Numărul #38, 2011
verso: bunuri comune și îngrădiri


Feminism si politica bunurilor comune
Silvia Federici

 

Perspectiva noastră e cea a oamenilor simpli ai acestei planete: ființe umane cu corpuri, nevoi, dorințe, a căror tradiție esențială e cooperarea în facerea şi menținerea vieții; şi care au trebuit să facă aceasta în condiții de suferință şi separare, unul de altul, separare de natură şi de bogăția comună pe care am creat-o cu toții, de-a lungul generațiilor. (Colectivul Ieşirea de Urgență, The Great Eight Masters and the Six Billion Commoners [Cei opt mari stăpîni şi cele şase miliarde de oameni simpli], Bristol, May Day 2008).

Modurile în care atît munca de subzistență a femeilor, cît şi contribuția bunurilor comune la supraviețuirea concretă a oamenilor sînt reduse la invizibilitate prin idealizarea lor nu sînt doar similare, ci au rădăcini comune... Într-un fel, femeile sînt tratate ca bunuri comune, iar bunurile comune sînt tratate ca femei. (Marie Mies şi Veronika Bennholdt-Thomsen, The Subsistence Perspective: Beyond the Globalized Econom, [Perspectiva subzistenței: dincolo de economia globalizată], London, Zed Books, 1999).

Reproducția premerge producției sociale. Atingi femeile, atingi piatra.

(Peter Linebaugh, The Magna Carta Manifesto, University of California Press, 2008).

 

Introducere: De ce bunuri comune

Cel puțin de cînd zapatiştii au ocupat zócalo1 din San Cristobal de las Casas, pe 31 decembrie 1993, pentru a protesta împotriva dizolvării pămînturilor ejidos2în Mexic, conceptul de bunuri comune3 a devenit tot mai popular în stînga radicală, atît la nivel internațional, cît şi în Statele Unite, remarcîndu-se ca bază a convergenței între anarhişti, marxişti, socialişti, ecologişti şi ecofeminişti.4

Din motive importante, această idee, aparent arhaică, a ajuns în centrul discuțiilor politice din mişcări sociale contemporane. Două rațiuni, în special, se evidențiază. Pe de o parte, e vorba de dispariția modelului etatist de revoluție, care a subminat vreme de decenii eforturile mişcărilor radicale de a construi o alternativă la capitalism. De cealaltă parte, încercarea neoliberală de a subordona logicii pieței orice formă de viață şi cunoaştere a acutizat percepția pericolului de a trăi într-o lume în care nu mai dispunem de acces la mări, arbori, animale şi la semenii noştri decît prin rețeaua banilor. De asemenea, „noile îngrădiri“ au adus la vizibilitate o lume de proprietăți comunale şi relații pe care mulți le credeau dispărute sau a căror valoare nu a fost apreciată pînă în momentul în care au fost amenințate cu privatizarea.5 În mod ironic, noile îngrădiri nu au demonstrat doar că bunul comun nu a dispărut, ci şi că noi forme de cooperare socială sînt produse permanent, inclusiv în zone ale vieții unde nu existaseră înainte, precum internetul.

Ideea de bun comun, în acest context, a oferit o alternativă logică şi istorică la binaritatea Stat şi Proprietate Privată, Stat şi Piață, făcînd posibilă respingerea acelei ficțiuni conform căreia acestea ar fi mutual exclusive şi ar satura posibilitățile politicului. Ideea a îndeplinit şi o funcție ideologică, fiind un concept unificator ce prefigurează societatea cooperatoare pe care stînga radicală doreşte să o creeze. Cu toate acestea, interpretările conceptului sînt marcate de ambiguități şi diferențe semnificative, care trebuie clarificate, dacă dorim ca principiul bunurilor comune să se traducă într-un proiect politic coerent.6

De pildă, ce anume constituie un bun comun? Avem pămînt, apă, aer comune; bunuri comune digitale; drepturile noastre cuvenite (precum pensiile) sînt adesea descrise ca bunuri comune, şi la fel sînt limbile, bibliotecile şi produsele colective ale vechilor culturi. Sînt însă toate aceste bunuri comune echivalente în ceea ce priveşte potențialul lor politic? Sînt oare compatibile? Şi cum putem fi siguri că nu proiectează o unitate care rămîne încă a fi construită? În fine, ar trebui să vorbim de „bunuri comune“ [commons] la plural, sau de „bunul comun“ [the common], aşa cum propun autonomiştii marxişti, atunci cînd se referă la relațiile sociale ce caracterizează forma dominantă a producției în era post-fordistă?

În acest eseu, cu astfel de întrebări în minte, consider politica bunurilor comune dintr-o perspectivă feministă, unde „feminist“ se referă la o poziție formată prin lupta împotriva discriminării sexuale şi pentru munca reproductivă, cea care, pentru a parafraza comentariul lui Linebaugh de mai sus, e piatra pe care e construită societatea, pe care poate fi încercat orice model de organizare socială. Această intervenție e necesară, după mine, pentru a îmbunătăți definiția acestei politici şi pentru a clarifica condițiile în care principiul comunului/comunelor poate deveni baza unui program anti-capitalist. Importanța acestor obiective se evidențiază considerînd două probleme.

