Numărul #38, 2011
verso: bunuri comune și îngrădiri


Introducere la noile îngrădiri

Midnight Notes

 

... mişcarea istorică prin care producătorii devin muncitori salariați pare să fie, pe de o parte, emanciparea lor din robie şi eliberarea din cătuşele breslelor. Doar această versiune a istoriei există pentru istoricii burghezi. Pe de altă parte însă, aceşti sclavi abia eliberați au devenit vînzători de sine abia după ce au fost deposedați de propriile mijloace de producție şi de toate garanțiile vieții oferite de vechile aranjamente feudale. Iar această istorie, a exproprierii lor, este înscrisă în analele umanității cu litere de sînge şi foc. (Karl Marx, Capitalul, vol. I [Karl Marx, Friderich Engels, Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 721 – n. red.])

 

Docilul Sambo ar fi putut şi chiar a devenit peste noapte revoluționarul Nat Turner. Sclavii, sub conducerea celor proveniți din societățile africane cele mai complexe, au luptat şi au evadat, au furat şi au mimat inocența, s-au prefăcut că muncesc din răsputeri. Şi au supraviețuit, pentru a lupta şi în ziua următoare. (George Rawick, From Sundown to Sunup: The Making of the Black Community [De la asfințit la răsărit. Naşterea comunității negre])

 

Glasnost, Sfîrşitul Războiului Rece, Europa unită, Lumea sîntem noi, Salvați pădurile amazoniene... sînt cîteva dintre cele mai obişnuite enunțuri ale acestor vremuri. Ele sugerează o epocă a deschiderii istorice, a globalismului, a prăbuşirii barierelor politice şi economice. Însă, în plină atmosferă expansivă, Midnight Notes ridică problema „noilor îngrădiri.“ În spatele idolilor strălucitori ai globalismului, dincolo de desființarea blocurilor şi de conştiința ecologică pentru mama Gaia, se acunde un secret coroziv: ultimul deceniu a produs cea mai mare îngrădire din istorie a bunurilor comune ale acestei lumi. Prin articolele noastre, scoatem la iveală în detaliu acest secret, precum şi formele de rezistență împotriva sa. Această introducere explică semnificația şi importanța îngrădirilor, atît cele vechi, cît şi cele noi, în lupta de clasă la nivel planetar.

Vechile îngrădiri au constituit un proces contrarevoluționar prin care, după un secol de salarii mari şi prăbuşire a autorității feudale, fermierii din Anglia au fost expropriați de pămînturile lor şi de bunurile comune, la sfîrşitul secolului al XV-lea, de către oficiali ai statului şi moşieri. Au fost transformați în săraci, vagabonzi şi cerşetori, iar mai tîrziu în muncitori salariați, în vreme ce pămînturile au început să fie exploatate pentru a aproviziona piața internațională a mărfurilor agricole, aflată atunci într-un stadiu incipient.

Potrivit tradiției marxiste, îngrădirile au fost punctul de pornire al societății capitaliste. Au fost principalul instrument al „acumulării originare“, care a creat a populație de muncitori „eliberați“ de orice mijloace de reproducție şi constrînşi astfel (în timp) să muncească pentru salariu.

Cu toate acestea, îngrădirile nu sînt un proces singular, ce a luat sfîrşit odată cu zorii capitalismului. Îngrădirile revin periodic pe parcursul acumulării, fiind o componentă structurală a luptei de clasă. Orice salt al puterii proletare atrage după sine un răspuns capitalist dinamic: atît prin aproprierea extinsă a noilor resurse şi a noii forțe de muncă, cît şi prin expansiunea relațiilor capitaliste; în caz contrar, capitalismul e amenințat cu dispariția. Ca urmare, îngrădirile sînt un proces care-i uneşte pe proletari de-a lungul istoriei capitalului, dat fiind că, în ciuda diferențelor dintre noi, cu toții am intrat în capitalism pe aceeaşi uşă: pierderea pămînturilor şi a drepturilor noastre legate de acestea, indiferent dacă pierderea a avut loc în Front Mill, Anglia, în sudul Italiei, în Anzi, în Delta Nigerului sau în estul oraşului New York.

 

Apocalipsa celor trei acorduri

Astăzi, îngrădirile sînt din nou numitorul comun al experiențelor prin care trec proletarii de pe întregul glob. În cea mai mare diasporă a secolului, milioane de oameni de pe toate continentele sînt dezrădăcinați de pămîntul lor, de locurile lor de muncă, de casele lor, prin războaie, foamete, epidemii şi devalorizările ordonate de Fondul Monetar Internațional, fiind apoi împrăştiați prin toate colțurile lumii.

În Nigeria, de pildă, oamenii sînt în prezent alungați de pe pămînturile aflate în proprietatea lor colectivă, de către trupe care eliberează terenul pentru plantațiile deținute şi administrate de Banca Mondială. Motivul? Guvernul dă vina pe „criza datoriilor“ şi pe „Programul de Ajustare Structurală“ (SAP) dictat de FMI, impus ca aşa-zisă soluție. Acest SAP pentru Nigeria este foarte asemănător programelor implementate în Asia, Africa şi America Latină. Ele includ, invariabil, comercializarea agriculturii şi demonetizarea economiei prin devalorizări masive, care anulează valoarea monedei de salarizare. Rezultatul este distrugerea comunităților rurale, migrarea în oraşele apropiate şi, pentru cei disperați, deştepți sau norocoşi, şansa de a lucra la New York sau Napoli.

În Statele Unite există milioane de oameni fără adăpost sau domiciliu stabil. Cauzele imediate sînt intens mediatizate: criza fermierilor, creşterea accelerată a chiriilor şi a ipotecilor în raport cu salariile, transformarea apartamentelor în zone de depozitare şi gentrificarea, colapsul sistemelor de asigurare socială, distrugerea sindicatelor. În spatele acestor motive se află un fapt: diminuarea, începînd din 1973, a salariilor reale ale maselor de muncitori. Pactul stabilit între clase după cel de-al Doilea Război Mondial, prin care era garantată creşterea reală a salariilor, este acum de domeniul trecutului, iar oamenii fără adăpost sînt trupele speciale ale acestui fenomen. Însă chiar şi cei ale căror salarii nu au fost afectate de prăbuşirea pactului se plîng de pierderea simultană a bunurilor comune naturale, în urma unui lanț de catastrofe majore, de la subțierea stratului de ozon, pînă la incendierea pădurilor tropicale.

