Planeta mahalalelor. Involuţia urbană şi proletariatul informal
Mike Davis

Cîndva, anul viitor, o femeie va naşte în mahalaua Ajegunle din Lagos, un tînăr îşi va părăsi satul din vestul Javei pentru luminile strălucitoare din Jakarta sau un ţăran îşi va strămuta famila sărăcită într-una dintre ne­număratele pueblos jovenes din Lima. Evenimentul precis este lipsit de importanţă şi va trece întru totul neobservat. Şi totuşi el va constitui un moment de cotitură în istoria omenirii. Pentru prima dată populaţia urbană de pe pămînt va fi mai numeroasă decît cea rurală. De fapt, avînd în vedere inexactităţile recensămintelor din Lumea a Treia, această tran­zi­ţie epocală se poate să se fi şi produs deja.

Pămîntul s-a urbanizat chiar mai repede decît prevăzuse iniţial Clubul de la Roma¹ în notoriul său raport malthusian din 1972, The Limits to Growth [Limitele creşterii].² În 1950 existau în lume 86 de oraşe cu o populaţie de peste un milion de locuitori; astăzi sînt 400, iar pînă în 2015 vor fi cel puţin 550.³ De fapt, începînd din 1950, oraşele au absorbit aproape două treimi din explozia globală a populaţiei şi cresc în momentul de faţă cu un milion de copii şi migranţi pe săptămînă.⁴ Populaţia urbană de astăzi (3,2 miliarde) este mai mare decît populaţia totală a lumii din 1960. În acelaşi timp, populaţia rurală globală a atins nivelul ei maxim (3,2 miliarde) şi va începe să scadă după 2020. Ca urmare, oraşele vor fi responsabile de toată creşterea viitoare a populaţiei mondiale, care va culmina, probabil, în 2050, cu aproximativ 10 miliarde.⁵

1. ‑ Climacteriul urban 
Unde sînt eroii, colonizatorii, victimele Metropolei?(Brecht, însemnare din Jurnal,1921)

Nouăzeci şi cinci la sută din această construcţie finală a umanităţii va avea loc în zonele urbane din ţările în curs de dezvoltare, a căror populaţie se va dubla la aproximativ 4 miliarde în timpul generaţiei următoare.⁶ (De fapt, populaţiile urbane reunite ale Chinei, Indiei şi Braziliei sînt deja aproximativ egale cu totalul populaţiei din Europa plus America de Nord.) Cel mai celebru rezultat va fi înflorirea unor noi megaoraşe cu populaţie în exces, de peste 8 milioane, şi, chiar mai spectaculos, a hiper-oraşelor, cu peste 20 de milioane de locuitori (estimativ, populaţia urbană mondială în timpul Revoluţiei Franceze).⁷ În 1995, numai Tokio atinsese, incontestabil, acest prag. Pînă în 2025, potrivit Far Eastern Economic Review,numai Asia ar putea să aibă zece-unsprezece aglomeraţii urbane atît de mari, printre care Jakarta (24,9 milioane), Dhaka (25 mili­oane) şi Karachi (26,5 milioane). Shanghai, a cărui creştere a fost înghe­ţa­tă timp de decenii de politicile maoiste de suburbanizare deliberată, ar putea avea pînă la 27 de milioane de rezidenţi în imensul său estuar me­troregional.⁸ Mumbai (Bombay) se estimea­ză între timp că va atinge o populaţie de 33 de milioane, deşi nimeni nu ştie dacă astfel de con­cen­trări gigantice de sărăcie se pot susţine biologic sau ecologic.⁹

Dar dacă megaoraşele sînt cele mai strălucitoare stele de pe firmamentul urban, trei sferturi din povara creşterii populaţiei va fi suportată de oraşe de-abia vizibile, de rang secund, şi de micile ţinuturi urbane: locuri în care, aşa cum subliniază cercetătorii Naţiunilor Unite, „nu există nicio planificare sau doar una precară, pentru a primi aceste persoane şi a le furniza servicii“.¹⁰ În China (oficial 43% urbană în 1997), numărul de oraşe oficiale a crescut, din 1978, de la 193 la 640. Dar marile metropole, în pofida creşterii extraordinare, au scăzut, de fapt, în cota relativă a popu­laţiei urbane. Mai degrabă oraşele mici şi urbiile recent „orăşenizate“ sînt cele care au absorbit majoritatea forţei rurale de mun­că, concediată de reformele pieţei de după 1979.¹¹ În Africa, de ase­menea, creşterea de supernove a cîtorva oraşe gigantice ca Lagos (de la 300.000 în 1950 la 10 milioane astăzi) a fost însoţită de transfor­marea cîtorva zeci de oraşe mici şi de oaze ca Ouagadougou, Nouakchott, Douala, Antananarivo şi Bamako în oraşe mai mari decît San Fran­cisco sau Manchester. În Ame­rica Latină, unde oraşele principale au monopolizat multă vreme creş­terea, oraşe secundare ca Tijuana, Cu­ri­tiba, Temuco, Salvador şi Belém ex­plodează acum „cu cea mai ra­pi­dă creştere dintre cele care au avut loc în oraşe cu o populaţie între 100.000 şi 500.000 de lo­cuitori“.¹²

În plus, aşa cum a insistat Gregory Guldin, urbanizarea trebuie conceptualizată ca o transformare de-a lungul şi o interacţiune intensă a fiecărui punct dintr-un continuum urban-rural. În studiul său de caz privind sudul Chinei, zona rurală se urbanizează in situ,generînd de asemenea şi mi­graţii epocale. „Satele încep să semene tot mai mult cu tîrgurile şi cu ora­şele xiang,iar tîrgurile de provincie şi micile orăşele capătă aspectul marilor oraşe.“ Rezultatul în China şi în mare parte din Asia de Sud-Est este un peisaj hermafrodit, o zonă rurală parţial urbanizată, despre care Guldin şi alţii susţin că poate fi „o nouă cale, semnnificativă, de aşezare şi dezvoltare umană […] o formă nici rurală, nici urbană, ci un amestec al celor două, înăuntrul căreia o reţea densă de tranzacţii leagă marile aglo­me­rări urbane de regiunile care le înconjoară“.¹³ În Indonezia, unde un proces similar de hibridizare rural/urban este foarte avansat în Jabotabek (cea mai mare regiune din Jakarta), cercetătorii numesc aceste noi mo­dele de utilizare a terenurilor desokotas,punîndu-şi problema dacă ele sînt peisaje de tranziţie sau o specie frapant de nouă de urbanism.¹⁴

Urbaniştii speculează şi în jurul proceselor care ţes laolaltă oraşele din Lumea a Treia, în noi reţele, coridoare şi ierarhii extraordinare. De exemplu, deltele fluviului Perlelor (Hong Kong–Guangzhou) şi fluviului Yangtze (Shanghai), împreună cu coridorul Beijing–Tianjin, se dezvoltă rapid în me­ga­­lopolisuri urban-industriale, comparabile cu Tokio–Osaka, Rinul Inferior sau New York–Philadelphia. Dar se poate ca aceasta să fie doar prima etapă în apariţia unei structuri şi mai largi: „un coridor urban continuu, care să se întindă din Japonia/Coreea de Nord pînă în Java de Vest“.¹⁵ Shang­­hai se va alătura atunci, aproape sigur, Tokioului, New Yorkului şi Londrei, ca unul dintre „oraşele lumii“ care controlează reţeaua globală de capital şi fluxurile de informaţii. Preţul acestei noi ordini urbane va fi o ine­galitate crescîndă în interiorul şi între oraşele de diferite mărimi şi specializări. Guldin, de exemplu, citează discuţii interesante din China în jurul chestiunii dacă vechea prăpastie dintre oraş şi sat în ce priveşte veni­tul şi dezvoltarea este înlocuită acum de un decalaj la fel de fundamental între oraşele mici şi giganţii de coastă.¹⁶

2. ‑ Înapoi la Dickens
Am văzut mulţimi nenumărate, condamnate la obscuritate, murdărie, molimă, obscenitate, mizerie şi moarte prematură.(Dickens, „A December Vision“ [O viziune de Crăciun], 1850)

Dinamica urbanizării Lumii a Treia recapitulează şi confundă totodată precedentele urbanizări din secolul al nouăsprezecelea şi de la începutul secolului al douăzecilea, din Europa şi America de Nord. În China, cea mai mare revoluţie industrială din istorie este pîrghia lui Arhimede, care deplasează o populaţie de mărimea Europei din satele de la ţară în oraşe ce se caţără la cer, asfixiate de smog. „China [va] înceta să mai fie ţara predominant rurală, care a fost timp de milenii.“¹⁷ Efectiv, marele oculus al lui World Financial Centre din Shanghai va putea privi în curînd la un vast univers urban, prea puţin imaginat de Mao sau măcar de Le Cor­bu­sier. Dar în cele mai multe ţări în curs de dezvoltare, creşterea urba­nă nu are parte de puternicul motor al exportului chinezesc de produse şi nici de uriaşul influx de capital străin din China (echivalent astăzi cu ju­mătate din totalul investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare).

Rezultatul este că, în alte părţi, urbanizarea s-a decuplat radical de la industrializare şi chiar de la dezvoltare per se. Unii ar putea spune că aceasta este expresia unei direcţii inexorabile: tendinţa inerentă capitalismului de silicon de a despărţi creşterea producţiei de aceea a ocupării forţei de muncă. Dar în Africa subsahariană, în America Latină, Orientul Mij­lociu şi unele părţi din Asia, urbanizarea-fără-creştere este, mai evident, moştenirea unei conjuncturi politice globale – criza datoriilor de la sfîr­şitul anilor 1970 şi restructurarea, condiţionată de împrumutul FMI, a economiilor Lumii a Treia în anii 1980 – decît o lege de fier a progresu­lui tehnologiei. Urbanizarea Lumii a Treia, de altfel, şi-a continuat ritmul riscant (3,8 la sută pe an în perioada 1960–1993) prin anii lăcustei din anii 1980 şi începutul anilor 1990, în ciuda scăderii salariilor reale, a creşte­rii preţurilor şi a explodării şomajului din oraşe.¹⁸

Acest boom urban „pervers“ contrazicea modelele economice ortodoxe, care preziceau că feedbackul negativ al recesiunii urbane trebuie să încetinească sau chiar să inverseze migraţia de la ţară. Cazul african a fost deosebit de paradoxal. Cum au putut oraşele din Coasta de Fildeş, Tanzania, Gabon şi din alte părţi – ale căror economii se contractau cu 2 pînă la 5 la sută pe an – să mai susţină o creştere a populaţiei de 5 pînă la 8 procente pe an?¹⁹ O parte din secret consta, desigur, în faptul că politicile de dereglementare agricolă şi „desţărănizare“ impuse de FMI (iar acum de OMC) accelerau exodul surplusului forţei de muncă rurale spre mahalalele urbane, chiar dacă oraşele încetau să mai fie me­canisme producătoare de locuri de muncă. Creşterea populaţiei urbane, în ciuda stagnării economice urbane sau a creşterii negative, este faţa extremă a ceea ce unii cercetători au etichetat ca „supraurbanizare“.²⁰ Aceasta este numai una dintre căile neaşteptate prin care o ordine mon­dia­lă neoliberală a manevrat urbanizarea milenară.