 

Bunuri comune globale,

bunuri comune ale Băncii Mondiale

În primul rînd, cel puțin din prima parte a anilor 1990, limbajul bunurilor comune a fost apropriat de Banca Mondială şi de Națiunile Unite şi pus în serviciul privatizării. Sub pretextul protejării biodiversității şi al conservării bunurilor comune globale, Banca Mondială a transformat păduri tropicale în rezerve ecologice, a expulzat populații care îşi bazaseră subzistența pe acestea vreme de secole, asigurînd în acelaşi timp accesul celor care pot plăti, prin ecoturism.7 Cît despre Națiunile Unite, acestea au revizuit legea internațională asupra accesului la oceane în moduri ce permit guvernelor să concentreze folosirea apelor marine în mai puține mîini, din nou, în numele conservării moştenirii comune a umanității.8

Banca Mondială şi ONU nu sînt singurele instanțe care au adaptat ideea de bunuri comune intereselor pieței. Răspunzînd unor motivații cu totul diferite, revalorizarea bunurilor comune a devenit o modă în rîndul economiştilor mainstream şi al planificatorilor capitalişti; ca dovadă, augmentarea literaturii academice pe acest subiect şi derivatele sale: capital social, economii ale darului, altruism. Ca dovadă, şi recunoaşterea oficială a acestui trend prin conferirea Premiului Nobel pentru economie în 2009 lui Elinor Ostrom, vocea principală în acest domeniu.9

Planificatorii dezvoltării şi decidenții au descoperit că, în condițiile potrivite, administrarea colectivă a resurselor naturale poate fi mai eficientă şi mai puțin generatoare de conflicte decît privatizarea şi că bunurile comune pot produce foarte bine pentru piață.10 De asemenea, ei au recunoscut şi că, dusă la extrem, comercializarea relațiilor sociale are consecințe autodistructive. Extinderea formei mărfii în orice colț al fabricii sociale, promovată de neoliberalism, e o limită ideală pentru ideologii capitalismului, însă e un proiect nu doar irealizabil, ci şi indezirabil din punctul de vedere al reproducerii pe termen lung a sistemului capitalist. Acumularea capitalistă depinde structural de aproprierea liberă a cantităților imense de muncă şi a resurselor care apar în mod necesar ca externalități ale pieței, precum munca domestică neplătită furnizată de femei, pe care angajatorii s-au bazat dintotdeauna pentru reproducția forței de muncă.

Aşadar, nu e întîmplător că, mult înainte de colapsul Wall Street, diverşi economişti şi intelectuali interesați de teoria socială au avertizat că privatizarea tuturor sferelor vieții dăunează funcționării pieței înseşi, deoarece piețele depind de existența unor relații nonmonetare precum încrederea şi dăruirea.11 Pe scurt, capitalul învață şi el despre virtuțile bunului comun. Chiar şi The Economist, organul economiei capitaliste a pieței libere de mai mult de 150 de ani, s-a alăturat corului, cu precauții, în ediția sa din 31 iulie 2008: „Economia «noilor bunuri comune» e încă într-un stadiu imatur. E prea devreme să deținem certitudini despre ipotezele sale. Dar poate fi un mod folositor de a reflecta asupra unor probleme precum administrarea internetului, proprietatea intelectuală ori poluarea internațională, în privința cărora decidenții au nevoie de orice ajutor posibil“.

Trebuie să avem grijă, aşadar, să nu modelăm discursul despre bunuri comune într-un mod care ar permite clasei capitaliste în criză să se regenereze, pozînd, de exemplu, în gardianul ecologic al planetei.

 

Care bunuri comune?

În al doilea rînd, în timp ce instituțiile internaționale au învățat să facă din bunurile comune realități funcționale pentru piață, modul în care bunurile comune pot deveni fundamentul unei economii noncapitaliste e o problemă lipsită de răspuns, deocamdată. Mulțumită lui Peter Linebaugh, în special prin cartea sa Manifestul Magna Carta (2008), am învățat că bunurile comune leagă istoria luptei de clasă de timpurile noastre, Într-adevăr, lupta pentru bunuri comune are loc peste tot în jurul nostru. Cetățenii statului Maine se luptă să îşi mențină accesul la pescăriile lor, aflate sub atacul flotilelor corporatiste; rezidenții din Appalachia se organizează pentru a-şi salva munții, amenințați de exploatarea minieră în cîmp deschis; mişcările de sursă deschisă şi software liber se opun comercializării cunoaşterii şi deschid noi spații pentru comunicare şi cooperare. Mai pot fi menționate şi multiplele activități invizibile de comunizare create de oameni în America de Nord, descrise de Chris Carlsson în Nowtopia(2007). După cum arată Carlsson, se investeşte multă creativitate în producția unor „bunuri comune virtuale“ şi în forme de socializare care prosperă dincolo de radarul economiei monetare/de piață.

Foarte importantă a fost şi crearea de grădini urbane, care s-au răspîndit peste tot în SUA în anii 1980 şi 1990, mulțumită în primul rînd inițiativelor comunităților de imigranți din Africa, din Caraibe sau din sudul Statelor Unite. Semnificația acestora nu poate fi supraestimată. Grădinile urbane au deschis calea către un proces de „rurbanizare“, care e indispensabil dacă vrem să recîştigăm controlul asupra producției alimentelor, să renegenerăm mediul ecologic şi să producem mijloacele necesare propriei subzistențe. Grădinile sînt mult mai mult decît o sursă de asigurare alimentară: ele sînt centre de socializare, de producție a cunoaşterii, de schimb cultural şi intergenerațional. După cum scria Margarita Fernandez despre grădinile urbane din New York, acestea „întăresc coeziunea comunității“, fiind locuri în care oamenii se adună nu doar pentru a lucra pămîntul, ci şi pentru a juca cărți, pentru a ține nunți, pentru petreceri aniversare ori sărbătorirea nou-născuților.12 Unele grădini întrețin un parteneriat cu şcolile locale, oferind astfel educație ecologică pentru copii, după şcoală. Şi nu în ultimul rînd, grădinile sînt „un mediu pentru transportul şi întîlnirea practicilor culturale diferite“, prin care legume şi practici agricole africane, de exemplu, se combină cu cele caraibiene.