În China, tranziția la „o economie de piață liberă“ a dus la dislocarea a sute de milioane de oameni de pe pămînturile pe care le cultivau în regim colectiv. Omologii lor din mediul urban se confruntă cu pierderea locurilor de muncă sigure, din fabrici şi birouri, dar şi cu perspectiva de a trebui să migreze dintr-un oraş în altul, în căutarea unui salariu. „Gamela chineză pentru orez“ va fi distrusă, un scenariu similar conturîndu-se şi în Uniunea Sovietică şi Europa de Est. Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, OECD (Europa Occidentală – America de Nord – Japonia), formată în era postbelică, pactele socialiste şi pactele din Lumea a Treia sînt acum nule sau golite de conținut, după cum demonstrează exemplele Statelor Unite, Chinei şi Nigeriei. Refuzăm să deplîngem moartea lor: cine le-a anulat, dacă nu frații şi surorile proletari din întreaga lume, care au dorit şi cerut mai mult, tot mai mult, decît ceea ce fusese stabilit? Deloc surprinzător, bătrînul piton al Capitalului a reacționat instinctiv şi „original“, printr-un nou asalt şi muşcătura îngrădirilor. Această ediție a Midnight Notesevidențiază unitatea de reacție a capitalului în cele mai diferite locuri şi prin cele mai diferite nume, precum şi lupta polimorfă prin care se încearcă transcenderea acestei reacții.

„Criza datoriilor“, „problema oamenilor fără casă“ şi „colapsul socialismului“ sînt adesea tratate ca fenomene diferite, atît de mass-media, cît şi de revistele de stînga. Pentru noi, cei de la Midnight Notes, aceste sintagme numesc aspecte ale unui singur proces unificat: noile îngrădiri, ce apar pe întregul mapamond în ipostaze diferite, fiind surse ale diviziunii şi totodată perfect interdependente.

Potrivit logicii acumulării capitaliste din această perioadă, pentru fiecare fabrică dintr-o zonă comercială liberă a Chinei, privatizată şi vîndută unei bănci comerciale din New York, sau pentru fiecare hectar sechestrat în Africa sau Asia în numele unui proiect de dezvoltare al Băncii Mondiale, ca parte a unui schimb de tipul „datorii contra cotă-parte“, trebuie să apară o îngrădire corespunzătoare în Statele Unite şi în Europa Occidentală. Astfel, atunci cînd pămînturile comunitare din Nigeria sînt expropriate sau cînd în China este abolită politica de asigurare a muncitorilor cu locuințe gratuite, trebuie să existe în Statele Unite o expropriere similară, sub forma desființării unei slujbe „bine plătite“ dintr-o fabrică din Youngstown ori a distrugerii unei comunități din rîndurile clasei muncitoare de undeva din Jay, statul Maine, ori a impunerii legii marțiale în parcurile din New York. Fiecărei restrîngeri a „drepturilor colective“ din Lumea a Treia ori a „drepturilor socialiste“ din Uniunea Sovietică sau China îi corespunde în Statele Unite o scădere a „drepturilor sociale“, aparent sacre. Într-adevăr, în anii 1980, această scădere a fost atît de intensă, încît însăşi definiția a ceea ce înseamnă să fii om începe să fie revizuită, atît de capital, cît şi de proletariat.

Această dublă restrîngere a „dreptului la subzistență“ în Lumea a Treia, în țările socialiste şi în Statele Unite nu este nici pe departe un accident. Capitalul nu ar fi avut nicăieri vreo şansă de reuşită dacă n-ar fi operat peste tot. Capitalul a putut reduce salariile reale din Statele Unite şi a putut susține ratele de şomaj foarte ridicate din Europa doar aruncînd filipinezii de pe pămînturile lor; acestea au devenit „zone libere pentru afaceri“ în Manila, iar filipinezii muncitori cu „rahatul“ în Italia. Îngrădirile socialiste şi cele din Lumea a Treia, atît de îndepărtate la prima vedere de zone ca Boston sau New York, devin inevitabil îngrădiri ale Primei Lumi, la fel de îndepărtate şi de exotice față de Lagos sau Beijing.

Atacurile noilor îngrădiri sînt atît de radicale împotriva drepturilor omului, impuse prin lupte proletare de-a lungul istoriei, datorită confruntării capitalului cu o criză pe viață şi moarte, care a împiedicat orice pact social-democrat. La sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, capitalul (atît în accepțiile sale occidentale, cît şi în cele orientale) a oferit proletariatului din întreaga lume o varietate de slogane: de la „negocieri colective“ şi „integrare rasială“ în Statele Unite, pînă la „salariul social“ pentru familia din URSS sau „emanciparea colonială“ din Asia sau Africa. A urmat o luptă extraordinară pentru determinarea conținutului acestor slogane; însă, între 1965 şi 1975, inițiativele proletare au depăşit limitele posibilităților istorice ale capitalului. De la revoltele Watts [din Los Angeles în 1965] şi pînă la „Primăvara pragheză“ [din 1968], sau de la „toamna fierbinte“ a Italiei [din 1969–1970] şi pînă la ultimele elicoptere americane ce au fugit după pierderea Saigonului [1975], perspectivele profitului s-au îngustat la nivel internațional, iar capitalul se confrunta cu propria-i eutanasie. Prin urmare, toate pactele au fost anulate, iar capitalul şi-a început ofensiva pretutindeni.

La sfîrşitul anilor 1980, capitalul pare să fi cîştigat cel mai mult din anularea diferitelor contracte sociale. De pildă, stînga din Statele Unite se raportează acum la „negocierea colectivă“ şi la „integrarea rasială“ ca la utopii, în timp ce muncitorii sovietici privesc neliniştiți cum „salariul social“ dispare în istorie. Într-adevăr, „emanciparea colonială“ este o sintagmă care, dacă este adusă în discuție de cineva cu suficient de mult prost gust, nu poate stîrni decît ironii. Cum au fost aceste „drepturi inalienabile“ alienate atît de rapid? Prin intervenția noilor îngrădiri, care încearcă să elimine orice relație „tradițională“, „organică“ sau instituționalizată dintre proletarii înşişi şi puterile lumii sau cele din trecutul lor.

Aceste noi îngrădiri denotă, aşadar, reorganizarea la scară largă a procesului de acumulare declanşat la mijlocul anilor 1970. Principalul obiectiv al acestui proces a fost dezrădăcinarea muncitorilor de cîmpurile pe care a fost construită forța lor organizatorică. Asemenea sclavilor africani strămutați în Americi, ei sînt forțați să muncească şi să lupte într-un mediu ciudat, în care nu mai dispun de formele de rezistență de acasă.

