Numărul #38, 2011
+


Das Man / lupta de clasă / clasa de mijloc: 
coruri de plîngeri și versurile lor

Alexandru Polgar

 

Corurile de plîngeri sînt clipuri video improvizate după un algoritm do-it-yourself imaginat de un duo artistic finlandezo-german. Profesionişti ai muzicii şi/sau corişti amatori transformă în muzică şi versuri plîngerile adunate de la un public mai mult sau mai puțin anonim. Materialul artistic obținut în felul acesta e supus cîtorva repetiții generale, după care e interpretat în diverse locuri publice, unde e şi filmat. Clipurile video rezultate le putem găsi pe YouTube, dar multe dintre ele sînt adunate laolaltă şi pe un site creat în mod special pentru asta (www.complaintschoir.org). Dacă se examinează aceste înregistrări, ies la iveală cîteva trăsături de bază: 1) spectacolele par în mare parte spontane; 2) fiecare cor de plîngeri îşi are filmul său şi coregrafia sa, precum şi modalitatea sa proprie de a versifica plîngerile; 3) coriştii par oameni obişnuiți, simpli trecători de pe stradă; 4) originea lor socială e incertă, dar cei mai mulți dintre ei par să aparțină clasei de mijloc (unele dintre versuri chiar fac referire la aceasta din urmă); 5) plîngerile sînt undeva între hilar şi serios; 6) puse unele lîngă altele, versurile diverselor coruri de plîngeri par să țină un singurdiscurs şi să se constituie într-o singură voce plurală.

Ceea ce mă interesează aici e ce spune această voce. Acesta este motivul pentru care am decis să aşez şi în mod explicit unele lîngă altele versurile cîtorva coruri de plîngeri alese mai mult sau mai puțin la întîmplare. Am şters însă caracterul lor de versuri, eliminînd refrenele şi repetițiile, în aşa fel încît să se vadă în primul rînd plîngerile însele. Am făcut asta pentru că a răspunde la întrebarea mea principală înseamnă a răspunde la alte două întrebări: cine sau ce se exprimă în corurile de plîngeri şi care este conținutul propriu-zis al plîngerilor? La prima dintre aceste întrebări există trei tipuri de răspuns: 1) Das Man (Heidegger); 2) lupta de clasă (Marx); 3) clasa de mijloc (vorbire curentă, dicționar). Conjugate, cele trei concepte ne oferă o grilă de lectură şi pentru cea de a doua întrebare. E de văzut cît din corurile de plîngeri e pură pălăvrăgeală şi cît exprimă, dincolo de intențiile autorilor, o situație – sau o condiție – obiectivă. Asta cere o minimă explicație.

Să începem cu Das Man, care s-ar traduce în limbajul natural cu „toată lumea“ sau cu „oricine“. Corurile de plîngeri sînt deschise pentru toată lumea, oricine poate participa la ele şi se adresează, în principiu, oricui ar vrea să se uite la ele. Cine este însă oricinele acesta care apare în dubla ipostază de artist şi de public? Voluntarii care răspund la solicitarea lansată de organizatorii corurilor de plîngeri, se vede din videoclipurile însele, nu arată nici ca săracii, nici ca bogații, ei par să facă parte din ceva care se află între aceste două categorii. De aici ideea că despre clasa de mijloc trebuie că e vorba. Numai că noțiunea de clasă de mijloc rămîne una esențialmente obscură atîta timp cît criteriul principal care deosebeşte membrii acestei clase este mărimea veniturilor şi sursa lor. The American Heritage Dictionary of the English Language defineşte clasa de mijlocdrept „clasa socioeconomică dintre clasa muncitoare şi clasa superioară, incluzînd de obicei experți, lucrători cu calificare înaltă, precum şi administrația inferioară şi mijlocie“. Conform acestei definiții, clasa de mijloc nu munceşte (clasa celor ce muncesc fiind, riguros vorbind, într-o altă regiune socioeconomică). Ceea ce e, desigur, fals. De aceea avem nevoie de un concept mai solid de clasă decît acela bazat pe mărimea veniturilor şi sursele lor. La Marx, care decupează clasele istoriceşte proiectiv, în funcție de poziția pe care o ocupă acestea în lupta de clasă, există doar două clase: burghezia şi proletariatul. Tot restul – pentru că există şi rest – tindecătre unul dintre aceşti doi poli fundamentali şi urmează să se absoarbă în el: mica burghezie de toate felurile în proletariat, marii proprietari de pămînt în clasa capitalistă (vezi ultimul subcapitol din Capitalul). Clasa de mijloc ar fi, potrivit lui Marx, clasa unui „încă nu“ istoric, a unei indecizii care ridică unii dintre proletari în categorii de salarizare asemănătoare micii burghezii, în timp ce face posibil paradoxul doar aparent că există capitalişti cu venituri mai mici decît unii dintre proletari (uniidintre cei cu studii superioare, de pildă, sau unii sportivi, unele celebrități, unii funcționari etc.). Clasa de mijloc este clasa unei ambiguități de clasă, o clasă mixtă care, tocmai din acest motiv, nu poate avea interese comune, şi totuşi îşi imaginează că are. Care sînt aceste interese? Dacă aflăm asta, aflăm şi ce vrea să spună vocea unică plurală a corurilor de plîngeri. Să luăm, de pildă, ce spun aceste coruri despre natură, despre politicieni, despre oraşele noastre şi despre oameni în general. Impresia mea este că găsim în versurile corurilor de plîngeri o neîncredere generală în politicieni şi oameni, precum şi o temere destul de generalizată în legătură cu distrugerea naturii şi cu neplăcerile vieții urbane. Atmosfera e departe însă de a fi revoluționară din punctul de vedere al Proletariatului, care – reamintesc şi traduc – e şi punctul de vedere al unui viitor în care:

