Numărul #36-37, 2011
verso: un dosar Mike Davis

Economia politică a Americii imperiale tîrzii
Mike Davis

 

Definiţiile convenţionale ale „hegemoniei“ americane postbelice s-au concentrat asupra preponderenţei puterii exclusiv economice şi militare, concertate prin intermediul unui monopol militar atomic, prin suvera­ni­tatea monetară, investiţiile de peste ocean şi diferenţele istorice de productivitate şi consum de masă. În consecinţă, luînd ca valoare de re­fe­rinţă sfîrşitul anilor 1940, cînd conjuncţia tuturor acestor factori promovase hybrisul unui „secol american“, este posibil să detectăm un relativ declin al hegemoniei americane, pe măsură ce coordonatele puterii economice s-au schimbat în favoarea Europei Occidentale şi a Japoniei. Dar în pofida importanţei strategice a schimbărilor în produsul intern brut pe cap de locuitor, în bilanţurile comerciale sau în acţiunile producţiei de export, rămîne totuşi un truism faptul că statisticile vorbesc rareori de la sine sau pe o singură voce. Nu rezultă, de pildă, cu o claritate absolută şi în mod automat, ce macrotendinţă este mai semnificativă: relativa eroziune a supremaţiei economice a Statelor Unite sau tendinţa de egalizare a normelor de producţie şi consum în cele trei nuclee de capi­talism avansat. Şi nici nu există o determinare unilaterală între indicii competitivităţii economice şi structurile de dominaţie politică şi militară. De fapt, o abordare simplă de tipul „balanţă a puterii“ este frustrantă, pentru că, în loc să ofere răspunsuri clare, ea trezeşte mai degrabă dileme de acest fel. O metodologie mai bună, după părerea mea, este să defi­nim „hegemonia“ nu ca pe o relaţie de putere unică, atotcuprinzătoare – radiind prin diverse instanţe –, ci ca pe un sistem dinamic, care reu­neşte acumularea, legitimarea şi represiunea la o scară mondială. În sensul acesta, hegemonia americană este o formă specifică de adecvare istorică între sistemul de stat capitalist şi economia mondială.

Întrucît, în cadrul acestui sistem, raportul dintre marile economii capita­liste a fost, simultan, de interdependenţă şi ierarhic, nu există nicio contra­dicţie în a afirma că tendinţa de convergenţă între venituri şi condiţiile de producţie a fost atît un puternic motor de creştere economică, cît şi, ulterior, o sursă de instabilitate. Altfel spus, relativa contracţie a cotei pro­ducţiei industriale mondiale generate de Statele Unite pe piaţa in­ternă sau apariţia unui străvechi deficit comercial nu este logic incompatibilă cu menţinerea dominaţiei americane asupra condiţiilor generale de reproducere ale capitalismului mondial – inclusiv arsenalele sale nu­cleare strategice, preţul capitalului monetar, li­vrările de petrol şi grîu, generarea noilor teh­nologii şi aşa mai departe. Evoluţia indicatorilor economici (sau militari) relativi arată o criză sistemică a hegemoniei ameri­cane numai în măsura în care aceştia denotă o deteriorare în coerenţa internă a sistemului. O astfel de criză există, fără nicio îndoială, acum. Dar ea poate fi de o natură radical diferită decît aceea sugerată de anali­zele care au încercat să îşi adjudece nuanţele de „declin“ sau „cădere“. De fapt, în absenţa unei tendinţe semnificative înspre o coerenţă capi­ta­listă alternativă în Centru şi sub presiunea unor provocări radicale la Peri­ferie, apare paradoxul consolidării supremaţiei militare şi politice a Statelor Unite, sub stindardul unui al doilea Război Rece, chiar în mo­mentul în care sprijinul economic (şi, într-o anumită măsură, ideolo­gic) tradiţional al acestei puteri intră în colaps.

Scopul meu aici va fi explorarea unuia dintre aspectele acestui paradox: realinierea forţelor economice şi politice americane interne,care a sub­minat modelul, triumfător odinioară, de „fordism“ instaurat după al Doi­lea Război Mondial, înlocuindu-l cu configuraţia actuală, radical distinctă, a cărui prescurtare curentă este „reaganism“, în perioada de după Răz­bo­iul din Vietnam. Traiectoria globală a puterii Statelor Unite de-a lungul aceluiaşi interval de timp – celălalt aspect al istoriei hegemoniei americane în ansamblul ei – va fi examinată într-un articol ulterior, com­plementar în intenţii cu acesta. Aici nu voi face altceva decît să prefaţez o explorare a dinamicilor interne ale acelei hegemonii, cu o scurtă evocare a cadrului ei extern. Voi avea în vedere, aşadar, trei dintre principa­lele surse ale creşterii economice din Statele Unite după Potsdam: (1) generalizarea producţiei de masă şi a consumului de masă („fordism“); (2) „adîncirea“ capitalismului american intern prin extinderea locurilor de muncă tot mai calificate şi cu „salarii ridicate“; şi (3) „lărgirea“ bazei economice interne prin industrializarea hinterlandului tradiţional sau a pe­ri­feriei – i.e.,formarea „Centurii însorite“.1

După examinarea coerenţei originale a acestora, ca suporturi structurale sau expresii ale hegemoniei Statelor Unite, voi căuta să demonstrez că dinamica economică şi politică a puterii americane nu mai susţine un „cir­cuit pozitiv [virtuous circle]“ de creştere autoconsolidată. „Acomo­darea“ între regimul fordist de acumulare şi structura hegemoniei Sta­telor Unite a scos la lumină noi bariere interne şi contradicţii. Dintre acestea, una va fi evidenţiată în mod particular mai jos: incapacitatea eco­nomiei Statelor Unite de a asigura salarii mari, locuri de muncă pe piaţa primară a forţei de muncă. În mod simptomatic, aceasta se exprimă nu numai în dezindustrializarea regională şi într-un nivel al şomajului fără pre­cedent în epoca postbelică, dar şi în proliferarea noilor locuri de muncă cu salarii mici, în raport cu şi adesea pe spezele angajărilor în sectorul primar. Vom vedea cum această răsturnare – de la un model al creării lo­curilor de muncă cu calificare permanentă la unul al decalificării – a avut consecinţe imense pentru politicile interne ale Statelor Unite şi pentru forma viitoare a economiei mondiale.

În fine, în ultima secţiune voi examina relaţia dintre ascensiunea reaga­nis­mului şi epuizarea fordismului. Voi sugera că o combinaţie, derulată de-a lungul celei mai mari părţi din anii 1970, între demobilizarea clasei muncitoare din Statele Unite şi insurgenţa susţinută a straturilor de nou­veaux riches a deplasat suficient de spre dreapta coordonatele politicii americane, încît să sponsorizeze nu doar regimul Reagan, ci şi un nou regim de acumulare, bazat pe „supraconsum“ şi pe extinderea angajă­rilor cu salarii mici. La fel cum criza economică a recompus atît ca­pitalul Statelor Unite, cît şi clasa muncitoare din Statele Unite, tot astfel realinie­rea puterii electorale în vigoare (care exprimă, în parte, aces­te schimbări în compoziţia de clasă) a contribuit, invers, la schimbarea economiei politice a capitalismului american. Dezvoltarea în tandem a acestor dialectici distincte, economică şi politică, este cea care poate asigura supravieţuirea reaganismului dincolo de Reagan, chiar şi sub stindardul „neoliberalismului“ democratic.

I. „Ultraimperialism“ atlantic?

Era postbelică a hegemoniei americane fusese inaugurată printr-o „revoluţie de sus“, în perioada 1945–1950, care a reconstruit puterea burgheziei Europei Occidentale pe o nouă axă, a liberalismului şi interde­pendenţei cu puterea mondială a Statelor Unite, făcînd totodată cu­răţenie în mişcarea sindicală europeană şi dezbinînd-o. Condiţia sine qua non fusese, fireşte, avantajul tehnico-militar fără precedent atins de Statele Unite în vara lui 1945: marea contingenţă istorică a bombei atomi­ce a fost însoţită de rezultatele, mai previzibile, ale mobilizării pe scară lar­gă a forţelor productive ale giganticei economii americane (care şi-a dublatcapacitatea industrială între 1940 şi 1944). Ţinînd cont de toate acestea, data de 8 august 1945 trebuie să fie considerată drept începutul „secolului american“, căci distrugerea Hiroshimei a suprimat restricţiile de împărţire a puterii negociate de triumviratul Aliaţilor la Yalta.

Lumea bipolară apărută după Hiroshima era, într-un sens pervers, rea­lizarea răsturnată a profeţiei lui Kautsky2 despre „ultraimperialism“. Kautsky3 pretinsese că vedea, prin fumul şi ruina Primului Război Mondial, apariţia unei noi ordini dominate de Statele Unite, în care logica monopolului avea să transforme violenţa rivalităţii interimperialiste în­tr-o complicitate paşnică, în scopul exploatării lumii nonindustriale. În realitate, mai curînd logica globală a violenţei contrarevoluţionare a fost cea care a creat condiţii pentru interdependenţa economică paşnică a unui imperialism atlantic purificat, sub conducerea Americii. Deşi in­stituţiile Bretton Woods4 – Banca Mondială şi FMI – sînt adesea prezentate ca temeliile sistemului postbelic, intervenţiile lor nu au devenit astfel decît la finalul perioadei de reconstrucţie, la sfîrşitul anilor 1950. În primul rînd şi mai presus de orice, integrarea militară multinaţională sub sloganul securităţii colective contra URSS a fost cea care a precedat şi grăbit interpenetrarea marilor economii capitaliste, făcînd posibilă noua eră a liberalismului comercial, care a înflorit între 1958 şi 1973.

Crescînd concentric în jurul fortăreţei centrale a Securităţii Naţionale a Statului Nord-American, iniţiative şi „doctrine“ prezidenţiale succesive, răspunzînd deplasării centrelor geopolitice de furtună ale revoluţiei şi in­surecţiei naţionaliste, au înălţat o structură în care se întrepătrund alianţe militare, programe de ajutorare şi dispozitive [tripwires] nucleare. Înce­pînd cu Pactul de la Chapultepec din 1945 (care a creat o alianţă milita­ră a emisferei occidentale) pînă la Pactul de la Manila din 1954 (care a organizat SEATO), a fost forjată o ordine militar-economică ultraim­pe­rialistă, care uneşte avanposturile şi contingentele – imperiale sau mercena­re – din patruzeci de ţări cu statul lor major de bază în comandamentul [war room] de la Casa Albă.

Această centralizare cvasiabsolutistă de către Statele Unite a puterii mili­tare strategice avea să permită principalilor ei satrapi o subordonare luminată şi flexibilă. Ea s-a arătat, mai ales, foarte îngăduitoare cu pretenţiile imperialiste reziduale ale francezilor şi britanicilor – cu secesiunea eroi-comică a acelei force de frappe5 şi cu mitul durabil al „relaţiei speciale“. Această flexibilitate fusese întemeiată pe disjuncţia neobişnuită dintre pute­rea economică şi militară, pe de o parte, şi plăţi, pe de alta, pe care a permis-o structura hegemoniei americane. Legiunile yankee de pe Elba şi de-a lungul DMZ6, împreună cu umbrelele nucleare care le prote­jează, au făcut cu putinţă ca economiile europene şi japoneză să furni­zeze cheltuieli generoase de protecţie socială, pentru integrarea muncii, şi, respectiv, subvenţii comerciale şi agricole ridicate, pentru a pre­zerva competitivitatea internaţională – fiecare dintre ele păstrînd, în tot acest timp, o stridentă mobilizare ideologică împotriva comunismului. Cu alte cuvinte, principalii aliaţi, cu excepţia semnificativă a Marii Britanii şi a cheltu­ielilor ei militare ridicate per capita, au cules fructele social-conformiste ale militarismului, fără să trebuiască să plătească preţul real al pieţei.

Cît despre americani, analiştii au făcut frecvent aluzie la compromisurile între costurile permanentei economii de înarmare şi nivelul relativ scă­zut al protecţiei sociale şi al siguranţei locurilor de muncă. Totuşi, doar ra­reori aceasta a disturbat opinia publică, obişnuită, de la Lend-Lease7 încoace, să echivaleze cheltuielile militare cu crearea locurilor de muncă şi prosperitatea generală. Chiar acele sectoare ale capitalului din afara grădinilor luxuriante ale industriei de apărare au cîştigat din nenumăratele subproduse şi efecte multiplicatoare ale bugetului militar, inclusiv subven­ţiile publice masive ale cercetării şi dezvoltării. În fine, ca hegemon,Statele Unite sînt singura putere capabilă – potrivit unor circumstanţe conjunctu­rale specifice – să-şi „în-caseze“ supremaţia militară integrativă, pentru a-şi spori avantajele economice. Un exemplu remarcabil de operaţiune de acest fel a fost, desigur, felul în care Nixon şi Kissinger au manipulat de­pendenţa militară a burgheziei arabe de Statele Unite, pentru a re­sta­bili controlul american atît asupra petrolului, cît şi asupra petrodolari­lor, în detrimentul costurilor de producţie europene şi japoneze şi al balanţelor comerciale.

II. Mecanismul creşterii interne

Dar manevrele radicale de acest gen erau, în general, inutile în perioada de apogeu a puterii globale a Statelor Unite. Căci fordismul8 atlantic, ca traiectorie economică a hegemoniei americane, accepta posibilitatea unei dezvoltări armonioase şi solidare a marilor economii capitaliste (deşi nu presupunea în mod necesar sincronizarea reală a ciclurilor lor de afa­ceri individuale). Creşterea economiei naţionale a Statelor Unite a fost cea care a furnizat, înainte de toate, un elan durabil pentru sistemul internaţional în ansamblul său, permiţînd economiilor europene şi japoneză să îşi reconstruiască forţele de producţie devastate de război pe princi­piul american al montajului în masă şi să înfăptuiască „miracolele“ reface­rii de la sfîrşitul anilor 1950. Totuşi, economia Statelor Unite a putut să îndeplinească această fericită funcţie pentru că inserţia ei în economia mondială a fost de o asimetrie singulară: pe de o parte, contribuţia ei absolută la comerţul şi investiţiile mondiale era suficient de mare pentru a genera efecte dinamizante de cerere şi ofertă; pe de altă parte, ea era relativ autarhică în comparaţie cu restul OCDE9 (pînă în 1970, numai aproximativ 8% din PNB10-ul Americii circula pe piaţa mondia­lă) şi, prin urmare, flexibil acomodaţionistă la aporturile în creştere ale Europei Occidentale şi Japoniei în comerţul internaţional cu produse industriale. Spre deosebire de omologii anteriori colonial-mercantili, hegemonia americană nu s-a fondat pe o preeminenţă rigidă în comerţul mondial sau pe o îngrădire a investiţiilor de portofoliu, ci pe menţinerea unor condiţii de acumulare solide în sînul economiei interne a Statelor Unite. Într-un sens general, au existat două mecanisme principale de creş­tere internă postbelică: o dinamică a consumului de masă bazată pe „conduita salarială“; şi o dinamică a expansiunii sectoriale/regionale bazată pe „conduita impozitării“.

Primul model de acumulare – ceea ce Aglietta numeşte „regimul intensiv“ – se baza pe un circuit complet al creşterii productivităţii, profiturilor şi sa­la­riilor, prin intermediul negocierii colective multianuale şi printr-un sistem de creditare internă superlichid, susţinut de împrumu­turile fede­rale guvernamentale şi de scutirea de impozite pentru credi­tele ipotecare. Odinioară, în timpul primului mare boom de durată al consumului, din anii 1920, majoritatea clasei muncitoare semicalificate din industrie rămînea blocată la nivelul unor venituri de sărăcie, incapa­bilă să participe la zarva cumpărării unei maşini sau case. (În acest sens, fordismul inci­pient a fost învins de însuşi succesul „planului american“ al an­gajatorilor de a dezrădăcina sindicalismul şi de a bloca creşterile sala­riale.) De fapt, a fost nevoie de un deceniu de luptă a noilor sindicate industriale CIO11 pentru a impune recunoaşterea sindicatelor şi a codifi­cării, în convenţiile colective din 1948–1950, a unui sistem salarial dina­­mic, ce sincroniza consumul de masă cu productivitatea muncii. În acest mod, aproximativ un sfert din populaţia americană – în special muncitori semicalificaţi de etnie albă şi familiile lor – a fost ridicat, în perioada anilor 1950, la nivelul atins pînă atunci doar de clasa mijlocie sau de muncitorii calificaţi: acela de proprietari de locuinţă şi deţinători de credite. Dar un alt sfert, poate chiar o treime a populaţiei, incluzînd în orice caz majoritatea negrilor şi muncitorii agricoli, rămînea în afara acestui boom,constituind „cealaltă Americă“, aceea care avea să se revolte în anii 1960.