Astfel, precum în zorii capitalismului, fizionomia lumii proletare redevine cea a săracului, a vagabondului, a infractorului, a cerşetorului, a micului traficant, a refugiatului exploatat în ateliere de muncă intensivă, a mercenarului, a revoltatului.

 

Pentagonul îngrădirilor

Cum au fost elaborate noile îngrădiri? În primul rînd, şi cel mai important, noile îngrădiri operează la fel ca vechile îngrădiri: punînd capăt controlului colectiv asupra mijloacelor de subzistență. Mai există foarte puține grupuri care îşi pot acoperi propriile necesități lucrînd direct propriul pămînt, folosindu-şi în acest sens propria forță de muncă. Pînă şi ultimii „aborigeni“, din Indonezia pînă în Amazon, sînt îngrădiți cu violență în rezervații guvernamentale. Şi mai răspîndită este situația în care se află aşa-numitul „țăran“ din Lumea a Treia de azi, care supraviețuieşte grație a ceea ce primeşte de la vreo soră sau vreun frate care a emigrat la New York; sau cultivînd, în cele mai periculoase condiții, mac sau frunze de coca pentru export; sau prostituîndu-se cu deținătorii de valută (cel mai puternic şi poate singurul afrodisiac al epocii noastre); sau migrînd spre oraşele din apropiere, pentru a intra în rîndurile din ce în ce mai numeroase ale muncitorilor zilieri, ale vînzătorilor ambulanți sau lucrătorilor din „sfera pieței libere“, unde condițiile sînt adesea mai periculoase decît pe cîmpurile de mac de acasă.

Cea de-a doua metodă importantă a noilor îngrădiri este şi ea asemănătoare celor vechi: confiscarea pămînturilor pentru recuperarea datoriilor. Aşa cum dinastia Tudor le-a vîndut creditorilor terenuri uriaşe aparținînd mînăstirilor şi comunelor, la fel şi guvernele africane sau asiatice moderne cad de acord să capitalizeze şi să „raționalizeze“ terenurile agricole, pentru a mulțumi auditorii FMI, care în alte condiții nu ar „păsui“ împrumuturile externe. Aşa cum clanurile din ținuturile Scoției, în secolul al XVIII-lea, au complotat cu negustorii şi bancherii locali, cărora le erau îndatorați, pentru a „curăța pămîntul“ de propriii şefi de clan şi femei, la fel şi conducătorii locali din Africa sau Asia schimbă drepturile de proprietate colectivă asupra pămînturilor, pentru împrumuturi nerăscumpărate. În ambele cazuri, rezultatul este o îngrădire. Acesta este secretul ascuns în larma „crizei datoriilor“.

În alt treilea rînd, noile îngrădiri fac din munca mobilă şi migrantă forma de muncă dominantă. În acest moment, sîntem cea mai mobilă forță de muncă din punct de vedere geografic, de la începuturile capitalismului. Capitalul ne ține mereu în mişcare, despărțindu-ne de țările noastre, de fermele, grădinile, căminele şi locurile noastre de muncă, pentru că aceasta garantează salarii mici, dezorganizarea comunității şi maximă vulnerabilitate în fața tribunalelor şi a poliției.

În al patrulea rînd, noile îngrădiri necesită prăbuşirea socialismului din URSS, din Polonia şi pînă în China. Scopul îngrădirii nu ar putea fi atins decît prin creşterea dramatică a competiției între muncitori la nivel internațional şi, prin urmare, printr-o enormă expansiune a pieței forței de muncă. O treime din proletariatul lumii nu a mai putut fi păstrat în afara competiției cu restul proletariatului din lume, iar capitalul socialist nu a mai putut reprima dorința clasei muncitoare de a avea acces la bogăția universală... chiar dacă această bogăție se materializează sub formă de marfă.

Socialismul a încetat de multă vreme să mai fie un nucleu de interes pentru proletariat. Revoluțiile anticoloniale din anii 1960 şi supraproducția mărfurilor de bază din anii 1970 i-au asigurat un oarecare respiro, însă în anii 1980 jocul a ajuns la sfîrşit. Motivele prăbuşirii socialismului sînt evidente, cel puțin la o privire retrospectivă. Socialismul este un alt nume pentru un „pact“ între clase prin care, în mod normal, o slujbă mai inferioară, dar cel puțin garantată, este oferită în schimbul exploatării pentru salarii mai mici. „Mai mici“ este, desigur, un termen relativ, care presupune o comparație cu standardul capitalist. Pactul funcționează atîta vreme cît garanțiile, exploatarea şi salariile sînt sincronizate.

În anii 1980, în primul rînd din cauza prăbuşirii prețurilor la energie, scăderea salariilor socialiste față de standardul internațional a atins niveluri care nu au mai fost tolerate de clasa muncitoare socialistă. Rata de exploatare impusă de stat era prea ridicată, iar garanțiile păreau din ce în ce mai puțin promițătoare pentru proletari. Astfel, odată cu avîntul tehnologiilor computerizate, cu expansiunea producției în Lumea a Treia, unde mîna de lucru este foarte ieftină, şi odată cu sfîrşitul crizei energetice a țărilor membre ale Organizației pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), valoarea muncii socialiste pe piața mondială s-a prăbuşit. Nu a scăzut, ci a devenit aproape nulă. „Pactul“ s-a destrămat din temelii, iar încercările de a-l petici nu au făcut decît să mărească ruptura. De exemplu, împrumuturile luate de țările Europei de Est în anii 1970 (asemenea împrumuturilor luate de Lumea a Treia în acea perioadă), pentru a le permite să participe la dezvoltarea tehnologică, au cauzat o creştere uriaşă a exploatării şi scăderea corespunzătoare a salariilor. Rezultatul: revoltă, nemulțumire, emigrare.

Ar trebui să deplîngem prăbuşirea acestui pact? Nu chiar. Prăbuşirea socialismului oferă un răspuns final ghicitorii Marelui Sfinx al Secolului XX: clasa muncitoare socialistă. Cîte volume s-au scris pentru a stabili dacă această fiară sălbatică este cu adevărat o clasă muncitoare? Acum le putem încredința pe toate arhivelor, pentru că întreaga clasă muncitoare socialistă şi-a dat arama pe față. Basmul despre „blocurile opuse“ s-a sfîrşit şi putem observa cu ochii noştri lupta de clasă, din Berlin la Ho Şi Minh. Avem acum aceiaşi şefi şi putem compara, la nivelul aceloraşi sluje, meritele relative ale diferitelor sisteme. „Virtuțile socialiste“ ale clasei muncitoare vor fi cu precădere testate deceniul următor, dacă va fi să fie. Cînd noile lupte de clasă vor izbucni în anii 1990 în Europa de Est, în Uniunea Sovietică şi în China, vom vedea dacă valorile „solidarității“, „cooperării“ şi „internaționalismului“ s-au depus cu adevărat în aceste societăți.