– ‑încetăm să distrugem natura;

– ‑nu acordăm femeilor salarii mai mici (pentru că nu trebuie să mai existe salarii);

– ‑desființăm industria actuală de automobile şi inventăm un sistem de transport public gratuit care satisface aceleaşi scopuri complexe ca şi autoturismul personal;

– ‑stopăm deteriorarea progresivă a bunurilor de larg consum;

– ‑lăsăm în urmă domnia şefilor şi a politicienilor.

Trebuie meditat dacă aşa ceva poate fi obținut fără a desființa instituțiile noastre sociale fundamentale în formele lor concrete: Statul, Religia, Armata, Poliția, Şcoala, Arta, Sănătatea, Ştiința, Administrația, Dreptul, Justiția, Ecologia, Politica etc. Trebuie meditat dacă s-ar putea schimba măcar vreuna dintre acestea fără să se schimbe şi toate celelalte. Trebuie meditat la ce dă specificul formei actuale a acestor instituții. Trebuie meditat la forma Întregului şi trebuie menținută această meditație pe frontul principal al luptei de clasă, al luptei pentru Întreg, care este în primul rînd o gigantomahie, forțele care o compun fiind ceva esențialmente neomenesc, posibilități istorice de existență colectivă, care se saturează sub forma concretă a instituțiilor sociale fundamentale actuale în aşa fel încît acestea nu se pot schimba decît dacă se schimbă principiul unic care le generează pe toate.

Nu văd ce altceva ar trebui să răspundem vocii unice care pare că ne interpelează din versurile corurilor de plîngeri puse cap la cap. Dar poate că nu e nevoie de niciun răspuns. Traducerile îmi aparțin.

 

 

Corul de plîngeri din Maribor

 

Sensul giratoriu Lackova se construieşte cu viteza melcului!

Oficiul poştal din centru e deschis pînă la şapte, după aia nimic!

Oficiul poştal cu program permanent e la dracu’ în praznic.

Gunoiul e colectat o dată pe săptămînă,

Înainte se făcea de două ori şi costa mai puțin.

Spus pe şleau, sexul la sloveni e frecție,

Ne place să bombănim la nesfîrşit şi să ne facem viața un iad!

Nu sîntem poşta redacției,

Nu sîntem pe culmile furiei,

Sîntem mai curînd o vinotecă de demult,

Sîntem corul de plîngeri din Maribor.

Gemete, gemete, gemete...

Automatul de bere mi-a înghițit banii,

Iar pentru asta merită un pumn în față.

Aşa e drept.

Dar ce păcat că eu sînt afară şi berea înăuntru.

Cutia poştală mi-e doldora de facturi,

Copaci sănătoşi sînt tăiați pentru asemenea farse,

Toți deştepții să-şi bage facturile-n cur.

Cum se face că legea împotriva fumatului a repopulat străzile?

În fața casei mele, oră de oră toată ziua,

Autobuzul schimbă în viteza a doua,

Mă tem că fumul ce iese de-acolo mă va băga pe mine în sicriu.

Asta-i ce ne doare, asta vă şi spunem.

Pe canalul Pop TV şi pe toate celelalte, ofensiva se vede prea bine,

Telespectatorul nu contează.

Ne place să bombănim la nesfîrşit şi să ne facem viața un iad!