Mai mult, cea mai semnificativă caracteristică a grădinilor urbane e faptul că acestea produc mai degrabă pentru consumul cartierului, decît în scopuri comerciale. Aceasta le distinge de alte bunuri comune reproductive, care produc pentru piață (precum pescăriile „coastei homarilor“ din Maine)13, ori sînt cumpărate pe piață, ca în cazul organizațiilor teritoriale a căror misiune e conservarea anumitor spații deschise. Cu toate acestea, grădinile urbane au rămas o inițiativă populară spontană, şi au existat puține încercări ale mişcărilor din SUA de a-şi extinde prezența şi a face din accesul la pămînt o chestiune-cheie a protestului. În general, stînga nu şi-a pus problema de a aduce laolaltă multiplele comune ce au proliferat în ultimul timp, pentru ca acestea să formeze o unitate închegată şi să furnizeze fundamentele unui nou mod de producție.

O excepție e teoria propusă de Antonio Negri şi Michael Hardt în Empire (2000), Multitude (2004) şi Commonwealth (2009), care susține că o societate edificată pe principiul „bunului comun“ e deja în dezvoltare, ca urmare a informatizării şi „cognitivizării“ producției. Conform acestei teorii, pe măsură ce producția devine producție de cunoaştere, cultură şi subiectivitate, organizată prin internet, se creează un spațiu comun şi o bogăție comună în care nu mai trebuie definite reguli de includere sau excludere. Pentru acces şi utilizare, resursele disponibile pe internet sînt multiplicate, în loc de a fi consumate, ceea ce poate fi văzut ca semn al posibilității unei societăți edificate pe abundență. Unicul obstacol pe care îl întîmpină „multitudinea“ este modul în care ar putea preveni „captura“ capitalistă a bogăției produse astfel.

Teoria e seducătoare, fiindcă nu separă formarea „bunului comun“ de organizarea muncii şi producției, ci o vede ca parte imanentă a acesteia. Limita sa este proiecția unei imagini a bunului comun ce absolutizează munca unei minorități care deține abilități ce nu sînt la îndemîna majorității populației lumii. De asemenea, teoria ignoră faptul că această muncă produce mărfuri pentru piață şi trece peste faptul că producția/comunicarea online depinde de activități economice – mineritul, producția de microcipuri şi resurse rare – care, în modul actual de organizare, sînt extrem de distructive din punct de vedere social şi ecologic.14 Mai mult, prin accentul pus pe cunoaştere şi informație, această teorie eschivează chestiunea reproducerii vieții cotidiene, ceea ce constituie o problemă generală a discursului despre bunuri comune, care se ocupă în primul rînd cu precondițiile formale ale existenței bunurilor comune şi mai puțin cu cerințele materiale ale edificării unei economii bazate pe bunuri comune, cea care ar face posibilă rezistența împotriva dependenței de munca salariată şi împotriva subordonării în relații capitaliste.

 

Femei şi bunuri comune

Acesta este contextul în care perspectiva feministă asupra bunurilor comune îşi dovedeşte importanța. Totul începe cu conştientizarea faptului că femeile, ca subiecți principali ai muncii reproductive (atît istoric cît şi în prezent), au depins de accesul la resurse naturale comunale mai mult decît bărbații, fiind subiecții care au avut cel mai mult de suferit în urma privatizării acestora, şi totodată cei mai consecvenți apărători ai lor. După cum am scris în Caliban and the Witch (2004), în prima fază a dezvoltării capitalismului, femeile au fost în prima linie a rezistenței împotriva îngrădirii pămînturilor, atît în Anglia, cît şi în „Lumea Nouă“; femeile au fost cei mai dîrji apărători ai culturilor comunale pe care colonizarea europeană a încercat să le distrugă. În Peru, atunci cînd conchistadorii spanioli au luat în stăpînire satele lor, femeile s-au retras pe înălțimile munților, unde au recreat forme de viață colectivă care au supraviețuit pînă în zilele noastre. Deloc surprinzător, secolele XVI şi XVII au fost martorele celui mai violent atac asupra femeilor din istoria lumii: persecuția femeilor ca vrăjitoare. Astăzi, în fața unui nou proces de acumulare primitivă, femeile sînt principala forță socială ce se opune unei comercializări totale a naturii, sprijinind utilizarea noncapitalistă a pămîntului şi agricultura subzistenței. Femeile sînt fermierii subzistenței lumii. În Africa, ele produc 80% din alimentele consumate de oameni, în ciuda încercărilor făcute de Banca Mondială şi alte agenții de a le convinge să îşi dedice activitatea muncii agricole pe bani. În anii 1990, în multe oraşe africane, confruntîndu-se cu creşterea prețurilor pentru alimente, femeile şi-au apropriat terenuri din spațiul public, cultivînd porumb, fasole, cassava„de-a lungul drumurilor... în parcuri, de-a lungul căilor ferate...“, schimbînd astfel peisajul urban al oraşelor africane şi destrămînd separarea dintre urbanitate şi ruralitate.15 În India, Filipine şi în America Latină, femeile au replantat arbori în pădurile degradate, s-au unit pentru alungarea vînzătorilor de cherestea, au făcut blocade împotriva operațiunilor miniere şi a construcției de baraje şi au condus revolta împotriva privatizării apei.16

Cealaltă latură a luptei femeilor pentru accesul direct la mijloacele reproducției a fost formarea, peste tot în Lumea a Treia, din Cambogia în Senegal, a unor asociații de credit care funcționează ca bunuri monetare comune.17 Numite în mod diferit, tontinele (aşa cum se numesc în unele părți ale Africii) sînt sisteme bancare autonome, realizate de femei, care furnizează bani lichizi unor indivizi sau grupuri care altfel nu au acces la bănci, lucrînd pur şi simplu pe baza încrederii. Astfel, aceste instituții diferă esențial de sistemele de microcredit promovate de Banca Mondială, care funcționează pe principiile supravegherii polițieneşti reciproce şi ale defăimării, ce ajunge la extreme precum afişarea în public, în Niger, a fotografiilor femeilor care nu au reuşit să achite împrumuturile, fapt ce a condus unele femei la sinucidere.18