Cel de-al cincilea aspect al noilor îngrădiri constă în ofensiva acestora împotriva reproducției noastre: nu ne-au transformat doar în emigranți, ci şi în mutanți! Mult mediatizata dispariție a pădurilor tropicale, mult comentata gaură din stratul de ozon, mult deplînsa poluare a aerului, a mării şi a plajelor, alături de evidenta îngustare a spațiilor noastre de locuit, toate fac parte din distrugerea bunurilor comune pămînteşti. În anii 1980, pînă şi largul mării a fost îngrădit, odată cu extinderea dramatică a limitelor teritoriale tradiționale. Nu trebuie să fii un amator de science-fictionca să simți că sîntem cobaii unui experiment capitalist dintr-o schimbare nonevolutivă. Proletarii umani nu sînt singuri în această accelerare şi îngustare. Animalele, de la protozoare la vite, sînt modificate genetic şi programate să se hrănească cu deversări de petrol, să producă mai multe ouă pe oră, să secrete mai mulți hormoni. Într-o măsură din ce în ce mai mare, valoarea pămîntului nu mai e socotită prin cîtă hrană poate produce sau ce fel de construcții poate susține, ci prin cîte deşeuri radioactive poate depozita „în siguranță“. Astfel, o lume de bunuri naturale epuizate, darul a miliarde de ani de transformare fără muncă, întîlneşte corpurile epuizate ale oamenilor.

Capitalul visează de mult să ne trimită la muncă în spațiu, unde nu ne-ar rămîne nimic în afară de maşina de lucru şi relațiile de muncă, rarefiate şi represive.1 Adevărul este însă că Pămîntul este cel care devine o stație spațială şi multe milioane de oameni trăiesc deja în condiții de colonie spațială: fără oxigen, cu legături sociale/fizice limitate, viață desexualizată, dificultăți de comunicare, lipsă de soare şi verdeață... pînă şi ciripiturile păsărilor migratoare lipsesc.

Oroarea sentimentală a acestui aspect al noilor îngrădiri a adus profituri multor editori şi corporații cinematografice, dar am dori să subliniem valoarea ei purgativă. Pentru că bunul natural corporal şi personal, care pentru cea mai mare parte a proletariatului a fost gratuit, e supus din ce în ce mai mult îngrădirii, în mod evident. Aparența şi atitudinea sînt aspecte din ce în ce mai integrate în procesul muncii, în aşa-numita „industrie a serviciilor“, de la restaurante la spitale. În trecut, ceea ce simțea un muncitor/o muncitoare la linia de producție, la fermă sau în mină era o chestiune fără legătură cu relațiile salariale. Acest lucru s-a schimbat complet în zilele noastre. Cei care „lucrează cu publicul“ sînt acum monitorizați încontinuu, de la urină şi glandele sudoripare pînă la cele mai ascunse cotloane ale creierului. Capitalul ne tratează acum aşa cum făceau odată inchizitorii, căutînd pe corpurile noastre semnele de luptă de clasă a diavolului, cerîndu-ne să ne alienăm corpurile. Cel mai „extrem“ caz al acestui tip de îngrădire poate fi observat în dezbaterile personal-politice din jurul chirurgiei reconstructive, din ce în ce mai invocată în rîndurile clasei muncitoare. Sînii siliconați ai recent alesei Miss America sînt universaliile concrete ale acestei tendințe. Sîntem noi în măsură să deplîngem aceasta sau să condamnăm? Nu, pentru simplul motiv că, deşi burghezia şi-a pierdut de mult corpul, clasa muncitoare este acum forțată să-i calce pe urme. Nu doar „reginele frumuseții“ şi „actorii principali“ trebuie să-şi cumpere şi răscumpere corpurile, bucată cu bucată: chirurgia reconstructivă este acum un imperativ pentru multe slujbe din „economia serviciilor“, dezvăluindu-ne tuturor, spre evaluare, natura comercializată a relațiilor capitaliste.

Aceste cinci direcții ale răspunsului pe care capitalul l-a dat luptei de clasă au avut succes, cel puțin parțial, datorită abilităților lor de a recapitula dorințele proletare. În fond, chiar şi în timpul vechilor îngrădiri, mulți au fost atraşi de posibilitățile consumului universal oferit de viața urbană şi nu au mai aşteptat sosirea tîlharilor statului pe păşunea satului pentru a pleca la oraş. Şi în cazul capitalismului actual putem indica un fenomen asemănător. Dorința muncitorilor socialişti de a participa la schimbul universal al muncii a fost un factor crucial în „dărîmarea“ zidurilor socialismului. Într-adevăr, atracția pieței globale nu rezidă în consecințele sale exploatatoare evidente, ci mai degrabă în energiile pe care le dezlănțuie în materie de călătorie, comercializare şi apropriere a bogățiilor. Socialismul postbelic a fost cu singuranță incapabil să genereze modele alternative de schimb internațional şi reproducție, nici sub forma birocrației de tip Comintern, nici a idealurilor lui Che Guevara – de aici evaporarea internaționalismului socialist pe plan economic, în cadrul crizei actuale.

 

Spirala luptei

Deşi noile îngrădiri au reuşit să seducă şi să dezbine, ele au fost combătute cu putere, iar aceasta a produs, inadvertent, creşterea cunoaşterii şi autonomiei proletare. În modul cel mai evident, planeta a răsunat şi a reverberat în urma demonstrațiilor anti-FMI, a revoltelor şi rebeliunilor. Doar în 1989, în străzile şi campusurile din Venezuela, Birmania, Zair, Nigeria şi Argentina au avut loc confruntări între trupe armate şi studenți sau muncitori care strigă „Moarte FMI-ului“, jefuiesc piețele de mărfuri străine, eliberează prizonieri şi incendiază bănci. Deşi accesul la bogăția universală rămîne o dorință universală, formele instituționale ale pieței globale care se folosesc de „criza datoriilor“ pentru a crea noile îngrădiri sînt atacate în mod conştient în Africa, America Latină şi Asia.