Două au fost cele mai frapante indicii de avansare a acestui regim de acu­mulare intensivă, suburbanizarea şi creşterea învăţămîntului superior. Primul semnifica nu numai integralizarea complexului maşină – lo­cuinţă – aparatură electrică, drept motor al creşterii economice, ci şi vas­ta transformare socio-spaţială care a rezultat din aceasta. Între 1950 şi 1960 suburbiile au crescut de 40 de ori mai repede decît zonele orăşeneşti centrale, în timp ce numărul automobilelor înscrise a crescut la 22 de milioane.12 Stabilitatea raportului salarii-productivitate, rezultată din com­promisul între capital şi munca organizată, a permis clasei muncitoare din Statele Unite să se reproducă din ce în ce mai mult ca o colectivita­te de consumatori privatizaţi.

Dar capacitatea muncitorului auto de a-şi cumpăra, în fine, o maşină sau a dulgherului din construcţia de case de a-şi permite un credit ipotecar a constituit numai o parte a dialecticii consumului de masă; celălalt as­pect, nu mai puţin important, a fost orizontul vizibil al mobilităţii educaţionale. „G.I. Bill of Rights“ din 1944, care furniza subvenţii guvernamentale pentru veteranii dornici să se înscrie la un colegiu sau să în­ceapă o pregătire profesională superioară, a fost o iniţiativă legislativă la fel de epocală ca Homestead Act al lui Lincoln.13 Aproape opt milioa­ne de veterani ai celui de-al Doilea Război Mon­dial, jumătate din totalul celor care servise­ră sub arme, au primit educaţie gratuită în co­legii, rezultatul fiind o masivă expansiune a facilităţilor de educaţie superioară.14 De fapt, pe la mijlocul anilor 1960, educaţia superioară ajunsese în unele state mai bogate, precum California, un drept practic universal şi mai mult de jumătate din absolvenţii învăţămîntului me­diu îşi continuau studiile la facultăţi. Cu alte cuvinte, standardul „istoric“ al forţei de muncă, aşa cum a definit-o Marx, ajunsese să însemne, pentru mari segmente din clasa muncitoare albă,atît proprietate asupra unei locuinţe, cît şi o educaţie superioară pentru copiii lor. În plus, pînă la criza din anii 1970, învăţămîntul superior a permis intrarea efectivă în sectoa­rele serviciilor administrative, tehnice şi educaţionale aflate în extensie: o dinamică intergeneraţională de aducere la zi a locurilor de muncă, la fel de fundamentală pentru regimul de acumulare intensivă ca şi cifra de afaceri a noilor modele de maşini sau cea a vînzărilor de parcele în suburbii.

Centura însorită

Această transformare continuă a condiţiilor de viaţă ale unei mari părţi a clasei muncitoare din Statele Unite şi expansiunea corelativă a pieţei pri­mare a muncii, cu salarii mari, au fost coordonate în maniere comple­xe cu cel de-al doilea motor al acumulării postbelice: formarea Cen­turii însorite. Între începutul celui de-al Doilea Război Mondial şi sfîrşitul Răz­boiului din Vietnam, o revoluţie uimitoare în structura secto­rială şi regio­nală a capitalismului american fusese împlinită. Ca să înţelegem am­ploa­rea acestei transformări – aproape echivalentă, în termeni europeni, cu o deplasare a centrului de greutate economic de la Ruhr la Mezzogiorno –, este util să evocăm polarizarea regională a economiei ame­­rica­ne cu o jumătate de secol în urmă, cînd New Deal15 ajungea la putere. Existau atunci două Americi tradiţionale: o metropolă industria­lă în zona Nord-Est – Marile Lacuri, care conţinea cu puţin mai mult decît jumătate din populaţie pe numai 15 la sută din suprafaţa naţională, produ­cînd însă patru cincimi din producţia industrială, şi un vast hinterland vestic şi sudic, bazat pe agricultură şi pe producţia primară, incluzîndu-i pe cei două­zeci de milioane de americani prinşi în cursa creditelor pentru subzistenţă şi a plăţii datoriilor prin muncă [debtpeonage].16 Din 1940, ur­ba­nizarea şi industrializarea rapidă a versantului Pacific, a Texasului şi a Sudului fără bumbac au erodat această dihotomie tradiţională metropolă/hinterland – deplasînd investiţiile, populaţia urbană şi veniturile în­tr-o ase­menea mă­sură, încît, la sfîrşitul boomului din perioada Războiului din Viet­nam, apă­ruse deja o regiune urban-industrială sudică [Sunbelt],aproa­pe egală în venituri şi producţie cu vechea metropolă, deosebin­du-se însă numai prin condiţiile foarte diferite de acumulare a capita­lului.

De exemplu, Centura însorită are tendinţa să fie bogată în energie, cu te­renuri vaste, destul de nesindicalizată şi cu cheltuieli sociale foarte scă­zute la nivel guvernamental local. Economia acestei zone este fondată pe predominanţa sectorială a industriilor cu vocaţie ştiinţifică (aerospaţiale şi electronice), pe produsele prime şi industriile loisirului (turism, odih­nă şi recre­e­re), în timp ce Nordul a conservat majoritatea vechilor industrii grele şi de consum. Corelativ, muncitorii din producţia de masă încă mai constituie elementul esenţial al structurii sociale din „Centura îngheţată“17, în timp ce Sudul şi Vestul sînt caracterizate de o segmen­tare mai ex­tremă a forţei de muncă în concentrări de profesionişti tehnico-ştiinţifici, pe de o parte, şi muncitori foarte prost plătiţi în sectorul primar şi în cel terţiar, pe de altă parte. Aşa cum a sugerat John Mol­len­kopf, aceste structuri sociale divergente produc, la nivel metropo­litan, echilibre foarte diferite ale puterii de clasă. În majoritatea zonelor ur­bane din Nord, „coaliţiile de creştere“ locală capitalistă trebuie să se angajeze în negocieri conflictuale cu sindicatele şi cu populaţiile din zo­nele urbane centrale, influente politic. În Centura însorită, dimpotri­vă, structurile pu­terii locale au beneficiat de o hegemonie aproape fără obstacole, sus­ţinută prin falsuri electorale şi prin confiscarea, pe sca­­ră largă, a drepturilor electorale ale unor întregi cartiere muncitoreşti nonanglo.18

Eu descriu această revoluţie industrială din vechiul hinterland drept „con­duită a impozitării“, pentru că transferurile fiscale federale, garantate de puterea (istoric disproporţionată) a Congresului din Sud şi Vest, au constituit forţa motrice a creării Centurii însorite. Astfel, în California, Washington, Texas şi Florida, cheltuielile militare au sponsorizat ascensiunea unor complexe industriale aerospaţiale şi electronice19, în timp ce scăderea cotelor de petrol şi a creditelor agricole a raţionalizat sectoarele regionale primare şi a încurajat diversificarea în aval în privinţa tehnologiei petrolului şi a procesării/comercializării produselor agrico­le. Cheltuieli imense de lungă durată pentru asfaltări, canalizare cu apă şi conducte de gaz natural au pus bazele unei dezvoltări metropolitane risipitoare în Vestul deşertic. Între timp, în Sudul ex-plantaţiilor, unde mili­oane de chiriaşi şi arendaşi au fost strămutaţi în anii 1950 datorită mecanizării agricole, populaţia rurală săracă de culoare a suportat greul emigraţiei forţate înspre zonele nordice din centrul oraşelor, evacuată de muncitorii albi legaţi de suburbii. În termeni generali, Centura înso­rită a fost astfel în măsură să îşi exporte sărăcia spre Nord, deplasînd si­multan marja cheltuielilor federale spre Sud şi Vest: ca rezultat, zonele centrale din Cleveland şi Newark s-au veştejit, în vreme ce suburbiile din San Diego şi Dallas au înflorit.

III. Climacteriul fordist

În mod foarte general, putem spune apoi că macrodinamica economi­că a hegemoniei Statelor Unite, aşa cum a fost ea menţinută mai bine de treizeci de ani de un sistem imperial militar şi statal unificat, aproape că a reuşit să realizeze clişeele populare de „americanizare“ a Europei şi de „californianizare“ a Americii. Tendinţele ameninţătoare de egalizare a nivelului de venituri între Statele Unite şi eurocentrul industrial, precum şi o convergenţă analogă între marile regiuni ale Statelor Unite înseşi începuseră să devină o realitate pe creasta lungului boom postbelic, la în­ceputul anilor 1970.

Marea ofensivă europeană a muncii din perioada 1968–1973, care a dus la indexarea salariilor şi a bunăstării în mai multe ţări, a făcut să urce cîştigurile populaţiei, în pofida inflaţiei, şi, prin 1975, nivelul salariilor din Be­nelux şi Germania de Vest depăşise media din Statele Unite. Sala­­riile franceze nu rămăseseră nici ele cu mult în urmă şi, în pofida punc­tu­lui lor de plecare cu mult mai slab, salariile italiene reduceau rapid diferenţa. Numai salariile britanice şi, într-o oarecare măsură, cele ja­po­­neze au rămas relativ stagnante în această perioadă.20

În timpul acesta, în Statele Unite, ca urmare a boomului din perioada Războiului din Vietnam, formarea de capital şi creşterea veniturilor în Centura însorită s-au accelerat cu o viteză dublă faţă de cea din Nord-Est. Între 1969 şi 1974, venitul per capita în zonele metropolitane din Sud a crescut de la 93% la 98% din media naţională, iar la recensămîntul din 1980 era deja peste. În timp ce în 1960 raportul dintre venitul brut din vechea metropolă şi hinterland era încă de 58,1/41,9, prin 1980 cele două regiuni erau aproape cu exactitate egale (49,4/50,6). Utilizînd date mai defalcate, din nouă regiuni, constatăm că spectrul diferenţelor de venit, care în 1940 mergea de la 0,65 pentru Sud pînă la 1,15 pentru coasta Pacificului, scăzuse la sfîrşitul anilor 1970 pînă la o variaţie totală de numai 0,15.21

Odată cu această tendinţă de egalizare a nivelului veniturilor (şi producti­vităţii) în sînul bazei fordiste a economiei mondiale, a existat şi o tendinţă colaterală de relativă saturare a pieţei consumului de lungă folosinţă, care fusese principalul motor al expansiunii coordonate a capitalismului me­tro­politan. Deşi graniţele sociale ale consumului de masă diferă în func­ţie de puterea relativă şi de solidaritatea mişcărilor naţionale ale forţei de muncă, în general se pare că nivelurile superioare ale cererii, condu­se de „motorizarea“ şi mecanizarea activităţilor gospodăreşti, fuseseră atinse la sfîrşitul anilor 1970.22 Astfel, în Franţa, procentajul muncitorilor care posedau bunuri de consum durabile a crescut în perioada 1959– 1974 după cum urmează: maşini, de la 21,3 la 60%; televizoare, de la 8,6% la 81%; frigidere, de la 19,4% la 87%; şi maşini de spălat, de la 21,2 % la 72,9 % (raporturile echivalente de consum ale clasei mijlocii au fost, toate, peste 90%).23 Dacă ne gîndim că în anii 1960 piaţa de au­tomobile nord-americană şi europeană a crescut anual cu 12–13%, ea s-a atenuat acum la o rată de înlocuire de numai 2–3% pe an. Se preconizează că pînă şi dinamica piaţă de maşini internă japoneză îşi va atinge maturitatea în următorii cîţiva ani.24

Semnificaţia acestui prag în istoria capitalismului mondial şi, în mod particular, pentru sistemul de acumulare organizat sub hegemonia Statelor Unite poate fi sesizată cel mai bine prin comparaţie cu înche­ierea marii perioade de construcţie feroviară internaţională, sub egida capitalismului rentier britanic, între anii 1905 şi 1912. La fel ca acel mo­ment de cotitură, care a produs în economie o profundă indispoziţie şi „stagflaţie“25, care a prefaţat Primul Război Mondial, cliamacteriul for­dist din anii 1970 a antrenat şi el o serie de consecinţe structurale pro­funde.

În primul rînd, a crescut consumul metropolitan de energie la un nivel incompatibil cu nivelul artificial scăzut, chiar în depreciere, al preţului internaţional al petrolului. Şocurile petroliere care au urmat inevitabil au pus sub semnul întrebării întreaga structură a capitalizării existente, bazată cum era pe o energie superieftină, şi au dus la deprecierea forţată a unei mari cantităţi de echipamente şi tehnologii existente.26 În afara transferu­rilor cvasifictive de venituri către OPEC27, preţurile în creştere ale pe­tro­lului au determinat şi o restructurare în distribuţia profitului chiar în însuşi sînul „nucleului“ capitalului: cei mai mari petrolişti americani, de exemplu, au fost inundaţi, subit, de o treime din totalul profiturilor corpo­ratiste, „eliminînd“, de-a dreptul, alte sectoare de fabricaţie. Deşi aceste schimbări în structura de susţinere a preţului energiei aparţinînd cos­­turilor de fabricaţie a avut, probabil, unele efecte colaterale pozitive pentru anumiţi producători de echipamente de înaltă tehnologie, principalul lor rezultat a fost întărirea spectaculoasă a finanţelor şi dobînzilor dividendelor metropolitane, în detrimentul economiei productive în an­samblul ei.

În al doilea rînd, creşterea explozivă a consumului privatizat în anii 1960 şi la începutul anilor 1970 a supus la tensiuni fără precedent resursele fiscale disponibile pentru infrastructura lui colectivă (drumuri, şcoli noi, servicii de protecţie etc.). Cheltuiala publică şi impozitele au devenit astfel, din ce în ce mai mult, un teren al diviziunii între muncitorii suburbanizaţi şi păturile mijlocii, pe de o parte, şi muncitorii din centrul ora­şului şi sărăcimea nesalarizată, pe de altă parte. Inflaţia galopantă, cu efectele ei perverse şi iluziile de distribuţie (de exemplu, proprietarii de locuinţe din clasa muncitoare sînt simultan victime ale impozitelor funciare ridicate şi beneficiarii unor acţiuni umflate), a polarizat în continua­re aceste poziţii definite de consum, ispitind segmentele mai puternice sau mai favorizate din clasa muncitoare să abandoneze alianţele lor politice bazate pe solidarităţi tradiţionale şi să intre în noile blocuri interclase ale celor care „au“, încolonaţi împotriva colectivului „nu au“. Conflictele determinate de efectele distribuţiei secundare au căpătat astfel, uneori, o im­portanţă politică mai mare decît „vechile“ alinieri, definite de clase.

În al treilea rînd, industriile de consum de lungă durată şi unii dintre principalii lor furnizori au reacţionat, în mod clasic, la saturarea pieţei şi la concurenţa străină crescută, începînd o raţionalizare a capacităţii de producţie existente. Dar originalitatea istorică a acestei mişcări de raţio­nalizare constă în faptul că ea a îmbrăcat forma creării unor veritabile „industrii mondiale“. Lăsînd o parte din echipamentele de-acasă să ruginească, companiile multinaţionale au deplasat fonduri de amortizare peste ocean, către o mînă de platforme de export strategic, ale căror regimuri politice menţin o combinaţie a forţei de muncă educate şi calificate cu salarii mici şi acces la pieţe regionale cheie. Rezultatul nu este numai o altă producţie de ramură pentru pieţe locale sau simpla „externalizare [out-sourcing]“ nesindicalizată, ci apariţia liniilor de asamblare interna­ţionale integrate în industriile de automobile, de computere şi farmaceutice – toate finanţate de înfloritoarele pieţe de capital neimpozitabil. Acest salt cantitativ de la scara producţiei naţionale la cea a producţiei mondiale nu presupune doar o reducere drastică a numărului de concurenţi capitalişti28, ci pune la încercare şi capacitatea mişcărilor sindicale naţionale de a apăra, la ele acasă, standardele salariale şi nivelurile de ocupare a forţei de muncă.

