru islamiştii radi­cali. Căci dacă al-Qaida ar vrea, ar putea transforma ori­cînd Burj al-Arab şi alţi zgîrie-nori emblematici ai Dubaiului în tot atîtea „turnuri infernale“. Şi totuşi, pînă acum, Dubaiul este unul dintre puţinele oraşe din regiune care au reuşit să evite orice atac cu maşină-capcană şi, în general, orice atac împotriva turiştilor occidentali: mărturie elocventă – s-ar putea spu­ne – a rolului neîntrerupt al oraşului-stat de spălăto­rie de bani şi de refugiu la nivel înalt, ca Tangerul în anii ’40 sau Macao în anii ’60. Înfloritoarea economie subterană a Dubaiului este poliţa lui de asigurare împotriva atentatelor cu maşini-capcană şi a deturnărilor de avioane.

În multe feluri, complicate şi surprinzătoare, Dubaiul îşi cîştigă, de fapt, existenţa din frică. Giganticul complex portuar de la Jebel Ali, de exemplu, a avut un profit imens din comerţul generat de invazia americană în Irak, în vreme ce terminalul II al aeroportului din Dubai, mereu plin de viermuiala angajaţilor de la Halliburton31, a mercenarilor privaţi care lucrează pentru armata americană şi a soldaţilor americani aflaţi în tranzit spre Bagdad sau Kabul, a fost descris ca fiind „cel mai aglome­rat terminal comercial din lume“, aflat însă în slujba războaielor Americii în Orientul Mijlociu.32 Post-9/11 a contribuit şi la reorientarea fluxurilor de investiţii mondiale în beneficiul Dubaiului. Căci, după atacurile al-Qaida asupra Americii, statele petroliere din Golf, traumatizate de furia creşti­nilor fundamentalişti din Washington şi de persecuţiile organizate de supravieţuitorii de la World Trade Centre, au considerat că SUA nu mai reprezintă cel mai sigur refugiu pentru petrodolarii lor. Se estimează că numai pe saudiţi, de exemplu, panica i-a făcut să repatrieze mai bine de o treime din portofoliul lor de miliarde de dolari de peste ocean. Deşi nervii s-au mai calmat între timp, Dubaiul a profitat enorm de pe urma acestei înclinaţii a emirilor petrolului de a investi mai curînd înăuntrul decît în afara regiunii. Aşa cum a subliniat Edward Chancellor, „con­trar ultimului boom petrolier de la sfîrşitul anilor ’70, numai o par­te relativ mică din supraprofitul petrolier arab a fost direct investită acum în active din Statele Unite sau chiar depusă în sistemul bancar internaţional. De data aceasta, cea mai mare parte din banii petrolului a rămas acasă, iar clasica frenezie speculativă se joacă acum pe teren propriu“.33

Se aproximează că în 2004, saudiţii (care vizitează cel puţin o dată pe an Dubaiul, într-un număr estimat la 500.000) ar fi plasat în principalele proprietăţi ale lui Al-Maktoum cel puţin 7 miliarde de dolari. Saudiţii, împreună cu investitorii din Abu Dhabi, Kuweit, Iran sau chiar din riva­lul Qatar, sînt cei care subvenţionează delirul numit Dubailand (ai cărui promotori oficiali sînt fraţii miliardari Galadari din Dubai) şi alte himere faraonice.34 În vreme ce economiştii subliniază rolul strategic al investiţiilor bursiere în boomul actual din Golf, regiunea este inundată de credite ief­tine, graţie unei creşteri cu 60 de procente a depozitelor de garanţie şi graţie politicii bancare acomodante a Rezervei Federale Americane, care acordă facilităţi de împrumut (toate monedele Emiratelor din Golf sînt raportate la dolarul american).35

O mare parte din aceşti bani dansează, fireşte, pe o muzică bine cu­nos­cută. „Cele mai multe noi proprietăţi din Dubai – explică săptămîna­lul Business Week – sînt achiziţionate în scopuri speculative, pornind de la preţuri foarte mici, ca apoi să se dea lovitura în stilul Miami al zilelor noastre.“36 Dar ce e prea des „lovit“, prezic unii economişti, s-ar putea, pînă la urmă, să cadă. Va cădea Dubaiul într-o zi din cer, cînd acest balon imobiliar se va sparge, sau, sub efectul „vîrfului petrolier“, această Laputa a nisipurilor va continua să plutească deasupra contradicţiilor econo­miei mondiale? Nimic nu pare a reuşi să zdruncine încrederea lui Al-Maktoum în propria stea: „Vreau să le spun capitaliştilor că nu Dubai are nevoie de investitori, investitorii au nevoie de Dubai. Şi dacă ar fi să le dăm un sfat, acela ar fi că pericolul nu constă în a investi banii, ci în a-i lăsa să doarmă“.37