Femeile au condus, de asemenea, eforturile de colectivizare a muncii reproductive, atît ca mijloc de economisire a costului reproducției, cît şi pentru a se proteja reciproc de sărăcie, de violența statală şi de violența bărbaților. Un exemplu extraordinar este cel al ceaunelor comune de gătit (ollas communes) organizate de femeile din Chile şi Peru în anii 1980, cînd, datorită inflației agresive, acestea nu şi-au mai permis să îşi facă individual aprovizionarea.19 Practici precum aproprierile de terenuri ori formarea tontinelor sînt expresia unei lumi în care legăturile comunale sînt încă puternice. Ar fi însă o greşeală să le considerăm ceva prepolitic, „natural“, sau pur şi simplu un produs al „tradiției“.

După faze repetate de colonizare, natura şi obiceiurile nu mai există în nicio parte a lumii, în afara locurilor unde oamenii s-au zbătut să le păstreze şi să le reinventeze. După cum a observat Leo Podlashuc în „Salvarea femeilor: salvarea bunurilor comune“, comunalismul popular al femeilor produce o nouă realitate, formează o identitate colectivă, constituie o contraputere în cămin şi în comunitate, şi deschide un proces de autovalorizare şi auto-determinare din care putem învăța multe.

Prima lecție pe care o putem deprinde din aceste lupte este următoarea: „comunizarea“ mijloacelor materiale ale reproducției este mecanismul principal prin care sînt create interesul colectiv şi legăturile mutuale. De asemenea, este prima linie de rezistență împotriva unei vieți în sclavie şi condiția pentru edificarea unor spații autonome ce subminează controlul capitalist asupra vieților noastre. Fără îndoială, experiențele pe care le-am descris sînt modele ce nu pot fi pur şi simplu transplantate. Pentru noi, în America de Nord, revendicarea şi comunizarea mijloacelor reproducției trebuie să ia în mod necesar forme diferite. Chiar şi aici, prin punerea în comun a resurselor şi reaproprierea bogăției pe care am produs-o, putem începe să desprindem reproducția noastră de fluxurile de mărfuri care, prin piața mondială, sînt responsabile pentru exproprierea a milioane de oameni din toată lumea. Putem începe să desprindem mijloacele existenței noastre atît de piața mondială, cît şi de maşina de război şi sistemul penitenciar de care depinde astăzi economia SUA. Nu în ultimul rînd, putem merge dincolo de solidaritatea abstractă ce caracterizează atît de des relațiile în mişcare şi care limitează angajamentul nostru, capacitatea noastră de a rezista, riscurile pe care sîntem gata să ni le asumăm.

Într-o țară în care proprietatea privată e apărată cu cel mai mare arsenal de arme din lume şi unde trei secole de sclavie au produs diviziuni profunde în corpul social, recrearea bunului sau a bunurilor comune pare a fi un scop foarte dificil, ce nu poate fi îndeplinit decît printr-un proces de lungă durată de experimente, edificare a coalițiilor şi reparații. Deşi acest scop pare a fi, în prezent, mai dificil decît trecerea aței prin ac, este unica posibilitate de care dispunem pentru extinderea spațiului autonomiei noastre, pentru refuzul resemnării, cu gîndul că reproducția noastră se realizează pe seama celorlalte bunuri comune şi comunități ale lumii.

 

Reconstrucții feministe

Maria Mies a clarificat ce presupune acest scop: producția bunurilor comune necesită în primul rînd o profundă transformare a vieții noastre cotidiene, pentru reunirea a ceea ce a fost separat prin diviziunea muncii în capitalism. Anume, înstrăinarea producției de reproducție şi consum este cea care creează ignorarea condițiilor în care a fost produs ceea ce mîncăm, purtăm sau prelucrăm, costul social şi ecologic al acestei producții şi soarta populațiilor asupra cărora sînt deversate deşeurile noastre.20Cu alte cuvinte, trebuie să depăşim starea de iresponsibilitate pentru consecințele acțiunilor noastre, care e rezultatul direct al modurilor distructive în care e organizată diviziunea socială a muncii în capitalism; fără a realiza aceasta, producția vieții noastre devine în mod inevitabil producția morții altora. După cum arată Mies, globalizarea a înrăutățit această criză, mărind distanțele dintre ceea ce e produs şi ceea ce e consumat şi intensificînd, ca urmare, în ciuda aparenței unei interconexiuni globale, orbirea noastră față de sîngele din mîncarea pe care o mîncăm, din petrolul pe care îl folosim, din hainele pe care le purtăm şi din calculatoarele cu care comunicăm.

Perspectiva feministă ne învață că depăşirea acestei stări de ignoranță este pasul inițial pentru reconstrucția bunurilor comune. Niciun bun comun nu e posibil dacă nu refuzăm să ne bazăm viața şi reproducția noastră pe suferința altora, dacă nu refuzăm să ne mai vedem pe noi înşine într-un mod separat de ei. Într-adevăr, dacă are vreun sens comunizarea, acesta trebuie să fie producția noastră ca subiect comun. În acest fel trebuie să înțelegem sloganul „niciun bun comun fără comunitate“. Dar „comunitatea“ trebuie imaginată drept ceva diferit de o realitate îngrădită, de gruparea unor oameni bazată pe interese exclusiviste ce îi separă de alți oameni, precum în comunitățile formate pe baza religiei sau etnicității. Mai degrabă, comunitatea e o calitate a relațiilor, un principiu al cooperării şi responsabilității față de fiecare şi față de pămînt, păduri, ape şi animale.

