Numărul #38, 2011
verso: bunuri comune și îngrădiri


Ingrădiri și bunuri comune: din nou, pentru noi începuturi

Ovidiu Țichindeleanu

 

Care sînt transformările colective din care facem deja parte şi care sînt formele de rezistență împotriva noilor forme de exploatare şi oprimare, şi cum se articulează speranțele celor mai optimişti dintre noi? Dacă fenomenele dominante ale tranziției postcomuniste sînt reîntoarcerea, în interiorul a ceea ce a devenit „fosta Europă de Est“ (Marina Grz?inic´), în forme mai noi sau mai vechi, a unor forme complexe de organizare a puterii, de lungă durată, precum capitalismul şi colonialismul, care pot fi bazele rezistențelor anti-capitaliste şi ale celor împotriva colonialității puterii?

Fără a reduce la vreo concluzie comparația incipientă între ceea ce constituie două corpuri extrem de bogate de teorie critică, putem spune că atît gîndirea decolonială (în care cititorii pot găsi o introducere în Idea #33–34), cît şi autonomismul marxist împărtăşesc ideea că există o „parte întunecată“ a modernității occidentale, pentru a folosi sintagma lui Walter Mignolo, şi că turnura radicală necesară în prezent, atît în teoria critică, cît şi în practica politică, este articularea cunoaşterii şi a praxisului în cîmpul epistemic autonom al acestei „părți întunecate“, şi nu printr-o cantonare în critică internă, oricît de rafinată ar fi aceasta. Dacă gîndirea decolonială aduce poate cele mai radicale şi necesare concepte şi deschideri de orizonturi din prezent, la scară globală şi personală, în ceea ce priveşte autonomismul marxist, acesta permite trasarea unei continuități imediate cu experiența istorică a socialismului de stat.

Turnura radicală a autonomismului marxist, inspirată de mişcările şi ideile muncitorilor din Italia din anii 1960–1970 şi situată conştient în contextul mutării epicentrului mişcărilor revoluționare globale odată cu luptele decolonizării, a mutat baza epistemică a luptelor, analizei şi viziunilor în perspectiva muncii şi a muncitorilor, şi nu a capitalului şi a structurilor sale. Această ruptură față de situarea epistemică tradițională a marxismului (întîlnită la Marx şi Engels, dar şi la Lenin şi Stalin) a permis transformarea radicală a teoriei marxiste, în primul rînd a noțiunilor de muncă şi clasă, al căror conținut şi orizont politic au fost complet redefinit, pentru a include, de pildă, forme neplătite ale muncii, precum menajul casnic, şi subiecți revoluționari în afara paradigmei tehnocentrice şi eurocentrice a marxismului ortodox, precum populațiile rurale indigene şi muncitorul imigrant. Cu alte cuvinte, cu mult înainte de deconstrucția esențialismului în teoria critică poststructuralistă sau postmodernă, esențialismul conceptului de clasă fusese destrămat într-o direcție a teoriei critice marxiste, în primul rînd mulțumită contribuțiilor feminismului autonomist (Mariarosa Dalla Costa, Leopoldina Fortunati, Selma James etc.) şi ale gîndirii decolonizării (Frantz Fanon, Amilcar Cabral etc.).

 

După o perioadă de dominare a blazării postmoderne, acea proclamație ciudată, venită în primul rînd dinspre dreapta, cum că „teoria e moartă“, şi-a dovedit funcția ideologică de limitare a opțiunilor şi de întărire a dominației epistemice a TINA (Nu-Există-Alternativă) după căderea fostului bloc socialist. În prezent, criza globală a capitalismului şi eşecul sistemic al campaniilor militare occidentale majore din ultimii zece ani aduc din nou la vizibilitate rolul vital al teoriei critice şi al gîndirii radicale: în toiul unor schimbări complexe, fundamentale, prin care trece întreaga lume, unica pe care ne aflăm cu toții, în contextul posibilei transformări ireversibile a unui mod de organizare a muncii şi economiei globale ce a durat jumătate de mileniu, sistemul-lume al capitalismului, al posibilei transformări ireversibile a mediului în care trăim şi respirăm, e nevoie mai mult ca niciodată de eforturi pentru elaborarea unor instrumente corespunzător de complexe ale gîndirii.