Regele-filosof al Dubaiului (unul dintre proiectele de insulă artificială va fi, de altfel, o replică gigantică la o epigramă a sa în scriere arabă)38 este per­fect conştient că teama este componenta cea mai dinamică a cîştigu­rilor lui petroliere, care au transformat dunele lui de nisip în malluri şi în zgîrie-nori. Ori de cîte ori insurgenţii aruncă în aer o conductă în Delta Nigerului, ori de cîte ori un martir îşi lansează camionul-capcană în­­tr-un complex de locuinţe din Riad, sau Washingtonul şi Tel Avivul profe­rează ameninţări la adresa Teheranului, preţul petrolului (şi, prin urmare, veni­tul ultim al Dubaiului) creşte, printr-un soi de creştere a anxietăţii pe atotputernicele pieţe de contracte la termen [futures]. Altfel spus, eco­nomiile Golfului sînt acum rentabile nu numai prin producţia de petrol, ci şi de tea­ma întreruperii acesteia. Conform unui studiu recent al unor experţi de la Business Week, „lumea a plătit statelor petroliere din Golful Persic aproximativ 120 de miliarde de dolari în plus anul trecut din pricina unei creşteri a preţurilor, provocată de teama unei disfuncţio­na­lităţi neaşteptate în aprovizionare. Există cinici care afirmă că pro­ducă­to­rii de petrol consi­deră salutară această frică de perturbaţii, care le creş­te consi­dera­bil pro­fiturile“. Potrivit unuia dintre experţii în energie consul­taţi de re­vis­tă, „frica este o mană cerească pentru ţările producătoare de petrol“.39

Magnaţii petrolului preferă însă să cheltuiască această mană într-o oa­ză înconjurată de ziduri foarte înalte. Cu suveranitatea lui garantată, în ultimă instanţă, de portavioanele nucleare americane care staţionează frecvent în portul Jebel Ali şi poate chiar prin nişte acorduri secrete (negociate, oare, cu prilejul vînătorilor cu şoimi din Afganistan?) între şeicii Emira­telor şi terorismul islamic, Dubaiul este un paradis al supersecurităţii personale, cu secretul său bancar pe model elveţian, armatele sale de portari, paznici şi bodyguarzi care-i păzesc sanctuarele închinate luxului. Turiştii tentaţi să arunce o privire la Burj al-Arab pe insula lui priva­tă sînt descurajaţi de agenţii de securitate. Clienţii acestuia debarcă, fireşte, în Rolls Royce-uri.

 

Beach Club-ul lui Milton Friedman

Altfel spus, Dubaiul este o mare comunitate închisă, ultima mare Zonă Verde a lumii. Chiar mai mult decît Singapore sau Texas, el este însă şi o apoteoză a valorilor neoliberale ale capitalismului contemporan: o so­cietate care ar fi putut fi proiectată de Departamentul Economic al Universităţii din Chicago.40 Căci Dubai a realizat, de fapt, ceea ce ame­ri­canii reacţionari nu puteau decît să viseze: o oază a liberei întreprin­deri, fără impozite, fără sindicate sau partide de opoziţie (nu există alegeri). Aşa cum se cuvine într-un paradis al consumului, ziua lui naţională ne­o­ficială, ca şi logoul său global, este celebrul Shopping Festival, extrava­ganţă prelungită o lună întreagă, sponsorizată de cele 25 de malluri ale oraşului, festival care începe pe 12 ianuarie şi atrage 4 milioane de consumatori de lux, în primul rînd din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud.41

Absolutismul feudal – dinastia Al-Maktoum posedă întreg teritoriul Du­ba­i­ului – a fost înălţat între timp la rangul de ultim cuvînt în materie de administraţie corporatistă luminată, iar sfera politicului a ajuns să se confunde oficial cu cea managerială. „Oamenii se referă la prinţul nostru ca la Directorul Executiv General al Dubaiului. Şi asta pentru că el conduce efectiv ţara ca pe o întreprindere privată, în beneficiul secto­rului privat, şi nu în beneficiul statului“, spune Saeed al-Muntafiq, director al Autorităţii pentru Dezvoltare şi Investiţii din Dubai. Mai mult, dacă ţara este o unică firmă mare, cum nu încetează să afirme Al-Maktoum, atunci „guvernul reprezentativ“ nu mai are nicio raţiune de a fi: la urma urmei, Gene­ral Electric şi Exxon nu sînt nişte democraţii şi nimeni – cu excepţia cîtorva socialişti turbaţi – nu le pre­tinde să fie.

Prin urmare, statul se confundă, practic, cu în­treprinderea privată. Managerii de vîrf ai Dubaiului – toţi, oameni obişnuiţi, angajaţi după merit – deţin, simultan, portofolii guvernamentale strategice şi gestionează o mare companie de dezvoltare imobilia­ră controlată de Al-Maktoum. „Guvernul“ este, de fapt, o echipă de ges­tionare a unor portofolii, condusă la vîrf de trei jucători, care concu­rează pentru a-i obţine lui Al-Maktoum cel mai bun randament posibil (vezi tabelul II). „Într-un sistem de acest fel, scrie William Wallis, concep­tul de conflict de interese nu este uşor de recunoscut.“42 Cum ţara nu are decît un singur proprietar şi o enor­mă cantitate de rente şi venituri funciare, toate au un unic benefi­­ciar. Dubaiul se poate lipsi de majoritatea taxelor vamale şi fiscale, direc­te şi indirecte, esenţiale altminteri pentru toate celelalte guverne. Fiscalitatea minimă, la rîndul ei, este o pîrghie pentru vînzarea sau în­chi­rie­rea nisipurilor [imobiliare] de aur din Dubai, în timp ce bogata oază petrolieră Abu Dhabi subvenţionează celelalte func­ţiuni ale statului, in­clusiv relaţiile externe şi apărarea, încredinţate administraţiei federale a Emiratelor – ea însăşi un condominium de in­terese ale şeicilor aflaţi la putere şi ale familiilor lor.