Nu sîntem un cor bisericesc,

Nici parlamentul nu e politică,

Sîntem mai curînd o vinotecă de demult,

Sîntem corul de plîngeri din Maribor!

Noi şiruri de case peste tot,

Răsaduri de profit,

„Copacii ăştia, cu toate frunzele lor,

Să dispară”, spune urbanistul-şef.

Vecinul îşi lasă cîinele zilnic

Pe balcon, iar acesta de pe la ora şapte încolo începe să latre isteric.

Gardienii şi polițiştii se plimbă prin parc,

De ce şi-o trag tinerii cînd încă nici nu s-a lăsat întunericul?

Oamenii vizitează locuri exotice fără un zîmbet pe fețele lor.

De ce nu citesc mai curînd o carte sau de ce nu fac o plimbare?

De ce se pierd prietenii de cum apucă să se împrietenească cu şefii noştri?

De ce sînt toți tipii de treabă căsătoriți?

De ce sînt mai multe maşini de teren în oraş decît biciclete?

Nu vreau un nou zgîrie-nori, vreau doar centrul cultural cel vechi!

Să ne spunem păsul sus şi tare, să se cutremure gaşca de la primărie!

De ce eticheta cu prețul berii e lipită chiar acolo de unde se deschide cutia?

Vineri am luat un virus în vreo crîşmă,

Mi-am petrecut sfîrşitul de săptămînă pe budă, abia de eram viu,

Şi tot căcatul ăsta m-a ridicat în sfere spirituale mai înalte,

Mă simt tot mai nasol cînd ajunge să intre în scenă eroul tragic:

Teatru în politică, politică în teatru,

De cînd politicienii sînt criticii de bază?

Iar eu, poetul acestor versuri,

Nu primesc nici măcar un bilet gratuit.

Eu nu primesc bilete gratuite.

Aş vrea să fac şi eu o plîngere: nimeni pe lumea asta nu va acorda vreo atenție acestor plîngeri.

Amin!

 

 

Corul de plîngeri din Sankt Petersburg

 

Noi, cetățeni ai oraşului lui Petru, adunați în fața Domniilor Voastre,

Sîntem gata să ne facem cunoscute plîngerile.

Vă mulțumim că ne ascultați şi sperăm că ne veți înțelege.

Petersburg – nu sînt pregătit încă să mor, să mă înec în valurile rîului tău Neva.

Străzile sînt pline de publicitate şi nu mai e loc pentru mine.

Ieri chelnerița a fost aşa de nepoliticoasă.

Cînd voi mai apuca să dorm destul?

Cine a inventat termenele-limită?

Şi coşmarul limbajului C++?

N-am timp să-mi planific viața,

Şi nici bani să-mi iau cremă antiacneică.

Autobuzul numărul 9 pleacă din cinci în cinci minute spre Vasilievski...

Dar nu se întoarce niciodată.

Sînt ambuteiaje peste tot.

Cînd îi dau pisicii Whiskas, văd cum se ofileşte.

Bărbații sînt mereu evazivi, nu fac niciodată primul pas.

Sînt doar două WC-uri pentru întreg institutul.

Nu pot călători fără viză!

Nopțile albe nu permit focuri de artificii.

Viața e o perpetuă criză artistică.

Petru, Petru, de ce-ai construit tu oare oraşul nostru într-un climat

Atît de fetid, printre țînțari?

De ce iubim dacă iubirea e atît de dureroasă?

De ce sîntem mereu nemulțumiți de ceva?

Inima mi-e plină, dar portmoneul mi-e gol,

Iar ea, oricum, nu s-ar îndrăgosti de-un biet poet ca mine.

I-aş trimite un trandafir într-un pahar de vin precum Blok,

Dar nu se mai găsesc vinuri ieftine.

Lenenergo creşte iar prețul electricității.

Tricourile intră la apă după prima spălare.

Tot felul de nenorociți mă cer în căsătorie, dar nu şi omul cu care mi-ar plăcea să mă mărit.

Magazinele de pantofi n-au niciodată mărimea 35.

Instalatorii beau tot timpul.

Există un „r” în numele oraşului nostru,

O literă pe care eu n-o pot pronunța.

Din salariu nu-ți poți cumpăra mare brînză.

Opera e atît de scumpă – nu mă mai pot duce acolo!

De ce nu mă vizitează iubitul meu noaptea?

Fiindcă podurile peste Neva sînt ridicate.

De la Neva la Moika arhitectura e fină –

Dar din fereastra mea se văd numai mormane de gunoaie.