Teoria socială clasică, de la Marx la Weber, credea, desigur, că marile oraşe ale viitorului vor călca pe urmele industrializării din Manchester, Berlin şi Chicago. Într-adevăr, Los Angeles, São Paulo, Pusan şi, astăzi, Ciudad Juárez, Bangalore şi Guangzhou au aproximat, în linii mari, această traiectorie clasică. Dar cele mai multe oraşe din Sud sînt mai mult ca vic­torianul Dublin, care, aşa cum a subliniat Emmet Larkin, a fost unic în­tre „toate mahalalele produse în lumea occidentală în secolul al nouă­sprezecelea […] [pentru că] mahalalele lui nu au fost un produs al revoluţiei industriale. Dublinul, de fapt, a suferit mai mult de problemele dezindustrializării decît ale industrializării, între 1800 şi 1850“.²¹

La fel Kinshasa, Khartoum, Dar es Salaam, Dhaka şi Lima cresc prodigios în pofida industriilor ruinate, substituite de importuri, a sectoarelor publice contrase şi a declinului permanent al claselor de mijloc. Forţele globale care „împing“ oamenii de la ţară – mecanizarea în Java şi India, importul de alimente în Mexic, Haiti şi Kenya, războiul civil şi ameninţarea pe tot teritoriul Africii şi pretutindeni absorbţia micilor întreprinderi de către cele mari şi competiţia afacerii agricole la scară industrială – par să susţină urbanizarea, chiar atunci cînd „atracţia“ oraşului este drastic slăbită de datorie şi criză.²² În acelaşi timp, creşterea urbană rapidă, în contextul ajustării structurale, al devalorizării monedei şi restrîngerii statului, a fost o reţetă inevitabilă pentru producerea în masă a mahala­lelor.²³ Rezultatul este că o mare parte a lumii urbane se grăbeşte as­tăzi s-o ia înapoi, spre epoca lui Dickens.

Uimitoarea prevalenţă a mahalalelor este tema principală a istoricului şi sumbrului raport publicat în octombrie anul trecut de Programul Naţiu­nilor Unite pentru Aşezări Umane (UN-Habitat).²⁴ The Challenge of the Slums [Provocarea mahalalelor] (numită de acum încolo: Slums) este primul audit cu adevărat global al sărăciei urbane. El integrează cu di­bă­cie diverse studii de caz urbane, de la Abidjan la Sydney, cu date globa­le referitoare la gospodărire, care includ pentru prima dată China şi fostul bloc sovietic. (Autorii ONU recunosc că sînt în special îndatoraţi lui Branko Milanovic, economist al Bancii Mondiale, care a fost primul utilizator al microanchetelor, ca lentile puternice în studiul inegalităţii globale în creş­tere. Într-una dintre lucrările sale, Milanovic explică: „pentru prima dată în istoria omenirii, cercetătorii au date destul de exacte despre distri­buţia venitului şi a bunăstării [cheltuieli sau consum] în rîndurile a peste 90 la sută din populaţia lumii“.)²⁵

Slumseste neobişnuit şi în onestitatea sa intelectuală. Unul dintre cer­cetătorii asociaţi acestui raport îmi spunea că „reprezentanţii «Consensului de la Washington» (Banca Mondială, FMI etc.) au insistat întotdeauna să se definească problema mahalalelor globale nu ca un rezultat al glo­balizării şi inegalităţii, ci mai degrabă ca un rezultat al «proastei guvernări»“. Noul raport însă nu mai ţine seama de tradiţionala circumspecţie şi autocenzură a ONU, ca să pună direct sub acuzare neoliberalismul, în special programele de ajustare structurală ale FMI.²⁶ „Principala direcţie a intervenţiilor, atît naţionale, cît şi internaţionale, din ultimii douăzeci de ani a crescut efectiv sărăcia urbană şi mahalalele, a crescut excluderea şi inegalitatea şi a slăbit elitele urbane în efortul lor de a utiliza oraşele ca motoare pentru creştere.“²⁷

Desigur,Slums neglijează (sau rezervă pentru un alt raport al UN-Ha­bi­tat) unele dintre cele mai importante chestiuni referitoare la utilizarea terenului, apărute din supraurbanizare şi din stabilirea informală, inclusiv extinderea, degradarea mediului şi perico­lele urbane. El nu aruncă prea multă lumină nici asupra proceselor de expulzare a forţei de mun­că de la ţară şi nu se osteneşte nici să încorporeze o literatură vastă, care creşte rapid, referitoare la dimensiunile de gen ale sărăciei urbane şi ale ocupării informale a forţei de muncă. Dar, lăsînd la o parte aceste re­pro­şuri maliţioase, Slums rămîne un expozeu preţios, care amplifică rezultatele unei cercetări necesare cu autoritatea instituţională a Naţiunilor Unite. Dacă rapoartele Comisiei Interguvernamentale pentru Studiul Schimbărilor Climei reprezintă un consens ştiinţific fără precedent asu­pra pericolelor încălzirii globale, atunci Slums rosteşte un avertisment cu aceeaşi autoritate în privinţa catastrofei globale a sărăciei urbane. (Un al treilea raport ar putea explora într-o zi terenul de rău augur al inter­ac­ţiunii lor.)²⁸ Iar pentru scopul examinării de faţă, el furnizează un ca­dru excelent pentru recunoaşterea dezbaterilor contemporane în jurul urbanizării, al economiei informale, al solidarităţii umane şi acţiunii is­torice.

3. ‑Urbanizarea sărăciei 
Muntele de gunoaie părea să se întindă pînă departe, apoi, treptat, fără vreo demarcaţie sau limită perceptibilă, a devenit altceva. Dar ce? O colecţie talmeş-balmeş de structuri, fără drum de acces. Cutii de car­ton, placaj şi plăci putrede, caroserii ruginite de maşini cu geamurile spar­te fuseseră aruncate la un loc, să formeze locuinţe.               
(Michael Thel­well, The Harder They Come [Mai dur vin] 1980)

Prima definiţie publicată a „mahalalei [slum]“ se spune că a apărut în 1812, în Vocabulary of the Flash Language [Dicţionar de argou australian], al lui Vaux, unde este sinonim cu „înşelătorie [racket]“ sau „comerţ fraudulos [criminal trade]“.²⁹ Însă în anii din vremea holerei 1830 şi 1840, săracii mai degrabă trăiau în mahalale [slums] decît practicau înşelătoriile [slums]. Cu o generaţie mai tîr­ziu, mahalalele fuseseră identificate în Ame­rica şi India şi erau general recunoscute ca un fenomen internaţional. „Mahalaua clasică [classic slum]“ era un loc notoriu provincial şi pitoresc, dar reformatorii erau în gene­ral de acord cu Charles Booth³⁰, că toate mahalalele erau caracteriza­te printr-un amalgam de locuinţe deteriora­te, suprapopulare, sărăcie şi viciu. Pentru liberalii secolului al nouăsprezecelea, desigur, dimensiu­nea morală era decisivă, iar mahalaua a fost privită la început în primul rînd ca un loc unde un „reziduu“ social putrezeşte în toată splendoarea imorală şi deseori turbulentă. Autorii raportului Slums resping calomniile victoriene, dar, pe de altă parte, păstrează definiţia clasică: supraaglomerare, locuinţă săracă sau informală, acces inadecvat la apa potabilă şi canalizare şi insecuritatea posesiunii.³¹

Această definiţie multidimensională este, de fapt, un indicator foarte conservator a ceea ce este calificat drept mahala: mulţi cititori ar putea fi sur­prinşi de constatarea contraexperienţială a ONU că numai 19,6 la sută dintre mexicanii de la oraş trăiesc în mahalale. Însă, chiar cu aceste definiţii res­trictive, Slums estimează că existau cel puţin 921 de mili­oane de lo­cui­tori ai mahalalelor în 2001: aproape tot atîţia cît populaţia mondia­lă la vremea cînd tînărul Engels se aventura pentru prima dată pe stră­zile rău famate din Manchester. De fapt, capitalismul neoliberal a multi­plicat ex­ponenţial, ridicînd-o la mai multe puteri, celebra mahala Tom-all-Alone din Bleak House [Casa umbrelor] al lui Dickens. Rezidenţii mahalalelor constituie un ameţitor procent de 78,2% din popu­laţia ur­ba­nă a celor mai puţin de­zvoltate ţări şi exact o treime din populaţia urbană glo­ba­lă.³² Ex­trapolînd de la structurile de vîrstă ale ma­jorităţii oraşelor din Lu­mea a Treia, cel pu­ţin ju­mătate din po­pulaţia mahalalei este sub vîrsta de 20 de ani.³³

Cel mai mare procent din lume de locuitori ai mahalalelor există în Etiopia (un uluitor 99,4% din populaţia urbană), Ciad (tot 99,4%), Afganistan (98,5%) şi Nepal (92 la sută).³⁴ Totuşi, cele mai sărace populaţii urbane sînt probabil în Maputo şi Kinshasa, unde (potrivit altor surse) două tre­imi dintre rezidenţi cîştigă mai puţin decît minimul necesar pentru pro­cura­rea hranei lor zilni­ce.³⁵ În Delhi, proiectanţii se plîng cu amărăciune de „mahalalele din ma­halale“, unde intruşii [squatters] preiau micile spaţii deschise ale colo­niilor de reinstalare periferică, în care vechea sărăcime urbană fusese mutată în mod brutal la mijlocul anilor 1970.³⁶ În Cairo şi Phnom Penh, cei sosiţi de curînd în oraş ocupă sau închiriază spaţiu pe acoperi­şuri: creînd oraşe-mahala în văzduh.

Populaţiile mahalalei sînt adesea subestimate numeric, deliberat şi uneori masiv. La sfîrşitul anilor 1980, de exemplu, Bangkok avea o rată „oficială“ de sărăcie de numai 5 la sută, deşi studiile constatau că aproape un sfert din populaţie (1,16 milioane) trăiau în mahalale şi în tabere ilegale [sqatter camps].³⁷ Naţiunile Unite, de asemenea, au descoperit re­cent că a existat o subestimare involuntară a sărăciei urbane din Africa, între limite foarte mari. Locuitorii mahalalelor din Angola, de exemplu, sînt probabil de două ori mai numeroşi decît s-a crezut iniţial. La fel, a fost subestimat numărul orăşenilor săraci din Liberia: nimic surprinzător, de vreme ce Monrovia şi-a triplat populaţia, într-un singur an (1989– 1990), cînd populaţia rurală, cuprinsă de panică, a fugit de un răz­boi civil brutal.³⁸

S-ar putea să existe peste un sfert de milion de mahalale pe pămînt. Numai cele cinci mari metropole ale Asiei de Sud (Karachi, Mumbai, Delhi, Kolkata şi Dhaka) conţin aproximativ 15.000 de comunităţi de mahala distincte, cu o populaţie totală de peste 20 de milioane. O popu­laţie de mahala şi mai vastă aglomerează litoralul în urbanizare al Africii de Vest, în timp ce alte aglomerări urbane enorme îşi etalează sărăcia de-a lungul Anatoliei şi-al podişurilor etiopiene; îmbrăţişează poalele Anzilor şi Himalayei; explodează în afara nucleului de zgîrie-nori din Mexi­co, Jo-burg, Manila şi São Paulo; şi, desigur, se aliniază pe malurile fluvii­lor Amazon, Niger, Congo, Nil, Tigru, Gange, Irrawaddy şi Mekong. Elementele constitutive ale acestei planete a mahalalelor sînt, în mod pa­radoxal, în acelaşi timp total interşanjabile şi în mod spontan unice: in­cluzînd acele bustees din Kolkata, chawls şi zopadpattis din Mumbai, katchi abadis din Karachi, kampungs din Jakarta, iskwaters din Manila, shammasas din Khartoum, umjondolos din Durban, intra-murios din Rabat, bidonvilles din Abidjan, baladis din Cairo, gecekondus din Ankara, conventillos din Quito, favelas din Brazilia, villas miseria din Buenos Aires şi colonias populares din Mexico City. Ele sînt antipozii absoluţi ai peisajelor generic fanteziste şi ai parcurilor tematice rezidenţiale – acele „Offworlds“ burgheze ale lui Philip K. Dick³⁹ – în care clasa globală de mijloc preferă tot mai mult să se izoleze.