 

Tabelul II. Triumviratul

 

„public“ „privat“

Mohammed al G Consiliul Executiv Dubai Holdings

Mohammed Alabbar Dep. de Dezv. Economică Emaar (imobiliare)

Sultanul Ahmed Portul Jebel Ali Nakheel (imobiliare)

 

În acelaşi spirit, libertatea individuală în Dubai derivă strict din planul de afaceri, nu reprezintă un drept constituţional şi, cu atît mai puţin, unul „in­a­lienabil“. Al-Maktoum şi executivul său trebuie să arbitreze între autoritatea tribală şi legea islamică, pe de o parte, şi cultura occidentală de antrepriză şi hedonismul decadent, pe de altă parte. Soluţia lor ingenioasă este un regim care ar putea fi numit de „libertăţi modulare“, bazat pe o segregare spaţială riguroasă a funcţiilor economice şi a claselor sociale, diferenţiate, ele însele, etnic. Pentru a înţelege cum funcţionează practic acest re­gim, este necesar să examinăm, pe scurt, strategia globală a Du­baiului.

Deşi dezvoltarea turistică şi extravaganţele stau la originea „faimei“ Du­baiului, oraşul-stat are extraordinara ambiţie de a capta o cît mai mare valoare adăugată, printr-o serie de zone de liber schimb şi de poli de înal­tă tehnologie. „Pentru a se transforma într-un megalopolis – scrie un comentator al canalului de televiziune ABC – una dintre strategiile aces­tui mic orăşel comercial de coastă a fost să accepte orice, chiar şi fluajul, în scopul de a determina întreprinderile să investească şi să se stabilească în Dubai. Există zone de liber schimb în care investitorii stră­ini pot să posede chiar 100% din acţiuni, fără a fi supuşi niciunui fel de taxe individuale sau colective şi fără vreun impozit vamal.“43 Prima zonă de liber schimb, din regiunea portului Jebel Ali, găzduieşte în momentul de faţă cîteva mii de întreprinzători comerciali şi industriali, fiind princi­palul cap de pod pentru corporaţiile americane în drumul lor spre pieţele din Arabia Saudită şi din Golf.44

Dar cea mai mare creştere viitoare e aşteaptată totuşi din partea unui arhipelag de poli de dezvoltare [business cluster] specializaţi. Cele mai mari dintre aceste oraşe-în-oraş sînt: Internet City, care a ajuns deja principalul centru de tehnologie şi informaţie din lumea arabă, cu filiale locale Dell, Hewlett-Packard, Microsoft etc.; Media City, sediul reţelei de te­le­viziune prin satelit Al-Arabiya şi al multor altor organizaţii internaţionale; şi Dubai International Financial Centre, menit să devină, potrivit speran­ţelor lui Al-Maktoum, cea mai mare bursă între Europa şi Asia de Est, pe măsură ce investitorii străini sînt ispitiţi tot mai mult să se adape din ne­secatul izvor de cîştiguri petroliere din Golf. Pe lîngă aceste megaen­clave, fiecare cu zeci de mii de angajaţi, Dubai găzduieşte sau plănuieşte să construiască o Aid City [Cetate de Ajutor Umanitar], destinată inter­ven­ţiilor în caz de dezastru; o zonă de liber schimb, dedicată vînzării maşi­ni­lor de ocazie; un Dubai Metals and Commodities Center [Centru de Metale şi Materii Prime]; o Chess City [Cetate a Şahului], sediu al Asocia­ţiei Internaţionale de Şah, proiectată ca o mare tablă de şah cu cei doi „regi“ în formă de turnuri, fiecare cu cîte 64 de etaje; şi un Healthcare Village [Sat al Sănătăţii], de 6 miliarde de dolari, în colaborare cu Faculta­tea de Medicină de la Harvard, care va oferi claselor înstărite din regiu­nea Golfului tehnologia medicală americană cea mai avansată.45

Şi alte oraşe din regiune posedă, fireşte, zone de liber schimb şi poli de dez­voltare high-tech, dar numai Dubaiul a permis fiecărei enclave să opereze sub un regim juridic excepţional, croit pe măsura investitorilor străini şi a profesioniştilor expatriaţi în Dubai. „Făurirea acestor nişe lucrative, cu regulile lor speciale, afirmă Financial Times, a reprezentat însuşi nucleul strategiei de dezvoltare a Dubaiului.“46 Cenzura presei, de exem­plu (flagrantă în restul Dubaiului), este total inexistentă în Media City, iar accesul la internet (reglementat în funcţie de conţinut în Dubai) este absolut liber în Internet City. Emiratele Arabe Unite au permis Dubaiului să înfiinţeze „un sistem complet autonom, bazat pe standarde co­merciale occidentale, care operează în dolari şi în limba engleză“. Deşi nu fără controverse, Dubaiul a importat chiar autorităţi financiare brita­nice, ca supraveghetori, şi jurişti pensionaţi, pentru a cîştiga încrederea Occidentului că DFIX [Dubai International Financial Exchange] va juca după aceleaşi reguli ca Zürich, Londra şi New York.47 În paralel, pentru a asigura vinderea rapidă a vilelor luxoase din Palm Jumeirah şi a in­sulelor private care formează insula Lumea, Al-Maktoum a anunţat în 2002 o veritabilă „revoluţie imobiliară“, unică în regiune, care permite străinilor să devină proprietarii definitivi ai acestor proprietăţi de lux, în loc să beneficieze doar de o concesiune, pe o durată limitată la 99 de ani, aşa cum se întîmplă pretutindeni în regiune.48