În al patrulea rînd, relativa diminuare a diferenţelor dinamice anterioa­re regionale şi naţionale în cadrul nucleului fordist – ceea ce Aglietta descrie ca o tendinţă de convergenţă a structurilor industriale29 – a galvanizat în anii 1970 căutarea unor noi pieţe de echipamente în semi-periferia în curs de industrializare. În mod ironic, tocmai enorma acumulare de dolari „apatrizi“, rezultaţi din deficitul comercial al Statelor Unite şi din explozia de preţuri a OPEC, a furnizat carburantul pentru boomul industrial al „conduitei datoriei“, care a măturat graniţele ameri­cane, mediteraneene şi est-asiatice din 1976 pînă în 1980. Această expansiune postbelică, cea mai ameţitoare de după război, era fondată pe exportul datoriei metropolitane, reciclată, ca prin farmec, de sistemul bancar internaţional, în monedă de credit pentru ţările în curs de industrializare, care ofereau în schimb, ca garanţie, viitoarea creştere a ex­portului lor. În această uluitoare înlănţuire de creştere via îndatorare metamorfozată era im­plantată certitudinea virtuală că o recesiune a Centrului ar fi produs efecte negative de multiplicare galopantă în semiperiferia care suprainvestea.

Constelaţia crizei

Maturaţia fordismului a produs astfel, sub hegemonia americană, o constelaţie de criză, care împleteşte contradicţiile la nivelul compoziţiei capi­talului, al compoziţiei muncii, al raportului de forţe între clase, al diviziunii internaţionale a muncii şi al relativei autonomii a sistemului financiar mondial. Deşi fiecare dintre aceste „crize în interiorul Crizei“ are propria-i pondere şi cere o analiză particulară, configuraţia lor de ansamblu poa­te fi sintetizată mai clar punîndu-ne întrebarea: care sînt eventualele „soluţii“ ale crizei? Dezbaterea actuală, precum şi logica acelor categorii ana­litice prezentate deja propun două căi, alternative sau combinate, pentru reluarea acumulării de capital pe termen lung la scară mondia­lă şi în continuitate cu structurile fazei precedente.

Prima este posibilitatea de a extinde dialectica producţie de masă/consum de masă, caracteristică fordismului, înspre centura societăţilor urbane, de-a lungul regiunilor limitrofe metropolitane. Acest proiect, pe care Lipietz l-a numit „fordism global“30, abordează contradicţiile implicate în restrîngerea expansiunii pieţei mondiale prin subconsumul de masă din ţările de curînd industrializate.

În al doilea rînd, există potenţialul pentru lărgirea internă a dinamicii for­diste în cadrul societăţilor metropolitane înseşi, printr-o productivitate revoluţionară şi progrese salariale în sectoarele în creştere terţiar (servicii) şi cuaternar (informaţii). Aceasta este ceea ce Aglietta numeşte scenariul „neofordismului“, care abordează contradicţiile existente în reproducerea relaţiei salariale în cele mai avansate centre capitaliste.31

Dacă ipoteza noastră anterioară este valabilă, că hegemonia americană a furnizat coerenţa structurală pentru difuzarea fordismului în Europa şi America, atunci chestiunea naturii şi perspectivelor crizei actuale a acestei hegemonii trebuie să fie legată de capacitatea potenţială a rolului imperial al Americii de a asigura tranziţia spre aceste noi forme de acumulare globală. Cu alte cuvinte, sînt Statele Unite capabile să efectueze a doua revoluţie capitalistă internaţională, pentru a face din Mexic sau Indonezia societăţi de consum avansate; sau/şi să se auto„reindustrializeze“, prin dinamismul unui nou complex „educaţie/sănătate“, legat de o viaţă pro­fesională mai scurtă?

Aceste întrebări au avut ecou într-un trecut relativ recent. Ca să le vizuali­zăm ca opţiuni practicabile în cadrul politicii imperiale de astăzi, este necesar să ne amintim ce a lăsat în urmă ambiţiosul program de reformă a capitalismului american din cursul anilor 1960. Pentru a evalua posibili­tăţile actuale, fie de extindere a ariei geografice a „fordismului“, fie de aprofundare a rădăcinilor sale metropolitane, ar putea fi folositor să ţinem cont de experienţele anterioare ale Planului Marshall al lui Kennedy pentru emisfera ves­tică – Alianţa pentru Progres – şi de Războiul lui Johnson împotriva Sărăciei, care viza integrarea „celeilalte Americi“ în cu­rentul dominant al economiei naţionale cu salarii mari. Destinele acestor experimente conexe de „fordism global“ şi de „neofordism“, din cursul anilor 1960, ne spun, după părerea mea, multe despre perspecti­vele pentru viitorul hegemoniei americane în anii 1980. Discutarea pri­mului o voi lăsa pentru o urmare a acestui eseu: el a fost în gene­ral con­si­de­rat un eşec decisiv. Ceea ce ne interesează aici este al doilea ex­­periment.

IV. Ascensiunea supraconsumismului

Spre deosebire de ghinionista Alianţă pentru Progres, Războiul împotriva Sărăciei (conceput sub Kennedy, lansat de Johnson şi, surprinzător, continuat de Nixon) a fost adjudecat, în general, ca un mare succes istoric. Prin 1976, de exemplu, s-a estimat că rîndurile săracilor, un sfert din poporul Statelor Unite în 1960, se reduseseră la o rămăşiţă de 12 procente: o diminuare a sărăciei relative comparabilă, în linii mari, cu cea obţinută în perioada de după New Deal şi cel de-al Doilea Război Mondial. În acest ultim caz, aşa cum am văzut, integrarea fordistă a clasei muncitoare industriale a dat un impuls susţinut economiei. Războiul îm­potriva Sărăciei, dimpotrivă, nu a furnizat acelaşi catalizator pozitiv acumulării ca Legea Wagner32 şi apariţia CIO. În realitate, statisticile ofi­ciale ale sărăciei deghizează unele dintre cele mai importante şi su­pă­rătoare fapte refe­ritoare la tendinţa economiei politice americane contemporane.

În primul rînd, „victoria“ în Războiul împotriva Sărăciei este în mare măsură un artefact de transferuri de venituri în cadrul clasei muncitoare, care lasă situaţiile utilizării forţei de muncă structural intacte. Îndată ce începi să suprimi aceste subvenţii federale ale venitului, aşa cum a în­ce­put să facă Reagan de curînd, va reapărea imediat nivelul de sărăcie menţionat, de la care se pornise în anii 1960. De fapt, inegalitatea veni­turilor pe piaţă de dinaintea transferului a crescut în ultima generaţie. În timp ce în 1965 cei mai săraci 40% din populaţie obţineau 11 procente din totalul venitului de piaţă, coeficientul corespunzător pentru 1978 a fost de 8,5 procente.33 Cu alte cuvinte, în pofida lungii perioade de ex­pansiune a anilor şaizeci, economia privată nu a izbutit să genereze locuri de muncă „decente“ (şi nici măcar suficiente) pentru milioanele de locatari ex-agricoli şi muncitori deplasaţi spre oraşele centrale în anii 1950 şi la începutul anilor 1960.

Economia americană a eşuat în a reintegra în special muncitorii negri de sex masculin, a căror participare la rata forţei de muncă (un indice- cheie al şomajului structural) a scăzut de la 80% în 1945 la numai 60% astăzi. Revoluţia Drepturilor Civile, propulsată de sute de mii de muncitori negri, a reuşit să demonteze cel mai flagrant aparat al segregaţiei de iure din Sud, precum şi sponsorizarea ascensiunii unui strat din ce în ce mai extins de profesionişti şi manageri negri, dar a eşuat fundamen­tal în obiectivele sale ultime de realizare a integrării în masă a muncii negrilor în economia salariilor mari şi în depăşirea barierelor de segre­gaţie de facto în şcolile şi suburbiile din Nord. La o generaţie după Primul Marş spre Washington pentru Locuri de Muncă şi Libertate, rata şomajului negrilor rămîne dublă faţă de cea a albilor, în timp ce sărăcia este de trei ori mai frecventă în rîndul populaţiei de culoare. Şaizeci la sută din bărbaţii negri angajaţi (şi 50% dintre hispanici) sînt concentraţi în spec­trul celor mai prost plătite locuri de muncă.34

În al doilea rînd, cifrele oficiale ale sărăciei, cu standardele lor de subzis­tenţă ridicol de coborîte, ascund creşterea masivă şi rapidă a numărului muncitorilor săraci – primele victime ale politicii Reaganomics.35 Cel puţin o treime din puterea de 100 de milioane a forţei de muncă din Statele Unite constă din salariaţi captivi într-un ghetou de salarii mici, suspendat precar deasupra limitei oficiale a sărăciei.36 Ca nu cumva să ne imaginăm că această „semisărăcie“ este, în primul rînd, un subprodus al stagnării angajărilor în cursul ultimului deceniu, dominat de criză, trebuie să subliniem că în timpul anilor 1970 au fost create noi locuri de muncă la o rată dublă faţă de cea a ultimelor trei decenii precedente: în total, douăzeci de milioane de locuri de muncă. Aşa cum a observat Emma Rothschild, „era de parcă întreaga forţă de muncă a Canadei s-ar fi mutat în Sud şi ar fi găsit de lucru în Statele Unite“.37 Dar şi mai ui­mitoare decît amploarea creării locurilor de muncă era compoziţia sa: între 1972 şi 1980, „femeile au făcut să crească numărul locurilor de mun­­că aproximativ cu 65% – un procent disproporţionat dacă îl ra­portăm la participarea lor cu numai 38% la totalul locurilor de muncă din 1972“. Dacă participarea forţei de muncă a femeilor s-a dublat între Eisenhower şi Reagan, cîştigurile lor relative au scăzut de la 65% din me­dia cîştigului masculin la 59%; în 1980, o treime dintre femeile care lucrau cu normă întreagă cîştigau sub 7.000 $, în timp ce salariul mediu al unui bărbat alb era de 17.000 $.38

Astfel, sărăcia relativă este în curs de producere în masă, nu numai prin excluderea oamenilor din Lumea a Treia de pe piaţa muncii primare, ci mai ales prin integrarea dinamică a femeilor în sectoarele înfloritoare ale economiei cu salarii mici. Locurile de muncă cu salarii mici, departe de a fi o simplă „periferie“ în raport cu un nucleu de salarii mari, au devenit chiar polul creşterii locurilor de muncă al economiei. Această evoluţie, cu ate­nuarea sau diminuarea nexului fordist salariu/productivitate domi­nant anterior, este o rezultantă a unor tendinţe diferite în sînul a ceea ce voi demonstra mai tîrziu că este un context unificator politico-economic.

El este bazat, în general, pe un declin al sindicalizării (mişcarea sindicală a reuşit să gestioneze numai două milioane din cele treizeci şi cinci de milioane de noi locuri de muncă create între 1960 şi 1980)39 şi, mai ales, pe proliferarea sectorului eteroclit „terţiar“, cu tipizările lui omni­prezente, sexiste sau rasiale, ale anumitor ocupaţii ca mai puţin calificate, fără a ţine seama de conţinutul lor real sau de comparabilitate. Mai precis, „revoluţia salariilor mici“ include fenomene discrete ca expansiunea externalizării şi a subcontractării, creşterea serviciilor personale, o nouă apariţie a muncii forţate „extraeconomice“ (ca în negarea drepturilor cetăţeneşti ale muncitorilor „fără acte“), progresul surprinzător al campaniilor antisindicale, precum şi explozia, în mod ironic, a unor locuri de muncă umile asociate cu difuzarea celor mai avansate tehnologii informaţionale. Pentru a înţelege în ce mod aceste tendinţe variate – unele dintre ele neînfrînat atavice (precum reapariţia unor industrii în condiţii sclavagiste), altele aproape futuriste (precum condiţia operatorilor de computer) – s-au coalizat în mod neaşteptat în cursul anilor 1970, ca să dea o nouă direcţie economiei Statelor Unite, este util să exami­năm în primul rînd, contrafactual, economia politică alternativă a cărei posibilitate a fost suprimată în consolidarea ultimă spre Reaganomics.

Punctul de cotitură

Potrivit unui consens al analizei economice, sfîrşitul anilor şaizeci a fost punctul de cotitură în boomul postbelic, înregistrînd din plin impactul acelei Great Society şi al cheltuielilor cu Războiul din Vietnam, împreună cu acceleraţia inflaţiei şi, ca urmare, cu presiunea salariilor compensatorii. Cînd impulsul iniţial de creştere postbelic fordist viasuburbanizare şi motorizare a început să atingă un punct relativ de saturaţie, a început să apară o nouă structură de consum, caracterizată prin cereri crescute de îngrijire a sănătăţii, educaţie şi recreere. În acelaşi timp, exista o presiune politică acută ca, în locul expansiunii pieţei muncii, pentru noi veni­turi şi drepturi sociale, să se potolească valul revoltelor ghetourilor din Nord. Conjunctura de ansamblu, prin urmare, conţinea în mod ab­stract oportunitatea politică pentru o mobilizare generală în vederea unei reorientări social-democrate şi „neofordiste“ a cheltuielilor publice şi impozi­tării, în aşa fel încît ele să cuprindă o actualizare generală a competenţelor şi productivităţii în furnizarea de servicii publice extinse şi de consum colectiv (ceea ce presupunea, de asemenea, un relativ declin conti­nuu al cheltuielilor militare). Ca parte a unei strategii economice al­ternative, menită să facă din America un stat al bunăstării sociale la un standard mai apropiat de al Nordului european, astfel de reforme ar fi putut susţine absorbţia negrilor, hispanicilor şi femeilor pe piaţa muncii bine plătite. Mai mult chiar, ele ar fi asigurat şi unele efecte colaterale, precum în­gri­jirea medicală mai ieftină şi forţă de muncă mai calificată, care ar fi crescut productivitatea şi profitabilitatea în sectorul producerii de mărfuri din economia privată (ceea ce reprezintă, desigur, ceva cu totul diferit de pro­fiturile capitalului în ansamblu). Însă condiţiile minime prealabile pentru o astfel de mobilizare la sfîrşitul anilor şaizeci includeau un înalt grad de solidaritate sindicală conştientă, crearea peste hotare a unei alianţe populare de muncitori/negri/săraci (precum cea imaginată de Martin Luther King, în anul dinaintea asasinării sale) şi transforma­rea internă a Partidului Democrat.

În secţiunea următoare voi examina pe scurt motivele care au dus la eşe­cul celei de-a doua condiţii prealabile (dar şi unele simptome care ne lasă să vedem de ce a treia este mai degrabă o imposibilitate). Cît des­pre prima, trebuie să reţinem că drastica scădere a numărului mem­brilor de sindicat, în perioada anilor 1970, de la 26% la aproxima­tiv 16% din forţa de muncă a sectorului privat40, este, probabil, mai mult un efect decît o cauză a particularismului şi egoismului mişcării sindicale americane. Reunificarea în 1945 a AFL41 şi CIO a avut ceva dintr-o re­stau­­rare gompersiană, cu blocul celor din construcţii care domina exe­cu­tivul AFL-CIO (condus, fireşte, de un instalator – George Meany), continuînd să îmbrăţişeze exclusivismul meşteşugurilor tradiţionale şi să neglijeze benign, dacă nu dintr-un rasism mascat, situaţia defavorizată a muncitorilor negri şi hispanici. În pofida iniţiativelor ocazionale ale unor sindicate mai progresiste, ca al măcelarilor sau al muncitorilor din in­dustria de automobile (în afara AFL-CIO din 1967 pînă în 1981), Fede­raţia a fost mai interesată să susţină Războiul Rece decît să dedice re­surse pen­tru organizarea muncitorilor nesindicalizaţi.