Cu siguranță, succesele unei asemenea comunități, precum colectivizarea muncii noastre de zi cu zi pentru reproducție, pot fi doar un început. Nu pot înlocui campanii de proporții antiprivatizare ori revendicarea bogăției noastre comune. Este însă o parte esențială a educației noastre pentru guvernare colectivă şi pentru înțelegerea istoriei ca proiect colectiv, care e poate principala victimă a erei neoliberale a capitalismului.

Din această perspectivă, trebuie să includem în agenda noastră politică şi comunizarea muncii casnice, reînnoind acea bogată tradiție feministă ce se întinde, în Statele Unite, de la experimentele socialiste utopice de la mijlocul secolului XIX şi încercările „feministelor materialiste“ de la sfîrşitul aceluiaşi secol, la tentativele de la începutul secolului XX de reorganizare şi socializare a muncii casnice, şi ca urmare a casei şi cartierului, prin menajul colectiv. Astfel de încercări au continuat pînă în anii 1920, cînd au fost terminate ca urmare a Sperietoarei Roşii.21 Aceste practici şi, mai important, capacitatea feministelor din trecut de a privi munca reproductivă ca sferă importantă a activității umane, ce nu trebuie negată, ci supusă unui proces revoluționar, trebuie revizitate şi revalorificate.

Principalul motiv pentru crearea unor forme colective ale vieții este faptul că reproducția ființelor umane este cea mai intensivă formă de muncă de pe pămînt şi, în mare măsură, este un tip de muncă ce nu poate fi redusă prin automatizare. Nu putem mecaniza îngrijirea copiilor, îngrijirea celor bolnavi sau munca psihologică necesară pentru restabilirea echilibrului nostru corporal şi emoțional. Nimeni nu va accepta asistente-roboți pentru munca de îngrijire, în special pentru copii şi bolnavi. Responsabilitatea comună şi munca în cooperare (şi nu cea prestată pe seama sănătății furnizorilor săi) sînt unicele garanții pentru o bună îngrijire. De secole, reproducția ființelor umane a fost un proces colectiv. Oamenii s-au putut baza pe munca familiilor extinse şi a comunităților, în special în zone proletare, chiar atunci cînd trăiau în solitudine, astfel încît senectutea nu era însoțită de singurătatea dezolantă şi dependența ce caracterizează viața atîtor bătrîni ai noştri. Doar odată cu apariția capitalismului, reproducția a fost privatizată complet, un proces ce a ajuns la o asemenea intensitate astăzi, încît ne distruge viețile. Această tendință trebuie inversată, iar timpurile noastre sînt propice pentru un asemenea proiect.

Pe măsură ce criza capitalistă distruge elementele de bază ale reproducției pentru milioane de oameni din lume, inclusiv în Statele Unite, reconstrucția vieții noastre cotidiene e o posibilitate şi o necesitate. Ca şi grevele, crizele social-economice destramă disciplina muncii salariate, forțînd noi forme de socializare. Aceasta e ceea ce s-a întîmplat în timpul Marii Depresiuni, care a produs mişcarea hoinarilor, ce au transfomat marfarele în bunurile lor comune, în căutarea mobilității şi a nomadismului.22 La intersecția căilor ferate, ei au organizat aşa-numitele jungle ale hoinarilor [hobo jungles], prefigurări, prin regulile lor de autoguvernare şi solidaritate, ale lumii comuniste în care mulți dintre hoinari credeau.23 Cu toate acestea, cu excepția cîtorva figuri ca Boxcar Bertha24, aceasta a fost în primul rînd o lume masculină, o fraternitate a bărbaților, care nu a putut fi susținută pe termen lung. După ce s-au sfîrşit criza economică şi războiul, hoinarii au fost domesticiți de cele două mari aparate de fixare a forței de muncă: familia şi casa. Capitalul american, acordînd atenție amenințării reprezentate de recompunerea forței de muncă din timpul Depresiunii, a excelat în punerea în practică a principiului capitalist de organizare a vieții economice: cooperare la punctul producției, separare şi atomizare la punctul reproducției. Casa de familie atomizată, serializată, oferită de Levittown25, împreună cu apendicele său ombilical, automobilul, au sedentarizat muncitorul şi, mai mult, au eliminat acel tip de comune autonome ale muncitorilor, reprezentat de junglele hoinarilor.26 Astăzi, pe măsură de milioane de case şi maşini americane îşi schimbă proprietarul, pe măsură ce sechestrul, evacuarea şi pierderea masivă de slujbe demolează din nou pilonii disciplinei capitaliste a muncii, noi teritorii comune iau naştere, precum oraşele de corturi care se întind pe ambele coaste ale Statelor Unite. De data aceasta însă, femeile sînt cele care trebuie să construiască noile bunuri comune, pentru a asigura ca acestea să nu rămînă spații efemere, zone autonome temporare, ci să devină fundamentul unor noi forme de reproducție socială.

Dacă, într-adevăr, casa este acel oikos pe care e edificată economia, atunci femeile, care sînt din punct de vedere istoric muncitorii şi prizonierii casei, sînt cele care trebuie să ia inițiativa de revendicare a casei drept centru al vieții colective, unul traversat de mulți oameni şi de diferite forme de cooperare, un centru care oferă siguranță fără izolare şi fixare, care permite împărtăşirea şi circulația posesiunilor comunității şi care, în primul rînd, oferă fundamentul pentru forme colective ale reproducției. După cum am sugerat deja, putem să ne inspirăm din programele feminismului materialist din secolul XIX, pentru care casa era o importantă „componentă spațială a opresiunii femeilor“, şi care au organizat bucătării comunale, gospodării cooperative urmărind astfel controlul reproducției de către înşişi muncitorii acesteia.27

Aceste obiective sînt cruciale în prezent. Destrămarea izolării vieții în case nu e doar o precondiție pentru satisfacerea celor mai simple nevoi şi pentru creşterea puterii noastre față de angajatori şi stat. După cum ne-a reamintit Massimo de Angelis, acest obiectiv este şi o protecție împotriva dezastrului ecologic. Nu încap îndoieli despre consecințele distructive ale multiplicării „unieconomice“ a bunurilor reproductive şi a căminelor autoîngrădite pe care le numim casele noastre, ce disipă în atmosferă căldură în timpul iernii, expunîndu-ne vara unor călduri netemperate. Cel mai important, nu putem construi o societate alternativă şi o mişcare puternică autoreproductivă dacă nu redefinim reproducția noastră într-un mod mai cooperativ şi dacă nu eliminăm separarea dintre personal şi politic, dintre activism politic şi reproducția vieții cotidiene.