Cîteodată mă-ngraş şi nu mă mai încap fustele,

Sau slăbesc şi devin atît de uşoară încît

Ascensorul nu porneşte cînd sînt singură înăuntru.

O, îmi place să cînt!

Dar n-am ureche muzicală!

De ce oare? De parcă mi-ar fi călcat un urs pe ureche!

Centrul liniştit al oraşului e tot mai zgomotos,

Toată lumea încearcă să evite ambuteiajele tranzitînd prin curtea mea!

Programatoarele nu sînt luate în serios!

Sînt mințite că nu sînt posturi pentru ele.

Mereu îmi pierd bricheta,

Şi nu-ți poți aprinde țigara de la Focul Etern!

Bărbații sînt astăzi toți nişte gigolo,

Iar noi trebuie să plătim pentru toate nevoile netrebnicilor ăstora.

Arta modernă n-are nevoie de şcoli,

Ştiu să pictez pătratul lui Malevici pînă şi beat.

Nu-i nevoie de cele trei diplome ale mele.

Urăsc să mă trezesc devreme jumătate din viață

Şi să-mi bat capul cu maşina cînd e încă întuneric afară.

De ce oare acest oraş dureros de familiar

Creează doar migrene şi plictiseală?

Scările rulante îmi rup tocurile,

Iar la TV se dau numai rahaturi... cum ştiți.

Vameşii de la granița finlandeză sînt foarte nepoliticoşi.

Apa îmi picură în cap prin tavan!

Şi rusa se strică!

Ce să facem deci? Cine e de vină?

De ce îmi cade părul la 25 de ani?

De ce nu dă Rolling Stones concerte şi la noi?

 

 

Corul de plîngeri din Tokio

 

Nu-ți însuşi munca mea!

Pisica din vecini mă ignoră.

Căminele sînt pline şi n-am unde să-mi dau copiii.

Nu ştiu cum să folosesc noul meu iPhone.

Am luat gripa în camera de aşteptare de la spital.

Şeful îmi pune în cîrcă greşelile sale.

Nu vă bateți joc de angajații începători.

Părul nedorit creşte repede, doar cel de pe cap nu creşte deloc.

O dată la trei luni tremur de frică, fiindcă lucrez pe bază de contract  temporar.

Cîştigi ori pierzi – societatea curselor de şoareci.

Mi s-a şters evidența cotizațiilor de pensie, a dispărut fără ştire.

E enervant!

Nu pot spune „nu“ lucrului în zilele de sărbătoare.

Bunică-mea crede că se trage din America.

Toți bărbații de la petrecerile organizate de agențiile matrimoniale au peste cincizeci de ani.

Primesc numai cadouri cu creveți.

Scările rulante din metrou sînt prea lungi.

Rufele nu sînt curate cînd vin de la curățătoria chimică.

Nu-ți tăia unghiile lîngă mine în timpul orelor de lucru.

Portmoneul mi-e plin de carduri cu reduceri, dar nu cu bani gheață.

Nu mi se dă voie să am un cîine.

De ce plouă azi?

Nu încercați să urcați pe trenuri deja burduşite. Mă veți zdrobi!

Æsta e stilul meu, vreau să-mi trăiesc viața. Dă-i bătaie!

Bărbații de treabă sînt toți căsătoriți.

N-am timp să-mi pregătesc hainele de iarnă, vremea rece se lasă prea iute.

Pişcăturile de țînțari mi se vindecă mai încet decît înainte.

Dați de lucru tuturor studenților care caută de lucru!

Nu-mi place să se fumeze în parc.

Dă-mi plata pe care ai promis-o. De ce am semnat un contract?

Mi-e somn dimineața, în timpul zilei şi seara! Lăsați-mă să dorm mai mult!

Muzicienii n-au din ce să trăiască!

Programele TV îşi rîd de oameni.

Nu-ți trimite urările de sărbători prin e-mail.

Îmi doresc ca fetele care se machiază în tren să greşească.

Am vrut să-i dau papucii prietenului meu, dar mi i-a dat el înainte.

Politicienii n-ar trebui să umble la cluburi din impozitele noastre.

Nu pregătiți Kusaya lîngă apartamentul meu.

Mi-ar plăcea să mă mai duc o dată la un concert al lui Michael Jackson.

Geanta mea e grea.

Ciorile sînt înfricoşătoare.

Camera mea e mică, iar chiria e scumpă.

Balenele şi delfinii sînt o mîncare gustoasă!

Fiți înțelegători cu cultura japoneză,

Nu ne purtați pică.

Nu vă scobiți în nas, iar după aceea să puneți mîna pe barele din tren.

Nu-mi trimiteți e-mailuri vineri seara.