În România, teoria critică a fost delegitimată în istoria culturală a postcomunismului de intelectuali care nu au adus o contribuție epistemică semnificativă la nivel internațional, vreme de două decenii, şi care s-au evidențiat pe plan local în primul rînd prin activitatea intelectuală de colonizare a noilor ideologii dominante şi de patronaj al noilor forme de rasism, sexism şi homofobie, sub aparențele unei etichete de salon. În numele anticomunismului esențialist, a fost promovată ignoranța față de istorii şi teorii critice ale unor forme cît se poate de actuale ale puterii precum capitalismul, colonialismul şi imperialismul. Unica direcție de inspirație intelectuală, în afara adulării unor canoane eurocentriste (reconstituire tipică a modelului dependentist al identității), a constituit-o întoarcerea la religie – nici măcar la spiritualituate –, demonstrată prin sprijinul politic şi instituțional şi relațiile apropiate dintre intelectuali şi instituția Bisericii Ortodoxe. Ca urmare, penuria materială inerentă tranziției la capitalism într-o periferie a acestuia e dublată de sărăcia spirituală a intelectualilor şi jurnaliştilor locali, de limitarea referințelor, a viziunii opțiunilor alternative şi a orizonturilor de interpretare şi de ceea ce poate fi numit analfabetismul funcțional în teorie critică, mai ales în teorie critică socială, în principalele publicații culturale şi generaliste din România.

Astăzi, fostul bloc socialist se vede ținta unui nou atac sistematic împotriva cetățeanului, sub numele măsurilor de austeritate „anticriză“, ce sînt pe cale de a fi generalizate la nivelul întregii Uniuni Europene. Vreme de două decenii, Europa de Est a constituit o avangardă sau un cîmp de experimente al neoliberalismului şi neoconservatismului, introducînd înaintea țărilor occidentale (dar în urma țărilor din Lumea a Treia) inovații precum cota unică, concediile forțate (chiar şi în educație şi sănătate), concedierea în masă, flexibilizarea pieței muncii, minimizarea statului asistențial, privatizarea sistemelor de asigurare şi asistență socială, estomparea secularității statului. După terapia de şoc şi devalorizarea generalizată a vieții din primul deceniu al tranziției postcomuniste, după privatizarea şi vînzarea forțelor locale de producție şi a resurselor naturale, după reducerea oamenilor la forță de muncă pe piața globală, prin imigrația în masă către lumea occidentală, după reocuparea şi reîngrădirea spațiului public şi a sferei publice, după refacerea şi ascensiunea fără precedent a aparatului polițienesc, după impunerea de reforme ce au recreat inegalități evidente între bogați şi săraci, în prezent, ca urmare directă a crizei ce a izbucnit chiar în centrele capitalismului global, acum patru ani, seria de măsuri de reformă a „tranziției“, şi într-adevăr starea de precaritate şi austeritate indusă de tranziție (întru promisiunea unei bunăstări şi stabilități viitoare), amenință să fie permanentizată prin noua serie de măsuri de reformare nondemocratică a Uniunii Europene şi de reorganizare a economiei globale. Această nouă ofensivă neoliberală e susținută local de elitele intelectuale ale anticomunismului instituționalizat, de jurnaliştii industriei culturale centrale şi de politicienii sferei politice formale, atît de dreapta, cît şi de stînga.

Cu toate acestea, aşa cum există o istorie a formelor de organizare a puterii şi a formelor de oprimare şi exploatare, există şi o istorie autonomă a rezistențelor şi formelor alternative de organizare a economiei şi relațiilor sociale. Dosarul de față îşi propune conturarea unor astfel de alternative, o refondare a instrumentelor gîndirii critice în formele aparent marginale ale rezistenței, prin dubletul conceptual al „noilor îngrădiri“ şi al „bunurilor comune“, ca posibilă platformă pozitivă pentru gîndirea critică şi practica politică anti-capitalistă contemporană. Aş dori să subliniez astfel şi pericolul unei reîntoarceri a stîngii forțată de împrejurări (în urma crizei capitalismului), şi nu prin propriile puteri, sub luminile seducătoare ale unui nou nivel al expunerii în industriile culturale, mai degrabă decît prin munca pasionată şi acordarea demnității epistemice corespunzătoare experiențelor istorice ale rezistenței şi reimaginării existenței.