Pe lîngă aceste enclave de mare libertate economică şi de expresie, Du­baiul mai este celebru şi pentru tolerarea viciilor occidentale, cu excepţia consumului recreativ de droguri. Contrar situaţiei din Arabia Saudită sau chiar din Kuweit City, alcoolul curge liber în barurile din oraş şi în baru­rile pentru expatriaţi, şi nimeni nu priveşte chiorîş la sutienele sau la bikinii string de pe plajă. Dubaiul – vă va spune orice ghid modern – este şi „Bang­kokul Orientului Mijlociu“, cu mii de prostituate rusoaice, armen­ce, indiene şi iraniene, controlate de diverse bande şi mafii transnaţionale. Rusoaicele de la bar sînt faţada strălucitoare a unui trafic sexual sinistru, bazat pe răpire, sclavie şi violenţă sadică. Deşi Al-Maktoum, cu regimul său atît de modern, neagă, desigur, orice complicitate cu această industrie înfloritoare a felinarului roşu, iniţiaţii ştiu perfect că prostituatele îi sînt in­dispensabile în menţinerea hotelurilor de cinci stele pline de aface­rişti europeni şi arabi.49 Iar atunci cînd străinii stabiliţi în Dubai laudă excepţio­nala „deschidere“ a acestuia, ei laudă, de fapt, libertatea de a petrece cu băutură şi-n desfrîu, şi nu libertatea sindicală sau de expresie.

 

O majoritate de şerbi invizibili

Împreună cu emiratele vecine, Dubaiul a atins perfecţiunea în arta de a exploata muncitorii. Într-o ţară care a abolit abia în 1963 sclavia, sindica­tele, agitatorii de orice fel şi aproape toate grevele sînt ilegale, iar 99% din forţa de muncă a sectorului privat sînt salariaţi străini, care pot fi oricînd expulzaţi. De fapt, gînditorii profunzi de la American Entreprise şi Cato Institutes trebuie să saliveze atunci cînd contemplă sistemul de clase şi drepturi din Dubai.50

În vîrful piramidei sociale se află, desigur, Al-Maktoumii şi verii lor, care posedă orice grăunte de nisip ce poate fi exploatat din emirat. Urmează apoi autohtonii, 15% din populaţie (mulţi dintre ei descendenţi ai unor vorbitori de limbă arabă din Iran), care constituie clasa nababilor [leisure class], a căror uniformă distinctivă, menită a le marca privilegiile, este tra­diţionalul dishdash alb. Obedienţa lor faţă de dinastie este recompensată prin transfer de venituri, educaţie gratuită, locuinţe sociale şi sluj­be guvernamentale. Pe o treaptă mai jos se situează răsfăţaţii mercenari: peste 100.000 de expatriaţi britanici (alţi 100.000 de cetăţeni brita­nici posedă o a doua casă sau un al doilea apartament în Dubai), alături de mulţi manageri şi specialişti europeni, libanezi, iranieni şi indieni, care pro­fită din plin de opulenţa lor climatizată şi de cele două luni de concediu plătit peste ocean, în fiecare vară. Britanicii, în frunte cu David Beckham (proprietar al unei plaje) şi cu Rod Stewart (proprietar al unei in­sule), sînt probabil cele mai importante „majorete“ pentru paradisul lui Al-Maktoum, mulţi dintre ei delectîndu-se într-un cadru social care le evocă splen­doarea pierdută, cu gin-and-tonic la hotelul Raffles şi năzbîtiile al­bi­lor în bungalow-urile din Simla. Dubaiul este expert în arta de a cultiva nostalgia colonială.51

Oraşul-stat este însă un Raj52 în miniatură şi dintr-un punct de vedere mai grav şi mai notoriu. Marea masă a populaţiei este formată din mun­citorii veniţi cu contracte din Asia de Sud, dependenţi legal de un singur angajator şi supuşi unui control social de tip totalitar. Stilul de viaţă fastuos din Dubai este cu putinţă graţie unui număr imens de menajere filipineze, srilankeze şi indiene, în vreme ce boomul imobiliar (care utili­zează un sfert din mîna de lucru disponibilă) se bazează pe o armată de pakistanezi şi de indieni prost plătiţi, contingentul cel mai numeros ve­nind din Kera­la şi lucrînd în schimburi de cîte douăsprezece ore, şase zile şi jumătate pe săptămînă, în căldura deşertică la care se topeşte asfaltul.