La fel, oricît de puternic negociau sindicatele pentru „un sistem de ajutor social în industriile de ramură“, prin suplimente contractuale pentru sănătate şi pensii, linia generală pentru politicile naţionale, inclusiv cele de protecţie socială, era difuză şi slăbită. De altfel, la apogeul mişcărilor antirăzboinice şi black-power din perioada 1968–1970, sindicatele in­dustriale din vechea gardă, împreună cu aliaţii lor din sindicatele contro­late de Mafie ale camionagiilor şi cele maritime, au distrus orice speranţă într-o alianţă socială de tip New Deal, atacînd violent manifestaţiile de protest împotriva războiului, opunîndu-se controlului negrilor în instituţiile locale (ca şcoala şi poliţia), respingînd cererile de acţiune afirmativă în programele de ucenicie şi, în majoritatea cazurilor, aliniindu-se la anciens régimes de democraţie urbană împotriva revendicărilor din ghetou şi campus, în mod frecvent chiar şi împotriva muncitorilor din sectorul pu­blic de curînd sindicalizaţi. Deoarece mişcarea sindicală era fundamental reticentă să devină o veritabilă forţă de reformă hegemonică – sau, cel puţin, să accepte conducerea mişcării pentru drepturi civile –, un re­zultat de bunăstare statală sau „neofordistă“ la crizele sociale şi eco­nomi­ce ale următorului deceniu era aproape a priori exclus. În fine, cîtă vreme afacerea sindicală rămînea, confortabil, în nişa sectorului bine plătit al eco­nomiei, avea prea puţin interes, în termeni vulgari de cost/be­neficiu, să-i organizeze pe muncitorii cu salarii mici, chiar atunci cînd aceştia erau centralizaţi în gigantice complexe spitaliceşti sau de birouri. Rezulta­tul acestei abdicări a fost acela că sindicatele americane au renunţat la capaci­tatea lor de a influenţa procesele de clasă şi de formare profesio­nală în sectoarele cele mai dinamice ale economiei.

Ce s-a întîmplat atunci, în anii 1970 – odată cu excluderea oricărei opţiuni alternative social-democratice –, a fost apariţia unui nou regim embrio­nar de acumulare, care ar putea fi numit supraconsumism. Acesta are prea puţin de-a face cu obiceiurile somptuoase ale celor foarte bogaţi, a căror risipă costisitoare, cu iahturi, vile şi droguri exotice, este o pro­ble­­mă socială incomparabil mai mică decît controlul lor asupra mijloa­ce­lor globale de producţie. Prin supraconsumism vreau să indic, mai degrabă, o subvenţionare politică tot mai intensă a unui strat masiv subburghez de administratori, profesionişti, noi întreprinzători şi rentieri, care, confruntaţi cu declinul rapid al organizării muncitorilor săraci şi a mi­norităţilor în anii 1970, au avut un succes copleşitor în profituri, de pe urma atît a in­flaţiei, cît şi a cheltuielor de stat extinse.

Pături mijlocii neobişnuit de largi şi o pletoră de indivizi în „poziţii de clasă contradictorii“ au fost trăsăturile permanente ale peisajului social ameri­can al secolului douăzeci; ce este nou este felul în care „terţiarizarea“ economiei a fost exploatată în avantajul de distribuţie al unui strat ad­ministrativ-profesional lărgit, precum şi deschiderea unor noi frontiere de acumulare pentru întreprinzătorii mici şi mijlocii. Corelativ, circuitele fordiste după modelul salariu/acorduri de productivitate, care foloseau la asigurarea canalizării unei părţi din surplusul social înapoi, în mărirea salariilor reale şi în promovarea forţei de muncă, începeau să se prăbu­şească.42 Vechiul cerc magic al săracului care devine mai bogat pe mă­su­ră ce bogatul devine mai bogat este înlocuit de tendinţa ca săracul să fie mai sărac şi cel bogat mai bogat, pe măsură ce proliferarea locu­rilor de muncă prost plătite lărgeşte, simultan, o piaţă care abundă de ne­pro­ducători şi noi şefi.

Noii bogaţi şi noii săraci

Această legătură dialectică între supraconsumismulclasei mijlocii şi înrău­tăţirea crescîndă a creării de noi locuri de muncă trebuie privită – succesiv – din punctul de vedere, comparativ, al structurii de clasă, al tendinţelor de ocupare specific sectorială a forţei de muncă şi din perspectiva formei viitoarelor structuri profesionale şi salariale.

Pentru a începe cu o comparaţie internaţională, este limpede că o diferen­ţă semnificativă între structurile de clasă ale societăţilor capitaliste avan­sate o reprezintă mărimea şi compoziţia relativă a straturilor lor mijlocii. Franţa, Italia şi Japonia, de exemplu, sînt caracterizate, toate, printr-o neobişnui­tă persistenţă a vechilor straturi mijlocii de ţărani, negustori independenţi şi artizani (i.e.,acele clase bazate pe relaţii de producţie esen­ţialmente precapitaliste). În 1976, de exemplu, aceste grupuri tradiţionale consti­tuiau 17,6%, 26,2% şi 22,7% din populaţiile franceză, italiană şi, respectiv, japoneză active economic. În plus, se ştie bine că ponderea socială a acestor grupuri este menţinută artificial prin subvenţii politice. Întrucît aceste straturi ofereau un sprijin indispensabil pentru partidele bur­gheze de guvernămînt (gaullişti, creştin-democraţi şi democrat-li­berali), po­ziţiile lor economice au fost stabilizate prin intervenţii masive de stat: mergînd de la subvenţii agricole (inclusiv politica agrară comună a CEE) pînă la scutiri speciale de impozite şi legislaţie „antimonopol“ (ca Le­gea Royer din 1973 din Franţa, care proteja micile afaceri de concu­renţa lan­ţurilor comerciale).43

În Statele Unite, pe de altă parte, noua clasă mijlocie a profesioniştilor, managerilor salariaţi şi tehnicienilor acreditaţi cuprindea, în 1977, 23,8% din forţa de muncă – o proporţie mai ridicată decît în orice altă ţară OCDE, cu excepţia Suediei.44 Avînd în vedere că sectorul de stat ame­rican nu este mai mare decît cel din alte mari ţări capitaliste, este im­portant să cercetăm caracteristicile speciale ale economiei private care susţin aceste noi straturi mijlocii extinse şi, de asemenea, să căutăm orice dovezi de intervenţii statale sau subvenţii sociale care ar putea echivala cu o reglementare politică a formării claselor.

Desigur, este necesar să ţinem seama de faptul că situaţia particulară a Statelor Unite în diviziunea internaţională a muncii, imputabilă statutului său hegemonic, implică fenomene ca plasarea sediilor centrale în Statele Unite pentru atît de multe producţii transnaţionale sau scara neobişnuit de largă a instituţiilor sale de cercetare şi educaţie. Totuşi, puţine statistici comparative sînt atît de frapante ca presupusa hipertrofie a acelor poziţii profesionale în Statele Unite care sînt asociate cu supraveghe­rea muncii, cu organizarea capitalului şi implementarea eforturilor de vîn­zare. Pe cap de locuitor, Statele Unite ale Americii sînt colosal înţesate cu administratori de producţie şi şefi de echipă (de două ori mai mulţi decît în Germania), cu vînzători (de două ori şi jumătate mai mulţi decît în Franţa) şi cu avocaţi (de douăzeci şi cinci de ori mai mulţi decît în Ja­ponia).45 În ciuda mult mediatizatelor „refrene ale gulerelor-albe [white-collar blues]“ şi a reducerilor manageriale din anumite sectoare industriale, dimensiunea relativă a muncii de supraveghere şi-a conti­nuat înaintarea spectaculoasă. Astfel, din cele 3,6 milioane de locuri de muncă în producţie adăugate economiei americane începînd din 1948, 3 milioane au fost deţinute de angajaţi din afara producţiei şi cel puţin jumătate din ele erau posturi manageriale. La fel, deşi angajarea gulerelor-al­bastre scăzuse cu 12% de la începutul recesiunii în anul 1980, pînă în 1982 la Crăciun existau aproape cu 9% mai mulţi manageri şi admi­nistratori care lucrau în economia Statelor Unite.46 Între timp, vechea clasă mijlocie din Statele Unite – cu 8,5%, cea mai mică din toate ţările industriale avansate47 – a început, deodată, să crească din nou. Deşi gos­podăriile familiale au continuat să dispară în masă în faţa asaltului ma­rilor afaceri agricole, celelalte categorii de angajaţi independenţi [sefl-employment] au crescut cu peste 2,5 milioane în timpul anilor 1970, cu un mic puseu în timpul boomului inflaţionist din 1976–1979, cînd angajaţii independenţi au depăşit, efectiv, creşterea relativă atît în secto­rul remuneraţiilor, cît şi în cel salarial.48

Tendinţe sectoriale

Ca să explorăm mai departe rădăcinile acestei expansiuni paralele fără precedent a poziţiei vechilor şi noilor straturi mijlocii, este necesar să exa­minăm, pe scurt, cîteva dintre cele mai importante tendinţe sectoriale din economia Statelor Unite. Între 1966 şi 1981 au fost create 28 de milioane de noi locuri de muncă: pentru fiecare loc de muncă în plus în producţia de bunuri (inclusiv în cercetare şi transporturi), s-au adăugat zece locuri de muncă în sectorul terţiar (minus angajaţii la stat).49Creşterea ocupării forţei de muncă din sectorul privat terţiar era, la rîndul ei, disproporţionat concentrată în trei sectoare: sănătate, servicii de afaceri şi fast-food. O examinare a fiecăruia dintre aceste trei cazuri relevă îmbinări specifice de angajare pe salarii mici, combinate cu „rente“ sau sub­venţii politice pentru straturile mijlocii.

*‑Industria privată de sănătate,inclusiv geriatria, a devenit cea mai mare industrie în economia americană, depăşind sectorul construcţiilor în ceea de priveşte ocuparea forţei de muncă. Mai mult, forţa sa de muncă de 5,5 milioane exemplifică o polarizare extremă venit/calificare: la vîrf, o jumătate de milion de medici şi stomatologi – cei mai bine plătiţi din lume; sub ei, un milion şi jumătate de asistente medi­cale şi tehnicieni (relativ cei mai prost plătiţi dintre absolvenţii profesionişti de studii superioare); iar mult mai jos, la capătul inferior al scării, peste trei milioane de gulere-albastre şi funcţionari medicali de birou – cel mai mare segment unic cu salarii mici din ţară.50 Deşi Statele Unite cheltuiesc acum 10% din PIB-ul lor pe îngrijirea sănătăţii şi geriatrie, mai mult decît orice altă naţiune din OCDE, calitatea acestei îngrijiri este mult sub standardele medicinei naţionalizate din nordul Europei, mai eficientă şi egalitară.51 Sistemul american de sănătate stratificat pe clase, cu nivelurile sale de prestare separată pentru săraci/vîrstnici, pen­tru clasa muncitoare sindicalizată şi pentru salariatul corporatist, extrage rente oligopoliste atît din venitul fiscal, cît şi din salariile amînate. În timp ce poziţia privilegiată, cvasiantreprenorială a medicilor este protejată prin puterea de influenţă politică a Asociaţiei Americane a Medicilor (care blochează necesara paramedicalizare socială a tratamentului şi păs­trează o diviziune rigidă a muncii medicale), industriei de sănătate privată, minimal regularizată, i se permite să continue umflarea taxe­lor spitaliceşti şi de laborator, care şi-au crescut nivelul profiturilor cu mult mai mult decît orice alt sector de industrie, cu excepţia, poate, a marilor petrolişti.52

*‑Sectoarele serviciilor de afaceri, bancar şi imobiliar s-au dublat din 1969, odată cu începutul creşterii fantastice şi interdependente a da­toriei de consum, a inflaţiei imobiliare şi a costurilor serviciilor de afa­ceri. Odată cu instalarea în funcţie a lui Ronald Reagan şi pentru prima dată de la Marea Depresiune, plăţile dobînzilor corporaţiilor au în­sumat o mai mare parte din PIB decît profiturile corporaţiilor. În 1980, corporaţiile au cheltuit peste 10 miliarde de dolari dîndu-se în judecată reciproc (o sumă aproape echivalentă cu întregul program federal de produse alimentare timbrate); în timp ce, în anul următor, s-au cheltuit 83 de miliarde de dolari în preluări, fuziuni şi sciziuni de corporaţii: tranzacţii pe hîrtie, care au implicat cu 11 miliarde de dolari mai mult decît totalul noilor investiţii productive în echipamente de bază şi ma­şini.53 Această explozie de schimburi în capitalul fictiv a produs, ca şi sectorul de sănătate, extreme de venit/statut profesional, nemediate prin categorii mijlocii substanţiale: juriştii de rang înalt din corporaţii, cîştingînd „salarii“ de 250 $ pe oră, alături de observatorii şi secretarii cu 4 $ pe oră. Ca să-şi asigure în continuare supraexploatarea forţei lor de muncă, în mare parte feminină, şi ca să scape de viitorul pericol al unei rebeliuni „9–2–5“, marile bănci şi „supermarketurile“ fi­nanciare, ca Merrill Lynch, American Express, Citibank şi BankAmerica Corp., vizează, în termenii publicaţiei Wall Street Journal,„pentru creş­­terea viitoare, zonele cu preţuri mici din Centura însorită, aşa cum făcuseră, cu decenii în urmă, companiile industriale, atunci cînd s-au mutat din Nord-Est în Sud. Caută locuri unde munca, terenul, electricitatea şi taxele sînt ieftine“.54

*‑Creşterea sectorului fast-food este o expresie dramatică a ceea ce s-ar putea numi industrializare via „reproducere-substituţie“, în urma proletarizării crescute a femeilor. Declinul salariilor reale în anii 1970 a dus la dublarea participării forţei de muncă a femeilor căsătorite, căci familiile din clasa muncitoare socoteau că aveau nevoie de două ve­nituri ca să-şi poată menţine un nivel fordist de consum de masă. Între timp a crescut şi numărul femeilor aflate în situaţia de a se gospodări singure, rezultat al confruntării cu „fuga din căsnicie“ a bărbaţilor, în creş­tere (un fenomen asociat, în parte, cu declinul participării masculine la forţa de muncă şi, aşa cum am văzut, cu şomajul structural epidemic în rîndurile bărbaţilor negri). În ambele cazuri, includerea femeilor în rîndurile forţei de muncă a făcut să apară cererea de prînzuri ieftine în afara casei. Astfel, în ultimul deceniu procentul meselor lua­te în afara casei a crescut de la un sfert la o treime şi sînt indicii că producţia în masă de „fast-food“ va furniza, la sfîrşitul acestui deceniu, ju­mă­tate din mîncarea unei familii. Rezultatul este că numai Mac Do­nald’s angajează astăzi mai mulţi muncitori decît întreaga industrie ameri­cană fundamentală a oţelului. Pentru nenumăraţi investitori şi noi antreprenori, francizele fast-food (ca şi locuinţele proprietate persona­lă sau punctele de vînzare pentru calculatoare personale) au devenit investiţii lucrative. Dar pentru cei mai mult de un milion de muncitori la fast-food (precum şi pentru alte două milioane de angajaţi în sec­torul alimentaţie în resturantele şi instituţiile mai tradiţionale), aceas­tă industrie este ultima speranţă a unei angajări, plătite cu o medie sala­rială sub cea a lucrătorilor agricoli.55

Economia de nivel scindat

Ce putem spune despre viitoarea formă a structurii profesionale şi de clasă americane? Prognoze oficiale recente ale Biroului de Statistică a Muncii din Statele Unite indică drept tendinţă predominantă o conti­nuă integrare a femeilor în profesiile cu salarii mici. Iată care sînt aşteptările pentru primele zece ocupaţii despre care se estimează că vor avea cea mai mare creştere absolută în timpul anilor 1980:

 

Tabelul unu(Numere în mii)56

 

    Ocupaţie                     Total angajaţi   Creştere estimată    % femei         Salariul mediu

                                                 *1981                   1990                   în 1981     săptămînal în 1981

    Total                                     72.491               16.800                   39,5                     289 $

    1. secretare                         3.199                    700                     99,3                     230 $

    2. ajutoare de asistente     832                      508                     84,3                     172 $

    3. portari                                993                      501                     14,6                     219 $

    4. funcţionari (vînzări)        1.032                    479                     60,3                     178 $

    5. casieri                                712                     452                     85,1                     227 $

    6. asistente                        1.168                     438                     95,8                     332 $

    7. camionagii                     1.560                     415                       2,1                     314 $

    8. fast-food                         1.000                     400                     50,9                     171 $

    9. funcţionari (birouri)       2.082                     378                     76,2                     201 $

  10. ospătari                             532                      360                     85,1                    150 $

  * Numai angajaţii cu normă întreagă.