Ceea ce rămîne de clarificat este faptul că desemnarea femeilor ca purtători ai acestei sarcini a reproducției comunizante/colectivizante nu e echivalentă cu concesiunea unei concepții naturaliste despre feminitate. E de înțeles faptul că această posibilitate e văzută de mulți feminişti şi feministe ca soartă mai rea decît moartea. Desemnarea femeilor ca bun comun al bărbaților, ca sursă naturală de bogăție şi servicii ce pot fi apropriate de bărbați tot aşa cum capitalismul a apropriat bogăția naturii, e înscrisă adînc în conştiința noastră colectivă. Dar, pentru a o parafraza pe Dolores Hayden, reorganizarea muncii reproductive, şi ca urmare reorganizarea locuitului şi a spațiului public, nu e o chestiune identitară; e o problemă a muncii şi, putem adăuga, o chestiune de putere şi siguranță.28 Îmi amintesc aici de experiența femeilor din Mişcarea Oamenilor Fără Pămînt din Brazilia, care, după ce comunitățile lor au cîştigat dreptul de a păstra pămîntul pe care îl ocupaseră, au insistat ca noile case să fie construite astfel încît să formeze o singură incintă, pentru a putea să continue procesul de comunizare a muncii casnice, pentru a spăla şi a găti împreună, pentru a munci cu rîndul cu bărbații, aşa cum făcuseră în timpul luptei, şi pentru a fi gata să îşi acorde una alteia sprijinul în cazul abuzului de către bărbați. A susține că femeile trebuie să ia conducerea în lupta de colectivizare a muncii reproductive şi a locuitului nu e totuna cu naturalizarea muncii casnice ca vocație feminină. Înseamnă, din contră, a refuza obliterarea experiențelor colective, a cunoştințelor şi a luptelor acumulate de femei în munca reproductivă, a cărei istorie a constituit o parte esențială a rezistenței noastre împotriva capitalismului. Restabilirea raporturilor cu această istorie e un pas crucial astăzi, atît pentru femei, cît şi pentru bărbați, pentru demolarea arhitecturii genizate a vieții noastre, pentru reconstruirea caselor şi vieților noastre ca bunuri comune.

Traducere de Ovidiu Țichindeleanu

 

 

 

Bibliografie:

Anderson, Nels. On Hobos and Homelessness. Chicago,  The University of Chicago Press, 1998.

Andreas, Carol. When Women Rebel: The Rise of Popular Feminism in Peru. Westport (CT), Lawrence Hill & Company, 1985.

Bollier, David. Silent Theft: The Private Plunder of Our Common Wealth. London, Routledge, 2002.

Buck, Susan J. The Global Commons: An Introduction. Washington, Island Press, 1998.

Caffentzis, George. „Globalization, the Crisis of Neoliberalism and the Question of the Commons“. Paper presented to the First Conference of the Global Justice Center. San Migel d’ Allende, Mexico, July 2004.

------. „Three Temporal Dimensions of Class Struggle“. Paper presented at ISA Annual meeting held in San Diego (CA), March 2006.

Carlsson, Chris. Nowtopia. Oakland, CA, AK Press, 2008.

De Angelis, Massimo. The Beginning of History: Value Struggles and Global Capital. London, Pluto Press, 2007.

------. „The Commons and Social Justice“. Manuscris nepublicat, 2009.

DePastino, Todd. Citizen Hobo. Chicago: The University of Chicago Press, 2003.

Dias, Elizabeth. „First Blood Diamonds, Now Blood Computers?“ 24 iulie, 2009. http://www. time./com/time/world/article/0,8599,1912594,00.html.

The Ecologist. Whose Commons, Whose Future: Reclaiming the Commons. Philadelphia, New Society Publishers with Earthscan, 1993.

The Economist. „Why it still pays to study medieval English landholding and Sahelian nomadism“. 31 iulie, 2008. http://www.economist.com/financePrinterFriendly.cfm?story_id=11848182.

The Emergency Exit Collective, The Great Eight Masters and the Six Billion Commoners. Bristol, May Day 2008

 Federici, Silvia. „Women, Land Struggles, and the Reconstruction of the Commons“. În curs de apariție in: WorkingUSA. The Journal of Labor and Society (WUSA), #61, vol. XIV, nr.1, martie 2011, Wiley/Blackwell Publications. Publicat în spaniolă ca „Mujeres, luchas por la tierra, y la reconstrucción de los bienes comunales“. In Veredas, nr. 21, 2010. Nr. dedicat mişcărilor sociale în sec. 21. Veredas, este publicația Departamentului de Relații Sociale de la Universidad Autonoma Metropolitana of Mexico City in Xochimilco.

------. „Witch-Hunting, Globalization and Feminist Solidarity in Africa Today“.Journal of International Women’s Studies, nr. special: Women’s Gender Activism in Africa. Joint Special Issue withWAGADU. vol. 10, #1, oct. 2008, pp. 29–35.

------. Caliban and the Witch: Women, The Body, and Primitive Accumulation. Brooklyn (NY), Autonomedia, 2004.

------. „Women, Land Struggles and Globalization: An International Perspective“. Journal of Asian and African Studies, vol. 39, nr. 1/2, ian.–mart. 2004.