Nevastă-mea abia dacă mă înțelege.

Am în jur de patruzeci de ani, dar sînt încă atrăgător/atrăgătoare.

Nu vreau să am grijă de şeful meu cînd ieşim la băut.

Vă mulțumim că ați ascultat aceste plîngeri.

 

 

Corul de plîngeri din Chicago

 

Chicagoland, Chicagoland,

Sună de parcă am trăi într-un parc de distracții,

Mereu supravegheați.

Mă gîndesc tot timpul la sex.

Totul îşi pierde vraja cînd ajungi prea aproape.

Autobuzele sînt burduşite.

De ce sînt toți celibatarii țicniți?

Fostul meu soț trăieşte încă la Chicago.

Spălătorii de geamuri îşi arată fețele la fereastra băii mele.

Oamenii se laudă cu celebritățile pe care se întîmplă să le cunoască.

Şeful meu a găsit pe cineva din străinătate care să facă mai ieftin treaba pe care o fac eu, dar a reuşit să-şi păstreze postul său.

Profesorii nu primesc nimic, pe cînd cei din industria distracției iau milioane.

Toată lumea e tîmpită.

Gardienii de la aeroport mi-au luat apa de gură.

Toată lumea crede că sărută bine.

Numai turiştilor le place pizza în stil Chicago.

Clientul are mereu dreptate.

Comenzile mele se încurcă mereu.

Clientul n-are întotdeauna dreptate.

Şoferii sînt buni numai la claxonat.

„Cînd cineva călătoreşte fără bilet toți plătim!“

Chicago n-are munți.

Colegul meu de cameră mestecă enervant de zgomotos.

Oameni fără copii îmi spun cum să-mi cresc copiii.

Tuturor le pasă, dar numai cît să cumpere un abțibild.

Bunica mea decedată votează mereu cu cine nu trebuie.

Taxiurile accelerează cînd traversez.

Urăsc fanii Cubs beți.

Nici măcar polițiştii nu opresc la stop.

Îi urăsc chiar mai mult pe fanii Cardinal beți.

Şeful meu îşi imprimă e-mailurile nedorite şi mi le dă mie.

Oamenii sînt răi pe internet.

La meciuri ajung să stau mereu lîngă persoana care fluieră cel mai ascuțit.

Nimeni nu-mi aruncă şi mie mingea.

Trăiesc la oraş şi n-apuc să văd stelele.

M-am născut şi voi rămîne un fan Cubs.

Şcoala mă face să casc.

Trupa de amatori din jurul blocului care îi imită pe cei de la Jethro Tull nu va fi niciodată tare.

Oamenii scriu mesaje sms, mănîncă şi se machiază în timp ce conduc pe banda rezervată bicicliştilor.

Cu cît sînt mai eficace la lucru, cu atît mai mult mi se dă de muncit.

Mă înec în credite pentru studenți.

Şi gingiile mi se retrag.

Mințile cele mai creative lucrează în industria publicitară.

Veverițe urbane mutante şi obeze îmi decimează roşiile din spatele casei.

Bărbații se încolăcesc în jurul barelor din metrou ca dansatoarele de striptease.

Chelnerii întreabă: „mai munciți la felul acela?“

Toată America arată ca un acelaşi minimall.

O mare de gunoaie de dimensiunea Texasului pluteşte în Atlantic.

Războiul să fie singurul nostru bun de export?

N-am ce să port.

N-am nimic de mîncare în casă.

Îmi urăsc asociația de locatari.

Femeile cer prea multă atenție.

Porțiile sînt prea mari.

Mi-e-ntotdeauna foame.

Pîinea prăjită e rece.

Încetați să mai răspîndiți viruşi! Luați autobuzul!

Prea mulți cred în rai pentru a face ceva împotriva încălzirii globale.

De ce nu cîntă membrii trupelor de băieți la niciun instrument?

Avem un cowboy drept preşedinte.

Sînt mult prea deşteaptă pentru bărbații cu care ies.

Bucătăria mea ultramodernă face prăjituri disproporționate.

Hainele pe care mi le pot permite sînt făcute în ateliere care îşi exploatează angajații.

Nu vrem ca Olimpiada să se organizeze aici.

 

 

Corul de plîngeri din Hamburg

 

Cea mai nătîngă pistă pentru biciclişti din oraş

Duce direct în Wilhelmsburg,

Prin tunele întunecoase, o mie de gropi,

Şi cîteva scări la Argentinienbrücke.

Rimelul curge mereu,

Declarațiile de impozit sînt prea complicate!