În timp ce mahalaua clasică era o zonă decăzută din interiorul oraşului, noile mahalale sînt situate de obicei la marginea exploziei spaţiale urbane. Creşterea orizontală a unor oraşe ca Mexico, Lagos sau Jakarta a fost, desigur, extraordinară, iar „extinderea mahalalei“ este o pro­blemă la fel de mare în ţările în curs de dezvoltare ca şi extinderea suburbană în ţările bogate. Zona dezvoltată a Lagosului, de exemplu, s-a dublat într-un singur deceniu, între 1985 şi 1994.⁴⁰ Guvernatorul sta­tului Lagos le-a declarat reporterilor anul trecut că „aproximativ două treimi din suprafaţa totală de teren a statului, de 3.577 de km pătraţi, ar putea fi clasificate ca barăci sau mahalale“.⁴¹ De fapt, scrie un cores­pondent al Naţiunilor Unite,

o mare parte a oraşului este un mister […] şosele neluminate stră­bat canioane de gunoi în putrefacţie, înainte de-a ceda locul unor străzi murdare, care se întreţes printre 200 de mahalale, cu canali­zări pline de deşeuri prime […]. Nimeni nu ştie cu exactitate di­men­siunile populaţiei – oficial ea numără 6 milioane, dar cei mai mulţi ex­perţi o estimează la 10 milioane –, ca să nu mai vorbim de nu­mă­rul crimelor din fiecare an [sau] de rata infecţiilor cu HIV.⁴²

În plus, Lagos este doar cel mai mare nod în coridorul oraşului-de-ma­gherniţe de 70 de milioane de oameni, care se întinde de la Abidjan la Ibadan: probabil cea mai mare amprentă pe care sărăcia urbană şi-a pus-o pe pămînt.⁴³

Ecologia mahalalei se-nvîrte, desigur, în jurul procurării zonelor locuibile. Într-un recent studiu publicat în Harvard Law Review,Winter King afirmă că 85 la sută dintre rezidenţii urbani ai ţărilor în curs de dezvoltare „ocu­pă ilegal o proprietate“.⁴⁴ Neclaritatea titlurilor de proprietate funciară şi/ sau proprietatea de stat laxă sînt, în ultimă instanţă, fisurile prin care umani­tatea s-a revărsat, masiv, în oraşe. Modurile de instalare în mahala va­riază după un spectru uriaş, de la invaziile ultradisciplinate ale terenurilor din Mexico City şi Lima pînă la pieţele de închirieri intricat organizate (dar adesea ilegale) la marginea Beijingului, Karachiului şi Nairobiului. Chiar şi în oraşe precum Karachi, unde periferia urbană este formal proprie­tate a guvernului, „profituri vaste din speculaţiile cu terenuri […] conti­nuă să se acumuleze pentru sectorul privat, în detrimentul gospodăriilor cu venituri mici“.⁴⁵ De fapt, mecanismele politice naţionale şi locale consimt, de obicei, la această instalare informală (şi la speculaţia privată ilegală), cîtă vreme pot controla tenta politică a mahalalelor şi pot să-şi extragă de aici un flux regulat de mită sau chirie. Fără titluri de proprie­tate oficiale sau fă­ră să deţină o casă, locuitorii mahalalelor sînt obligaţi la o dependenţă cva­sifeudală de oficialii locali şi barosanii de partid. Lipsa de loialitate poa­te însemna evacuarea sau chiar distrugerea unui car­tier întreg.

Furnizarea infrastructurilor vitale traiului zilnic se situează însă cu mult în urma ritmului urbanizării, iar zonele periurbane de mahala nu dispun, deseori, de servicii de utilitate publică sau de orice fel de salubritate.⁴⁶ Zonele sărace din oraşele Americii Latine au, în general, servicii de utili­tate publică mai bune decît cele din Asia de Sud, care, la rîndul lor, au de obicei un minimum de servicii urbane, ca apa şi electricitatea, de care nu­meroase mahalale africane duc lipsă. La fel ca în Londra începutului epocii victoriene, contaminarea apei cu dejecţii umane şi animale ră­mîne cauza unor boli diareice cronice, care ucid, în fiecare an, cel puţin două milioane de bebeluşi şi copii din oraşe.⁴⁷ Aproximativ 57 la sută din populaţia africană urbană nu are acces la salubritatea de bază, iar în oraşe ca Nairobi săracii trebuie să apeleze la „toaletele volante“ (defeca­rea într-o pungă de plastic).⁴⁸ În Mumbai, pînă una-alta, problema salu­brităţii este definită, în cartierele sărace, de raportul de un scaun de toaletă pentru 500 de locuitori. Numai 11 la sută din cartierele sărace din Manila şi 18 la sută din Dhaka au mijloace formale de canalizare pentru apa re­ziduală.⁴⁹ Lăsînd la o parte incidenţa epidemiei HIV/SIDA, ONU con­sideră că doi din cinci locuitori africani ai mahalalelor trăiesc într-o sărăcie care, literalmente, „le pune viaţa în pericol“.⁵⁰

Săracii de la oraş, între timp, sînt forţaţi pretutindeni să se instaleze pe terenuri periculoase şi altminteri nelocuibile – pe pante abrupte, pe ma­lu­rile rîurilor şi în zonele inundabile. Ei se refugiază de asemenea la um­bra ucigaşă a rafinăriilor, a fabricilor chimice, a haldelor toxice sau la marginea căilor ferate şi autostrăzilor. Ca urmare, sărăcia a „construit“ o problemă a dezastrului urban, de o frecvenţă şi de o întindere fără pre­cedent, aşa cum o ilustrează inundaţiile cronice din Manila, Dhaka şi Rio, aprinderea conductelor din Mexico City şi Cubatão (Brazilia), catas­trofa Bhopal din India, o explozie la uzina de muniţii din Lagos şi alune­cările de teren ucigaşe de la Caracas, La Paz şi Tegucigalpa.⁵¹ Comunităţile lipsite de drepturi ale sărăcimii urbane sînt vulnerabile, în plus, la izbucnirile subite de violenţă statală, ca infama distrugere cu buldozerele, în 1990, a mahalalei de pe plaja Maroko din Lagos („o oroare pentru co­munitatea vecină din Victoria Island, o redută pentru cei bogaţi“) sau demolarea, în 1995, în plin ger, a enormului oraş de magherniţe Zhejiangcun de la marginea Beijingului.⁵²

Dar, oricît de ucigaşe şi nesigure, mahalalele au un viitor strălucit. Zona rurală va mai conţine doar pentru o scurtă perioadă majoritatea sărăcimii lumii, dar acest titlu îndoielnic va trece, pînă în 2035, în posesia mahalalelor urbane.⁵³ Cel puţin jumătate din viitoarea explozie a populaţiei urbane din Lumea a Treia va fi creditată în contul comunităţilor informa­le. Două miliarde de locuitori ai mahalalelor pînă în 2030 sau 2040 este o perspectivă monstruoasă, aproape de neînţeles, dar la aceas­ta se adaugă sărăcia urbană, care depăşeşte mahalalele per se. În reali­tate, subliniază Slums, în unele oraşe, majoritatea săracilor trăiesc de fapt în afara ma­ha­lalei stricto sensu.⁵⁴ Cercetătorii din cadrul „Observatorului Urban“ de pe lîngă Naţiunile Unite avertizează, în plus, că pînă în 2020 „sărăcia ur­bană din lume ar putea atin­ge 45 pînă la 50 la sută din totalul populaţiei care trăieşte în oraşe“.⁵⁵

4. ‑„Big Bangul“ sărăciei urbane
După rîsul lor misterios, au schimbat repede subiectul, trecînd la alt­ceva. Cum supravieţuiau cei de-acasă la SAP? (Fidelis Balogun, Adjusted Lives [Vieţi ajustate], 1995)

Evoluţia noii sărăcii urbane a fost un proces istoric neliniar. Creşterea lentă a localităţilor de magherniţe pînă la a deveni crusta oraşului este punctată de furtuni de sărăcie şi explozii bruşte de formare a mahalalei. În colecţia sa de povestiri Adjusted Lives,scriitorul nigerian Fidelis Ba­logun descrie sosirea reprezentantului FMI responsabil cu Programul de ajustare structurală (SAP), la mijlocul anilor 1980, ca echivalentul unei mari catastrofe naturale, care avea să distrugă pentru totdeauna ve­chiul suflet al Lagosului şi să-i „transforme iarăşi în sclavi“ pe nigerienii de la oraş.

Logica bizară a acestui program economic părea a fi aceea de a-i re­da viaţa unei economii muribunde, iar pentru asta trebuiau să fie ajustaţi şi structural storşi [SAPped] pînă la ultima picătură majorita­tea cetăţenilor defavorizaţi. Clasa mijlocie a dispărut rapid, iar gră­me­zile de gunoi ale celor cîtorva din ce în ce mai bogaţi au devenit planul de alimentaţie a po­pulaţiei multiplicate a celor abject de să­raci. Exodul de creiere înspre ţările arabe bogate în petrol şi înspre lumea occidentală a căpătat di­men­siunile unui potop.⁵⁶

Plîngerea lui Balogun cu privire la „privatizarea într-un abur total, cu foa­mea crescînd de pe-o zi pe alta“, sau enumerarea de către el a conse­cin­ţelor malefice ale SAP trebuie să sune pe dată drept ceva cunoscut nu numai supravieţuitorilor celor 30 de alte SAP-uri africane, ci şi pentru sute de milioane de asiatici şi de latinoamericani. Anii 1980, cînd FMI şi Banca Mondială au utilizat pîrghia datoriei ca să restructureze economii­le celor mai multe ţări din Lumea a Treia, sînt anii în care mahalalele au devenit un viitor implacabil nu numai pentru migranţii săraci din me­diul rural, ci şi pentru milioane de orăşeni tradiţionali, strămutaţi sau sărăciţi de violenţa „ajustării“.

După cum subliniază Slums,programele de ajustare structurală erau „deliberat antiurbane în natura lor“ şi proiectate pentru a răsturna orice „prejudecată urbană“ existentă anterior cu privire la politicile de asistenţă socială, structură fiscală sau investiţii guvernamentale.⁵⁷ Pretutindeni – acţionînd ca executor judecătoresc al marilor bănci şi susţinut de admi­nistraţiile Reagan şi Bush –, FMI a oferit ţărilor sărace aceeaşi cupă otrăvită a devalorizării, privatizării, eliminare a controlului importurilor şi a sub­ven­ţiilor alimentare, recuperare forţată a costurilor de sănătate şi educa­ţie şi reducerea nemiloasă a sectorului public. (O telegramă infamă din 1985 a secretarului Trezoreriei George Shultz către funcţionarii USAID⁵⁸ de peste ocean ordona: „în cele mai multe cazuri, firmele din sectorul public trebuie să fie privatizate“.)⁵⁹ În acelaşi timp, SAP-urile devastau micile gospodării rurale, prin eliminarea subvenţiilor şi împingîndu-le cu de-a sila, în maniera „înoată sau te-neci!“, pe piaţa globală a mărfurilor, do­mi­­na­tă de afacerile agricole ale Lumii Întîi.⁶⁰

Aşa cum indică Ha-Joon Chang, SAP-urile dădeau, în mod ipocrit, „un şut scărilor“ (i.e.,tarifelor protecţioniste şi subvenţiilor) pe care, istoric, naţiunile din OCDE le-au folosit în propria lor ascensiune de la agricultură la bunurile şi serviciile urbane de mare valoare.⁶¹ Slums remarcă acelaşi lucru atunci cînd argumentează că „unica şi principala cauză a creşterii sărăciei şi inegalităţii în anii 1980 şi 1990 a fost retragerea statului“. Pe lîngă reducerile forţate ale cheltuielilor şi proprietăţii din sectorul pu­blic, dictate de SAP, autorii ONU subliniază diminuarea mai subtilă a capa­ci­tă­ţii statului, rezultată din „subsidiaritate“: transferarea puterii asupra unor eşaloane inferioare guvernului şi, în special, asupra unor ONG-uri, le­gate în mod direct de agenţii importante de ajutor internaţional.

Întreaga structură, aparent descentralizată, este străină de noţiunea de guvern naţional reprezentativ, care a servit bine statele dezvoltate ale lumii, fiind totodată foarte supusă operaţiunilor unei hegemonii globa­le. Perspectiva internaţională dominantă [i.e.,cea a Washingtonului] de­vine paradigma de facto pentru dezvoltare, aşa încît în­trea­ga lume devine rapid unificată, în acea direcţie generală care este sponsorizată de donatori şi de organizaţii in­ternaţionale.⁶²

Zona urbană a Africii şi cea a Americii Latine au fost cel mai greu lovite de depresiunea artificială montată de FMI şi de Casa Albă. De fapt, în multe ţări impactul economic al SAP-urilor din perioada anilor 1980, în tandem cu seceta prelungită, creşterea pre­ţului petrolului, creşterea dobînzilor la credite şi scăderea preţurilor mărfurilor, a fost mai se­ver şi mai durabil decît Marea Depresiune.