La fel ca vecinii săi, Dubaiul violează sistematic reglementările Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi refuză să adopte convenţia referitoare la drep­turile muncitorilor migranţi. Human Rights Watch a acuzat, în 2003, Emiratele Unite că îşi clădesc prosperitatea pe „muncă silnică“. De fapt, aşa cum sublinia recent cotidianul britanic The Independent, „piaţa muncii seamănă întru totul cu vechiul sistem de muncă sub contract, adus odini­oară în Dubai de foştii săi stăpîni coloniali, britanicii. Întocmai ca strămoşii lor căzuţi în mizerie, continua ziarul londonez, muncitorii asiatici de astăzi sînt obligaţi, odată ajunşi în Emiratele Arabe Unite, să semneze contracte care îi angajează, ani de zile, la o sclavie virtua­lă. Drepturile lor dispar la sosirea pe aeroport, unde recrutorii le confiscă paşapoartele şi viza, sub pretextul unui control“.53

Pe lîngă faptul că sînt supraexploataţi, iloţii din Dubai – la fel ca prole­ta­riatul din Metropolis, de Fritz Lang – ar trebui să fie şi în general invi­zi­­bili. Presei locale i se interzice să relateze ceva despre muncitorii migranţi, despre condiţiile de muncă exploatatoare şi despre prostituţie (Emiratele Arabe Unite deţin locul 137 în Press Freedom In­dex). La fel, „muncitorilor asiatici le sînt interzise centrele comerciale sclipitoa­re, noile terenuri de golf şi restaurantele şic“.54 Iar sordidele barăci de la periferie, unde muncitorii se îngrămădesc cîte şase, opt sau chiar doisprezece în­tr-o singură încăpere, de multe ori neclimatizată şi fără insta­laţii sanitare, nu fac parte, fireşte, din imaginea turistică oficială a acestei cetăţi a luxu­lui, fără sărăcie şi mahalale.55 Într-o vizită recentă, chiar minis­trul muncii din Emiratele Arabe Unite se spune că ar fi fost şocat de con­diţiile sordide, aproape insuportabile, dintr-un cămin de la periferie, al muncitorilor unui antreprenor de construcţii monumentale. Dar, atunci cînd muncitorii au încercat să formeze un sindicat ca să obţină plata salarii­lor restante şi ameliorarea condiţiilor de viaţă, au fost arestaţi pe loc.56

Poliţia din Dubai poate să închidă ochii la importurile ilegale de aur şi dia­mante, la reţelele de prostituţie şi la personajele suspecte care cum­pără 25 de vile dintr-odată cu bani lichizi, dar dă dovadă de un zel remarcabil atunci cînd e vorba să deporteze muncitorii pakistanezi care se plîng că patronii lipsiţi de orice scrupule nu le-au plătit salariul sau să le în­chidă, sub acuzaţia de „adulter“, pe servitoarele filipineze care declară că au fost violate de stăpînii lor.57 Ca să evite vulcanul mocnit al pericolului şiit, care aduce atîta nelinişte în Bahrein şi Arabia Saudită, Dubaiul şi vecinii săi din EAU au privilegiat mîna de lucru nearabă, veni­tă din estul Indiei, din Pakistan, Sri Lanka, Bangladesh, Nepal şi Filipine. Atunci însă cînd muncitorii asiatici au devenit o majoritate din ce în ce mai puţin docilă, EAU au dat înapoi şi au adoptat o politică de aşa-zi­să „diversitate cultu­rală“ – „ni s-a cerut să nu mai recrutăm asiatici“, explica un antrepre­nor –, care le permite să întărească controlul asupra mîinii de lucru, diluînd concentraţiile naţionale existente prin angajarea mai multor muncitori arabi.58

Cu toate acestea, discriminarea împotriva asiaticilor nu a reuşit să re­cru­teze destui arabi dispuşi să lucreze pentru salariile de mizerie (între 100 şi 150 de dolari pe lună) plătite muncitorilor în construcţii, pentru a satisface nevoile insaţiabile ale proliferării noilor zgîrie-nori şi ale me­gaşantierelor neisprăvite.59 De fapt, boomul imobiliar, cu deplorabila lui fişă de securitate, cu neglijarea celor mai elementare nevoi ale mun­ci­torilor, a declanşat prima revoltă muncitorească din Dubai. Numai în 2004, conform aprecierii organizaţiei Human Rights Watch, 880 de mun­ci­­tori din construcţii au fost ucişi la lucru, iar majoritatea accidentelor mortale nu au fost raportate de angajatori sau au fost acoperite chiar de guvern.60 În aceeaşi perioadă, marile companii de construcţii şi subcontractorii lor nu au reuşit să asigure nici măcar servicii de igienă minimă şi nici să asigure în mod adecvat nevoia de apă potabilă a şan­tierelor situa­te la mari distanţe în deşert. Muncitorii au fost exasperaţi şi de lunga durată a deplasărilor spre şantiere, de despotismul meschin (deseori avînd la bază prejudecăţi rasiale sau religioase) al supraveghetorilor lor, de pre­zenţa spionilor şi a gardienilor trimişi de companie în taberele lor, de robia pe datorie stipulată prin contractele lor de muncă şi de incapaci­tatea gu­vernului de a-i che­ma în judecată pe contractorii care părăseau Du­baiul peste noapte sau care declarau faliment, fără să le mai plătească salariile restante.61 Aşa cum declara un muncitor amărît din Kerala pentru New York Times: „Aş vrea ca toţi aceşti bogaţi să rea­li­zeze cine le construieşte turnurile, aş vrea să vină şi să vadă ce tristă e viaţa noastră“.62

