Numărul #38, 2011
arhivă

Ecosofia, „noua paradigmă etico-estetică“ a politicului

Bogdan Ghiu

 

În premieră pentru spațiul românesc, Arhiva numărului de față propune un început de recuperare a unuia dintre cei mai celebri, cei mai radicali, dar şi cei mai creativi şi, în acelaşi timp, mai greu de urmărit gînditori europeni ai postmodernității, adică ai „Capitalismului Mondial Integrat“ (CMI), cum el însuşi numeşte stadiul actual: Félix Guattari (1930–1992), cunoscut mai ales pentru epocalele sale colaborări cu Gilles Deleuze (care însă, în egală măsură, i-au „luat fața“), autor al opusculului Cele trei ecologii, penultima sa carte, apărută în 1989, pe care mulți exegeți o consideră o introducere ideală în opera sa.1

Ecologia, dusă însă pînă la ultimele ei consecințe, apropriată deci ca un proiect transvaluant (în sens nietzschean), a reprezentat ultima mare cauză îmbrățişată de Guattari, care a văzut în ea ocazia unei relansări, dar şi a unei reformări şi unificări, prin adaptare „transversală“ la cîmpul global de imanență al „CMI“, a stîngii occidentale şi a înseşi ideii de revoluție.

Dezamăgit de stînga franceză mitterrandiană ajunsă la putere în 1981, frenetic colaborator, scurtă vreme, al lui Jack Lang, Guattari se „refugiază“ în mişcarea (divizată şi prematur politicianizată) a „Verzilor“, la care aderă în 1985, anul afacerii Rainbow Warrior (vasul mişcării Greenpeace scufundat în portul Auckland). Ca de obicei, prin această aderare Guattari înțelege să-şi aproprieze şi să „deteritorializeze“ mişcarea, radicalizînd-o prin precipitarea ei spre materializarea imediată şi maximală a proiectului care o adusese pe lume. Prin mişcarea ecologică, Guattari a întrevăzut posibilitatea realizării unei ecosofii, adică a unei revoluții adaptate, a unei transformări profunde a societății printr-o critică şi reformare a stîngii înseşi, de a cărei politică la putere a fost foarte repede dezamăgit. Multe dintre temele şi motivele conceptuale din Cele trei ecologii apar, astfel, formulate încă din 1986, de pildă într-un manifest scris împreună cu Daniel Cohn-Bendit şi intitulat „Pavane pour un PSV défunt et des Verts morts-nés“ [Pavană pentru un PSU răposat şi nişte Verzi născuți morți]: „cultură a disensului“, „resingularizare a indivizilor şi a grupurilor“, prin care Guattari propunea reunirea într-o mişcare de tip „Curcubeu“ a tuturor „forțelor de transformare a societății în deplinul curcubeu al diversității lor“: hiperpolitizare şi de-„politicianizare“ a stîngii şi a Verzilor, care însă îl vor sili să demisioneze în 1991, dat fiind că activa în acelaşi timp în două facțiuni (!) sectar, vai, vrăjmaşe.

Cu o lună înainte de moarte, în iulie 1992, aşa cum s-a putut găsi ulterior pe masa sa de lucru, Guattari muncea la un text intitulat „Vers une nouvelle démocratie écologique“ [Spre o nouă democrație ecologică], pînă la sfîrşit credința lui fiind că ecologia, realizată transversal (adică nu global, totalizant) ca ecosofie, ca un alt mod, meta- şi self-, de a face politică, în deplina amploare şi radicalitate creatoare a proiectului ei, este singura care poate formula adecvat problemele epocii şi care poate face față capitalismului global, ea fiind însă, din păcate – atunci ca şi acum –, un proiect avortat, o nouă promisiune trădată a unei stîngi aliniate la partidele de tip clasic.

Apariția sub formă de carte a Celor trei ecologii i se datorează lui Paul Virilio, prieten cu Guattari, care, la cererea lui, i-a propus-o spre publicare, dar ca anexă la o carte extrem de tehnică, cea mai „neprietenoasă“, pînă azi, publicație a lui Guattari, Cartographies schizoanalytiques [Cartografii schizanalitice] (Galilée, 1989), în fapt seminarul său. Virilio însă a decis, înțelept, să publice separat Cele trei ecologii, simțind în acest opuscul, aşa cum avea să mărturisească, „aceeaşi prospețime“ cum avusese, în 1976, textul intitulat Rhizome [Rizom], care avea apoi să constituie capitolul de deschidere al „summei“ Mille plateaux (1979), scrisă împreună cu Deleuze. Apărută, la fel ca şi Cartografiile şi ca ultima carte a lui Guattari, Chaosmose (1992), în colecția „L’espace critique“, coordonată de Virilio, Cele trei ecologii a fost un succes editorial.2

În capitalismul globalizat, „dintr-o bucată“, care transformă lumea într-un imens „plan de imanență“ (linie de gîndire care va fi continuată de Antonio Negri în carțile sale scrise în colaborare cu Michael Hardt), analiza şi acțiunea pot şi trebuie să devină nu globale, nu totalizatoare, ci „transversale“. Sîntem produsele capitalismului integral, deci e nevoie să ne „reformăm“, să ne „revoluționăm“ pe noi înşine ca parte a „sistemului“ prin ceea ce am putea numi analiz-acțiune tipică practicii filosofico-politice a lui Guattari, aplicîndu-ne, altfel spus, o „ecologie mentală“ şi o „ecologie socială“, pentru a ne – concept-cheie – „resingulariza“ în cîmpul unui capitalism (hiperfoucaldian) a cărui principală producție a ajuns să fie aceea de subiectivitate.

Micro-re-singularizările transversale în cîmpul total de imanență al „Capitalismului Mondial Integrat“ nu pot fi însă realizate decît prin metaacțiuni de transvaluare ecosofică, prin „metamodelizare“, adică prin afirmarea unor multitudini proliferante de „sisteme de valorizare“, de „universuri de valoare“, prin „procese de afirmare a unor valori capabile să le respecte eterogenitatea şi singularitatea“.

În acelaşi spirit general ecologic cu al unui Ivan Illich, de pildă, cel din The Right to Useful Unemployment [Dreptul la şomaj creator] sau din The Shadow Work [Munca-fantomă] (care vorbea de „lupta pentru o repartizare echitabilă a libertății de a crea valori de întrebuințare“3), proiectul ecosofic al lui Guattari, fiind încă departe de a fi realizat ca veritabilă gîndire asupra întregului, ca înțelepciune politică deci, ține de o actualitate viitoare, pentru care trebuie, tocmai, luptat, care trebuie, tocmai, creată, ajunsă din urmă, provocată.

 

 

Note:

1. ‑Premiera acestei traduceri din Guattari nu este „absolut absolută“, ea fiind devansată de o traducere efectuată, în 1999, de Ovidiu Țichindeleanu în revista Philosophy & Stuff, a textului „La question de la question“.

2. ‑La întocmirea acestei scurte „fişe biografice“ a Celor trei ecologii m-am folosit de datele cuprinse în subcapitolul „La révolution écologique“ [Revoluția ecologică] din masiva Gilles Deleuze et Félix Guattari. Biographie croisée [Gilles Deleuze şi Félix Guattari. Biografie încrucişată] de François Dosse, Paris, La Découverte, 2007, pp. 454–461.

3. ‑Cuvînt-înainte la ediția franceză, Le Choˆmage créateur, in Ivan Illich, OEuvres complètes, vol. II, Paris, Fayard, 2005, p. 25.