Bilanţul ajustării structurale în Africa, rezumat de Carole Rakodi, include retragerea capitalului, colapsul producătorilor, o creştere marginală sau negativă a veniturilor din export, reduceri drastice în serviciile publi­ce ur­bane, preţuri în creştere şi o scădere semnificativă a salariilor reale.⁶³ În Kinshasa (aberaţie sau mai degrabă un semn al lucrurilor ce vor veni?), salubritatea a dispărut pentru funcţionarii civili din clasa de mijloc şi a produs un „declin incredibil al salariilor reale“, care, la rîndul lui, a sponsorizat o creştere de coşmar a criminalităţii şi a bandelor de pră­dători.⁶⁴ În Dar es Salaam, cheltuielile pentru servicii publice pe cap de locuitor au scă­zut cu 10 la sută pe an în timpul anilor 1980: o demola­re efectivă a situaţiei locale.⁶⁵ În Khartoum, liberalizarea şi ajustarea structu­rală, potrivit cerce­tătorilor locali, au produs 1,1 milioane de „noi săraci“: „cei mai mulţi pro­veniţi din grupurile salariate sau din angajaţii sectorului public“.⁶⁶ În Abidjan, unul dintre puţinele oraşe tropicale africane cu un important sector de producţie şi cu servicii urbane moderne, supu­nerea la regimul SAP a dus, punctual, la dezindustrializare, la colapsul în construcţii şi la o rapidă deteriorare în transportul şi salubrizarea pu­bli­ce.⁶⁷ Sărăcia este extremă îin Nigeria lui Balogun, din ce în ce mai urba­ni­zată în Lagos, Ibadan şi alte oraşe, generalizată, ca o metastază, de la 28 la sută în 1980 la 66 la sută în 1996. „PNB pe cap de locuitor, de aproximativ 260 $ astăzi“, raportea­ză Banca Mondială, „este sub nivelul pe care îl avea la cucerirea independenţei, acum 40 de ani, şi sub nivelul de 370 $, atins în 1985“.⁶⁸

În America Latină, SAP-urile (implementate adesea de dictaturi militare) au destabilizat economiile rurale, devastînd totodată angajarea şi cazarea la oraş. În 1970, teoriile „foco“ guevariste despre insurgenţa rurală se mai conformau, încă, la o realitate continentală, unde sărăcia zonelor rurale (70 de milioane de săraci) o punea în umbră pe cea a oraşelor (44 de milioane de săraci). Dar, pînă la sfîrşitul anilor 1980, marea majoritate a săracilor (115 milioane în 1990) trăiau mai degrabă în colonias urbane şi villas miseria decît în ferme sau sate (80 de milioane).⁶⁹

Între timp, inegalitatea de la oraş a explodat. În Santiago, dictatura lui Pi­nochet a demolat oraşele-magherniţe şi i-a evacuat pe foştii ocupanţi ilegali [sqatters] radicali: forţînd familiile sărace să devină allegados,în aceleaşi locuinţe cu chiria dublată sau chiar triplată. În Buenos Aires, dacă în 1984 veniturile celor mai bogaţi 10% din populaţie erau de zece ori mai mari decît veniturile celor mai săraci 10%, în 1989 ajunseseră să fie de 23 de ori mai mari.⁷⁰ În Lima, unde valoarea salariu­lui minim a scă­­zut în timpul recesiunii FMI cu 83 la sută, procentul familii­lor care tră­iesc sub pragul sărăciei a crescut de la 17 procente în 1985 la 44 de pro­cente în 1990.⁷¹ În Rio de Janeiro, inegalitatea, măsurată în coeficienţii clasici ai lui Gini⁷², a crescut de la 0,58 în 1981 la 0,67 în 1989.⁷³ De fapt, în America Latină, anii 1980 au adîncit crevasele şi au înăl­ţat cres­te­­le celei mai extreme topografii sociale din lume. (Potrivit unui raport din 2003 al Băncii Mondiale, coeficienţii Gini sînt cu 10 puncte mai ridicaţi în America Latină decît în Asia; cu 17,5 puncte mai mari decît în OCDE şi cu 20,4 puncte mai mari decît în Europa de Est.)⁷⁴

Pe tot teritoriul Lumii a Treia, şocurile economice din anii 1980 au forţat indivizii să se regrupeze în jurul resurselor reunite ale familiei şi, în special, în jurul abilităţilor de supravieţuire şi al ingeniozităţii disperate ale femeilor. În China şi în oraşele în curs de industrializare din Asia de Sud-Est, milioane de femei tinere s-au angajat în mediul mizer al liniilor de asamblare şi al fabricilor. În Africa şi în cea mai mare parte a Americii Latine (cu excepţia oraşelor de la frontiera nordică a Mexicului), această opţiu­ne nu a existat. În schimb, dezindustrializarea şi decimarea sectorului formal de ocupaţii masculine le-au obligat pe femei să improvizeze noi mij­loace de întreţinere, ca muncitoare plătite la bucată, vînzătoare de băuturi spirtoase, vînzătoare stradale, femei de serviciu, spălătorese, peticărese, bo­ne şi pros­tituate. În America Latină, unde participarea la forţa de mun­că urba­nă a femeilor fusese întotdeauna mai scăzută decît pe celelalte continente, creşterea numărului de femei în activităţile informale terţiare, în timpul anilor 1980, a fost deosebit de dramatică.⁷⁵ În Africa, unde simbo­lul sectorului informal sînt femeile care conduc bodegi sau fac rost de tot felul de produse, Christian Rogerson ne aminteşte că majoritatea femeilor din sectorul informal nu sînt, de fapt, mici întreprinzătoare sau independente economic, ci lucrează pentru altcineva.⁷⁶ (Aceste reţele ubicue şi vicioase de microexploatare, în care cel sărac îl exploatează pe cel foarte sărac, sînt, de regulă, trecute sub tăcere în statisticile secto­rului informal.)

Sărăcia urbană a fost masiv feminizată şi în fostele ţări din CAER, după „elibe­rarea“ capitalistă din 1989. La începutul anilor 1990, sărăcia extre­mă în fostele „ţări în tranziţie“ (aşa cum le numeşte ONU) a crescut de la 14 milioane la 168 de milioane: o pauperizare în masă aproape fără pre­cedent în istorie.⁷⁷ Dacă, la nivelul unui bilanţ global, această catastro­fă economică a fost parţial compensată de mult lăudatul succes al Chi­nei în ridicarea veniturilor din oraşele ei de coastă, „miracolul“ pieţei chine­­zeşti a fost plătit printr-o „enormă creştere a inegalităţii salariale în rîn­dul muncitorilor urbani […] în perioada 1988–1989“. Femeile şi mino­rităţile au fost în mod special dezavantajate.⁷⁸

În teorie se spune, bineînţeles, că anii 1990 ar fi îndreptat greşelile anilor 1980 şi că ar fi permis oraşelor din Lumea a Treia să recîştige terenul pierdut şi să arunce o punte peste abisurile de inegalitate create de SAP-uri. Durerea ajustării trebuia să fi fost urmată de analgezicul globalizării. De fapt, anii 1990, notează cu ironie Slums,au fost primul deceniu în care dezvoltarea urbană globală a avut loc în parametrii aproape uto­pici ai libertăţii de piaţă neoclasice.

În timpul anilor 1990, comerţul a continuat să se extindă într-o rată aproa­pe fără precedent, zonele inaccesibile s-au deschis şi cheltuie­lile militare au scăzut. […] Toate elementele de bază pentru pro­ducţie au devenit mai ieftine, pe măsură ce ratele dobînzilor s-au micşorat rapid, împreu­nă cu preţul mărfurilor de bază. Fluxurile de capital au fost tot mai libere de controalele naţionale şi s-au putut de­plasa rapid spre zonele cele mai productive. Sub ceea ce s-a numit, conform doctrinei economice neoliberale dominante, condiţii economice aproape perfecte, ne-am fi putut imagina că deceniul trebuia să fie de o prosperitate şi o justiţie so­cială fără egal.⁷⁹

În fapt însă, sărăcia urbană şi-a continuat acumularea neobosită, iar „de­calajul dintre ţările sărace şi cele bogate a crescut, la fel cum făcuse în ul­timii 20 de ani, şi, în majoritatea ţărilor, venitul a crescut inegal sau, în cel mai bun caz, s-a stabilizat“. Inegalitatea globală, aşa cum a fost mă­surată de economiştii Băncii Mondiale, a atins, pînă la sfîrşitul secolului, un nivel incredibil ai coeficienţilor Gini, de 0,67. Matematic, aceasta echi­vala cu o situaţie în care cele mai sărace două treimi ale lumii primesc zero venituri; iar treimea de la vîrf, totul.⁸⁰

5. ‑O omenire excedentară?
Ne croim drum în preajma oraşului, ne cramponăm de el prin mii şi mii de fisuri de supravieţuire…(Patrick Chamoiseau, Texaco, 1997)

Tectonica brutală a globalizării neoliberale începînd cu 1978 este analogă cu procesele catastrofale care au creat, primele, o „Lume a Treia“, în epo­ca imperialismului victorian tîrziu (1870–1900). În acest ultim caz, încorpo­rarea forţată pe piaţa mondială a marii economii ţărăneşti de subzistenţă din Asia şi Africa a antrenat moartea prin inaniţie a milioane de oameni şi dezrădăcinarea altor zeci de milioane din posesiunile lor tra­diţionale. Rezultatul final a fost, ca şi în America Latină, „semiproletarizarea“ ru­rală: crearea unei imense clase globale de semiţărani sărăciţi şi de mun­citori agricoli lipsiţi de siguranţa mijloacelor lor de subzistenţă.⁸¹ (Ca urmare, secolul douăzeci a devenit o epocă nu de revoluţii urbane, aşa cum îşi imaginase marxismul clasic, ci de răscoale rurale epocale şi de războaie de eliberare naţională cu bază ţărănească.) S-ar părea că ajus­tarea structurală a realizat recent o remodelare la fel de fundamentală a viitorului uman. Aşa cum conchid autorii Slums:„în loc să fie un focar de creştere şi prosperitate, oraşele au devenit un teren de dumping pentru o populaţie excedentară, care prestează, pentru salarii mici, munci necalificate şi neprotejate în sectorul informal al serviciilor şi comerţului“. „Creşterea [acestui] sector informal“, declară ei răspicat, „este […] un rezultat direct al liberalizării.“⁸²

De fapt, clasa muncitoare informală globală (care se suprapune, dar nu este identică cu populaţia mahalalelor) are o forţă de aproape un mi­liard: ceea ce o face să fie clasa socială cu cea mai rapidă creştere, absolut fără precedent, de pe pămînt. Din 1973, cînd antropologul Keith Hart, lucrînd în Accra, a abordat pentru prima dată conceptul de „sector informal“, o literatură imensă (care, de cele mai multe ori, nu reuşeşte să dis­tingă microacumularea de sub-subzistenţă) s-a luptat cu formidabilele probleme teoretice şi empirice pe care le implică studierea strategiilor de supravieţuire ale populaţiei urbane sărace.⁸³ Există totuşi un consens fundamental: criza din anii 1980 a inversat poziţiile structurale rela­tive dintre sectoarele formal şi informal, promovînd supravieţuirea informală ca nou mod primar de trai în majoritatea oraşelor din Lumea a Treia.