În anii 1980, forma monetară a noilor îngrădiri a fost întîmpinată cu rezistență, iar peste tot în lume a izbucnit un război pentru pămînturi. În Anzi, din America Centrală în Mexic, s-a purtat o luptă înarmată, cronică şi disperată, pentru controlul pămînturilor (considerată adesea în Statele Unite drept un aspect al „problemei drogurilor“). În Africa de Vest, lupta continuă la scară micro, împotriva confiscării pămînturilor de către stat şi băncile de dezvoltare (ceea ce e numit adesea „război tribal“). În Africa de Sud, lupta pentru pămînt şi controlul asupra acestuia, atît la oraş, cît şi în zonele rurale, este inclusă în „lupta împotriva apartheidului“, în vreme ce în Estul Africii este considerată o „problemă a naționalităților“. Războiul pentru pămînturi este, desigur, şi miza „problemei palestiniene“, iar din Afganistan, prin India şi pînă în Sri Lanka, Filipine şi Indonezia, proletarii au întors armele împotriva noilor îngrădiri, în forme foarte diferite. În anii 1980, acest război pentru pămînturi nu a fost doar o luptă în zone rurale, „de Lumea a Treia“. Din Berlinul de Vest pînă la Zürich, Amsterdam, Londra şi New York, squatterii, oamenii străzii şi cei fără adăpost s-au luptat cu poliția, cu incendiatorii plătiți de dezvoltatorii industriei imobiliare şi cu alți agenți ai „deconcentrării spațiale“, nu doar pentru „locuințe“, ci şi pentru pămînt, cu tot ceea ce înseamnă aceasta.

Aceste confruntări directe, violente şi adesea înarmate au redus cu siguranță ritmul şi amploarea noilor îngrădiri, însă au existat şi alte consecințe, de multe ori neintenționate, care vor juca probabil un rol central în impunerea universală a noilor îngrădiri. În primul rînd, acestea au dus la o enormă creştere şi intensificare a cunoştințelor proletare despre compoziția de clasă la nivel internațional. De exemplu, din anii 1980, un simplu fermier vest-african are cunoştințe despre afaceri din Brooklyn, Londra sau Veneția. În al doilea rînd, noile îngrădiri au forțat o internaționalizare a acțiunii proletare, fiindcă proletariatul n-a fost niciodată mai hotărît să-şi depăşească regionalismul şi naționalismul, din moment ce oamenii nu-şi pierd doar pămînturile, ci şi rolurile din propriile țări. În al treilea rînd, tocmai extremele crizei datoriilor şi nevoia de a organiza reproducția în afara relațiilor băneşti i-au forțat pe muncitori să-şi dezvolte autonomia, impunîndu-le obiectivul de a crea un întreg sistem de producție şi reproducție în afara procedurilor de operare obişnuite ale societății capitaliste.

 

Fantoma marxistă la miezul nopții

Aceste consecințe neintenționate ale noilor îngrădiri şi posibilitățile pe care le creează sînt teme apropiate şi îndrăgite ale lui Marx şi Engels, iar acum a venit vremea să vorbim despre ele. Pentru că una dintre marile ironii ale prezentului este faptul că, în momentul în care socialismul se prăbuşeşte, previziunile lui Marx despre dezvoltarea capitalismului se confirmă. În timp ce intelectualii „postişti“ dansează acum pe mormîntul lui Marx, iar „marxiştii“ încearcă disperați să-şi revizuiască CV-urile, teoria lui Marx e mai adevărată ca niciodată. Ce avem acum în fața ochilor altceva decît faimoasa „însărăcire a clasei muncitoare“, „expansiunea pieței mondiale“, „competiția universală între muncitori“ şi „o compoziție din ce în ce mai organică a capitalului“? Cum putem înțelege ceva despre această lume fără a folosi axiomele din teoria lui Marx despre muncă, bani şi profit? Capitaliştii nu vor putea, fără îndoială!

Rezultă astfel, la nivel teoretic, că fantoma lui Marx încă rosteşte adevărul la miezul nopții. Cu toate acestea, la nivel strategic, Marx şi Engels nu mai sînt de actualitate în acest moment al noilor îngrădiri. Şi merită să explicăm de ce. Deşi Marx cel din Capitalul ar fi recunoscut complexitatea situației, ar fi conceput probabil noile îngrădiri asemenea celor vechi: un stadiu în „natura progresistă“ a dezvoltării capitaliste, ce pregăteşte condițiile materiale pentru o societate comunistă. Cele două tendințe decisive ale acestei dezvoltări ar fi: (1) desființarea barierelor locale şi separarea oraşelor de mediul rural, ce ar produce astfel o ființă umană cu adevărat universală, capabilă să beneficieze de pe urma producției mondiale de bunuri culturale şi materiale, şi (2) unificarea clasei muncitoare internaționale, care ar începe să recunoască şi să acționeze din ce în ce mai mult în virtutea propriului interes. Prin urmare, în ciuda suferințelor şi a morților, a „sîngelui şi focului“ vechilor îngrădiri, acestea ar fi fost, în mod inevitabil, ceva pozitiv din punct de vedere istoric, fiindcă au realizat „disoluția proprietății private bazate pe munca proprietarului“.

Distrugînd modul de producție „în care muncitorul este proprietarul privat ale propriilor mijloace de producție, puse în mişcare chiar de el: țăranul pe pămînturile pe care le cultivă, manufacturierul cu unealta pe care o mînuieşte ca un virtuoz“, îngrădirile ar pregăti terenul pentru crearea „proprietății private capitaliste, bazate deja pe producția socializată“. Ca urmare, îngrădirile ar fi transformarea „îndelungată, violentă şi dificilă“, care face posibilă, mult mai uşor, „exproprierea cîtorva uzurpatori de către masele populare“, prin revoluția comunistă.