În termeni sectoriali, pentru serviciile directe se aşteaptă o creştere de aproximativ 53% (sau 7.202.000) pînă în 1990; pentru comerţ (cu ridicata şi cu amănuntul), una de aproximativ 28% (sau 6.184.000); iar in­dustria producătoare de aproximativ numai 5% (bunuri de lungă folosinţă + 1.014.000; cele de scurtă – 257.000). Angajarea în sectorul public – care în sfertul de secol anterior a fost responsabilă de 2 la sută din crea­rea de noi locuri de muncă – se va reduce drastic (adăugînd cu 100.000 de noi locuri de muncă mai puţin decît sectorul bancar şi imobiliar), în timp ce învăţămîntul postelementar, odinioară o puternică sursă de promovare la locul de muncă, va renunţa la 251.000 de posturi, în urma nou­lui „declin al natalităţii [baby bust]“.57 Cu toate acestea, cota de ab­solvenţi de studii superioare va creşte cu 12 sau 13 milioane pe parcursul deceniului, dintre care un sfert vor fi trimişi, probabil, în rîndurile înfloritoare ale funcţionarilor sau muncitorilor „supracalificaţi“ din servi­cii. (Între 1970 şi 1982, procentul absolvenţilor de facultate angajaţi în pro­fesiuni tehnice sau liberale a coborît de la 65% la 54% – în pofida atît de lăudatei creşteri a noilor industrii „de înaltă tehnologie [high-tech]“.58)

Între timp, clasa muncitoare tradiţională, sindicalizată, din industrie, con­strucţii şi transporturi va continua să fie supusă presiunilor unor angajatori feroce. Sindicatele cele mai puternice, din sectorul productiv al bu­nurilor de folosinţă îndelungată, au fost şantajate prin ameninţarea cu închiderea în masă a uzinelor, pentru obţinerea unor concesii asupra sa­lariilor şi, chiar mai important, asupra reglementărilor muncii, concesii care, cumulativ, prezic disoluţia modelului negocierii de tip naţional. Dar această fragmentare treptată a sindicalismului industrial (care ame­ninţă în egală măsură muncitorii din industriile dereglementate ale trans­portului şi comunicaţiilor) este mai puţin catastrofală totuşi decît recentul succes al nimicirii sindicatelor din construcţii şi din industria bu­nurilor de scurtă folosinţă. Într-unul dintre cazurile majore – ambalarea cărnii –, angajatorii au dat, realmente, peste cap cincizeci de ani de sindica­lism militant şi de negociere-„model“, pentru a transforma o industrie bi­ne plătită într-un sector cu salarii mici, cum fusese cîndva, şi nesindica­lizat (diminuările salariale în ambalarea cărnii de porc au atins în medie 50% sau mai mult).

În cadrul acestei structuri de clasă emergente a anilor 1990, atît mode­lul fordist al clasei muncitoare, cît şi piaţa tradiţională de masă pe care acesta a susţinut-o s-ar putea să îşi piardă centralitatea structurală. Aşa cum a subliniat Richard Parker, economia clasei va fi amplificată tot mai mult de genul şi demografia clasei: reformulînd tradiţionala piramidă ame­ricană a venitului într-o nouă clepsidră a venitului. „Familiile mijlocii – realmente la mijloc – dispar, înlocuite de cele două venituri din familiile susţinute de doi salariaţi […] în partea de sus a clepsidrei şi de familii­le cu un singur salariu de guler-albastru, de funcţionarii necăsătoriţi, de fe­­meile din multe posturi, de săracii asistaţi social şi de pensionari, în partea de jos a clepsidrei.“59 Corelativ, aşa cum notează Business Week,va apărea o structură a pieţei de consum mai strict bifurcată, cu masa mun­­citori­lor săraci înghesuită în jurul marilor magazine ieftine[K-mart] şi al im­por­turilor din Taiwan, la o extremitate, în timp ce la cealaltă există „o piaţă (relativ) vastă pentru produse şi servicii de lux, de la călătorii şi de­signul vestimentar pînă la resturante elegante, computere perso­nale şi maşini-sport excentrice“.60 California, unde 9% cîştigă peste 50.000 $ anual, prefigurează deja această configuraţie de piaţă polarizată; la nivel naţional, se preconizează că pînă în 1990 circa 23 de milioane de fa­mi­­­lii cu cîştiguri de peste 35.000 $ pe an (la nivelul dolarului din 1980) vor furniza sectorul de piaţă prosper, capabil să susţină tendinţele pro­iecta­te în serviciile cu salarii mici şi în ocuparea forţei de muncă în sectorul co­mercial.61

Este important să subliniem însă că această economie emergentă „de ni­vel scindat“ nu este rezultatul inexorabil al unui stadiu abstract şi ine­vitabil de „terţializare“. Ea este mai degrabă rezultanta coincidenţei din­tre două logici politice:pe de o parte, adaptarea industriei americane la noile condiţii de producţie internaţionalizată (în care cererea mondia­lă este constrînsă în cele din urmă, aşa cum am văzut, de relaţiile de clasă de la semiperiferie); iar pe de altă parte, restricţiile impuse de supracon­sumul clasei de mijloc economiei productive şi structurii pieţei muncii. Supraconsumismul, aşa cum am încercat să arăt, este în acelaşi timp ete­roclit şi coerent. El semnifică în acelaşi timp transferuri de la stat către clasa mijlocie şi condiţiile de coerciţie extraeconomice sau de masculini­zare [menialization],care alimentează acum creşterea luxuriantă a mi­ci­lor afaceri supraexploatatoare, adaptate la piaţa „afluentă“. El implică, de asemenea, o stratificare, politic construită, a categoriilor profesiona­le în sectorul terţiar, care descalifică şi deprofesionalizează majoritatea muncitorilor în avantajul unei minorităţi acreditate sau manageriale.

Pe scurt, supraconsumismul este o subvenţionare socială crescîndă a noi­lor straturi mijlocii, printr-o degradare permanentă a creării locurilor de muncă şi prin erodarea normelor fordiste de consum de masă. Dar ce instituie o congruenţă de interes şi finalitate între această tendinţă şi po­ziţia capitalului corporatist? Oare nu există puternice contradicţii la­ten­te între marele capital şi dilatarea straturilor mijlocii, între sectorul producţiei de bunuri şi cel al furnizării de servicii, între capitalul financiar şi cel productiv? Ca să dăm doar un singur exemplu, şi nu atipic: asigurarea medicală constituie astăzi un element de cost mai important pentru producţia de maşini decît oţelul brut.62 Şi atunci, de ce n-ar avea Ge­neral Motors un interes direct în reducerea puterii oligopoliste a medicilor care umflă preţurile serviciilor medicale? Nu pot prezenta un răspuns simplu sau concludent, pot doar să sugerez concluzia evidentă că General Motors şi alte corporaţii gigantice, care se alătură deseori impresionantei forţe de lobby a Asociaţiei Americane a Medicilor în campaniile din Congres (cu privire la cheltuielile fiscale, de exemplu), gă­sesc că este mult mai uşor, mai simplu şi mai direct să stoarcă sindica­tele în privinţa finanţării sporurilor. În general şi în pofida inevitabilelor conflicte, neieşite din comun, ale nenumăratelor grupuri de interese, ten­dinţele politice din anii 1970 au tins să reunească capitalul corporatist şi majoritatea noilor straturi mijlocii într-o strategie a deplasării costurilor înspre muncitorii săraci şi cei fără venituri. Dezacordurile lor economi­ce au fost depăşite, cel puţin temporar, prin avantajul reciproc al alianţei politice. Astfel, lupta pentru a menţine profitabilitatea corporaţiilor în­tr-o perioadă de creştere a veniturilor rentiere şi a salariilor profesio­na­le este transformată într-o presiune suplimentară asupra lefurilor, sin­dicalizării şi cheltuielilor sociale.63

Noua piaţă a muncii

Înainte de a examina încarnarea politică efectivă a supraconsumis­mului, este totuşi necesar să adăugăm cîteva observaţii finale în privinţa viitoa­relor tendinţe ale producţiei de înaltă tehnologie şi ale industriei transfrontaliere, în măsura în care este de aşteptat ca ele să afecteze piaţa muncii. S-a făcut mult tam-tam despre potenţialul industriilor „de înaltă tehnologie“ – care includ semiconductorii, calculatoarele, telecomunica­ţiile, aeronavele, produsele farmaceutice şi aşa mai departe – de a oferi o sursă compensatorie locurilor de muncă cu salarii mari. De fapt, previ­ziuni detaliate pregătite pentru Biroul de Statistică a Muncii arată că secto­rul de înaltă tehnologie din economie (utilizînd cea mai integrativă şi cuprinzătoare definiţie) va crea, în următorii zece ani, mai puţin de jumătate din locurile de muncă pe care le lansase pe piaţă numai sectorul manufacturier în timpul recesiunii din anii 1980-1982 (aprox. două mili­oane). În prezent, sectorul de tehnologie înaltă cuprinde numai 3% din forţa de muncă şi mai puţin de o treime din noile locuri de muncă pe care le va crea vor fi pentru ingineri, oameni de ştiinţă sau tehnicieni: majoritatea vor fi pentru operatori de modă veche, prost plătiţi, sau pentru manageri.64 Într-o bine cunoscută analiză a „renaşterii“ tehnologiei înalte din economia New Englandului a anilor 1970, Bluestone şi Harrison confirmă imaginea de „clepsidră“ a tendinţelor actuale de pe pia­ţa muncii (creşterea unei economii duale, cu cîteva slujbe cu salarii mari, numeroase locuri de muncă cu salarii mici şi „absenţa mijlocului“) – subli­niind că inegalităţile erau cele mai mari în firmele de înaltă tehnologie, în nucleul însuşi al boomului de reindustrializare.65

Cît despre economia emergentă de frontieră, ea este primul motiv al concluziei că diversele tendinţe „supraconsumiste“ converg într-o nouă structură socială de acumulare. Cum industrializarea rapidă şi urbanizarea Centurii însorite convertesc o bună parte din Mexic şi din regiunea circumcaraibiană în propriul său hinterland „domestic“, criza socială a Americii Latine este susceptibilă să devină inextricabil absorbită în transformarea supraconsumistă a economiei Statelor Unite. Spre deosebire de acei Gastarbeiter din Europa, care pot fi într-o anumită măsură ex­pa­triaţi la dorinţa guvernului, fluxul de trabajadores sin papeles peste Rio Grande (sau Pacific) face parte dintr-o asimilare structurală ireversibilă a unor economii şi pieţe de muncă învecinate. Cu aproape 50% din for­ţa de muncă neutilizată sau utilizată sub posibilităţile ei şi cu salarii­le reale împovărate de austeritatea actualului regim al FMI, Mexicul oferă singur o rezervă aproape infinită de forţă de muncă pentru Centura în­sorită.

Cînd fluxurile de emigranţi – atît legali, cît şi ilegali – au atins, între 1901 şi 1910, punctul de vîrf al migraţiei transatlantice, lunga fîşie a zonei de frontieră devenise deja o economie integrată de oraşe gemene, unul bo­gat, altul sărac, de la San Diego/Tijuana la Brownsville/Matamoros. For­ma­rea accelerată a acestui sistem economic frontalier, odată cu sfîrşitul anilor 1960, a devenit parte integrantă a unor noi modele de acumulare, carac­terizate de o expansiune coordonată a locurilor de muncă cu salarii mici şi a afluenţei straturilor mijlocii. Departamentul Muncii a spe­culat chiar că noii imigranţi ar putea să contribuie cu circa 45% la creş­terea forţei de muncă în anii 1980.66 În plus, cum pieţele de muncă sînt transnaţiona­lizate, segmentarea lor devine mai extremă, iar salarii­le sînt supuse determinării în funcţie de nişte condiţii de reproducere socială de tip bantustan. Astfel, logica neocolonială a capitalismului Centurii însorite asigură că nicio provocare fundamentală nu se poate ri­dica împotriva economiei naţio­nale cu salarii mici, fără o schimbare simulta­nă în structurile frontaliere de hiperşomaj şi dominaţie.

V. Revoluţia conservatoare

Această schimbare epocală în economia americană în timpul anilor 1970, de la o dinamică fordistă la una supraconsumistă, a fost catalizată politic de ceea ce am putea numi „lupte de clasă de al treilea tip“, care nu implică nici muncă militantă, nici capital reacţionar, ci straturile insurgen­te mij­locii. Mobilizarea politică de jos în sus [grassroots] din timpul ani­lor 1970 a fost, în ansamblul ei, oglindirea răsturnată a celei din anii 1960. Dacă acest din urmă deceniu a fost dominat de mişcarea de masă pentru drepturi civile, urmată de noua stîngă studenţească şi diverse curente de elibe­rare înrudite, atunci anii 1970 au fost, fără atîta zgomot şi furie, de­ceniul straturilor mijlocii revanşarde. La mijlocul anilor 1960, mii de per­soane au demonstrat în Sud pentru integrare şcolară şi posibilităţi de educaţie; un deceniu mai tîrziu, sute de mii de albi au organizat un contramarş în Nord, ba chiar s-au răsculat, pentru a împiedica transportul şcolar necesar pentru realizarea acestei integrări. Dacă organizaţiile militante tipice ale anilor 1960 au fost SNCC67 şi SDS68, cele ale anilor 1970 au fost gru­puri ca BUSSTOP (Los Angeles) şi nenumăratele ligi ale contri­bua­bililor.

Retrospectiv, se poate argumenta că spaţiul pentru apariţia Reaganomics în politica americană a fost deschis de două deplasări paralele ale pute­rii de clasă. Prima a fost demobilizarea constituenţilor populari ai anilor 1960, în avantajul mişcărilor, din anii 1970, ale straturilor mijlocii, lo­cuind în suburbii. A doua a fost criza electoratului din anii 1970 – atît prin aliena­­re, prin autodezangajare populară, cît şi printr-o restructurare fundamen­tală a proceselor electorale –, care a crescut în mod drama­tic ponderea efectivă a corporaţiilor şi a claselor de mijloc. În ambele privinţe, „revo­luţia“ conservatoare de la începutul anilor 1980 a fost, atunci cînd s-a reali­zat în cele din urmă, mai mult rezultatul unei anterioare ex­cluderi şi dezorganizări a majorităţii decît al convertirii sale la o nouă agen­dă ideo­logică.

Demobilizarea mişcărilor din anii 1960 a fost brutal de bruscă şi este, în­că, pentru mulţi dintre supravieţuitorii ei, inexplicabilă. Mişcarea de masă pentru drepturi civile, dinamul tuturor curente­lor egalitare postbelice, s-a prăbuşit ca forţă co­e­rentă în Sud, după punctul culminant al Selmei, în 1965; SNCC s-a scindat după 1966; în timp ce, în 1969, peste trei­zeci de Pantere Negre au fost ucise de poliţie, iar peste o sută întemni­ţate. Cu aproape 100.000 de adepţi în campus, SDS a făcut implozie la Convenţia sa din 1969; în timp ce mişcarea antirăzboi, ce mobilizase cîteva milioane de oameni în timpul primăverii cambodgiene din 1970, era practic stinsă cînd Nixon bombarda, de Crăciun, Hanoiul, doi ani mai tîrziu. Forţa militantă a trupelor muncitoreşti, reaprinsă de boomul din timpul Războiului din Vietnam, şi-a atins crescendoul în 1970, cu o grevă violentă spontană a camionagiilor, cu un protest al poştaşilor, care l-a silit pe Nixon să utilizeze trupe pentru distribuirea coresponden­ţei, şi cea mai lungă grevă auto din 1946 pînă atunci. După aceea, greve­le spontane s-au diminuat rapid, iar trupele de insurgenţi, cu excepţia minerilor şi camionagiilor, au dispărut.