Alejandro Portes şi Kelly Hoffman au evaluat recent impactul global al SAP-urilor şi al liberalizării asupra structurilor de clasă urbane din Ameri­ca Latină începînd din anii 1970. În concordanţă cu concluziile ONU, ei găsesc că atît angajaţii la stat, cît şi proletariatul formal au suferit un declin în fiecare ţară din regiunea cercetată, începînd din anii 1970. În con­trast cu aceasta, sectorul informal al economiei s-a extins drama­tic, la fel ca inegalitatea socială generală. Spre deosebire de alţi cercetători, ei fac o distincţie crucială între o mică bur­ghe­zie informală („care însumează proprietarii de microîntreprinderi cu mai puţin de cinci mun­citori angajaţi, plus specialiştii şi tehnicienii liber-profesionişti“) şi proletariatul informal („care însumează muncitorii pe cont propriu, fără specialişti şi tehnicieni, servitorii domestici şi muncitorii, plătiţi sau neplătiţi, din microîntreprinderi“). Ei demonstrează că acest strat de odinioară, „micii întreprinzători“, atît de iubit în şcolile de economie nord-ameri­cane, sînt adesea profesionişti concediaţi din sectorul public sau muncitori calificaţi lăsaţi pe drumuri. Începînd din anii 1980, ei au crescut de la 5 la 10 la sută din populaţia urbană activă economic: o tendinţă care reflectă „antreprenorismul silit, impus foştilor angajaţi prin declinul sectorului formal al forţei de muncă“.⁸⁴

Per ansamblu, conform raportului Slums,muncitorii informali sînt apro­xi­mativ două cincimi din populaţia activă economic a lumii în curs de dezvoltare.⁸⁵ Conform cercetătorilor de la Banca Interamericană de Dezvoltare, economia informală utilizează actualmente 57 la sută din forţa de muncă a Americii Latine şi furnizează patru din cinci „slujbe“ noi.⁸⁶ Alte surse afirmă că mai mult de jumătate dintre indonezienii de la oraş şi 65 la sută dintre rezidenţii din Dhaka supravieţuiesc în sectorul informal.⁸⁷ De asemenea, Slums estimează, ca rezultat al cercetării, că acti­vitatea economică informală reprezintă 33 pînă la 40 la sută dintre angajaţii de la oraş în Asia, 60 pînă la 70 la sută în America Centrală şi 60 la sută în Africa.⁸⁸ De fapt, în oraşele subsahariene, crearea „locurilor de mun­că formale“ a încetat, practic, să existe. Un studiu al OIM⁸⁹ despre pieţele urbane ale forţei de muncă din Zimbabwe, în timpul ajustării structurale „stagflaţioniste“ de la începutul anilor 1990, a constatat că sectorul formal crea numai 10.000 de locuri de muncă pe an, faţă de o forţă de mun­că urbană în creştere cu peste 300.000 pe an.⁹⁰ Raportul mai estimează că 90 la sută dintre noile locuri de muncă din Africa urbană vor veni, în deceniul următor, într-un fel sau altul, tot din sectorul informal.⁹¹

Experţii capitalismului fără ajutor extern [bootstrap],precum nestăpînitul Hernando de Soto, pot privi această enormă populaţie de lucrători marginalizaţi, de funcţionari publici excedentari şi de foşti ţărani ca pe un veritabil viespar înfuriat de antreprenori ambiţioşi tînjind după drepturi formale de proprietate şi un spaţiu de competiţie nereglementat, dar este, evident, mult mai corect să-i considerăm pe majoritatea mun­ci­torilor informali ca şomeri „activi“, care au de ales numai între a su­pra­vieţui prin orice mijloc sau a muri de foame.⁹² Cei aproximativ 100 de milioane de copii ai străzii – scuze pentru Señor de Soto – nu sînt sus­ceptibili să înceapă să emită IPO⁹³-uri ori să vîndă contracte de livrare la termen a gumei de mestecat.⁹⁴ Şi nici majoritatea celor 70 de milioa­ne de „muncitori volanţi“ din China, trăind furişaţi la periferia oraşelor, nu se vor capitaliza, în cele din urmă, ca mici subcontractanţi sau nu se vor integra în clasa muncitoare urbană formală. Iar clasa muncitoare informală – supusă pretutindeni micro- şi macroexploatării – este aproape universal lipsită de protecţie prin legislaţia şi standardele muncii.

În plus, după cum susţine Alain Dubresson în cazul Abidjanului, „dinamismul meseriilor şi comerţului la scară mică depinde în mare măsură de sectorul salarial“. El avertizează cu privire la „iluzia“, cultivată de OIM şi Banca Mondială, că „sectorul informal poate înlocui eficient sectorul formal şi că poate să promoveze un proces de acumulare suficientă pentru un oraş cu peste 2,5 milioane de locuitori“.⁹⁵ Avertismentul său este susţinut de Christian Ro­gerson, care, făcînd o distincţie (à la Portes şi Hoffman) între microîntreprinderile „de supravieţuire“ şi cele „de creş­tere“, scrie despre primele: „în general vorbind, ve­niturile generate de aceste întreprinderi, majoritatea conduse, de obicei, de femei, sînt de regulă insuficiente chiar pentru un standard de viaţă minim şi pornesc de la o mică investiţie de capital, nu cer, practic, nicio formare de com­pe­tenţe, iar posibilităţile lor de extindere într-o afacere viabilă sînt limi­tate“. Chiar cu salariile sectorului formal urban din Africa, atît de scăzute încît economiştii nu îşi pot imagina cum supravieţuiesc muncitorii (aşa-numita „enigmă a salariilor“), sectorul informal terţiar a devenit o arenă a unei competiţii darwiniste extreme în rîndul celor săraci. Rogerson ci­­tează exemplele Zimbabwe şi Africa de Sud, unde nişele informale con­­duse de femei, ca bodegile şi spazas,sînt acum drastic suprapopula­te şi afectate de colapsul profitabilităţii.⁹⁶

Cu alte cuvinte, adevărata tendinţă macroeconomică a forţei de muncă informale este reproducerea sărăciei absolute. Dar, dacă proletariatul informal nu este cea mai mică burghezie, el nu este nici „armată de rezer­vă a forţei de muncă“ sau un „lumpenproletariat“, în niciun sens învechit al secolului al nouăsprezecelea. O parte din el, desigur, este o forţă de muncă clandestină pentru economia formală şi numeroase studii au arătat cum reţelele de subcontractare ale WalMart şi ale altor megacompanii se extind profund în mizeria colonias şi chawls. Dar, pînă la urmă, marea majoritate a locuitorilor mahalalei urbane rămîn oameni ai străzii, realmente şi radical lipsiţi de adăpost în economia internaţională contem­porană.

Mahalalele îşi au, desigur, originea în mediul rural global, acolo unde, aşa cum ne aminteşte Deborah Bryceson, concurenţa inegală cu agro-industria la scară largă „destramă“ societatea rurală tradiţională.⁹⁷ Cînd zonele rurale îşi pierd „capacitatea de stocare“, mahalalele le iau locul şi „involuţia“ urbană înlocuieşte involuţia rurală, ca o scurgere pentru for­­ţa de muncă excedentară, care nu poate ţine pasul cu subzistenţa decît prin fapte din ce în ce mai eroice de autoexploatare şi prin subdi­vizarea continuă şi competitivă a unor nişe de supravieţuire deja pline ochi.⁹⁸ „Modernizarea“, „Dezvoltarea“, iar acum „Piaţa“ neîngră­di­tă şi-au avut, fiecare, timpul lor. Forţa de muncă a unui miliard de oameni a fost expulzată din sistemul mondial, şi cine-şi poate imagina un scena­riu posibil, sub auspicii neoliberale, care i-ar putea reintegra ca muncitori productivi sau consumatori de masă?

6. ‑Marx şi Duhul Sfînt    
[Domnul spune:] Va veni vremea cînd săracul va spune că nu mai are ce să mănînce şi lucrul se va opri […]. Iar asta-l va face pe cel sărac să meargă în locurile acelea, să intre cu forţa în ele ca să ajungă la hrană. Iar asta-l va face pe cel bogat să iasă cu puşca şi să se războiască cu lucrătorul. […] sînge va fi pe străzi, ca o ploaie căzută din cer.      
(O profeţie din „Azusa Street Awakening“ [Miracolul din strada Azusa], 1906)

Prin urmare, triajul umanităţii realizat de capitalismul tardiv a avut deja loc. Mai mult, creşterea globală a unui vast proletariat informal este o dezvoltare structurală întru totul originală, neprevăzută nici de marxismul clasic, nici de experţii modernizării. Slums provoacă de fapt teoria socială să sesizeze noutatea unui veritabil reziduu mondial, lipsit de pute­rea economică strategică a muncii socializate, dar concentrat masiv în­tr-o lume a oraşelor de magherniţe care încercuieşte enclavele fortificate ale bogăţiei urbane.

Tendinţe de involuţie urbană au existat, desigur, şi în timpul secolului al nouă­sprezecelea. Revoluţiile industriale europene au fost incapabile să absoarbă întreaga ofertă de forţă de muncă strămutată de la sat, mai ales după ce agricultura continentală a fost expusă, începînd din 1870, concurenţei devastatoare a preriilor nord-americane. Dar imigraţia în masă spre societăţile colonizatoare ale Americilor şi Oceaniei, precum şi ale Siberiei a procurat o supapă de siguranţă dinamică, ce a împiedi­cat ridicarea unor mega-Dublinuri, precum şi răspîndirea acelui tip de anar­hism de subclasă, care prinsese rădăcini în majoritatea părţilor sărăcite ale Europei Sudice. Mîna de lucru excedentară de astăzi, dimpotrivă, întîmpină bariere fără precedent – literalmente, un „mare zid“ al barajului de înaltă tehnologie al frontierelor –, care blochează migraţia pe scară largă înspre ţările bogate. La fel, controversatele programe de reinstalare a populaţiei în regiuni de „frontieră“ ca Amazonia, Tibet, Kalimantan şi Irian Jaya produc devastări de mediu şi conflicte etnice, fără să reducă substanţial sărăcia urbană în Brazilia, China şi Indonezia.

Astfel, numai mahalaua rămîne ca o soluţie, pe deplin concesionată, la pro­blema cazării umanităţii excedentare a secolului douăzeci şi unu. Dar oare nu sînt marile mahalale, aşa cum îşi imagina cîndva burghezia victo­riană terifiată, nişte vulcani care-aşteaptă să erupă? Sau, poate, competiţia darwinistă nemiloasă, cînd un număr tot mai mare de oameni săraci concurează pentru aceleaşi firimituri informale, asigură autoconsumarea violenţei comune, drept cea mai înaltă formă, încă, de involuţie umană? În ce măsură mai posedă un proletariat informal acel cel mai puternic dintre talismanele marxiste: „acţiunea istorică“? Poate oare munca dezin­te­grată să fie reintegrată într-un proiect emancipator global? Sau socio­logia protestului social în megaoraşul sărăcit nu-i decît o regresiune la gloata preindustrială din mediul urban, cu explozii episodice în timpul crize­lor de consum, dar altminteri uşor de gestionat prin clientelism, spectacol populist şi apeluri la unitatea etnică? Sau e-un subiect cu to­tul nou, isto­ric neaşteptat, à la Hardt şi Negri, mergînd cu nonşalanţă că­tre su­peroraş?

Într-adevăr, literatura actuală despre sărăcie şi protestul urban oferă cîteva răspunsuri la astfel de întrebări de mare anvergură. Unii cercetărori, de exemplu, pun la îndoială faptul că săracii mahalalei, diferiţi din punct de vedere etnic, sau muncitorii informali, eterogeni economic, constituie chiar o „clasă în sine“ semnnificativă, şi cu atît mai puţin o „clasă pentru sine“ capabilă de acţiune. Sigur, proletariatul informal poartă „lanţuri radicale“, în sensul marxist al dezinteresului sau al unui interes prea mic în prezervarea modului de producţie existent. Dar pentru că migranţii dezrădăcinaţi din mediul rural şi muncitorii informali au fost deposedaţi în mare măsură de forţa de muncă fungibilă sau au fost reduşi la serviciul casnic din casele celor bogaţi, ei au prea puţin acces la cultura muncii în comun sau a luptei de clasă pe scară largă. Scena lor socială, în mod necesar, trebuie să fie strada sau piaţa mahalalei, nu fabrica sau linia de asamblare internaţională.