Colegul meu de apartament se culcă cu fosta mea prietenă,

Niciun om politic nu-şi ține promisiunile.

Maică-mea îşi face prea multe griji,

Ole von Beust nu se gîndeşte decît la proiectul Halfencity.

Indispensabilii mei preferați nu se mai găsesc din păcate,

Iar cei vechi s-au făcut ferfeniță.

Nu-mi creşte gazonul – zilele sînt prea scurte,

Filmele cele mai bune se dau la ore imposibil de tîrzii!

Cei din Hamburg cred cu fermitate

Că Wilhelmsburg e o colonie penală,

Multă apă, dar n-ai cum să te apropii de ea,

Pe insula asta nu vrem o nouă autostradă.

De ce mai există încă gardul vechilor granițe?

De ce îi înjură crainicul de talk show Christiansen pe şomeri?

Săracii devin mai săraci – bogații devin mai bogați,

Se discută mereu, dar nu se face nimic.

Reducerea birocrației, parcuri publice frumoase,

Clase cu elevi puțini, un nou cinema, şcoala şi canalizarea renovate,

Cursuri de limbă, strategii moderne de integrare,

Cetățenii responsabili vor fi auziți!

Totul e vorbă-n vînt!

Alegerile nu trebuie să fie un privilegiu al majorității.

Am prea mult timp!

N-am timp deloc!

Exportul Germaniei rulează pe camioane

Ce trec prin fața geamului dormitorului meu.

Societatea hamburgheză de transport public

Nu-şi coordonează autobuzele şi trenurile.

Linişte! Linişte! Linişte!

Totul e prea zgomotos!

Oriunde m-aş uita: publicitate!

Sînt sclavul obişnuințelor mele!

Nu pot fi bărbat şi femeie!

N-am idei, e starea mea obişnuită!

Alocația pentru copii se dă numai celor născuți după 2007,

Al meu s-a născut prea devreme, aşa că nu primesc nimic!

În Wilhelmsburg sînt prea puține cafenele unde să poți servi micul dejun!

Mi-e dor de discuțiile cu vecinul meu turc!

Vremea nu se mai potriveşte cu anotimpurile!

Oamenii se plîng prea mult!

Asociației locative Reiherstieg îi place să-şi terorizeze chiriaşii!

De fiecare dată cînd ascult muzică la radio mi se face rău!

Mi-e mai jenă să las un pîrț în metrou

Decît să arunc bateriile în coşul pentru gunoaie netriate!

Calc mereu în scuipat!

N-am destui bani!

Sînt un haos!

Căcatul de cîine e enervant.

Lidl, Penny, Aldi peste tot,

Celelalte magazine s-au mutat prea departe.

Mi-ar plăcea să vorbesc mai multe limbi.

Aerul din Wilhelmsburg e rău.

Nimeni nu mă iubeşte cu adevărat,

Sînt prea multe gunoaie în parc.

De ce nu se vinde lapte bătut la toate stațiile principale de metrou?

 

 

Corul de plîngeri din Helsinki

 

Nu te poți îmbogăți prin muncă

Şi iubirea nu durează veşnic.

În sauna publică nimeni nu întreabă dacă eşti de acord să arunce apă pe pietrele fierbinți.

Păduri seculare sînt tăiate şi transformate în hîrtie igienică. Cu toate astea, veceurile n-au niciodată hîrtie.

De ce îi înnebunesc pe oameni reducerile?

În mijlocul oraşului Helsinki au construit încă un iad unde să-ți faci cumpărăturile.

Vecinul meu mă spionează prin vizor de fiecare dată cînd vin acasă cu musafiri

Şi vine mereu prea repede cînd e rîndul său la saună.

Pierdem mereu împotriva Suediei la hochei şi Eurovision.

Sezonul de Crăciun începe tot mai repede pe an ce trece.

De ce oamenii nu sînt niciodată de acord cu mine?

Toate locurile de muncă emigrează în China,

Tramvaiul numărul 3 miroase a pişat.

Nu-i drept!

De ce „pizza de-un metru“ e doar o jumătate de metru?

Şi de ce e cablul aspiratorului mereu prea scurt?

La fel ca vara.

Cînd mergi la lucru în fiecare dimineață şi te întorci acasă seara tîrziu, în cele din urmă îți pierzi mințile.

Bateriile din mobilul meu se descarcă mereu şi soneriile sînt iritante.

Toate soneriile sînt iritante.

Scuză-mă, n-am semnal. Sună-mă mai tîrziu.

Cînd cumperi mobilă primeşti doar o grămadă de plăci.