Primele semne de nelinişte au apărut în toamna anului 2004, cînd cî­teva mii de muncitori asiatici au pornit în marş curajos, pe cele opt benzi ale autostrăzii Sheikh Zayed, spre Ministerul Muncii, doar pentru a fi opriţi de scutieri şi de funcţionarii care i-au ameninţat cu deportări în masă.63 Demonstraţii şi greve mai mici, cu proteste împotriva salariilor neplătite sau a condiţiilor nesigure de muncă, au continuat şi în 2005, inspirate dintr-o revoltă de mare amploare, din primăvara acelui an, a muncito­rilor din Bangladesh care munceau în Kuweit. În septembrie, aproxima­tiv 7.000 de muncitori au demonstrat timp de trei ore, iar acesta a fost cel mai mare protest din istoria Dubaiului. După aceea, pe 22 martie 2006, forţele de pază au provocat un scandal pe marele şantier al turnului Burj Dubai.

În jur de 2.500 de muncitori epuizaţi aşteptau, la ieşirea din schimb, autobuzul care întîrziase mult şi care trebuia să-i ducă înapoi la căminele lor din deşert, cînd gărzile au început să-i hărţuiască. Înfuriaţi, muncitorii, mulţi dintre ei musulmani indieni, s-au năpustit asupra gardienilor şi i-au bătut, atacînd apoi sediul şantierului: au ars maşinile companiei, au distrus birouri, calculatoare şi dosare. În dimineaţa următoare, armata de muncitori a sfidat poliţia, întorcîndu-se pe şantier, dar refuzînd să se apuce de lucru pînă cînd compania Al Naboodah Laing O’Rourke, cu sediul în Dubai, nu le va fi mărit salariile şi ameliorat condiţiile de muncă. Mii de muncitori în construcţii la terminalul unui nou aeroport s-au alăturat şi ei acestei greve sălbatice. Cu toate că unele concesii minore, însoţite de ameninţări draconice, i-au forţat pe majoritatea muncitorilor să se în­toarcă la lucru la Burj Dubai şi la aeroport, protestele continuă să se amplifice. În iulie, sute de muncitori la proiectul Arabian Ranches de pe Emirates Road s-au revoltat, protestînd împotriva lipsei cronice de apă pentru gătit şi spălat din tabăra lor. Alţi muncitori au ţinut reuniuni sindicale clandestine şi au ameninţat, se spune, cu pichetarea hotelurilor şi a mallurilor.64

Vocea muncitorilor răzvrătiţi răsună mai puternic decît oriunde în de­şerturile Emiratelor Arabe Unite. La urma urmei, capitalismul din Dubai se bazează la fel de mult pe preţul ridicat al petrolului şi pe munca prost plătită, iar Maktoumii, la fel ca verii lor din celelalte emirate, sînt perfect conştienţi că guvernează un regat construit pe spinarea muncitorilor sud-asiatici. Dubaiul a investit atît de mult în imaginea sa idilică de paradis imperturbabil al capitalului, încît tulburări oricît de mărunte pot avea un impact dramatic asupra încrederii investitorilor. Iată de ce Du­bai Inc. examinează în prezent o varietate de răspunsuri la tulburările muncitorilor, mergînd de la expulzări şi arestări în masă pînă la unele concesii limitate prevăzute în contractele colective de muncă. Dar to­lerarea oricărui protest riscă să aducă după sine viitoare pretenţii nu doar sindicale, ci şi cetăţeneşti, ameninţînd astfel înseşi bazele statului absolutist al lui Maktoum. Şi niciunul dintre acţionarii din Dubai – fie din Marina americană, fie dintre miliardarii arabi sau zburdalnicii expatriaţi – nu vrea să asiste la apariţia unui Solidarnos´c´ în deşert.

Lui Al-Maktoum, care îşi închipuie că este profetul modernizării în Golf, îi place să-şi impresioneze vizitatorii cu proverbe isteţe şi cu afo­risme pline de miez. Preferatul lui este: „Cel care nu încearcă să schim­be viitorul va rămîne prizonierul trecutului“.65 Şi totuşi, viitorul pe care el îl construieşte în Dubai – în aplauzele miliardarilor şi ale corporaţiilor transnaţionale de pretutindeni – seamănă, mai mult ca orice, cu un coşmar al trecutului: Speer dîndu-şi mîna cu Disney pe ţărmurile Arabiei.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu

Note:

1.  Business Week, 13 martie 2006.

2.  „Dubai overtakes Las Vegas as world’s hotel capital“, Travel Weekly, 3 mai 2005.

3.  „Ski in the Desert?“, Observer, 20 noiembrie 2005; Hydropolis: Project Description, Dubai, august 2003 (www.conway.com).