După cum subliniază John Walton într-o recentă trecere în revistă a cer­cetării despre mişcările sociale din oraşele sărace, luptele muncitorilor informali au tendinţa, în primul rînd, să fie episodice şi discontinue. De asemenea, ele se concentrează de obicei asupra unor chestiuni imediate legate de consum: ocuparea unor terenuri în căutarea unor lo­cuinţe abordabile şi revolte împotriva creşterii preţurilor hranei sau utilităţilor. În trecut, cel puţin, „problemele urbane din societăţile în curs de dezvoltare au fost mediate mai degrabă prin relaţiile patron-client decît prin activismul popular“.⁹⁹ De la criza datoriei din anii 1980, lide­rii neopopulişti din America Latină au avut un succes de efect, exploatînd dorinţa disperată a populaţiei urbane sărace de structuri mai stabile, predictibile în viaţa cotidiană. Deşi Walton nu o spune explicit, sectorul informal urban a fost promiscuu ideologic în adeziunea sa faţă de salvatori po­pulişti: iar dacă în Peru s-au raliat la Fujimori, în Venezuela l-au îm­brăţişat pe Chávez.¹⁰⁰ În Africa şi Asia de Sud, pe de altă parte, clientelis­mul urban echivalează prea des cu dominaţia bigoţilor etno-religioşi şi cu ambiţiile lor de coşmar pentru purificare etnică. Exemplele notorii includ miliţiile antimusulmane ale Congresului Popular Oodua din La­gos şi mişcarea semifascistă Shiv Sena din Bombay.¹⁰¹

Dar vor mai persista oare la mijlocul secolului douăzeci şi unu astfel de sociologii „de secol optsprezece“ ale protestului? Trecutul este pro­babil un slab ghid pentru viitor. Istoria nu este uniformă. Noua lume urbană evoluează cu o viteză extraordinară şi adesea în direcţii impredictibile. Pretutindeni, acumularea continuă a sărăciei subminează siguranţa exis­ten­ţei şi pune chiar la cele mai extraordinare încercări ingeniozitatea economică a celor săraci. Există, probabil, un punct critic după care po­lua­rea, aglomeraţia, cupiditatea şi violenţa vieţii urbane de zi cu zi stri­vesc, în cele din urmă, politeţile ad-hoc şi reţelele de supravieţuire ale mahala­lei. Desigur, în vechea lume rurală existau praguri, deseori cali­brate de foamete, care duceau direct la erupţii sociale. Dar nimeni nu cunoaşte încă temperatura socială la care noile oraşe ale sărăciei intră în combustie spontană.

De fapt, pentru moment cel puţin, Marx le-a cedat scena istorică lui Mo­hamed şi Sfîntului Duh. Dacă Dumnezeu a murit în oraşele revoluţiei industriale, el s-a ridicat iarăşi în oraşele postindustriale ale lumii în curs de dezvoltare. Contrastul dintre culturile sărăciei urbane din cele două epoci este extraordinar. Aşa cum a arătat Hugh McLeod în magistralul său studiu despre religia clasei muncitoare victoriene, Marx şi Engels aveau în mare dreptate în convingerea lor că urbanizarea a secularizat clasa mun­citoare. Deşi Glasgow şi New York făceau, în parte, excepţie de la aceasta, „linia de interpretare care asociază detaşarea clasei muncitoare de biserică cu creşterea conştiinţei de clasă este, într-un anumit sens, incontestabilă“. Dacă micile biserici şi sectele disidente au înflorit în mahalale, marele curent era necredinţa activă sau pasivă. În jur de 1880, Berlinul scandaliza deja străinii „drept cel mai nereligios oraş din lume“, iar la Londra, media participării adulte la serviciul religios din bise­rică în cartierele proletare East End şi Docklands abia dacă mai era, la 1902, de 12 la sută (iar aceasta în cea mai mare parte catolică).¹⁰² În Barcelona, desigur, o clasă muncitoare anarhistă a prădat bisericile în Se­mana Trá­gica,în timp ce în mahalalele din St. Petersburg, Buenos Aires şi chiar Tokio, muncitorii militanţi au îmbrăţişat cu nesaţ noile credinţe ale lui Darwin, Kropotkin şi Marx.

Astăzi, pe de altă parte, islamul populist şi creştinismul penticostal (iar în Bombay cultul lui Shiva) ocupă un spaţiu social analog cu cel al socia­lis­mului şi anarhismului de la începutul seco­lului douăzeci. În Maroc, de exemplu, unde o ju­mă­tate de milion de emigranţi rurali sînt absorbiţi în fiecare an în oraşele supraaglomerate şi unde jumătate din populaţie are sub 25 de ani, mişcările islamiste ca „Justiţie şi Bunăstare“, fondată de şeicul Abdessalam Yassin, au devenit adevăratele guverne ale mahalalelor: organizînd şcoli serale, acordînd asistenţă juridică victimelor abu­zurilor statale, cumpărînd medicamente pentru bolnavi, subvenţio­nînd pelerinaje şi plătind pentru funeralii. Aşa cum recunoştea recent faţă de Ignacio Ramonet premierul Abderrahmane Youssoufi, liderul so­cialist exilat odinioară de monarhie, „Noi [stînga] ne-am îmburghezit. Ne-am rupt de popor. Trebuie să recîştigăm cartierele populare. Isla­miştii au sedus electoratul nostru natural. Ei le promit raiul pe pămînt“. Un lider islamist, pe de altă parte, îi spunea lui Ramonet: „faţă de ne­glijenţa statului şi confruntaţi cu brutalitatea vieţii de zi cu zi, oamenii desco­peră, graţie nouă, solidaritatea, întrajutorarea, fraternitatea. Ei înţeleg că islamul înseamnă umanism“.¹⁰³

Omologul islamului populist în mahalalele Americii Latine şi în mare parte din Africa subsahariană este biserica penticostală. Desigur, creştinismul este acum, în marea sa majoritate, o religie neoccidentală (două tre­imi dintre adepţii săi locuiesc în afara Europei şi Americii de Nord), iar bise­ri­ca penticostală este cea mai dinamică misionară a lui în oraşele sărăciei. De fapt, specificitatea istorică a bisericii penticostale este tocmai aceea de a fi prima mare religie a lumii care a crescut aproape în întregime din solul mahalalei urbane moderne. Cu rădăcini în metodismul exta­tic tim­pu­riu şi în spiritualitatea afro-americană, biserica penticostală „s-a tre­zit“ atunci cînd Duhul Sfînt dădea darul vorbirii în limbi participanţilor la o rugăciune interrasială maraton într-un cartier sărac din Los Angeles (Azusa Street), în 1906. Unificată în jurul botezului spiritual, al vinde­cării miracu­loase, al charismei şi al credinţei premilenare într-un război mondial viitor între capital şi muncă, biserica penticostală americană timpurie – aşa cum au remarcat, în repetate rînduri, istoricii religiilor – şi-a avut originea în­tr-o „democraţie profetică“, ale cărei circumscripţii rurale şi urbane s-au suprapus cu cele ale populismului şi, respectiv, IWW¹⁰⁴-ului.¹⁰⁵ Ca nişte organizatori Wobbly¹⁰⁶, primii săi misionari în America Latină şi Africa tră­iau, într-adevăr, „adesea într-o sărăcie extremă, ieşind cu foarte puţini bani de cheltuială sau chiar fără, ştiind rareori un­de-şi vor petrece noaptea sau cum îşi vor procura următoarea masă“.¹⁰⁷ Ei n-au cedat, de asemenea, cu nimic în faţa IWW, în vehementele lor denunţări ale nedreptăţilor capitalismului industrial şi ale distrugerii sale ine­vitabile.

Simptomatic, prima congregaţie braziliană, într-un cartier al clasei mun­ci­toare anarhiste din São Paulo, a fost fondată de un artizan italian imigrant, care-l schimbase pe Malatesta pentru Duhul din Chicago.¹⁰⁸ În Africa de Sud şi Rhodesia, biserica penticostală şi-a stabilit primele puncte de sprijin în exploatările miniere şi în oraşele de magherniţe; unde, potrivit lui Jean Comaroff, „ea părea să concorde cu concepţiile indige­ne despre forţele spiritului pragmatic şi să remedieze depersonalizarea şi neputinţa experienţei muncii în mediul urban“.¹⁰⁹ Acordînd femeilor un rol mai mare decît celelalte biserici creştine şi sprijinind foarte mult ab­stinenţa şi frugalitatea, biserica penticostală – aşa cum descoperea R. Andrew Chesnut în baixadas din Belém – avusese întotdeauna o atrac­ţie specială pentru „stratul cel mai mizerabil al claselor sărace“: soţii abandonate, văduve şi mame celibatare.¹¹⁰ Începînd din 1970 şi în mare mă­sură datorită atracţiei exercitate în rîndul femeilor şi datorită reputaţiei sale de a fi oarbă la culori, biserica penticostală a crescut tot mai mult, devenind ceea ce fără îndoială este, cea mai ma­re mişcare autoorganizată a popu­laţiei sărace ur­bane de pe pla­netă.¹¹¹

Deşi afirmaţiile recente că existau „peste 533 de milioane de penticostali/ charismatici în lume, în 2002“ sînt, probabil, hi­perbolice, se prea poate să existe deja jumătate din acest număr. În general, se acceptă că 10 pro­cente din populaţia Americii Latine sînt penticostali (aproximativ 40 de milioane de oameni) şi că, singură, mişcarea a fost cel mai important răspuns cultural la urbanizarea explozivă şi traumatică.¹¹² Odată ce s-a globalizat, biserica penticostală s-a diferenţiat, desigur, în curente şi so­ciologii distincte. Dar dacă în Liberia, Mozambic şi Guatemala biserici­le sponsorizate de americani au fost vectori ai dictaturii şi represiunii şi dacă unele congregaţii din Statele Unite sînt gentrificate acum în principalul curent suburban de fundamentalism, mareea misionară a bisericii penticostale din Lumea a Treia rămîne mai aproape de spiritul iniţial milenarist din Azusa Street.¹¹³ Mai presus de orice, aşa cum descoperea Ches­nut în Brazilia, „Penticostalismul […] rămîne o re­ligie a periferiei informale“ (iar în Belém, în special, „a celor mai săraci dintre săraci“). În Peru, unde pen­ticostalismul creşte aproape exponenţial în vastele barriadas din Lima, Jefrey Gamarra susţine că expansiunea se­ctelor şi cea a economiei informale „sînt fiecare consecinţa celeilalte şi îşi răspund reci­proc“.¹¹⁴ Paul Freston adaugă că „este prima religie auto­nomă de masă în America Lati­nă […]. Poate că liderii ei nu sînt demo­craţi, dar vin din aceeaşi clasă socială“.¹¹⁵

Spre deosebire de islamul populist, care pune accentul pe continuitatea de civilizaţie şi pe solidaritatea de credinţă ce depăşeşte clasele, penti­costalismul, în tradiţia originilor sale afro-americane, păstrează o identi­tate fundamental exilică. Deşi, la fel ca islamul în mahalale, el se corelează în mod eficient cu nevoile de supravieţuire ale clasei muncitoare informale (organizînd reţele de întrajutorare pentru femeile sărace; propu­nînd tămăduirea prin credinţă ca paramedicină; asigurînd recuperare alcoolicilor şi dependenţilor de droguri; izolîndu-i pe copii de tentaţiile străzii etc.), premisa lui ultimă este aceea că lumea urbană este coruptă, nedreaptă şi nereformabilă. Dacă, aşa cum vrea să ne facă să credem Jean Comaroff în cartea ei despre bisericile africane sioniste (dintre care multe sînt acum penticostale), această religie a „marginalizaţilor din oraşele de magherniţe ale modernităţii neocoloniale“ este de fapt o rezistenţă „mai radicală“ decît „participarea la politica formală sau la sindicatele muncitoreşti“, rămîne de văzut.¹¹⁶ Dar, cum stînga lipseşte încă în mare măsură din mahala, escatologia bisericii penticostale refuză admirabil destinul inuman al oraşului din Lumea a Treia, pe care ni-l aduce la cunoştin­ţă Slums. Şi îi sfinţeşte, de asemenea, pe cei care, în toate sensurile structurale şi existenţiale, trăiesc cu adevărat în exil.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu

Note:

  1. ‑Instituţie globală pentru politici internaţionale, fondată în 1968. A atras în mod special atenţia publicului în 1972, cu raportul ei The Limits to Grows. Din 2008, sediul ei principal este în Winterthur, Elveţia. (N. tr.)