Batistele de hîrtie sînt prea dure şi nu le găsesc niciodată cînd îmi vine să strănut.

Ciorapii îmi alunecă în timp ce merg.

E mereu un bărbat înalt în fața mea.

La muncă toți îmi zîmbesc binevoitor, iar apoi mă-njunghie pe la spate.

Visele mele sînt plicticoase.

Numerele de ordine sînt prea lungi.

Femeile au salarii mai mici decît bărbații.

Mincinoşii se descurcă bine în viață.

Ziarul are prea multe pagini.

De ce mereu eu?

Nu-i drept!

Termenul de aşteptare la dentist e de peste şase luni.

După ce aştepți atîta, tot dintele trebuie scos.

Tricourile frumoase se decolorează la spălare, dar cele urîte nu.

Oamenii n-au timp pentru bunurile provenite din comerțul echitabil, dar se îmbulzesc cu toții în țările de proveniență ale acestor produse.

Nu poți scăpa de titlurile tabloidelor.

Vremea e mereu proastă.

Nu mi-o trag destul...

Apartamentul meu e mărunt, dar îmi consumă toți banii, aşa că nu-mi rămîne nimic ca să salvez lumea.

Oamenii iau poziție numai pe forumurile sms.

Idioții nu ştiu pe ce parte a scărilor rulante să stea.

Soțul meu sforăie prea tare,

Merge foarte încet şi îşi spală doar tricourile de hochei.

Iar soția mea se plînge mereu!

Nu-i drept!

Pierd serile ascunzîndu-mă de inspectorul licențelor de televiziune,

pentru că nu vrea să plătesc pentru sport şi reality TV.

Agenția de locuri de muncă vrea numai programatori Java.

Bătrînii sînt tratați cu tranchilizante ca să nu se plîngă.

Prietenului meu îi place mai mult de telefonul lui mobil decît de mine.

Strămoşii noştri ar fi putut alege un loc mai însorit.

 

 

Corul de plîngeri din Budapesta

 

Toate drumurile sparte, toate podurile închise,

Transportul public e prea scump, călătorim înjurînd de mamă,

Controlorul nu vine niciodată cînd am abonamentul la mine,

Nu-mi plac tramvaiele Combino, viața e o călătorie –

Duminică tristă.

Lunile sînt mereu mai lungi decît duminicile,

De ce în străinătate pörkölt se cheamă gulaş?

Prozeliții Krishna îmi dau mereu doar cărți, niciodată abțibilduri.

De ce nu încearcă cineva să spele hainele băiatului meu în reclamele pentru detergenți?

N-am timp să studiez fiindcă trebuie să mă duc la cursuri.

Un agent comercial mă sună pe mobil: cică are numărul de la unul dintre prietenii mei.

Cînt în corul de plîngeri, în timp ce termenele mă ucid.

Cîmpurile marcate cu asterisc trebuie completate în mod obligatoriu.

S-au înmulțit oamenii fără adăpost şi distribuitorii de fluturaşe.

Trebuie să plătesc pentru lucruri gratuite, doctorul meu e un şmecher.

E o țară pesimistă, aşa că am devenit şi eu la fel.

La cinema n-aud decît foşnit de ambalaje.

Mă epilez lunar, dar nimeni nu observă.

Porumbeii mi se cacă-n cap şi nu zîmbim niciodată.

Turiştii cred că încă frăgezim carnea sub şa.

De ce sînt puținele piste pentru biciclişti din macadam?

Nu voi scăpa niciodată de sunetul camionetelor de înghețată.

Vrem încă o zi liberă pe săptămînă!

Tot ce comand prin internet se pierde la oficiul poştal.

De ce se înțepeneşte butonul CapsLock în momentele cele mai proaste?

În fiecare vară plouă doar atunci cînd îmi iau concediu.

De ce nu cîştigă niciodată naționala Ungariei?

Vecinul meu dă ore de dans popular deasupra apartamentului meu.

Cei fără talent devin stele, dar nimeni nu mă descoperă pe mine.

Iaurturile sînt mici, berea e caldă şi laptele n-a mai trecut prin vacă.

Îmi trebuie un pui de somn după fiecare masă şi vreau ceva de mîncare de fiecare dată cînd mă trezesc.

Nu primesc scrisori de dragoste, nici scrisori de recomandare, nici scrisori de credit,

Nici măcar o scrisoare-bombă.

Doar facturi, doar facturi, doar facturi...

În fiecare maşină se află doar o singură persoană şi eu sînt în rîndul care merge cel mai încet.

Nu călcați iarba, bunică-mea e rasistă.

Pute, e zgomot şi mizerie.