------. „Women, Globalization, and the International Women’s Movement“. Canadian Journal of Development Studies, vol. XXII, 2001, pp. 1025–1036.

Fernandez, Margarita. „Cultivating Community, Food, and Empowerment: Urban Gardens in New York City“. Project course paper, 2003.

Fisher, Jo. Out of the Shadows: Women, Resistance and Politics in South America. London, Latin American Bureau, 1993.

Food and Water Watch Fact-Sheet,iul. 2009.

Freeman, Donald B. „Survival Strategy or Business Training Ground? The Significance of Urban Agriculture For the Advancement of Women in African Cities“. African Studies Review, vol. 36, nr.3 (dec. 1993), pp. 1–22.

Hardt, Michael şi Negri, Antonio. Empire. Cambridge, Harvard University Press, 2000.

------ Multitudes. Cambridge, Harvard University Press, 2004.

------ Commonwealth. Cambridge, Harvard University Press, 2009.

Hayden, Dolores. The Grand Domestic Revolution. Cambridge (Mass.), MIT Press, 1981.

------. Redesigning the American Dream: The Future of Housing, Work and Family Life. New York, Norton and Company, 1986.

Isla, Ana. „Enclosure and Microenterprise as Sustainable Development: The Case of the Canada-Costa Rico Debt-for-Nature Investment“. Canadian Journal of Development Studies, vol. XXII, 2001, pp. 935–943.

------ „ Conservation as Enclosure: Sustainable Development and Biopiracy in Costa Rica: An Ecofeminist Perspective“. Manuscris nepublicat, 2006.

------. „Who pays for the Kyoto Protocol?“ In Eco-Sufficiency and Global Justice, ed. Ariel Salleh, New York, London, Macmillan Palgrave, 2009.

Juma, Calestous şi J. B. Ojwang, ed., In Land We Trust. Environment, Private Property and Constitutional Change. London, Zed Books, 1996.

Linebaugh, Peter. The Magna Carta Manifesto: Liberties and Commons for All. Berkeley, University of California Press, 2007.

McIntyre, Kathleen. The Worst: A Compilation Zine on Grief and Loss. Bloomington (IN)/Portland (OR), Microcosm Publishing, Issue one. 2008.

Meredith şi Clair. When Language Runs Dry: A Zine for People with Chronic Pain and Their Allies. Bloomington (IN)/Portland (OR), Microcosm Publishing, 2008.

Mies, Maria şi Bennholdt-Thomsen, Veronika. „Defending, Reclaiming, and Reinventing the Commons“. In The Subsistence Perspective: Beyond the Globalized Economy. London, Zed Books, 1999. Retipărit în Canadian Journal of Development Studies, vol. XXII, 2001, pp. 997–1024.

Olivera, Oscar, Lewis, Tom. Cochabamba! Water War in Bolivia. Cambridge (Mass.), South End Press, 2004.

Ostrom, Elinor. Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action. Cambridge, Cambridge University Press, 1990.

Podlashuc, Leo. „Saving Women: Saving the Commons“. In Eco-Sufficiency and Global Justice, ed. Ariel Salleh (New York–London, Macmillan Palgrave, 2009).

Polanyi, Karl. The Great Transformation: The Political and Economic Origins of our Time. Boston, Beacon Press, 1957.

Reitman, Ben Dr. Sister of the Road: The Autobiography of Boxcar Bertha, Oakland (CA), AK Press, 2002.

Salleh, Ariel, ed. Eco-Sufficiency and Global Justice: Women Write Political Ecology. New York–London, Macmillan Palgrave, 2009.

Sarkar, Saral. Eco-Socialism or Eco-Capitalism? A Critical Analysis of Humanity’s Fundamental Choices, London, Zed Books, 1999.

Shiva, Vandana. Staying Alive: Women, Ecology and Development. London, Zed Books, 1989.

------. Ecology and The Politics of Survival: Conflicts Over Natural Resources in India. New Delhi/ London, Sage Publications, 1991.

------. Earth Democracy: Justice, Sustainability, and Peace. Cambridge (Mass.), South End Press, 2005.

Turbulence. Ideas For Movement. 5 decembrie 2009. turbulence.org.uk

Wilson, Peter Lamborn & Weinberg, Bill. Avant Gardening: Ecological Struggle in the City & the World. Brooklyn, Autonomedia, 1999.

 

 

Note:

1. ‑Zócalo: piața principală a oraşului, precum cea din centrul istoric al fostei capitale a statului mexican Chiapas, San Cristobal de las Casas (N. tr.).

2. ‑Ejidos: sistem legal prin care guvernul permite folosirea pămîntului deținut în comun de o comunitate indigenă, reinstaurat după Revoluția Mexicană (1910–1917), printr-un gest istoric de dizolvare a sistemului colonial de encomiendas, prin care monarhia spaniolă acordase în mod autocrat titluri de proprietate asupra pămînturilor colonizate din Lumea Nouă. Preşedintele mexican Carlos Salinas, aflat în prezent în exil în Irlanda, a abolit dreptul constituțional la ejidos în numele „eficienței economice“ în 1991, creînd astfel premisele imediate ale rebeliunii zapatiste din Chiapas, începută în 1993–1994. (N. tr.)

3. ‑Ca peste tot în acest dosar, pentru traducerea conceptului de „commons“ am ales varianta intuitivă de „bunuri comune“, cum sînt apa, pămîntul, pădurile etc., dar şi alte forme tradiționale de proprietate colectivă. (N. tr.).

4. ‑O sursă importantă pentru politica bunurilor comune şi fundamentele sale teoretice este revista online The Commoner (www. commoner.org.uk).