4.  Vezi Mena Report 2005, la adresa www.menareport.com.

5.  Aşa cum i se plîngea cîndva un oficial din Dubai care călătorise, ca turist, în Egipt unui jurnalist american: „Ei au piramidele şi nu fac nimic cu ele. Poţi să-ţi imaginezi ce-am face noi cu piramidele?“ (Lee Smith, „The Road to Tech Mecca“, Wired Magazine, iulie 2004).

6.  Official Dubailand FAQs (de la Departamentul de marketing): „E ca şi cum toate formele de distracţie cunoscute de oameni ar fi fost adunate laolaltă într-un Power Point, iar apoi vo­tate neglijent, prin ridicarea mîinii“ (Ian Parker, „The Mirage“, The New Yorker, 17 oc­tombrie 2005).

7.  Parker, „Mirage“.

8.  Familia Maktoum posedă şi muzeul Madame Tussaud’s din Londra, Helmsley Building şi Essex House în Manhattan, mii de apartamente în statele însorite din sudul şi sud-estul SUA, ferme enorme în Kentucky şi ceea ce New York Times descrie ca „o participaţie semnificativă la Daimler-Chrysler“. Cf. „Royal Family of Dubai Pays $1.1 Billion for 2 Pieces of New York Skyline“, 10 noiembrie 2005.

9.  King Abdulah Economic City [Cetatea Economică Regele Abdulah] a Arabiei Saudite – un proiect de dezvoltare de 30 de miliarde de dolari deasupra Mării Roşii – va fi de fapt un satelit al Dubaiului, construit de Emaat, imensa companie imobiliară proprietate a dinastiei Maktoum. Vezi „OPEC Nations Temper the Extravagance“, New York Times, 1 februa­rie 2006.

10.  Valorile tabelelor din original au fost convertite în sistemul metric. (N. ed.)

11. Albert Speer (1905–1981), arhitectul-şef al lui Hitler. (N. tr.)

12.  Rowan Moore, „Vertigo: The strange new world of the contemporary city“, in Moore, ed., Vertigo, Corte Madera, aprox. 1999.

13.  „Emirate rebrands itself as a global melting pot“, Financial Times, 12 iulie 2005.

14.  George Katodrytis, „Metropolitan Dubai and the Rise of Architectural Fantasy“, Bidoun, nr. 4, primăvara 2005.

15.  „In China, To Get Rich Is Glorious“, Business Week, 6 februarie 2006.

16.  Baruch Knei-Paz, The Social and Political Thought of Leon Trotsky, Oxford, 1978, p. 91.

17.  „Vîrful petrolier“ (oil peack) desemnează vîrful curbei de producţie a unui puţ petrolier, a unui cîmp petrolier sau a unei regiuni petroliere, dar cel mai adesea vîrful petrolier mondial, adică momentul cînd producţia mondială de petrol îşi atinge cota maximă, urmînd să înceapă să scadă, ca urmare a epuizării rezervelor exploatabile de petrol. Metodele de previziune a atingerii acestui vîrf sînt inspirate din lucrările din anii ’50 ale geologului Marion King Hubert (1903–1989). (N. ed.)

18.  „Oil Producers Gain Global Clout from Big Windfall“, WSJ, 4 octombrie 2005.

19.  Marion King Hubbert, care a lucrat pentru laboratorul de investigaţie al companiei Shell în Houston, Texas. A realizat diverse contribuţii în cîmpul geologiei şi geofizicii, în special la teoria vîrfului lui Hubbert, care are importante conotaţii politice (referitoare la maxima producţie de petrol din SUA, din anii ’60–’70). (N. tr.)

20.  Joseph Kechichian, „Sociopolitical Origins of Emirati Leaders“, in Kechichian, ed., A Century in Thirty Years: Shaykh Zayed and the UAE, Washington DC, 2000, p. 54.

21.  Jack Lyne, „Disney Does the Desert?“, 17 noiembrie 2003, online la The Site Selection.

22.  Michael Pacione, „City Profile: Dubai“, Cities, vol. 22, nr. 3, 2005, pp. 259–260.

23.  „Young Iranians Follow Dreams to Dubai“, New York Times, 4 decembrie 2005. Există, recent, şi un influx dramatic de americani iranieni bogaţi, iar „unele străzi din Dubai încep să semene cu anumite zone din Los Angeles“.

24.  WSJ, 2 martie 2006.

25.  Gilbert King, The Most Dangerous Man in the World: Dawood Ibrahim, New York, NY, 2004, p. 78; Douglas Farah, „Al Qaeda’s Gold: Following Trail to Dubai“, Washington Post, 18 februarie 2002; şi Sean Foley, „What Wealth Cannot Buy: UAE Security at the Turn of the 21st Century“, in Barry Rubin, ed., Crises in the Contemporary Persian Gulf, London, 2002, pp. 51–52.

26.  Steve Coll, Ghost Wars, New York, 2004, p. 449.

27.  Suketu Mehta, Maximum City: Bombay Lost and Found, New York, 2004, p. 135.

28.  S. Hussain Zaidi, „Black Friday: The True Story of the Bombay Bomb Blasts“, Delhi, 2002, pp. 25–7 şi 41–44.

29.  Vezi „Dubai’s Cooperation with the War on Terrorism Called into Question“, Transnatio­nal Threats Update, Centre for Strategic and International Studies, februarie 2003, pp. 2–3; şi „Bin Laden’s operatives still using freewheeling Dubai“, USA Today, 2 septembrie 2004.