Problema acestei analize este simplă: noile îngrădiri (şi, probabil, mare parte dintre cele vechi) nu vizează doar micii producători privați şi proprietatea lor. Ele urmăresc, de asemenea, distrugerea pămînturilor comune şi a spațiului, care e un izvor de energie pentru puterea proletară. Un sat de indieni Quiche din ținutul deluros al Guatemalei, un lot de pămînt lucrat la comun în Delta Nigerului, un cartier urban ca Tepito din Mexico City, un orăşel din jurul unei fabrici de hîrtie, controlat de muncitori intrați în grevă (aşa cum s-a întîmplat în Jay, Maine) – niciunul dintre aceste cazuri nu se potriveşte modelului marxist al îngrădirilor. Nu avem de-a face în niciunul dintre aceste exemple cu mici producători izolați, ci cu un punct de luptă al ofensivei proletare sau un centru logistic al acesteia. Ar fi nebunie curată să acceptăm decăderea acestor sate, loturi de pămînt, cartiere şi oraşe drept sacrificii necesare şi progresiste, în vederea distrugerii capitalismului şi a dezvoltării unor proletari cu adevărat „universali“. Universali sau nu, proletarii adevărați, în carne şi oase (care nu se hrănesc cu aer) au nevoie de un loc unde să se aşeze, de unde să lovească, unde să se odihnească şi unde să se retragă. Lupta de clasă nu se desfăşoară pe un teren abstract în care se socotesc cîştigurile şi pierderile, ci este o luptă pentru un teren.

Oroarea moralistă a lui Marx față de „micii producători“ şi față de comportamentul lor dezgustător nu trebuie să ne facă să acceptăm negarea strategică a realității de dragul formulelor onorifice. În 1867, Marx nu vedea posibilitățile puterii proletare, oricît de contradictorie ar fi aceasta, în viața comunală încă intactă, trăită de milioane de oameni din Africa, Asia, Oceania sau din Americi. În Capitalul nu poate fi găsit niciun apel adresat proletarilor europeni, pentru lupta împotriva îngrădirilor acestor popoare comunale.

La fel, nici Engels nu a putut observa noua putere comunală ce apărea în cartierele proletare ale noilor oraşe industriale europene şi care ar fi meritat susținerea. Pentru a înțelege acest eşec strategic, să examinăm o lucrare cu adevărat remarcabilă a lui Engels, Problema locuințelor (1872), scrisă la un an după Comuna din Paris. E mai lucidă, tranşantă şi relevantă decît tot ce au produs de curînd mişcările locuințelor şi hoinarilor. Engels pare să descrie, ca într-o viziune, New Yorkul anilor 1980, bazîndu-se pe observațiile sale despre Londra, Manchester, Paris şi Berlin, din secolul XIX. El descrie chiar şi o versiune de secol XIX a „deconcentrării spațiale“, pe care i-o atribuie lui Hausmann, un dezvoltator urban bonapartist. După cîte se pare, Hausmann a planificat „construirea unor străzi lungi, largi şi drepte prin cartierele muncitoreşti înghesuite, precum şi ridicarea, de o parte şi de alta, a unor clădiri mari şi luxoase, cu intenția de a îngreuna lupta pe baricade, dar şi pentru a genera un proletariat al industriei de construcții bonapartiste care depinde de guvern, transformînd oraşul într-unul dedicat exclusiv luxului“.

Însă în toiul acestor observații pertinente, discuția propriu-zisă a lui Engels referitoare la „chestiunea locuințelor“ este dezamăgitoare. De ce? Pentru că lasă la o parte chiar poziția sa strategică, respectiv modul în care structura de clasă a unui oraş, definită spațial, determină puterea clasei muncitoare, pentru a răspunde altor două probleme marxiste clasice: (1) chiria medie plătită de muncitori este o simplă redistribuire a plusvalorii între capitaliştii industriaşi şi cei rentieri, (b) „soluția“ la chestiunea locuințelor nu poate fi promovarea proprietății de locuințe, din moment ce acest lucru i-ar „îmburghezi“ pe muncitori şi ar întîrzia apariția adevăratei soluții, revoluția. Primul punct este abstract şi mai mult sau mai puțin adevărat, în vreme ce al doilea reflectă oroarea-de-vacuumul-micului-proprietar, specifică lui Marx şi Engels. Ca urmare, Engels nu ia apărarea cartierelor muncitoreşti, ca aspect esențial al „chestiunii locuințelor“ şi un element strategic important al gîndirii de clasă.

Se pare că, potrivit judecății lui Engels, piața locuințelor poate transforma în totalitate compoziția spațială a unei clase muncitoare urbane, dar e totodată lipsită de relevanță în ceea ce priveşte „chestiunea locuințelor“. Dincolo de absurditate, aceasta nu este şi nu poate fi viziunea Hausmannilor capitalului de ieri şi de azi. Engels ar fi trebuit, fără îndoială, să-şi fi dat seama că revoluțiile nu iau naştere într-un paradis al ideilor, ci, de obicei, cel puțin în ultimul lor stadiu, în oraşe unde chestiunea dispunerii forțelor este esențială. Poate că felul în care Engels neglijează strategic topologia clasei muncitoare a fost rezultatul eşecului acelui de acum clasic scenariu revoluționar al Comunei din Paris, petrecut cu un an înainte de publicarea Chestiunii locuințelor. Mai plauzibil, a fost rezultatul unui eşec profund al concepției marxiste despre îngrădiri, ce caracterizează marxismul pînă în ziua de azi. Acest lucru este cu precădere adevărat în ceea ce priveşte variantele sale „tiermondiste“, frecvent îmbrățişate de cei aflați în prima linie a luptelor duse împotriva noilor îngrădiri, fie că e vorba de organizatori ai demonstrațiilor anti-FMI sau armate de gherilă luptînd pentru pămînt. Aceste forme de marxism se confruntă astăzi cu o criză profundă. La prima vedere, criza marxismului tiermondist pare a fi legată de prăbuşirea principalelor sale modele socialiste, Uniunea Sovietică şi China, şi nu are nimic de a face cu îngrădirile vechi sau noi. Prin urmare, în primul rînd, şi cel mai important, criza pare a fi rezultatul pierderii ajutorului militar şi economic care fusese adesea acordat de blocul socialist, în virtutea „internaționalismului proletar.“ O astfel de viziune este superficială.

Marxiştii tiermondişti acceptă noțiunea de progres al acumulării originare. Prin urmare, deşi oficial se opun noilor îngrădiri, îşi imaginează propriul partid şi propriul stat ca instituții pentru îngrădirea propriilor popoare, într-un mod mai eficient şi mai „progresist“ decît ar face-o capitaliştii. Ei interpretează proprietatea colectivă a pămîntului şi tranzacțiile pieței locale ca semne ale „micii burghezii“, ce trebuie extirpate. Acțiunea lor revoluționară urmăreşte naționalizarea pămînturilor şi desființarea piețelor locale, precum şi eliminarea FMI-ului şi a elitei conducătoare de „compradori“. Cu toate acestea, primul lor obiectiv este o anatemă pentru mulți dintre cei care sînt atraşi de lupta împotriva noilor îngrădiri! Confuzia creşte în caz de victorie, cînd se poate observa tendința de a crea sau a continua cele două forme „avansate“ de proprietate – plantațiile de stat (Mozambic) sau fermele capitaliste (Zimbabwe) – în costul posibilităților şi realităților comunale. În mod inevitabil, condițiile devin propice pentru contrarevoluții, iar imposibilitatea aplicării unor măsuri economice autarhice devine limpede, din moment ce chiar acele structuri care ar fi susținut autarhia, negînd dreptul la pămînt al „contraşilor“, au fost distruse de forțele revoluționare însele.