În timp ce „Mişcarea“, în multiplele ei încarnări, a fost astfel divizată sau dezintegrată, democraţii s-au angajat într-un efort major de recupera­re a puterii politice urbane, care fusese erodată de retragerea etnicilor albi către suburbii şi prin declinul maşinilor politice de stil vechi Tammany.69 Administraţia Johnson a utilizat programele federale privind sărăcia şi ocuparea forţei de muncă pentru a construi un nex direct de patronaj între Washington şi organizatorii comunitari din oraşele devastate de revolta internă. Această reţea birocratică extinsă a permis miilor de activişti locali de cartier şi omologilor lor asistenţi sociali să ocupe dintr-odată o dublă poziţie, loc de muncă pe un post finanţat de guvern şi participa­re la politica Partidului Democrat. În acelaşi timp, ca urmare a devasta­toarelor rebeliuni de ghetou din 1967, „interesele centrale [downtown interests]“ ale corporaţiilor din multe oraşe din Nord se pregăteau să-şi transfere încrederea în menţinerea legii şi ordinii în oraşele decăzute şi jecmănite fiscal unei noi generaţii de politicieni negri: o evoluţie care s-a extins mai tîrziu şi a reîntărit noile mecanisme de patronaj şi cooptare.

Teoretic, această absorbţie în partid a unor activişti de la bază [grassroots cadres], în detrimentul noii stîngi şi al mişcărilor afro-americane [black power movements],ar fi trebuit să revigoreze moleşita baza socială de tip New Deal a democraţilor. De fapt, un cerc restrîns, dar influent de so­cial-democraţi din sînul partidului prezisese că o recrutare socială nouă de proporţii avea să declanşeze o realiniere partizană, care va garanta he­gemonia liberală în Partidul Democrat. Cruda ironie, desigur, a fost aceea că încorporarea tinerilor şi a negrilor a dus la detonarea unui conflict frontal cu structura de putere tradiţional liberală a partidului, care a scindat, practic, partidul în două. La bază, de exemplu, apariţia unor revendicări de împărţire a puterii şi de discriminare pozitivă pentru negri, hispanici şi femei ameninţa în mod direct funcţionarea exclusivistă a politicii de patronaj etnic şi ucenicia în sindicatele manufacturiere. În cadrul parti­dului naţional, orientarea moderat antirăzboinică, antiimperialistă a noi­lor liberali determina contraatacuri isterice din partea păstrătorilor tra­diţiei achesoniene70 a Războiului Rece.

Pînă în 1968, forţele aşa-numitei „Politici Noi [New Politics]“ – încurajate de succesul lor local şi consacrate prin moartea de martir a lui Bobby Kennedy – se angajaseră într-un război pe scară largă cu Coaliţia AFL-CIO pentru o Majoritate Democratică, condusă de social-democraţi anticomunişti feroce, legaţi de Humphrey şi „Scoop“ Jackson. Neaşteptata victorie a noilor liberali în asigurarea nominalizării lui McGovern în 1972, pe o platformă explicit antirăzboinică, a fost contracarată ime­diat prin politica pămîntului ars71 a „Majorităţii Democratice“, care, pentru prima oară din 1924, a împiedicat în cea mai mare parte susţinerea sindicală pentru candidatul democrat, garantîndu-i astfel, practic, lui Nixon realegerea şi prelungirea războiului.

Participarea scăzută la vot

Deşi perioada de după Watergate a dat o a doua viaţă Noii Politici (care, după ce-şi pierduse scurta influenţă asupra Comitetului Naţional Democrat, se retrăsese în politici municipale şi populism local), niciunul dintre elanurile populare ale anilor şaizeci n-a mai fost recuperat vreodată. Polul naţional „stîng“ al politicii americane burgheze a rămas profund divizat, în vreme ce politica de tip comunitar de la mijlocul anilor şai­zeci, odini­oară viguroasă, s-a transformat în clientelismul pasiv, birocra­tizat al anilor 1970. În acelaşi timp, participarea la vot, care fusese relativ stabi­lă în ultimii douăzeci de ani, a suferit dintr-odată o coborîre drastică. Studiile despre comportamentul electoral în anii 1970 au re­levat uluitoarea „renunţare“ la vot a 18 milioane de foşti votanţi (diferiţi de segmentele electoratului potenţial, care nu votează niciodată).72Dar, aşa cum arată Tabelul doi, semnificaţia cea mai dramatică a acestei scă­deri a fost puternicul ei favoritism de clasă:

Tabelul doi73

Raportul participării la vot în funcţie de venitul familiei (1976)

           Venit în $                Votanţi      Foşti votanţi      Niciodată          Mii

               5.000                     56%              27%              27%            21.801

          5–10.000                   53%              21%              26%            30.096

        10–15.000                   60%              19%              21%            30.921

        15–25.000                   70%              15%              14%            31.748

             25.000 +                  77%              12%              11%            14.153

Privită din punctul de vedere al altor categorii populare, această scădere a numărului de alegători este echivalentul unui dezastru. În ciuda trava­liului istoric al campaniei pentru drepturi electorale din Sud, statistica naţională a votanţilor negri din anii 1970 abia dacă depăşeşte jumătate din potenţialul lor de vot. Hispanicii s-au mobilizat la fel de puţin; în timp ce numai un sfert dintre şomeri – de toate rasele – s-au ostenit să voteze. În pofida optimismului dinamic al noilor liberali, care credeau că al 26-lea amendament, care dădea drept de vot pentru 25 de milioane de tineri între 18 şi 20 de ani, va crea o majoritate electorală a stîngii libe­rale, numai 23% dintre potenţialii alegători sub treizeci de ani au partici­pat la alegerile pentru Congres [midterm elections] din 1970 (primele alegeri care extindeau dreptul de vot).74 Per ansamblu, efectul acestui absenteism sporit a fost aproximativ acelaşi ca în cazul în care s-ar fi introdus o limitare a posedării dreptului de vot, spre a garanta o majoritate elec­torală a clasei mijlocii şi superioare. Walter Dean Burnham invocă un exemplu elocvent, tocmai ca să demonstreze aceasta: „În 1978 […] participarea la alegerile pentru desemnarea guvernatorului din statul New York a atins limita inferioară a ultimilor 150 de ani, 38,5% din electora­tul potenţial, un nivel chiar mai scăzut decît la alegerile pentru desem­narea guvernatorului din 1810, cînd aproape trei cincimi din populaţia care ar fi putut să voteze fusese lipsită de dreptul de vot, pentru că nu reuşise să îndeplinească condiţia de a deţine proprietate“.75

Mai mult, aşa cum a subliniat Cavanagh, „diminuarea universului electoral a amplificat impactul destabilizator al unor grupuri de interese bine organizate“.76 „Reforma electorală“, încurajînd proliferarea unor comitete de acţiune politică în interes privat (PAC) a slăbit vechiul rol interme­diar al mecanismelor de partid în colectarea de fonduri şi mobilizare – aşa cum a făcut şi dublarea numărului de alegeri preliminare prezidenţiale statale directe (spre deosebire de adunările electorale delegate, contro­late de partid). Tendinţa era încurajarea unei politici în stil California, baza­te pe televiziune, cu competiţii primare aproape permanente şi cu preponderenţa organizatorică şi financiară a PAC.77

Deşi în cîteva cazuri această nouă configuraţie a grupurilor de intere­se/PAC a favorizat candidaţi din partea stîngă a aparatelor locale sau na­ţio­nale de partid, tendinţa generală în ambele partide după 1976 a fost influenţa ascendentă a grupurilor PAC de afaceri şi provocarea grupurilor de straturi mijlocii din circumscripţii să remodeleze agenda politică şi să determine nominalizările. O mare atenţie s-a concentrat asupra inter­co­nexiunii deosebit de abile şi sofisticate a diferitelor teme cu o singură re­zolvare – dereglementarea, deprecierea accelerată, reforma legii îm­­potriva forţei de muncă şi aşa mai departe – din partea Mesei Rotunde de Afaceri [Business Roundtable] şi a Camerei Naţionale de Co­merţ, ca principali lobby-şti ai intereselor corporatiste.78 Dar, aşa cum am suge­rat, elementul revoluţionar în politica de la sfîrşitul anilor 1970 a fost intensitatea sporită a mobilizării politice a straturilor mijlocii şi reprezentarea grupurilor de interese. După un tipar care aminteşte oarecum de apa­ri­ţia mişcării progresiste de la începutul secolului (care fusese şi ea, în par­te, o insurgenţă a unor noi cohorte profesionale şi de afaceri), o în­treagă generaţie de tineri profesionişti, de manageri mijlocii şi de noi în­treprinzători a intrat în politica locală şi de stat cam pe la mijlocul deceniului: i.e.,tocmai cînd mişcările anilor 1960, cu singura şi importan­ta excepţie a celei feministe, deveneau aproape total dezorganizate.

Revolta Watts79 a claselor de mijloc

Acest fenomen a fost şi este mult mai larg decît fanatismul nominal al Noii Drepte. Ar putea fi mai bine descris ca un echivalent mai larg, orien­tat spre sectorul privat, al „Noii Politici“ McGovernites, bazate pe sectorul public; cuprinzînd în sine, ca pe cei doi poli ai lui, „neoliberalismul“ şi „neoconservatorismul“. (În acest sens, atît Gary Hart, cît şi Jack Kemp articulează doar variaţiuni pe aceeaşi metatemă a supraconsumismului.) Coerenţa acestui spectru politic este procurată de trei teme mereu prezente, deşi adesea numai implicit: (1) „Dereglementarea“ liberei întreprinderi şi credinţa că numai capitalul privat, dotat cu ample marje de profit şi facilităţi fiscale, poate „reindustrializa“ America. (2) Restructurarea continuă a cheltuielilor şi intervenţiilor statale, pentru a întări poziţia subvenţionată a straturilor mijlocii şi a noilor întreprinzători. (3) Îngrădirea veniturilor de tip înaltă societate şi programe de angajare ţintită a mino­ri­tăţilor, a femeilor şi săracilor.80(Pe de altă parte, programele de solici­tări disproporţional favorabile clasei mijlocii, ca securitatea socială, sînt intangibile politic.)

Expresia organizată a acestui program socio-economic a fost derularea unui cutremur de proteste suburbane după 1976, inclusiv mişcările îm­potriva ajutoarelor şcolare [antibusing movements],campanii pentru o întoarcere la învăţarea „noţiunilor de bază“, mobilizări ale marilor proprietari de pămînt şi ale agenţilor imobiliari (cu adevărat masive, cu sute de mii de membri înflăcăraţi, organizaţi împotriva controlului chiriilor şi a ofertei de locuinţe de stat) şi, mai ales, cea pe care Los Angeles He­rald Tribune a numit-o odinioară „revolta Watts a claselor de mijloc [Watts Riot of the Middle Classes]“ – Propoziţia 13 şi revoltele celor care o negau, care a forţat nouăsprezece state să statueze limite legislative sau con­stituţionale ale taxării proprietăţii sau veniturilor. Deşi evident satu­rate cu teme despre lege-şi-ordine şi rasiste, aceste campanii au fost organizate, în cele mai multe cazuri, pe un plan socio-economic dife­rit – cu un proiect politic mai hegemonic – decît precedentele izbucniri de recul ale clasei muncitoare de etnie nordică sau decît mişcarea naţională Wallace.81

Ele aveau tendinţa de a trece de la simpla apărare a inegalităţilor socio-eco­nomice existente (simbolizate prin integritatea politică şi autonomia fiscală a zonelor suburbane ale albilor) la strategii perspicace, categori­ce, pentru noi redistribuiri în sus ale puterii şi veniturilor, prin transfe­rul poverilor fiscale, privatizarea consumului colectiv şi înlăturarea ultimelor obstacole din faţa exploatării forţei de muncă locale ieftine. Departe de a fi forme tranzitorii de protest în faţa revendicărilor unui grup minoritar, aceste mobilizări au fost exploatate pentru a consolida o infrastructu­ră, acum densă, de reprezentare a intereselor locale şi influenţa politică ce garantează şi perpetuează poziţia popularilor nouveaux riches. Supra­reprezentarea la nivel electoral a fost manipulată creativ pentru a consolida supraconsumismul pe plan economic.

Prin apariţia acestor noi mişcări, se făurise o politică atotcuprinzătoare de tip „a avea [Have]“, care a dat o interpretare politică tendinţelor stag­flaţio­niste din economie, accentuînd temele imanente ale privatizării, redirecţionării cheltuielilor statale şi noului inegalitarism. O parte a tra­di­ţio­nalei coaliţii New Deal, mai ales muncitorii albi calificaţi din suburbii, s-a mobilizat de partea lui „a avea“. Acest lucru era foarte uşor, căci, în contextul unei forţe de muncă a cărei solidaritate slăbise şi care era puternic segmentată, inflaţia din perioada anilor 1970 a avut teribile efecte dezor­ganizatoare şi centrifugale asupra coeziunii intereselor economi­ce ale clasei muncitoare. Pe de o parte, existau tot mai mari diferenţe de salariu în cadrul clasei muncitoare; pe de alta, plîngerile crescute de transfe­ruri fiscale intraclasă – mai ales cînd acestea se coagulau simbo­lic în jurul taxelor pe proprietate.82

Astfel, logica subordonată „rebeliunii averii [Have Rebellion]“, exemplifi­cată în nenumăratele mişcări ale posesorilor de proprietate şi ale rezi­den­ţilor din suburbii, a fost o participare defensivă a muncitorilor calificaţi şi a salariaţilor inferiori în sprijinul ameninţatelor lor privilegii de mobilitate socială şi consum (posesiune de locuinţă, educaţie superioară în suburbii, sisteme de ucenicie nepotiste şi aşa mai departe). Confrunta­te cu un standard de viaţă realmente în colaps în multe sectoare ale clasei muncitoare tradiţionale albe83, aceste grupuri se considerau din ce în ce mai mult – chiar dacă propria lor situaţie concretă le făcea să aprecie­ze valo­rile proprietăţii şi creşterile salariale – ca prinse într-o rivalitate dis­perată, cu rezultat nul, cu minorităţile şi femeile care aspirau la egalitate.

 

Logica supraordonată a averii [Haves],pe de altă parte, era imboldul nouveaux riches de a creşte inegalitatea socială; de a o exploata, de fapt, în­tr-o manieră dinamică, pentru a extinde procurarea muncii cu salarii mici, pentru a reduce taxele fiscale de afaceri şi pentru a-şi asigura un „mediu nesindicalizat“. Deşi retorica diverselor campanii şi revolte fiscale care-au pavat drumul lui Reagan spre putere a fost viguros antistatală, adevă­rata lor intenţie programatică era mai degrabă o restructurare decît di­mi­nua­rea cheltuielilor şi intervenţiilor statale, cu scopul de a extinde oportunităţi­le antreprenorilor şi rentierilor. Revendicările tipice, explicite sau subiacente, includeau: alocaţii pentru depreciere accelerată, lipsă de restricţii pe pie­ţele imobiliare speculative şi accesul lărgit la proprietatea individualizată în marile imobile [condominiumization],subcontracta­rea servicii­lor publi­ce, transfer de resurse fiscale de la învăţămîntul public la cel privat, reducerea salariilor minime, eliminarea standardelor de să­nă­tate şi siguranţă pentru întreprinderile mici şi aşa mai departe.