30.  Ira Chernus, „Dubai: Home Base for Cold War“, 13 martie 2006, Common Dreams News Centre.

31.  Există foarte multe controverse în jurul acestui gigant al serviciilor petroliere şi una dintre primele o sută de companii americane: legăturile financiare cu familia Bush şi cu Dick Cheney, care i-a şi fost preşedinte între 1995 şi 2000, neregularităţile contabile, producţia de ami­an­­tă, enormul contract cu armata americană în Irak, încredinţat fără licitaţie publică şi bă­nuit de suprafacturare etc. Pe 11 martie 2007, Halliburton a hotărît să-şi mute centrul decizional din Houston în Dubai. Grupul rămîne, juridic şi fiscal, american, dar preşedinte­le lui, David Lesar, îşi are acum biroul în Golful Persic. (N. ed.)

32.  Pratap Chatterjee, „Ports of Profit: Dubai Does Brisk War Business“, 25 februrie 2006, Common Dreams News Centre.

33.  Edward Chancellor, „Seven Pillars of Folly“, Wsj, 8 martie 2006; despre repatrierile saudite, AME Info, 20 martie 2005, www.ameinfo.com.

34.  AME Info, 9 iunie 2005.

35.  Chancellor, „Seven Pillars“.

36.  Stanley Reed, „The New Middle East Bonanza“, Business Week, 13 martie 2006.

37.  Lyne, „Disney Does the Desert?“.

38.  Văzute din spaţiu, cele 1.060 de Water Homes de pe insula The Palm Jebel Ali se vor citi: „Învaţă înţelepciunea de la poporul înţelepţilor: nu oricine călăreşte e şi jocheu“.

39.  Peter Coy, „Oil Pricing“, Business Week, 13 martie 2006.

40.  Autorul face aluzie la Proiectul Chile, transfer de ideologie americană iniţiat de „Chicago Boys“ în anii ’70. (N. tr.)

41.  Tarek Atia, „Everybody’s a Winner“, Al-Ahram Weekly, 9 februarie 2005.

42.  William Wallis, „Big Business: Intense rivalry among the lieutenants“, Financial Times, 12 iu­lie 2005.

43.  Hari Sreenivasan, „Dubai: Build It and They Will Come“, ABC News, 8 februarie 2005.

44.  Pacione, „City Profile: Dubai“, p. 257.

45.  Lee Smith, „The Road to Tech Mecca“; Stanley Reed, „A Bourse is Born in Dubai“, Business Week, 3 octombrie 2005; şi Roula Khalaf, „Stock Exchanges: Chance to tap into a vast pool of capital“, Financial Times, 12 iulie 2005.

46.  Khalaf, „Stock Exchanges“.

47.  William McSheehy, „Financial centre: A three-way race for supremacy“, Financial Times, 12 iulie 2005.

48.  „A Short History of Dubai Property“, AME Info, august 2004.

49.  Lonely Planet, Dubai: City Guide, London, 2004, p. 9; şi William Ridgeway, „Dubai, Dubai – The Scandal and the Vice“, Social Affairs Unit, 4 aprilie 2005.

50.  American Enterprise este o fundaţie americană neoconservatoare, iar Cato Institute, un think tank libertarian. (N. ed.)

51.  William Wallis, „Demographics: Locals swamped by a new breed of resident“, Financial Times, 12 iulie 2005.

52.  British Raj este numele dat perioadei coloniale britanice în Asia de Sud. (N. tr.)

53.  Nick Meo, „How Dubai, playground of business men and warlords, is built by Asian wage slaves“, Independent, 1 martie 2005.

54.  Meo, „How Dubai“.

55.  Lucy Williamson, „Migrants’ Woes in Dubai Worker Camps“, BBC News, 10 februarie 2005.

56.  Vezi relatarea din 12 februarie 2005 pe adresa secretdubai.blogspot.com.

57.  Despre arestarea victimelor unui viol, vezi Asia Pacific Mission for Migrants, News Digest, septembrie 2003.

58.  Meena Janardhan, „Welcome mat shrinking for Asian workers in UAE“, Inter Press Service, 2003.

59.  Vezi Ray Jureidini, Migrant Workers and Xenophobia in the Middle East, Research Institute for Social Development, Identities, Conflict and Cohesion, Programme Paper No. 2, Geneva, decembrie 2003.

60.  „UAE: Abuse of Migrant Workers“, Human Rights Watch, 30 martie 2006.

61.  Anthony Shadid, „In UAE, Tales of Paradise Lost“, Washington Post, 12 aprilie 2006.

62.  Hassan Fattah, „In Dubai, an Outcry from Asians for Workplace Rights“, New York Times, 26 martie 2006.

63.  Julia Wheeler, „Workers’ safety queried in Dubai“, BBC News, 27 septembrie 2004.

64.  Fattah, „In Dubai“; Dan McDougall, „Tourists become targets as Dubai’s workers take revolt to the beaches“, The Observer, 9 aprilie 2006; şi „Rioting in Dubai Labour Camp“, Arab News, 4 iulie 2006.

65.  Citat in Lyne, „Disney Does the Desert?“.