Prin urmare, ostilitățile contrarevoluționare de mică intensitate şi ratele ridicate ale dobînzii la împrumut distrug revoluția. Pentru că la sfîrşitul secolului XX este relativ uşor să practici ştiința revoluției şi să cîştigi. Pe de altă parte, chiar această facilitate a forțat capitalul să se asigure că urmările succesului vor fi catastrofa şi disperarea. De aici criza stîngii din Lumea a Treia, ale cărei rădăcini nu se află doar în planurile insidioase şi demonice ale CIA, ci şi în eşecul analizei lui Marx despre vechile îngrădiri.

Spre deosebire de aceasta, cea mai evoluată concepție autonomă a capitalului despre noile îngrădiri, în contextul prăbuşirii vizibile a modelelor socialiste şi al crizei marxismului revoluționar din Lumea a Treia, este reprezentată de sloganul „Sfîrşitul istoriei“. Această frază interpretează sfîrşitul statelor socialiste şi al partidelor acestora drept anihilarea contradicțiilor fundamentale ale istoriei lumii şi triumful pieței mondiale, ca semn al comercializării uniforme a planetei, numită „occidentalizare“ şi „democrație“. În absența unei asemenea „contradicții“, nu există, desigur, o Istorie a marii narațiuni înseşi. E discutabil cît de mult ar trebui să luăm în serios această mostră de postmodernism venită din partea Departamentului de Stat, dar scenariul pe care îl sugerează este simplu. Acesta readuce lupta de clasă înapoi la situația antebelică, oferindu-le muncitorilor OECD doar două opțiuni: „liberalismul“ sau „imperialismul“. Partea liberală acceptă „mecanismul pieței“, prin care oamenii se intersectează ca funcții diferite ale procesului muncii, într-un mediu asemănător triajului, astfel încît singurul scop în „viață“ devine îmbunătățirea „abilităților de supraviețuire“. Partea imperialistă forțează internaționalizarea cuceririi şi a jafului, prin care putem refuza competiția, devenind complici cu şefii noştri direcți în exploatarea directă a celorlalți proletari, astfel încît victoria e un fel de pact sud-african: salarii mai bune şi un cămin... protejat de legea marțială, celule de tortură şi armă în traistă. Un amestec dezgustător al acestor două opțiuni ar fi, probabil, mai acceptabil!

 

Înverzirea pactului

În umbra acestor sinistre perspective capitaliste şi odată cu prăbuşirea capitalismului, „verzii“ au ieşit la înaintare cu o perspectivă globală, în numele aspirațiilor umane de a transcende piața. De la sloganul „Gîndeşte ca un munte“ al celor de la Earthfirst! pînă la „Mări fără poluare nucleară“ al celor de la Greenpeace,mişcarea ecologistă pare să fi jucat un rol major în confruntările împotriva noilor îngrădiri din anii 1980. Militanții „verzi“ au sabotat defrişările, au aruncat în aer liniile de electrificare, au dus la abandonarea testelor nucleare şi, în general, au jucat rolul „luddiților“ pentru noile îngrădiri, în timp ce partidele „verzi“ din Europa au atras susținerea multor oameni (care s-ar fi alăturat înainte socialiştilor sau comuniştilor), dînd voce rezistenței politice şi ideologice împotriva celor mai obscene consecințe ale dezvoltării capitaliste. „Verzii“ (alături de aliații lor care militează pentru drepturile animalelor) au adus în confruntările ultimului deceniu o pasiune angelică şi îndrăzneala celor scoşi în afara legii. Dar structura lor de clasă le-a limitat pînă acum eforturile.

După cum arătam în „Victorii ciudate“ (1979), mişcarea antinucleară apărută în Statele Unite în anii 1970 – în care mişcarea ecologistă de azi îşi are rădăcinile politice – avea o structură de clasă limitată. Se baza pe populația rurală care trăia în jurul centralelor nucleare şi pe un „factor adițional“: o forță de muncă intelectuală care se mutase în zonele rurale din jurul centralelor după anii 1960. Susțineam, de asemenea, că, dacă mişcarea antinucleară n-ar fi mers dincolo de această structură de clasă relativ limitată şi n-ar fi implicat proletariatul urban şi industrial, industria nucleară nu ar fi putut fi învinsă. Prețurile pentru energie au fost elementul-cheie pentru extinderea structurii de clasă a mişcării, lucru confirmat mai tîrziu. Explozia luptelor împotriva creşterii prețurilor la energie, pe străzile şi autostrăzile americane (la fel ca revoluțiile şi insurecțiile din țările producătoare de petrol) din anii 1979–1980 au forțat capitalul să stabilizeze prețurile la energie. Acest fapt a pecetluit sfîrşitul industriei nucleare americane, cel puțin în acest secol.

Cu toate acestea, mişcarea ecologistă contemporană nu a învățat secretul „victoriilor ciudate“ ale predecesorilor săi. Dialectica specifică a rebelilor dependenți de petrol şi a îngerilor antinucleari din anii 1979– 1980 nu a evoluat într-o mişcare proletară în adevăratul sens al cuvîntului, care ar fi putut merge dincolo de simpla gestionare a consecințelor acumulării capitaliste pentru mediu. Ecologiştii din perioada Reagan s-au întors la ideologia moralistă a „conştiinței naturale“, la moralitatea „bunei voințe“ şi la practica de „reciclare“ şi „păstorire a pămînturilor“ din anii 1970. Această mişcare seamănă în cele mai mici detalii cu „micii producători“ ai lui Marx şi Engels. Pînă şi etimologia numelui are rădăcini în „oikos“-ul aristocratului grec, „vatră şi cămin“. Dar, după cum „economia“ introduce pe nesimțite în fabricile capitaliste relațiile rurale patriarhale tată-soție-copil-sclav, la fel şi „ecologia“ presupune că pămîntul este un „oikos“ care trebuie administrat corespunzător, şi nu un teren al luptei globale de clasă. Poate că proletarii sînt nativii pămîntului, dar casa lor nu e aici.