  2. ‑Cartea abordează problema consecinţelor creşterii rapide a populaţiei mondiale, în con­diţiile unor resurse limitate. Sînt perceptibile în ea ecouri ale predicţiilor reverendului Thomas Robert Malthus din An Essay on the Principle of Population (1798–1826) [Eseu asupra principiului populaţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, trad. de Victor Vasiloiu şi Elena Angelescu]. (N. tr.)

  3. ‑UN Population Division, World Urbanization Prospects, the 2001 Revision,New York, 2002.

  4. ‑Population Information Program, Population Reports: Meeting the Urban Challenge,vol. xxx, nr. 4, toamna 2002, p. 1.

  5. ‑Wolfgang Lutz, Warren Sandeson şi Sergei Scherbov, „Doubling of world population unlikely“, Nature,387, 19 iunie 1997, pp. 803–804. În orice caz, populaţia din Africa subsahariană se va tripla, iar cea din India se va dubla.

  6. ‑Global Urban Observatory, Slums of the World: The face of urban poverty in the new millennium?,New York, 2003, p. 10.

  7. ‑Deşi viteza urbanizării globale nu este pusă la îndoială, rata creşterii anumitor oraşe poate coborî brusc, în măsura în care ele se confruntă cu fricţiuni de mărime şi aglomerare. Un astfel de exemplu celebru de „polarizare inversată“ este Mexico City: previzibil, în linii mari, să atingă o populaţie de 25 de milioane pe parcursul anilor 1990. (Populaţia sa prezentă este, probabil, de 18 sau 19 milioane.) Vezi Yue-man Yeung, „Geography in an age of mega-cities“, International Social Sciences Journal,151, 1997, p. 93.

  8. ‑Pentru perspectivă, vezi Yue-man Yeung, „Viewpoint: Integration of the Pearl River Delta“, International Development Planning Review,vol. 25, nr. 3, 2003.

  9. ‑Far Eastern Economic Review, Asia 1998 Yearbook,p. 63.

10. ‑UN-Habitat, The Challenge of the Slums: Global Report on Human Settlements 2003,London, 2003, p. 3.

11. ‑Gregory Guldin, What’s a Peasant to Do? Village Becoming Town in Southern China,Boulder, CO, 2001, p. 13.

12. ‑Miguel Villa şi Jorge Rodriguez, „Demographic trends in Latin America’s metropolises, 1950–1990“, in Alan Gilbert (ed.), The Mega-City in Latin America, Tokyo, 1996, pp. 33–34.

13. ‑Guldin, Peasant,pp. 14, 17. Vezi şi Jing Neng Li, „Structural and Spatial Economic Changes and their Effects on Recent Urbanization in China“, in Gavin Jones şi Pravin Visaria (ed.), Urbanization in Large Developing Countries,Oxford, 1997, p. 44.

14. ‑Vezi T. McGee, „The Emergence of Desakota Regions in Asia: Expanding a Hypothesis“, in Northon Ginsburg, Bruce Koppell şi T. McGee (ed.), The Extended Metropolis: Settlement Transition in Asia,Honolulu, 1991.

15. ‑Yue-man Yeung şi Fu-chen Lo, „Global restructuring and emerging urban corridors in Paci­fic Asia“, in Lo şi Yeung (ed.), Emerging World Cities in Pacific Asia,Tokyo, 1996, p. 41.

16. ‑Guldin, Peasant,p. 13.

17. ‑Wang Mengkui, consultant al Consiliului de Stat, citat în Financial Times,26 noiembrie 2003. De la reformele pieţei de la sfîrşitul anilor 1970, se estimează că aproape 300 de milioane de chinezi s-au mutat din zonele rurale în oraşe. Alte 250 sau 300 de milioane se aşteaptă să-i urmeze în deceniile care vin. (Financial Times,16 decembrie 2003.)

18. ‑Josef Gugler, „Introduction – II. Rural-Urban Migration“, in Gugler (ed.), Cities in the De­veloping World:Issues,Theory and Policy,Oxford, 1997, p. 43. Pentru o viziune contrară, care contrazice datele general acceptate, ale Băncii Mondiale şi Naţiunilor Unite, referitoa­re la ratele înalte ale urbanizării în anii 1980, vezi Deborah Potts, „Urban lives: Adopting new strategies and adapting rural links“, in Carole Rakodi (ed.), The Urban Challenge in Africa: Growth and Management of Its Large Cities,Tokyo, 1997, pp. 463–473.

19. ‑David Simon, „Urbanization, globalization and economic crisis in Africa“, in Rakodi, Urban Challenge,p. 95.

20. ‑Vezi Josef Gugler, „Overurbanization Reconsidered“, in Gugler, Cities in the Developing World,pp. 114–123. Prin contrast, fostele economii la comandă ale Uniunii Sovietice şi Chinei maoiste restrîngeau imigraţia în oraşe, tinzînd astfel către o „suburbanizare“.

21. ‑Cuvînt-înainte la Jacinta Prunty, Dublin Slums 1800–1925: A Study inUrban Geography,Dublin, 1998, p. ix.

22. ‑„Astfel, se pare că, pentru ţările cu venituri mici, o scădere semnificativă a veniturilor urbane nu produce în mod necesar, pe termen scurt, un declin în migraţia rural-urbană.“ Nigel Harris, „Urbanization, Economic Development and Policy in Developing Countries“, Habitat International,vol. 14, nr. 4, 1990, pp. 21–22.

23. ‑Despre urbanizarea Lumii a Treia şi criza globală a datoriilor, vezi York Bradshaw şi Rita Noonan, „Urbanization, Economic Growth, and Women’s Labour-Force Participation“, in Gugler, Cities in the Developing World,pp. 9–10.

24. ‑Slums:pentru detaliile publicaţiei, vezi nota 10.

25. ‑Branko Milanovic, True world income distribution 1988 and 1993,World Bank, New York, 1999. Milanovic şi colegul său Schlomo Yitzhaki sînt primii care calculează distribuţia veni­tului mondial, bazîndu-se pe datele referitoare la gospodărirea unor familii din diferite ţări în parte.

26. ‑UNICEF, ca să fim cinstiţi, a criticat de ani de zile FMI, arătînd că „sute de mii de copii din ţările în curs de dezvoltare şi-au dat viaţa ca să plătească datoriile ţărilor lor“. Vezi The State of the World’s Children,Oxford, 1989, p. 30.

27. ‑Slums,p. 6.

28. ‑Un astfel de studiu presupunem că ar ancheta, pe de o parte, pericolele urbane şi pră­buşirea infrastructurilor, şi, pe de alta, impactul schimbărilor climatice asupra agriculturii şi migraţiei.

29. ‑Prunty, Dublin Slums,p. 2.

30. ‑Charles Booth (1840–1914), sociolog filantrop englez care a scris despre viaţa clasei mun­citoare din Londra la sfîrşitul secolului al XIX-lea. (N. tr.)

31. ‑Slums,p. 12.

32. ‑Slums,pp. 2–3.

33. ‑Vezi A. Oberai, Population Growth, Employment and Poverty in Third World Mega-Cities,New York, 1993, p. 28. În 1980, grupul 0–19 din marile oraşe ale OCDE forma între 19 şi 28 la sută din populaţie; din metropolele Lumii a Treia, între 40 şi 53 la sută.

34. ‑Slums of the World,pp. 33–34.

35. ‑Simon, „Urbanization in Africa“, p. 103; şi Jean-Luc Piermay, „Kinshasa: A reprieved mega-city?“, in Rakodi, Urban Challenge,p. 236.

36. ‑Sabir Ali, „Squatters: Slums within Slums“, in Prodipto Roy şi Shangon Das Gupta (ed.), Urbani­zation and Slums,Delhi, 1995, pp. 55–59.

37. ‑Jonathan Rigg, Southeast Asia: A Region in Transition,London, 1991, p. 143.

38. ‑Slums of the World,p. 34.

39. ‑Philip K. Dick (1928–1982), care se autodefinea ca „filosof de ficţiune“, a scris romane, poves­tiri şi eseuri, în cea mai mare parte science-fiction. „Off-world“ apare în povestirea Do Androids Dream of Electric Sheep? (1968), ce a stat la baza filmului Blade Runner (1982). (N. tr.)

40. ‑Salah El-Shakhs, „Toward appropriate urban development policy in emerging mega-cities in Africa“, in Rakodi, Urban Challenge,p. 516.

41. ‑Daily Times of Nigeria,20 octombrie 2003. Lagos a crescut mai exploziv decît orice alt mare oraş din Lumea a Treia, cu excepţia Dhakăi. În 1950 avea doar 300.000 de locuitori, însă apoi a crescut cu aproape 10 la sută pe an pînă în 1980, cînd a încetinit la aproximativ 6% – o rată foarte rapidă, totuşi – în timpul anilor de reajustare structurală.

42. ‑Amy Otchet, „Lagos: The survival of the determined“, UNESCO Courier,iunie 1999.

43. ‑Slums,p. 50.

44. ‑Winter King, „Illegal Settlements and the Impact of Titling Programmes“, Harvard Law Review,vol. 44, nr. 2, septembrie 2003, p. 471.

45. ‑United Nations, Karachi,Population Growth and Policies in Megacities series, New York, 1988, p. 19.

46. ‑Dar absenţa infrastructurii creează totuşi nenumărate nişe pentru muncitorii informali: vînzarea apei, transportul excrementelor pentru îngrăşăminte, reciclarea gunoiului, distribui­rea propanului şi aşa mai departe.

47. ‑World Resources Institute, World Resources: 1996–97,Oxford, 1996, p. 21.

48. ‑Slums of the World,p. 25.

49. ‑Slums,p. 99.

50. ‑Slums of the World,p. 12.

51. ‑Pentru un studiu de caz exemplar, vezi Greg Bankoff, „Constructing Vulnerability: The Historical, Natural and Social Generation of Flooding in Metropolitan Manila“, Disasters,vol. 27, nr. 3, 2003, pp. 224–238.

52. ‑Otchet, „Lagos“; şi Li Zhang, Strangers in the City: Reconfigurations of Space, Power and Social Networks within China’s Floating Population,Stanford, 2001; Alan Gilbert, The Latin Ameri­can City,New York, 1998, p. 16.

53. ‑Martin Ravallion, On the urbanization of poverty,document al Băncii Mondiale, 2001.

54. ‑Slums,p. 28.

55. ‑Slums of the World,p. 12.

56. ‑Fidelis Odun Balogun, Adjusted Lives: Stories of structural adjustment,Trenton, NJ, 1995, p. 80.

57. ‑The Challenge of Slums,p. 30. Teoreticienii „prejudecăţii urbane“, ca Michael Lipton, care a inventat termenul în 1977, susţin că agricultura tinde să fie subcapitalizată în ţările în curs de dezvoltare şi în oraşele relativ „supraurbanizate“, pentru că politicile fiscale şi financiare favorizează elitele urbane şi distorsionează fluxurile de investiţii. La limită, oraşele sînt vampiri ai zonei rurale. Vezi Lipton, Why Poor People Stay Poor: A Study of Urban Bias in World Development,Cambridge, 1977.

58. ‑United States Agency for International Development (Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională). (N. tr.)

59. ‑Citat in Tony Killick, „Twenty-five Years in Development: The Rise and Impending Decline of Market Solutions“, Development Policy Review,vol. 4, 1986, p. 101.