Toate aceste modalităţi de revendicări profesionale, antreprenoriale şi rentiere adresate societăţii presupun, desigur, o rată înaltă şi susţinută de expansiune economică, al cărei prototip, în ultimele decenii, era urba­nizarea Centurii însorite. Fasciculul de interese pe care am încercat să-l leg de noţiunea de „supraconsumism“ este, evident, incompatibil cu tipul de recesiune disciplinară pe care, atunci ca şi acum, haute bourgeoisie con­sideră că este necesar să-l impună tuturor celorlalţi. De aici şi semnificaţia luptei, menţionată de Gar Alperovitz, dintre cei mai importanţi consilieri economici ai lui Reagan, izbucnită la o zi după alegerea sa. Pe de o parte, doi economişti de frunte de tradiţie conservatoare, Arthur Burns şi Herbert Stein, susţinînd fără ocolişuri o recesiune pe scară largă, pentru pedepsirea salariilor şi stoarcerea cererii. Pe de altă parte, David Stockman şi Jack Kemp, care recunoşteau costurile deflaţiei pentru elec­toratul nouveaux riches,crucial pentru Reagan, îi acuzau pe Burns şi Stein de „thatcherism“, rostind un avertisment ameninţător împotriva perico­lului unui „Dunkirk economic“.84

În cele ce au urmat, recesiunea, pe care Volcker o lansase deja în ultimele zile ale lui Carter, a fost limitată unilateral spre Midwest şi spre sectorul de producţie: sectorul serviciilor şi Centura însorită au continuat să se extindă, în timp ce centrul ţării [heartland] devenea o „centură ruginită [rust­belt]“.85 De altfel, în sînul Administraţiei, este clar că cei care au reuşit să relanseze Reaganomics – neintimidaţi de deficitul de douăsprezece cifre – au fost „keynesiani reacţionari“. În pofida denunţării îngrijorate a iresponsabilităţii fiscale în paginile financiare din New York Times,cei mai mulţi membrii ai Mesei Rotunde a Afacerilor sînt mai obsedaţi de modul cel mai bun în care pot profita de generozitatea guvernamentală actua­lă, ca să-şi re­structureze imperiile corporatiste în jurul dinamicii supracon­sumiste a Centurii însorite; şi, după ce-au călărit astfel cu succes rebeliunea fiscală a straturilor mijlocii pentru îndeplinirea propriei lor agende legis­lative, grupurile de lobby al marelui capital de la Washington sînt extrem de sensibile la dependenţa continuă a ofensi­vei corporatiste de ascensiunea nouveau riches în politica americană şi la condiţiile socio-economi­ce care o susţin.

Ceea ce nu reduce paradoxul fundamental că puterea capitalului financiar din Statele Unite, indisolubil legată de menţinerea suveranităţii in­ter­na­ţionale a dolarului, trebuie să înveţe acum să convieţuiască cu dorinţele unei neoburghezii umflate de pirateria inflaţionistă.86 Este o relaţie conjugală care, în ultimă instanţă, este posibilă numai sub auspicii­le Ministerului Apărării. Pentru că kilul-de-porc87 [pork-barrel] militar, tot mai gras, al lui Caspar Weinberger e cel care unge reconcilierea în curs dintre apetiturile vorace ale nouveaux riches şi necesităţile de acumula­re ale unui larg sector al capitalului central. Militarismul dezechi­librat poate părea a fi scăpat de sub control, dar în prezent el este cel care asigură coeziunea necesară pentru supraconsumism. Adică, cel care face ce trebuie pentru cine trebuie: menţine General Dynamics88 bo­gată, creşte salariile inginerilor, plantează noi subcontractori militari, cu salarii mici, la graniţa mexicană, umflă chiar portofoliile unor doctori bogaţi care investesc în centrele comerciale din Orange County (şi care, la rîndul lor, utilizează produsele de curăţătorie domestică Salvadoreña şi îşi trimit copiii la psihoterapeuţi costisitori).

Iar această stare de lucruri nu pare a fi reversibilă dacă, din întîmplare, o administraţie democrată s-ar instala la Washington. Structura de pu­te­re naţională democrată – recentralizată prin înglobarea contrarefor­melor în compoziţia conducerii naţionale şi în selecţia convenţiei – s-a străduit să fie pe măsura provocării, nu înfruntîndu-l pe Reagan, ci adap­tînd politicile democrate la configuraţia de clasă şi de grup de interese care-l adu­sese pe acesta la putere. În competiţie cu republicanii pentru sprijinul straturilor mijlocii puternic mobilizate, dar obligat să consoli­deze credi­bilitatea birocraţiei sindicale, triumviratul strategic al lui Robert Strauss, Lane Kirkland şi Felix Rohatyn a inventat o Reaganomics „cu faţă umană“. Alternativa lor înşelătoare, aşa cum se regăseşte în versiunile aferente întrunirii pentru desemnarea liderului democraţilor din Camera Reprezentanţilor [House Democratic Caucus] şi Centrului pen­tru Politici Naţionale în ches­tiunea afaceri-muncă, ar menţine prezenta cursă a înarmă­rii (cu o creştere anuală reală mai „moderată“, de 4–5%), ar toca mărunt în con­tinuare revendicările sociale (chipurile în schimbul unor impozite „mai corecte“) şi ar oferi unei mişcări sindicale sub asediu placeboul unui nou „parteneriat“ unilateral cu marile afa­ceri şi cu guvernul.

Pe scurt, realinierea politico-economică de la sfîrşitul anilor 1970 a produs o nouă structură de rivalitate partizană, mai strict constrînsă la un brokeraj de interese între fracţiunile de capital, straturile insurgente de mijloc şi un fragment al clasei muncitoare, cu o influenţă politică în scădere. Deşi Partidul Democrat naţional trebuie privit – în mod programatic – ca un apărător al poziţiei precare a muncii organizate pe latura „avută [Have]“ a decalajului tot mai larg de distribuţie, aripa neoliberală în ascensiune a partidului a renunţat deja la pretenţia tradiţională, rooseveltiană, la un re­formism hegemonic, care oferă cote de ameliorare fiecărui grup su­baltern. Democraţii rămîn, desigur, fundamental dependenţi în alegerile prezidenţiale de votul captiv din ghetouri şi din cartierele cu po­pulaţie vorbitoare de spaniolă [barrios],însă nu mai e loc, în strategia lor directoare, pentru atacuri de tip Great Society la adresa sărăciei urbane sau a şomajului – şi cu atît mai puţin pentru reforme veritabil struc­turale.

Desigur, electoratul de culoare a demonstrat deja un refuz sfidător al aces­tui apartheid politic, precum şi o dorinţă intensă de acţiune electorală mai independentă, susţinînd, într-un număr neaşteptat de mare, candi­daţi care doreau să îşi asume statu-quoul democrat (Harold Washing­ton în Chicago; Mel King în Boston; Jessie Jackson, la nivel naţional). În acelaşi timp, acest curent de opinie de la bază [grassroots groundswell] a fost ataşat de convingerea larg răspîndită că o reintrare masivă a elec­to­ratului de culoare, hispanic şi feminin în rîndurile electoratului activ poate să recîştige, cum s-ar spune, un loc echivalent pe agenda politică naţio­nală. O astfel de strategie însă trece, desigur, cu vederea tocmai acele experienţe de la începutul anilor 1970 care au îndepărtat atît de mulţi alegători din clasa muncitoare de Partidul Democrat. Ea idealizează, de asemenea, participarea electorală, în contrast cu formele cotidiene de organizare de masă şi luptă, singurele care pot susţine mobilizarea alegătorilor – şi care, în prezent, abia dacă mai există. În fine, dacă anali­za de pînă acum a înlocuirii fordismului este cît de cît valabilă, ea trebu­ie să avertizeze împotriva înţelegerii greşite că în Statele Unite s-ar putea reclădi o politică „de stînga“ (printr-o unire strategică fie cu liberalismul, fie cu socialismul) pur şi simplu pornind de la un populism anti-Reagan. Convergenţa malignă a politicii burgheze de partid, care poate oferi reaga­nismului o posteritate dincolo de Reagan, este manifestarea unui fapt implacabil: puterea capitalului Statelor Unite este stocată în spatele unei armate masive de interese de proprietate cu o forţă de milioane. Abilitatea mişcărilor sociale resurgente de a contesta această constelaţie omnipotentă de interese la putere sau, de fapt, chiar de a stabili propria lor reprezentare politică independentă este astfel mai strîns legată ca niciodată de balanţa de putere a imperialismului american la scară mondială. Aşa cum am arătat la începutul acestui articol, criza fordismului naţional este intim legată de criza reformismului capitalist din Lumea a Treia – mai ales în ţinuturile de graniţă ale Statelor Unite înseşi. Mă voi concentra într-un alt articol asupra acestei interrelaţionări esenţiale.

Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu

Note:

1. ‑„Centura însorită“ sau „Centura Soarelui“ [Sunbelt] desemnează statele cu climat călduros din sudul şi sud-vestul Statelor Unite ale Americii, care sînt ori tind să fie conservatoare din punct de vedere politic. (N. tr.)

2. ‑Vezi Massimo Salvadori, Karl Kautsky and the Socialist Revolution, 1880–1938,London, NLB, 1979, pp. 181–202.

3. ‑Karl Kautsky (1854–1938), filosof şi politician ceh-german, reprezentant de frunte al marxis­mului ortodox după moartea lui Friedrich Engels. (N. tr.)

4. ‑Sistemul Bretton Woods de management monetar stabileşte normele relaţiilor comerciale şi financiare între principalele state ale lumii industriale, începînd de la mijlocul secolului al XX-lea. (N. tr.)

5. ‑Force de frappe (literal, „forţă de lovire“, în sens de descurajare nucleară) este denumirea a ceea ce a fost triada aeriană, terestră şi maritimă de forţe nucleare franceze. (N. tr.)

6. ‑DMZ [Demilitarized zone]: zonă demilitarizată. (N. tr.)

7. ‑Lend-Lease (Legea publică 77–11) a fost un program prin care SUA procurau aliaţilor (Marea Britanie, Uniunea Sovietică, China, Franţa etc.) material de război între 1941 şi 1945. Ma­rea Britanie şi-a plătit pînă în 2006 datoria faţă de SUA. (N. tr.)

8. ‑Aici şi mai departe de-a lungul acestui articol, voi apela la terminologia propusă de école de régulation – curentul internaţional de economie politică marxistă asociat cu studii de Aglietta, Boyer, Mistral, Lipietz, DeVroey şi alţii. Spre deosebire de anglo-americani, care tratează de obicei „fordismul“ ca pe o aplicare mai completă a gestionării ştiinţifice la procesul muncii, aceşti autori sînt interesaţi în primul rînd de analizarea articulaţiei dintre producţia de masă şi consumul de masă, care este pivotul coerenţei structurale în cadrul regimului de producţie „intensiv“ sau „fordist“ postbelic. Vezi, în special, Michel Aglietta, A Theory of Capi­­tal­ist Regulation,London, NLB, 1979 (propria mea recenzie critică la ediţia franceză din 1976 a acestei cărţi a apărut sub titul „Fordism in Crisis“, Review,II, 2, primăvara 1978).

9. ‑OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), creată în 1961 pentru coordonarea politicilor economice, continuă OECE (Organizaţia Europeană de Coopera­re Economică), creată în 1948 pentru administrarea fondurilor Planului Marshall şi extinderea liberalizării comerţului intraeuropean. (N. tr.)

10. ‑Produsul naţional brut. (N. tr.)

11. ‑Congress of Industrial Organizations (Congresul Organizaţiilor Industriale). (N. tr.)

12. ‑Vezi Richard Polenberg, „The Suburban Nation“, capitolul patru din One Nation Divisible,New York, 1980.

13. ‑Actul prin care Abraham Lincoln oferea, în 1862, pămînt micilor fermieri. (N. tr.)

14. ‑O distincţie şi o periodizare utilă se pot face între legislaţia care a procurat un cadru regu­lat pentru apariţia unui regim de acumulare intensiv şi programele legislative care şi-au pus efectiv semnătura pe structurile specifice ale consumului de masă şi ale mobilităţii forţei de muncă. Mare parte din legislaţia clasică a New Dealului, inclusiv Wagner Act din 1935 şi di­ver­sele reforme ale sistemului bancar naţional, face parte din prima categorie. Un al doilea ciclu de drepturi legislative şi de programe de cheltuieli a fost iniţiat cu Servicemen’s Readjustment Bill, din 1944, şi a continuat, în 1956, cu masivul Federal Highway Aid Act al lui Eisenhower şi cu National Defence Education Act din 1958. Aceste ultime măsuri au determi­nat formele concrete ale subvenţiei de stat pentru suburbanizare şi educaţie superioară. Ca atare, ele reprezintă triumful sistematic al unui model extrem de consum de masă privatizat asupra conceptelor social-democrate vagi de locuinţe publice, tranzit în masă şi plani­ficare naţională, îmbrăţişate de programele New Deal din timpul războiului.

15. ‑O serie de programe economice ale SUA între 1933 şi 1938, ca răspuns la Marea Criză. Cunoscute şi ca program al celor „3 R“: relief, recovery and reform (reducere [a sărăciei], refacere şi reformă). (N. tr.)

16. ‑Aşa cum observă Walter Dean Burnham, metropola avea exact limitele convenabile, „defi­nite de «teritoriile programate» prin limitele extreme ale căilor ferate, i.e., cele cu rate prefe­renţiale de transport de marfă“. (Vezi „Into the 1980s with Ronald Reagan“, in The Current Crisis in American Politics,New York–Oxford, 1982.)

17. ‑„Centura îngheţată“ sau „Centura Frigului“ [Frostbelt] desemnează statele cu climat friguros din partea central-nordică şi nord-estică a Statelor Unite ale Americii. (N. tr.)

18. ‑Vezi John H. Mollenkopf, The Contested City, Princeton, 1983.

19. ‑Între 1951 şi 1976, proporţia contracteleor de investiţii militare din Sud a crescut de la 11% la 25%; a celor din Vest, de la 16% la 31%. Ţinînd cont de deplasările de populaţie, variaţia relativă a contractelor de investiţii per capita a fost: în Nord-Est – 29,5%, în Centru-Nord – 45,8%, în Sud + 109%, iar în Vest + 32,1%. (Vezi Maureen McBreen, „Regional Trends in Federal Defense Expenditure: 1950–76“, in Congressional Research Service, Patterns of Regional Change,Washington D.C., 1977, p. 513.)

20. ‑Dacă considerăm 100 salariul mediu din Statele Unite în 1980, salariile muncitorilor industriali estimate la oră, inclusiv costurile de asigurare ale angajatului şi celelalte sporuri, erau după cum urmează: Belgia, 133; Suedia, 127; Olanda, 123; Germania de Vest, 120; Franţa, 95; Canada şi Italia, 91; Marea Britanie, 71; şi Japonia, 59. (Monthly Labor Review – notat în continuare MLR – martie 1981.)

21. ‑Business Week (1.6.81); Statistical Abstract of the United States: 1981,Washington D.C., tabelul 714.

22. ‑Furnizarea de locuinţe, chiar mai mult decît cota de transferuri sociale, rămîne componenta cea mai variabilă a economiilor fordiste. În pofida omogenizării condiţiilor producţiei şi consumului de bunuri de folosinţă îndelungată, nu există nicio tendinţă comparabilă în ceea ce priveşte producţia de locuinţe. Componenţa fondului locativ, preţul şi calitatea sa relativă diferă foarte mult în rîndul naţiunilor din OCDE. În America de Nord şi Japonia, mai ales, tendinţa de saturare a pieţei consumului de folosinţă îndelungată a mers mînă în mînă, începînd din 1970, cu o cerere tot mai scăzută de locuinţe.

23. ‑P. Souyri, „La Crise de 1974 et la riposte du Capital“, Annales,iulie–august 1983, p. 798.

24. ‑Vezi Robert B. Cohen, „Brave New World of the Global Car“, Challenge,mai–iunie 1981, p. 29. El citează (p. 34) şi un studiu din Economist,care prezice o creştere a pro­duc­ţiei mondiale de maşini cu numai 8% în intervalul 1978–1985, în comparaţie cu 43% în 1970–1978.

25. ‑Stagflation,cuvînt derivat din stagnation şi inflation,desemnînd o perioadă în care şomajul şi inflaţia ating cote foarte înalte. (N. tr.)

26. ‑Deprecierile şi manipulările de bilanţ rezultate de aici, împreună cu transferurile de preţ inflaţioniste, pot constitui o parte importantă din soluţia la misterul declinului productivităţii în sectorul manufacturier al Statelor Unite în timpul anilor 1970.

27. ‑Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol. (N. tr.)

28. ‑Cohen (pp. 29–30) susţine că, odată cu apariţia „maşinii mondiale“, vor continua să ră­mînă profitabile în noile economii de scară mondială numai acele companii care vor produce mai mult de două milioane de unităţi pe an. Numai opt producători de maşini (GM, Ford, Toyota, Nissan, Fiat, Peugeot-Citroën, Renault şi Volks­wagen) îndeplinesc acest standard competitiv pe pieţele globale. În mod simi­lar, va exista probabil spaţiu concurenţial numai pentru doi producători internaţionali de aeronave şi pentru trei sau patru producători de computere pentru uz general.