Ca urmare a conservatorismului politic, mişcarea ecologistă a ratat o enormă ocazie istorică, ce ar fi putut-o ajuta, din nou, să depăşească limitările structurii sale de clasă. Odată cu prăbuşirea pactului postbelic din Statele Unite, a apărut în sfîrşit şansa de a rupe legăturile care condiționau în trecut creşterea salariilor clasei muncitoare de distrugerea bunurilor comune. Creşterile salariale au fost stopate definitiv, pactul a căzut, dar capitalul continuă să opereze ca şi cînd ar putea folosi „Lebensraum“-ul nostru pentru defecațiile sale. Cu toate acestea, muncitorii încep să nege din ce în ce mai vehement dreptul capitalului „de a produce rahat“. De exemplu, un aspect important al grevei împotriva companiei International Paperdin Jay, Maine, a fost susținerea de către grevişti a unei hotărîri de mediu care îi spune efectiv companiei: dacă cereți control total asupra procesului de producție din interiorul fabricii, noi cerem control total asupra procesului de reproducție din afara fabricii. Acest tip de acțiune este ceea ce face posibilă o nouă mişcare ecologistă, care ar respinge statutul său angelic, revenind cu picioarele pe pămîntul proletar. Dacă tactica muncitorilor din Jay s-ar generaliza într-o luptă care să nege capitalului posibilitatea de a îngrădi şi a distruge selectiv bunurile comune naturale, ar izbucni o adevărată criză revoluționară.

O asemenea schimbare în direcția mişcării ecologiste ar fi parte dintr-un proces mai larg, ce ar transforma noile îngrădiri într-o oportunitate sigură pentru unificarea proletariatului şi catastrofa capitalismului. În practică, aceasta înseamnă apariția unor indivizi şi a unor organizații care să gîndească şi să acționeze atît global, cît şi local, exact aşa cum se întîmplă în conflictele din jurul noilor îngrădiri. Esența acestui efect este actualizată în rezistențele împotriva noilor îngrădiri care reapropriază şi în acelaşi timp rețin locuri în afara capitalului, deschizînd totodată spații pentru mişcarea proletară. De aceea, localismul defensiv, provincialismul, naționalismul şi rasismul par atît de seducătoare în acest moment pentru mulți din clasa muncitoare, fiindcă par să ofere un fel de protecție împotriva celui mai evident semn al noilor îngrădiri pentru mulți nord-americani şi europeni: apariția „celuilalt“ muncitor. O asemenea reacție este sortită însă eşecului. Cu cît vor exista mai multe locuri sigilate „doar pentru albi“, cu atît mai constrînse vor fi spațiile de acțiune proletară. Pe de altă parte, putem observa, mai ales în Lumea a Treia şi în țările socialiste, apariția celor care se bucură de deschiderea actuală a spațiului proletar, mulțumită căreia se poate evita consecința imediată a noilor îngrădiri, dispariția slujbelor salariate. Dar dacă oamenii nu vor crea locuri împotriva capitalului, la capătul traiectoriei lor, se vor trezi, asemenea piraților din Caraibe, într-o situație de continuă dislocare şi vor fi, pînă la urmă, epuizați sau exterminați.

Reconstrucția unei noi geometrii proletare se desfăşoară în locuri precum New York, Boston, Zürich, Jay, Maine, Beijing sau Lagos.

 

Ultimul jubileu?

Putem însă încheia în acest punct, cu o astfel de speranță ofilită pentru o geometrie proletară abstractă, aproape paradoxală? Am fost oare şi noi infestați de maladia antirevoluționată postmodernă? Această maladie este, într-adevăr, foarte stranie, pentru că, odată cu destrămarea celor trei pacte principale ale epocii, apare şi oportunitatea clasică a unei crize revoluționare. Şi totuşi, în aceste momente ale unui nou început, în care capitalul este cît se poate de instabil, farmecul fetişist al capitalului pare a fi încă puternic. În vreme ce în jurul nostru se desfăşoară evenimente revoluționare fără precedent, postiştii aclamă sfîrşitul revoluției, sfîrşitul luptei de clasă, sfîrşitul Marii Narațiuni Proletare sau, implicit şi diametral opus, triumful total al capitalului.

Sîntem în al doisprezecelea ceas pentru alte cuvinte şi vrăji în magica luptă de clasă. În această introducere am refolosit vechi termeni precum „îngrădire“ şi „bunuri comune“. În încheiere, să ne reamintim un altul: „jubileu“. La prima vedere, pare a fi o nebunie. La urma urmei, în timp ce tovarăşii noştri sînt vînați, bombardați, încarcerați şi torturați de jur împrejurul globului, simpla rostire a cuvîntului „jubileu“ pare a fi nepotrivită, ba chiar obscenă. Să fie acum momentul potrivit pentru a jubila? Fiecare luptă împotriva îngrădirilor, pentru bunurile comune, devine însă în mod inevitabil ocazie de jubileu.

Termenul însuşi provine din Vechiul Testament, fiind însă resuscitat în două momente cruciale din perioada capitalistă. „Jubileu“ a însemnat, în general, abolirea sclaviei, anularea tuturor datoriilor şi restituirea tuturor pămînturilor în domeniul colectiv. A apărut periodic la vechile popoare mesopotamiene, inclusiv la cele iudaice. Dar, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, termenul a fost folosit în spațiul rural englez pentru a articula cererea de abolire a îngrădirilor. În acelaşi timp, peste Atlanticul african, sclavii foloseau cuvîntul „jubileu“ pentru a cere eliberarea din sclavie. Astfel, acest cuvînt lega polii luptei transatlantice împotriva capitalului, din era premarxistă. Ar mai putea s-o facă şi astăzi? Poate că nu, dar energiile ascunse în revendicarea unui Jubileu sînt departe de a fi secătuite. Dimpotrivă, în acest moment, cînd toate contractele sociale dintre clase au fost dinamitate, cerința de a reîncepe istoria umanității în comun este forța de care însuşi capitalul depinde pentru crearea unei adevărate piețe mondiale. Forța acestui jubileu a dat naştere manifestului de față.

Jos cu Noile Îngrădiri, e vremea pentru Ultimul Jubileu!

Traducere de Andra Matzal

 

Notă:

1. ‑Vezi „Mormons in Space“, Computer State Notes, Midnight Notes #5.