Sutienele sînt greu de desfăcut.

Calculatorul mi-a murit, serverul a crăpat, şi căsuța poştală mi-e plină de e-mailuri cu bancuri.

Nu prind nici măcar un dublu la loto, Făt-Frumos pe calul cel alb nu vine niciodată.

Ascensorul e defect mereu doar atunci cînd mi se sparge punga cu cumpărături.

Ungaria nu va organiza Cupa UEFA şi nu se va da niciodată bere gratis.

De ce sînt atîția polițişti corupți?

Iarba e tot mai scumpă şi eşti înşelat tot timpul la cîntar.

Corupția e tortul din care eu nu primesc nicio felie.

Soțul meu n-a mai făcut dragoste cu mine în ultimii doi ani.

Iar eu n-am mai avut o prietenă de patru ani.

Cu atît mai bine pentru gagici.

Fulgii bio sînt de nemîncat şi nu mă fac să slăbesc.

Taximetriştii vorbesc prea mult, vînzătorii sînt nepoliticoşi.

Cîinele meu sare pe mine numai cînd e noroi afară.

E concurență pînă şi la grădiniță şi nicăieri o vorbă bună.

De ce nu s-a terminat încă linia de metrou numărul 4?

Ne plîngem de soacre, dar socrii sînt mai răi,

Educația gratuită costă scump şi e căcat de cîine peste tot.

De ce lumea mai confundă Budapesta cu Bucureştiul?

Subtitrarea e proastă şi titlul n-are nimic de-a face cu filmul.

Nu noi sîntem cei ce comandă şi n-avem nici măcar o bază lunară.

Anul trecut a fost mai bine, totul e atît de scump,

De ce nu sîntem un pic mai atenți unii față alții?

Hainele mele arată mai bine cînd sînt purtate de alții.

E iarnă vara şi vară iarna,

Iar Vonnegut e mort.

 

 

Corul de plîngeri din Ljubljana

 

Anul trecut mi s-au furat trei biciclete.

De ce nu merg autobuzele noaptea?

Oamenii care nu trăiesc la munte n-ar trebui să conducă maşini de teren.

Prietenul meu se plînge că nu-i acord destulă atenție.

Picioarele mele sînt mereu reci, aşa că dorm cu ciorapi în picioare.

Ce nu-i sexy în asta?

Am un apartament drăguț, dar e în oraşul greşit.

În Ljubljana apartamentele sînt scumpe şi chiriile mult prea mari!

Nu înțeleg oamenii care-şi aruncă gunoiul pe fereastră.

De ce trebuie să iau mic-dejunul de Paşti cu părinții mei?

Mă enervează că nu pot cumpăra cuie în centru.

Vecinul vrea să-mi tai bradul pentru că îşi aruncă umbra peste grădina sa.

Iernile nu mai sînt ce-au fost!

Mă îndrăgostesc mereu de cîte un bărbat şi abia mai tîrziu îmi dau seama că nu e foarte deştept.

Uitîndu-te la serialele TV slovene îți doreşti ca ele să nu mai continue.

Şeful meu mă enervează şi mă plăteşte prost.

Trebuie să fac totul pe cont propriu!

Sondajele de opinie mint!

Grădinița e prea scumpă, camerele de joacă prea mici.

Clasa de mijloc plăteşte impozite pentru cei bogați.

O duc mai prost decît acum un an.

De ce sînt zilele prea scurte pentru toate lucrurile plăcute?

Cum se face că toate cîştigătoarele concursurilor de miss n-au reuşit  să obțină încă pacea mondială?

De ce sînt iepuraşii de ciocolată goi pe dinăuntru şi totuşi îngraşă?

De ce se foloseşte aceeaşi lingură pentru globurile de înghețată cu gusturi diferite?

Şoferii sînt egomaniaci!

Oh nu, ce se va alege de capul meu?

Flexibilizarea pieței muncii e o escrocherie!

Sînt mereu stresat!

Ritmul vieții mă ucide!

De ce nu ascultă copiii?

Nu ştiu să cînt!

Înnebunesc cînd văd o cutie de carton care rezervă un loc de parcare!

Vecinul nostru e voyeurist şi din cauza lui trebuie să trăim în spatele perdelelor!

Nici măcar berea nu mai e ce-a fost!

Ca artist, am dreptul să fiu şi mamă?

Legile lui Bajuk mi-au redus salariul cu 450 de euro.

De ce nu rîde nimeni de anecdotele mele?

Nu-mi permit o bonă.

N-am mai ieşit cu prietenul meu de un an de zile.

Cine ne fură timpul?