60. ‑Deborah Bryceson, „Disappearing Peasantries? Rural Labour Redundancy in the Neolibe­ral Era and Beyond“, in Bryceson, Cristóbal Kay şi Jos Mooij (ed.), Disappearing Peasantries? Rural Labour in Africa, Asia and Latin America,London, 2000, pp. 304–305.

61. ‑Ha-Joon Chang, „Kicking Away the Ladder: Infant Industry Promotion in Historical Perspec­tive“, Oxford Development Studies,vol. 31, nr. 1, 2003, p. 21. „Venitul pe cap de locuitor din ţările în curs de dezvoltare a crescut cu 3 la sută pe an între 1960 şi 1980, dar numai cu aproximativ 1,5 la sută între 1980 şi 2000 […]. Economiştii neoliberali se confruntă aici deci cu un paradox. Ţările în curs de dezvoltare au crescut mult mai repede atunci cînd au utilizat politicile «proaste», din timpul anilor 1960–1980, decît cînd le-au utilizat pe cele «bune» (sau măcar «mai bune»), din următoarele două decenii.“ (p. 28).

62. ‑Slums,p. 48.

63. ‑Carole Rakodi, „Global Forces, Urban Change, and Urban Management in Africa“, in Rakodi, Urban Challenge,pp. 50, 60–61

64. ‑Piermay, „Kinshasa“, pp. 235–236; „Megacities“, Time,11 ianuarie 1993, p. 26.

65. ‑Michael Mattingly, „The Role of the Government of Urban Areas in the Creation of Urban Poverty“, in Sue Jones şi Nici Nelson (ed.), Urban Poverty in Africa,London, 1999, p. 21.

66. ‑Adil Ahmad şi Ata El-Batthani, „Poverty in Khartoum“, Environment and Urbanization,vol. 7, nr. 2, octombrie 1995, p. 205.

67. ‑Alain Dubresson, „Abidjan“, in Rakodi, Urban Challenge, pp. 261–263.

68. ‑Banca Mondială, Nigeria: Country Brief,septembrie 2003.

69. ‑UN, World Urbanization Prospects,p. 12.

70. ‑Luis Ainstein, „Buenos Aires: A case of deepening social polarization“, in Gilbert, Mega-City in Latin America,p. 139.

71. ‑Gustavo Riofrio, „Lima: Mega-city and mega-problem“, in Gilbert, Mega-City in Latin Ameri­ca,p. 159; şi Gilbert, Latin American City,p. 73.

72. ‑Coeficienţii lui Gini este o măsură a dispersiei statistice, folosită mai ales pentru a reprezenta disproporţii în distribuirea veniturilor sau averilor. A fost inventat în 1912 de statisticia­nul italian Corrado Gini şi publicat în cartea lui intitulată Variabilità e mutabilità. (N. tr.)

73. ‑Hamilton Tolosa, „Rio de Janeiro: Urban expansion and structural change“, in Gilbert, Mega-City in Latin America,p. 211.

74. ‑Banca Mondială, Inequality in Latin America and the Caribbean,New York, 2003.

75. ‑Orlandina de Oliveira şi Bryan Roberts, „The Many Roles of the Informal Sector in Deve­lopment“, in Cathy Rakowski (ed.), Contrapunto: the Informal Sector Debate in Latin Ame­rica,Albany, 1994, pp. 64–68.

76. ‑Christian Rogerson, „Globalization or informalization? African urban economies in the 1990s“, in Rakodi, Urban Challenge,p. 348.

77. ‑Slums,p. 2.

78. ‑Albert Park et al., „The Growth of Wage Inequality in Urban China, 1988 to 1999“, docu­ment de lucru al Băncii Mondiale, februarie 2003, p. 27 (citat); şi John Knight şi Linda Song,

„Increasing urban wage inequality in China“, Economics of Transition,vol. 11, nr. 4, 2003, p. 616 (discriminare).

  79. ‑Slums,p. 34.

  80. ‑Slums,pp. 40, 46.

  81. ‑Vezi cartea mea Late Victorian Holocausts: El Niño Famines and the Making of the Third World,London, 2001, în special pp. 206–209.

  82. ‑Slums,pp. 40, 46.

  83. ‑Keith Hart, „Informal income opportunities and urban employment in Ghana“, Journal of Modern African Studies,11, 1973, pp. 61–89.

  84. ‑Alejandro Portes şi Kelly Hoffman, „Latin American Class Structures: Their Composition and Change during the Neoliberal Era“, Latin American Research Review,vol. 38, nr. 1, 2003, p. 55.

  85. ‑Slums,p. 60.

  86. ‑Citat in Economist,21 martie 1998, p. 37.

  87. ‑Dennis Rondinelli şi John Kasarda, „Job Creation Needs in Third World Cities“, in Kasarda şi Allan Parnell (ed.), Third World Cities: Problems, policies and prospects,Newbury Park, CA, 1993, pp. 106–107.

  88. ‑Slums,p. 103.

  89. ‑Organizaţia Internaţională a Muncii. (N. tr.)

  90. ‑Guy Mhone, „The impact of structural adjustment on the urban informal sector in Zimbabwe“, Issues in Development discussion paper nr. 2, International Labour Office, Geneva, s.a., p. 19.

  91. ‑Slums,p. 104.

  92. ‑Orlandina de Oliveira şi Bryan Roberts subliniază în mod corect că straturile de jos ale forţei de muncă de la oraş ar trebui să fie identificate „nu doar prin titulaturile ocupaţiilor sau pornind de la faptul că au avut o slujbă formală sau informală, ci pornind de la strategia gospodăriei pentru obţinerea unui venit“. Masă populaţiei urbane sărace nu poate să existe decît prin „venitul comun, împărţirea locuinţei, hranei şi altor resurse“, fie cu ru­dele, fie cu consătenii. („Urban Development and Social Inequality in Latin America“, in Gugler, Cities in the Deve­loping World,p. 290.)

  93. ‑Initial Public Offering [Ofertă Publică Iniţială]. (N. tr.)

  94. ‑Statistică referitoare la copiii străzii: Natural History, iulie 1997, p. 4.

  95. ‑Dubresson, „Abidjan“, p. 263.

  96. ‑Rogerson, „Globalization or informalization?“, pp. 347–351.

  97. ‑Bryceson, „Disappearing Peasantries“, pp. 307–308.

  98. ‑În definiţia originală, inimitabilă a lui Clifford Geertz, „involuţia“ este „o istovire a unei forme stabilite, astfel încît ea devine rigidă, printr-o supraelaborare internă a detaliului“. (Agricultural involution: Social development and economic change in two Indonesian towns,Chicago, 1963, p. 82.) Mai prozaic, „involuţia“, agrară sau urbană, poate fi descrisă ca o autoexploatare în spirală a forţei de muncă (alţi factori rămînînd ficşi), care continuă, în pofida randamentelor rapid diminuate, atîta timp cît se mai produce orice randament sau creştere.

  99. ‑John Walton, „Urban Conflict and Social Movements in Poor Countries: Theory and Evidence of Collective Action“, lucrare pentru „Cities in Transition Conference“, Universitatea Humboldt, Berlin, iulie 1987.

100. ‑Kurt Weyland, „Neopopulism and Neoliberalism in Latin America: how much affinity?“, Third World Quarterly,vol. 24, nr. 6, 2003, pp. 1095–1115.

101. ‑Pentru o relatare pe cît de înfricoşătoare pe atît de fascinantă a ascensiunii Shiv Sena în Bombay, în detrimentul mai vechii politici comuniste şi sindicale, vezi Thomas Hansen, Wages of Violence: Naming and Identity in Postcolonial Bombay,Princeton, 2001. Vezi şi Veena Das (ed.), Mirrors of Violence: Communities, Riots and Survivors in South Asia,New York, 1990.

102. ‑Hugh McLeod, Piety and Poverty: Working-Class Religion in Berlin, London and New York, 1870–1914,New York, 1996, pp. xxv, 6, 32.

103. ‑Ignacio Ramonet, „Le Maroc indécis“, Le Monde diplomatique,iulie 2000, pp. 12–13. Un alt fost stîngist îi spunea lui Ramonet: „Aproape 65 la sută din populaţie trăieşte sub limita sărăciei. Oamenii din bidonville-uri sînt întru totul rupţi de elite. Privesc elitele aşa cum îi priveau de obicei pe francezi“.

104. Industrial Workers of the World este o organizaţie sindicală internaţională. (N. tr.)

105. ‑În controversata sa interpretare sociologică a bisericii penticostale, Robert Mapes Anderson susţinea că „intenţia ei inconştientă“, la fel ca a altor mişcări milenariste, era de fapt „revoluţionară“. (Vision of the Disinherited: The Making of American Pentecostalism,Oxford, 1979, p. 222.)

106. ‑Membri ai organizaţiei International Workers of the World. (N. tr.)

107. ‑Anderson, Vision of the Disinherited,p. 77.

108. ‑R. Andrew Chesnut, Born Again in Brazil: The Pentecostal Boom and the Pathogens of Poverty,New Brunswick, 1997, p. 29. Pentru asocierea istorică a bisericii penticostale cu anarhismul în Brazilia, vezi Paul Freston, „Pentecostalism in Latin America: Characteristics and Controversies“, Social Compass,vol. 45, nr. 3, 1998, p. 342.

109. ‑David Maxwell, „Historicizing Christian Independency: The Southern Africa Pentecostal Movement, c. 1908–60“, Journal of African History,40, 1990, p. 249; şi Jean Comaroff, Body of Power, Spirit of Resistance,Chicago, 1985, p. 186.

110. ‑Chesnut, Born Again,p. 61. De fapt, Chesnut constata că Duhul Sfînt nu numai că  miş­ca limbile, ci ameliora chiar şi bugetul familiei. „Eliminînd cheltuielile asociate cu comple­xul prestigiului masculin, Assembelianos au reuşit să urce de pe palierele inferioare şi medii ale sărăciei pînă la eşaloanele ei superioare, iar unii Quandrangulares au migrat din sărăcie […] pînă la treptele de jos ale clasei mijlocii“ (p. 18).

111. ‑„În întreaga istorie a omenirii, nicio altă mişcare umană apolitică, nemilitaristă, voluntară nu a crescut atît de rapid ca mişcarea penticostal-charismatică, în ultimii douăzeci de ani.“ Peter Wagner, prefaţă la Vinson Synan, The Holiness-Pentecostal Tradition,Grand Rapids, 1997, p. xi.

112. ‑Cifra ridicată provine din David Barret şi Todd Johnson, „Annual Statistical Table on Glo­bal Mission: 2001“, International Bulletin of Missionary Research,vol. 25, nr. 1, ianuarie 2001, p. 25. Synan spune că existau 217 milioane de penticostali înregistraţi în 1997 (Holiness,p. ix). Pentru America Latină, cf. Freston, „Pentecostalism“, p. 337; Anderson, Vision of the Disinherited;şi David Martin, „Evangelical and Charismatic Christianity in Latin America“, in Karla Poewe (ed.), Charismatic Christianity as a Global Culture,Columbia, 1994, pp. 74–75.

113. ‑Vezi eminenta carte a lui Paul Gifford, Christianity and Politics in Doe’s Liberia,Cambridge, 1993. De asemenea, Peter Walshe, Prophetic Christianity and the Liberation Movement in South Africa,Pietermaritzburg, 1995, în special pp. 110–111.

114. ‑Jefrey Gamarra, „Conflict, Post-Conflict and Religion: Andean Responses to New Religious Movements“, Journal of Southern African Studies,vol. 26, nr. 2, iunie 2000, p. 272. Andres Tapia îl citează pe teologul peruvian Samuel Escobar, care priveşte Sendero Lu­mi­noso şi penticostalii ca „două feţe ale aceleiaşi monede“ – „ambele căutau să pună capăt cu putere nedreptăţilor, doar mijloacele lor erau diferite“. „Odată cu declinul Căii Luminoase,penticostalismul a apărut drept cîştigătorul sufletelor sărmanilor peruvieni.“ („In the Ashes of the Shining Path“, Pacific News Service, 14 februarie 1996.)

115. ‑Freston, „Pentecostalism“, p. 352.

116. ‑Comaroff, Body of Power, pp. 259–263.