Dosarul de față, ce cuprinde texte de referință, despărțite de o perioadă ce corespunde tranziției postcomuniste (dar sînt articulate dintr-o perspectivă critică nord-americană), scrise atît de colectivul Midnight Notes, cît şi individual, de Silvia Federici şi George Caffentzis, îşi propune nimic mai puțin decît conturarea unei soluții alternative pozitive altercapitaliste, continuînd, un anumit principiu de lucru inspirat din mişcarea Forumului Social Mondial, conform căruia rezistența politică trebuie fundamentată pe rezistență epistemică. TINA domină doar spațiile industriilor culturale globale şi ale sferelor publice reîngrădite.

Experiența personală e suficientă, însă, pentru a demonstra că viața culturală şi productivă e plină de alternative, şi că relațiile economice capitaliste sînt doar o fracțiune din tipurile de tranzacții şi relații economice în care intru zilnic. Manifestul Noilor îngrădiri, distribuit de Midnight Notes în 1990, ne pune în fața unui rezultat al unei practici teoretice colective care acordă demnitate epistemică unor astfel de alternative, în toiul unor schimbări epocale, iar articolele mai recente ale Silviei Federici şi ale lui George Caffentzis sînt luări de poziție individuale, care continuă şi îmbogățesc acest nou spațiu epistemic. Distanța temporală dintre articole şi diferențele de gen între materiale (manifest, articol etc.) pot oferi cititorului şansa de a compara experiențele istorice şi a observa gîndirea în procesul său: o gîndire bine documentată, dar intempestivă şi imperfectă, prin care teoria critică nu neutralizează vocile şi sentimentele şi nu deghizează puterea ideilor în arhitectura unei „opere definitive“ ori o mascaradă a „rațiunii“ ori a „ştiinței universale“. Tărim într-o lume a intensificării violențelor, şi tocmai de aceea teoria critică radicală nu poate fi deprimantă şi nu poate fi neutră.

În fine, şi nu în ultimul rînd, ci ca poartă deschisă către acest dosar, şi dincolo de el, ca invitație pentru coroborarea reacțiilor critice, aş adăuga că există un motiv teoretic special pentru care am deschis discuția cu Midnight Notes, Silvia Federici şi George Caffentzis: experiențele socialismului de stat şi ale tranziției postcomuniste le oferă est-europenilor o înțelegere intuitivă, imediată, despre bunurile comune şi îngrădirile lor, iar aceasta constituie o valoare epistemică neglijată, ce deschide deja calea unor alternative practice şi justifică speranțe pentru viitor. Nu mai departe de iulie 2009, administrația oraşului Bistrița decidea ca, în numele noului ideal de a „deveni un oraş european“, să discute impunerea unor „noi reguli de gospodărire“, respectiv „o serie de măsuri care să disciplineze obiceiurile proaste ale bistrițenilor“, ce fuseseră rezumate de presă prin titlul „Adio obiceiurilor de la țară“ (Adevărul, 27 iulie 2009); aceste măsuri includeau interzicerea cultivării straturilor cu zarzavaturi în spatele blocurilor. La prima vedere, „straturile“ par un contencios „anticapitalist“ ridicol, pînă observăm ridicolul şi mai mare al identificării imediate dintre europenitate şi disciplină ori naturalețea cu care e asumată inferioritatea localnicilor ori faptul că o asemenea situație comună demonstrează tocmai puterea de penetrare a unor forțe globale, de la New York şi Bruxelles pînă în spatele unui bloc dintr-un orăşel din sud-estul Europei, capitală a unui județ decimat de emigrarea propriei forțe de muncă în Spania şi Italia. Într-adevăr, un sens evident al tranziției postcomuniste a fost eliminarea şi/sau îngrădirea cunoştințelor şi capacităților de asigurare autonomă a subzistenței, de la nivelul individului şi al familiei pînă la cel al structurilor de guvernare. Dosarul de față îşi propune să întărească astfel de puncte de plecare, aparent fragile, să aducă la vizibilitate cîmpul epistemic în care se înscriu aceste forme ale rezistenței pe plan istoric şi global, şi să dea astfel elan unor noi speranțe.