29. ‑Vezi M. Aglietta, „World Capitalism in the Eighties“, NLR 136, noiembrie–decembrie 1982, în special pp. 16–21.

30. ‑Alain Lipietz, „Towards Global Fordism?“, NLR, 132, martie–aprilie 1982, pp. 46–47.

31. ‑Potrivit lui Aglietta, ceea ce este în joc este industrializarea unor servicii publice, prin transformarea lor în mărfuri susceptibile de reproducere în masă: vezi, foarte recent, M. Aglietta şi G. Oudiz, „Configurations de l’économie mondiale et régulations nationales“, Centre d’Etudes Prospectives et d’Informations Internationales, Paris, 1983. Utilizarea pe care o dau eu „neofordismului“ este mai algebrică: subliniind problema aducerii la nivel a salarii­lor şi productivităţii în sectoarele neindustriale ale economiei, în mod independent de „transformarea“ generală „în marfă“. În fine, ambele utilizări de mai sus trebuie privite distinct de aplicarea termenului „neofordism“ într-o anumită literatură anglo-americană, cu scopul de a descrie tendinţe mai delimitate în procesul muncii industriale. Charles Sabel, de exemplu, defineşte „neofordismul“ ca automatizare industrială flexibilă, bazată pe ansambluri de computere integrate şi pe o autonomie crescută a grupurilor de lucru, pentru a îngloba o gamă de produse mai diferenţiate în limitele producţiei de masă. Vezi Work and Politics,Cambridge, 1982, în special pp. 209–219.

32. ‑Cel mai important act al legislaţiei americane a muncii din secolul XX, Legea Wagner (iniţiată de senatorul Robert F. Wagner) instituia controlul guvernului federal asupra relaţiilor de muncă, instituia un Consiliu Naţional al Relaţiilor de Muncă, format din trei membri, cu puterea de a proteja drepturile muncitoreşti (cu excepţia muncitorilor agricoli şi domestici), de a organiza sindicate şi de a încuraja contractele colective de muncă. (N. tr.)

33. ‑Sheldon Danziger şi Robert Haveman, „The Reagan Budget“, Challenge,mai–iunie 1981, p. 8. Potrivit lui Robert Kuttner, Statele Unite au distribuţia cea mai inegalitară de venituri din orice societate capitalistă avansată, poate cu excepţia Franţei. Astfel, diferenţa actuală între veniturile celor 5% din vîrf şi cele ale celor mai de jos 5% din populaţia Statelor Unite este de 13,3 la 1; în Marea Britanie raportul corespunzător este de 5,9 la 1; în Suedia, 3 la 1. Vezi Revolt of the Haves,New York, 1980, p. 217.

34. ‑US Bureau of the Census, Current Population Reports,Seria P-60, nr. 136, tabelul 3; vezi şi William H. Harris, „Who Needs the Negro?“, cap. 8 din The Harder We Run,Oxford, 1982.

35. ‑Termen lansat de Paul Harvey, compus din Reagan şi economics;se referă la politica economică a lui Ronald Reagan. (N. tr.)

36. ‑Evoluţia analizei problemei muncitorilor săraci poate fi cartografiată prin comparaţie: Laurie Cummings, „The Employed Poor“, MLR,iulie 1965; Barry Bluestone, William Murphy şi Mary Stevenson, Low Wages and the Working Poor,Ann Arbor, 1973; David Gordon, The Working Poor: Toward a State Agenda, Washington D.C., 1979.

37. ‑Emma Rothschild, „Reagan and the Real America“, New York Review of Books,5 februarie 1981, p. 12. Între 1960 şi 1980, economia Statelor Unite şi-a adăugat 32 de milioane de locuri de muncă noi – echivalentul forţei de muncă braziliene; în timp ce Europa Occidentală arunca, realmente, un milion de locuri de muncă. Vezi discuţia acestei probleme la Michel Albert, in Un pari pour l’Europe,Paris, 1983.

38. ‑Statistical Abstract: 1981,tabelul 681; US Department of Labour, The Earnings Gap Between Women and Men,Washington D.C., 1979; Nancy Rytina, „Earnings of Men and Women“, MLR,aprilie 1982.

39. ‑Vezi articolul meu „The AFL-CIO’s Second Century“, NLR, 136, noiembrie–decembrie 1982, p. 45.

40. ‑Ibid.

41. ‑The American Federation of Labor (Federaţia Americană a Muncii). (N. tr.)

42. ‑„Pentru mai mult de un deceniu, creşterea salariului real a încetat să mai fie principalul motor al consumului privat; care a început să depindă în schimb de creşterea demografică şi, pentru fiecare familie, de surse indirecte şi secundare de venit, care includeau lucrul cu jumătate de normă şi economia neagră. Cu alte cuvinte, o dezvoltare regresivă şi extensivă a normelor a ajuns să reglementeze angajarea forţei de muncă şi formarea veniturilor.“ R. Boyer şi J. Mistral, „Le Temps présent: La Crise (II)“, Annales,iulie–august 1978, p. 778. Un comentariu la fel de sugestiv despre importanţa degradării salariului în criza curentă a capitalismului american este conţinut în Aglietta şi Oudiz, op. cit.,pp. 9–10.

43. ‑Vezi Val Burris, „Class Formation and Transformation in Advanced Capitalist Societies: A Comparative Analysis“, Social Praxis,7–3/4, 1980, pp. 147–179.

44. ‑Ibid.

45. ‑Vezi The Economist,6 martie şi 19 septembrie 1982 („Business Brief“).

46. ‑Vezi Karen Arenson, „Management’s Ranks Grow“, New York Times,14 aprilie 1983.

47. ‑Val Burris, op. cit.

48. ‑MLR,noiembrie 1980.

49. ‑Vezi Eli Ginzberg şi George Vojta, „The Service Sector of the US Economy“, Scientific Ameri­can,244, 3 (martie 1981).

50. ‑Cf. Bluestone et al., p. 136; MLR,octombrie 1981 şi iunie 1981.

51. ‑Vezi Robert Maxwell, Health and Wealth,New York, 1981.

52. ‑Financial Times,1 decembrie 1982.

53. ‑Harrington, p. 408.

54. ‑6 aprilie 1983, p. 22.

55. ‑Vezi Martin Carnoy, „Los Cambios en la Estructura del Capitalismo Americano“, Zona Abierta,27, 1983, pp. 36–37.

56. ‑Date din 1981, din Nancy Rytina, op. cit.;estimări pentru 1990, din Valerie Personick, „The Outlook for Industry Output and Employment Through 1990“, MLR,august 1981; şi cifre de la Biroul de Statistică a Muncii, citate in A. F. Ehrbar, „The New Unemployment“, Fortune,aprilie 1981. „Primele zece“ locuri de muncă din anii 1970 includeau trei calificări cu salarii mari – ingineri, contabili şi specialişti informaticieni – care lipsesc în mod semnificativ din prognozele pentru anii 1980. Vezi Carol Boyd Leon, „Occupational Winners and Losers“, MLR,iunie 1982.

57. ‑Personick, pp. 28–41. Două treimi din noile locuri de muncă vor fi create în firme cu două­zeci sau sub douăzeci de angajaţi.

58. ‑MLR,februarie 1983, pp. 40–41. Vezi şi John T. Tucker, „Government Employment in an Era of Slow Growth“, MLR,octombrie 1981.

59. ‑Richard Parker, „Winning Through Inflation“, Mother Jones,iulie 1981, p. 11. În 1981, veni­tul mediu al unei familii cu două salarii era de 39.600 $; al unei familii întreţinute numai de bărbat, de 25.000 $; iar al unei familii întreţinute de o femeie, de 18.900 $. Vezi Econo­mic Report of the President – 1983.

60. ‑„America’s Restructured Economy“, Business Week,1 iunie 1981, pp. 64–66.

61. ‑Ibid.

62. ‑Financial Times,12 ianuarie 1983.

63. ‑Deci, ca să reluăm o perspectivă comparatistă, ar fi mai exact să afirmăm că în Europa succesul ofensivelor solidarităţii sindicale din perioada 1967–1973 şi, prin aceasta, dubla ex­pan­siune a salariilor şi protecţiei sociale au impus o constrîngere directă asupra capitalului, mai ales în absenţa expansiunii suplimentare pe piaţa mondială. În Statele Unite, pe de altă parte – fără o rezistenţă comparabilă generalizată a sindicatelor, cu scăderi ale salariilor reale în ultimele decenii şi cu creşteri relativ mici ale cheltuielilor de stat –, este probabil mai exact să raportăm în mare parte problema profitabilităţii corporaţiilor şi a crizei fiscale a statului la succesul ofensivelor economice şi politice ale noilor straturi de manageri, antreprenori şi rentieri. În acest sens, a existat o „stoarcere“ a profiturilor din salarii şi rente.

64. ‑Business Week,28 martie 1983, pp. 50–60.

65. ‑Între 1958 şi 1975, numărul locurilor de muncă tradiţionale de producţie în morăritul din New England a scăzut de la 833.200 la 159.000. Dintre noile locuri de muncă „compensatorii“ create în economia restructurată a regiunii, „majoritatea […] abia dacă sînt suficiente ca să producă un standard de viaţă adecvat pentru o familie de dimensiuni normale. Majoritatea plăţilor sînt mai mici decît cele oferite de locurile de muncă pe care le-au înlocuit, din industria morăritului. O familie trebuie să-şi ia două norme întregi la un lanţ de fast-food McDonald’s sau într-un sector al unui magazin cu reduceri, ca să înlocuiască o singură normă întreagă la o filatură de lînă sindicalizată“: Barry Bluestone şi Bennett Harrison, The Deindustrialization of America,New York, 1982, p. 95.

66. ‑MLR,octombrie 1980, p. 47; vezi şi Kevin McCarthy, „California: Ellis Island of the «80s»“, Challenge, iulie-august 1983.

67. ‑Comitetul Coordonator Nonviolent al Studenţilor [The Student Nonviolent Coordinating Committee],organizaţie a Mişcării pentru Drepturi Civile. (N. tr.)

68. ‑Studenţii pentru o Mişcare Democrată [Students for a Democratic Society],mişcare a Noii Stîngi americane, între 1960 şi 1969. (N. tr.)

69. ‑Tammany Hall,Tammany Society, Society of St. Tammany, Sons of St. Tammany sau Co­lumbian Order era maşina politică a Partidului Democrat, între 1790 şi mijlocul anilor 1960. (N. tr.)

70. ‑Dean Gooderham Acheson (1893–1971), secretar de stat în administraţia Truman (1949–1953). (N. tr.)

71. ‑Aluzie la arderea din temelii a 440 de sate ale indigenilor din Guatemala. (N. tr.)

72. ‑Thomas E. Cavanagh, „Changes in American Voter Turnout, 1964–76“, Political Science Quarterly,primăvara 1981, p. 56.

73. ‑Ibid.

74. ‑Pentru o discutare comparativă a relaţiilor dintre „eşecul masiv […] în încorporarea politică a claselor de jos“ şi „în socializarea politică a tinerilor“, vezi Burnham, „The Appearance and Disappearance of the American Voter“, in The Current Crisis,pp. 124–125.

75. ‑Burnham, „Into the Eighties“, p. 262.

76. ‑Cavanagh, p. 62.

77. ‑Pentru discuţii în plus, vezi articolul meu „The New Right’s Road to Power“, NLR, 128, iulie–august 1981.

78. ‑Cf. Kim McQuaid, „The Roundtable: Getting Results in Washington“, Harvard Business Review,mai–iunie 1981; Richard Kirkland, „Fat Days for the Chamber of Commerce“, Fortune,21 septembrie 1981. Masa Rotundă[Roundtable] este o creaţie recentă, deschisă numai pentru directorii executivi din primele 200 de corporaţii; Camera de Comerţ, care consti­tuie, prin tradiţie, centrul organizatoric al coaliţiei conservatoare din Washington, are 165.000 de companii membre.

79. ‑O revoltă pe scară largă, cu o durată de 6 zile, care a avut loc la Watts, lîngă Los Angeles. (N. tr.)

80. ‑De fapt, muncitorii săraci sînt aproape excluşi din discursul politic al neoliberalilor, ca şi din cel al neoconservatorilor. Astfel, Felix Rohatyn, într-un discurs fulminant contra extravaganţei de nepermis a Înaltei Societăţi, în paginile The Economist,sună aproape identic cu David Stockman predicînd pe aceeaşi temă în New York Times. Ambele grupuri de ideologi au devenit, în mod asemănător, vînzători entuziaşti pentru „puertoricanizare“ în interiorul oraşelor, prin intermediul aşa-numitelor „zone urbane de întreprindere“.

81. ‑Mişcare disidentă în sînul Partidului Liberal Progresist, condusă de Sir Cecil Wallace-Whitfield (1971). (N. tr.)

82. ‑Înainte de decelerarea bruscă a salariilor sindicale din 1980, muncitorii din sindicatele cele mai puternice erau protejaţi în mare măsură în faţa inflaţiei prin ajustări contractuale ale costurilor pentru supravieţuire (COLAS). Grupurile fără COLA, pe de altă parte, ca angajaţii din birouri şi servicii, au suferit reduceri salariale drastice. Drept rezultat, diferenţele sala­riale sindicale, calibrate pentru anii 1950 de bine cunoscutul studiu al lui H. Gregg Lewis la 10–15%, au fost reestimate pentru anii 1970 de Daniel Mitchell la 20–30%: vezi Unions, Wages, Inflation,Brookings Institute, Washington, 1980, p. 214. Studiind salariul şi datele referitoare la venituri, Burnham a descoperit atît „un declin, în perioada 1968–1981, cu o cincime din standardul real de viaţă al muncitorului «tipic» din fabrică, cu trei persoane în întreţinere“, cît şi „o creştere destul de substanţială în VDPC (venit disponibil pe cap de locuitor), din 1970 pînă în 1979: de la 3.619 $ la 4.509 $, în dolari la valoare constantă, un cîştig de 24,6%“. (Vezi „Into the 1980s“, pp. 274 şi 315; sursele sale de date erau Survey of Current Business şi, respectiv, Raportul economic al Preşedintelui.) Aceste mişcări „remarcabile“ ale cincimii în scădere şi ale sfertului în creştere pot fi interpretate – sugerează corect Burnham – numai ca indicii ale „escaladării rapide a dezvoltării inegale“ în formarea veni­turilor: i.e.,transferuri inflaţioniste extinse înăuntrul clasei muncitoare şi între muncitori şi noile straturi de mijloc (vezi p. 274).

83. ‑Procentul de populaţie capabilă să-şi permită o locuinţă privată scăzuse de la 50% în 1970 la 20% în 1980. „Indicele“ curent (august 1983) „de abordabilitate a locuinţei“, care mă­soară distanţa între venitul necesar pentru cumpărarea unei locuinţe tipice revîndute şi veni­tul mediu al familiilor din Statele Unite, este în jur de 80 (în 1972, el atingea un maxim de 153). Vezi Martin Giesbrecht, „The Sad (Statistical) Reality“, National Review,17 aprilie 1981; şi International Herald Tribune,1 decembrie 1983.

84. ‑Vezi Gar Alperovitz, „The New Inflation“, Annals,iulie 1981.

85. ‑„Centura ruginită“ [Rustbelt] desemnează anumite zone urbane din New England (nord-estul Statelor Unite) şi Midwest (regiunea central-nordică a Statelor Unite), caracterizate de aglomerări industriale (oţel şi textile) aflate în declin. (N. tr.)

86. ‑„Milionarii“, observă George Brockway, „s-au multiplicat ca musculiţele fructelor“. Erau în jur de 180.000 în 1976, 500.000 în 1981 şi (estimează el) probabil un milion în 1984. Vezi rubrica lui din New Leader,17 octombrie 1983, p. 11.

87. ‑Tradus oarecum literal drept „kilul-de-porc [pork-barrel]“, termenul desemnează în argou o lege sau un proiect care implică cheltuieli guvernamentale ţintite direct spre beneficiul alegătorilor din zona celui care a iniţiat respectiva măsură. (N. tr.)

88. ‑Fondată în 1952, General Dynamics este una dintre cele mai importante companii din industria de apărare. (N. tr.)