5. ‑Un caz relevant e lupta multor comunități din statul Maine împotriva aproprierii de către Nestlé a apelor statului, pentru îmbutelierea apei „Portland Spring“. Furtul companiei Nestlé i-a făcut pe oameni să conştientizeze importanța vitală a apelor de suprafață şi a celor freatice, reconstituindu-le cu adevărat ca bunuri comune (Food and Water Watch Fact Sheet, iul. 2009). Food and Water Watch este, după propria descriere, „o organizație nonprofit al cărui scop este asigurarea curățeniei apei şi a siguranței alimentelor din Statele Unite şi din întreaga lume“.

6. ‑O sursă excelentă pentru dezbaterile actuale despre bunurile comune e ediția din decembrie 2009 a revistei Turbulence. Ideas For Movement, 5 decembrie 2009: turbulence.org.uk.

  7. ‑Pentru mai multe despre acest subiect, vezi importantul articol „Who Pays for the Kyoto Protocol?“, de Ana Isla, în care autorul descrie modul în care ideea de conservare a biodiversității a oferit Băncii Mondiale şi altor agenții internaționale pretextul pentru a îngrădi pădurile tropicale, pe motivul că reprezintă „chiuvete de carbon“ şi „generatoare de oxigen“, in Salleh (2009).

  8. ‑Convenția Națiunilor Unite asupra Legii maritime (Law of the Sea), adoptată în noiembrie 1994, stabileşte o limită de 200 de mile de la mal, definind o zonă economică exclusivă în care națiunile pot exploata, administra şi proteja resursele conținute, de la pescării la gaze naturale. De asemenea, convenția reglementează mineritul oceanic şi folosirea veniturilor obținute. Despre dezvoltarea conceptului de „moştenire comună a umanității“ în Națiunile Unite, vezi Susan J. Buck, The Global Commons: An Introduction (1998).

  9. ‑Conform Wikipedia, munca lui Ostrom se concentrează pe resursele comune şi „subliniază modul în care oamenii interacționează cu ecosistemele pentru a menține producția de resurse regenerabile pe termen lung“. Wikipedia, 9 ian. 2010.

10. ‑Mai multe pe acest subiect vezi in Calestous Juma şi J. B. Ojwang (ed.), In Land We Trust, London, Zed Books, 1996, un tratat timpuriu despre eficiența relaților de proprietate comunală în contextul întreprinderilor şi dezvoltării capitaliste.

11. ‑David Bollier, Silent Theft: The Private Plunder of Our Common Wealth, New York–London, Routledge, 2002, pp. 36–39.

12. ‑Vezi Margarita Fernandez, „Cultivating Community, Food and Empowerment,“ manuscris nepublicat, 2003, pp. 23–6. O lucrare timpurie, importantă, despre grădinile urbane e Bill Weinberg şi Peter Lamborn Wilson (eds.), Avant Gardening: Ecological Struggle in the City & the World, Brooklyn, New York, Autonomedia, 1999.

13. ‑Bunurile comune pescăreşti din Maine sînt amenințate în prezent de o nouă politică de privatizare legitimată în numele conservării, intitulată ironic „împărțirea capturii“. E vorba de un sistem pus deja în aplicare în Canada şi Alaska, prin care guvernele locale stabliesc limite asupra cantității de peşti care pot fi prinşi, alocînd cote individuale pe baza cantității pescuitului produs de bărci în trecut. Sistemul s-a dovedit a fi dezastruos pentru pescarii independenți, care operează la scară mică şi care sînt forțați curînd să îşi vîndă captura celor care oferă mai mult. Protestele împotriva implementării acestui sistem sînt în ascensiune în comunitățile din Maine. Vezi „Cash Shares or Share-Croppers?“, Fishermen’s Voice, vol. 14, nr. 12, dec. 2009.

14. ‑S-a calculat, de exemplu, că pentru producerea unui singur calculator personal e nevoie de 33.000 de litri de apă şi 15-19 tone de materiale. (Vezi See Saral Sarkar, Eco-Socialism or Eco-Capitalism? A Critical Analysis of Humanity’s Fundamental Choices, London, Zed Books, 1999, p. 126.) Vezi şi Elizabeth Dias, „First Blood Diamonds, Now Blood Computers?“, Time, 24 iul. 2009. Dias citează Global Witness – o organizație ce militează pentru reducerea conflictelor legate de resurse –, care susține că negoțul cu resurse minerale ce stă la baza industriei electronice alimentează războiul civil din Republica Democrată Congo. http://www.time./com/time/world/article/0,8599,1912594,00.html.

15. ‑Donald B. Freeman, „Survival Strategy or Business Training Ground? The Significance of Urban Agriculture For the Advancement of Women in African Cities,“ African Studies Review, vol. 36, nr. 3, dec. 1993, pp. 1–22. Federici 2008a.

16. ‑Shiva 1989, 1991, pp. 102–117, 274.

17. ‑Podlashuc 2009.

18. ‑Cf. Ousseina Alidou, director al Centrului de Studii Africane la Universitatea Rutgers, New Jersey.

19.‑ Fisher 1993, Andreas 1985.

20. ‑Mies 1999, 141 sq.

21. ‑Hayden 1981 şi 1986.

22. ‑Caffentzis 2006.

23. ‑Anderson 1998, DePastino 2003, Caffentzis 2006.

24. ‑Boxcar Bertha (1972) este adaptarea cinematografică a lui Martin Scorsese după romanul lui Ben Reitman, Sister of the Road, „autobiografia ficționalizată a radicalei şi efemerei Bertha Thompson“.

25. ‑Levittown, comunitate rezidențială planificată de William Levitt între 1947 şi 1951 în Long Island, New York, considerată a fi prima suburbie pentru case produse în masă, şi un model pentru noul stil de viață al clasei mijlocii postbelice şi pentru dezvoltările suburbane contemporane din Statele Unite (N. tr.).

26. ‑Hayden 1986.

27. ‑Hayden 1981.

28. ‑Hayden 1986, p. 230.