Numărul #39, 2011
Dosar

Scrisoare către tinerii constituanţi arabi
Bogdan Ghiu

Ani de criză neoliberală „corectată“, „combătută“, adică implementată și stabilizată, fundamentată politic prin așa-zisele măsuri la fel de neoli­be­rale de anticriză au produs, iată, contracriza arabă. Crizelor în lanț pro­duse de Nordul puterii și al dominației (guvernarea de criză deve­nind guvernare prin criză) le răspunde în sfîrșit lanțul de crize din Sudu­l Apro­piat, producînd o surpriză care ne obligă să regîndim, dacă sîntem cin­s­tiți cu noi înșine și pragmatici istoric, (aproape) totul.

Revoltele tinerilor din lumea arabă (sau, ca să includem, căci dă oare­ce semne de „nerăbdare“ în acest sens, și Israelul, Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu) au luat întreaga lume pe nepregătite, prin surprinde­re, dar mai ales, fapt care în sine ar trebui să ne surprindă, ceea ce, glo­bal, ca sensibilitate și gîndire, numim Stînga.

Noutatea acestui lanț de mișcări, care îl ridică la rangul de autentic eveniment,este una la mai multe niveluri. În primul rînd, este vorba 1º de niș­te revolte fără revoluție,în sensul că nu au fost pregătite și inițiate prin­tr-un plan revoluționar de răsturnare și preluare a puterii, dar care 2º va trebui să fie urmate abia acum de niște revoluții, de o revoluție, niște revolte care, altfel spus, precipită, cheamă, impun revoluția. Se produc, după părerea mea, niște schimbări fundamentale în însăși epistemologia schemei revoluționare.

Prin microdosarul de față, am vrut să urmăresc și acest plan secund, „meta-“, altfel spus cît de repede, cu cîtă poftă sau, dimpotrivă, împotri­vi­re la noutate, la, tocmai, eveniment s-a făcut, încă se face, adaptarea la eveniment,receptarea, interpretarea, și deci perfomarea acestuia pe măsura totalei lui imprevizibilități, atît ca „moment“, cît și ca tip de de­ru­­­lare. Nu sîntem, altfel spus, pe cale de a asista la o revoluționare a în­­suși conceptului schematic de revoluție? Ce așteptări scoate, apoi, acest eveniment în lanț la iveală?

Mai bine, poate, astfel de revolte fără revoluție,dar care cheamă, impun și fac cu adevărat posibilă, deschid revoluția, decît niște revolte provoca­te, „moșite“ de o falsă revoluție, adică de o revoluție cu final previzibil, conservator, o revoluție de restaurație, restaurație prin revoluție, așa cum s-a întîmplat în România, în decembrie 1989 și imediat după aceea!

Atenție la continuare!,îi vine fostului tînăr și martor al ne-revoluției române de acum douăzeci de ani să le strige tinerilor revoltați și, posibil, revolu­ționari arabi de acum. Atenție la revoluție! Căci trebuie să faceți revoluție, revolta trebuie să fie continuată prin revoluție.

Poate abia acum, „inversîndu-se“, schema revoluției s-a așezat, devenind „sustenabil“ practicabilă. Poate că revoluțiile sînt mai eficace, mai efective, mai necontaminate nu atunci cînd trebuie să dea mai întîi jos pu­terea și să-i ia locul, ci atunci cînd, ca acum, puterea a fost dată jos prin revolte, și revoluția poate să (se) construiască, să (se) inventeze în de­plină libertate, în deplină pozitivitate.

*

 

Unele dintre articolele cuprinse în acest microdosar – organizat, pe cît posibil, cronologic – datează,dar faptul de a data nu le descalifică, ci, dim­­potrivă, le caracterizează. Revoluțiile sînt niște efemeride confuze, neordonabile, dar tocmai de aceea sînt revoluții. Ușor de uitat și rapid, pe loc chiar, uitate tocmai grație confuziei și deschiderii, imprevizibilității cursului lor intotalizabil, extra-istoria momentelor revoluționare trebu­ie păstrată, memorată tocmai în „bîlbîielile“ ei creatoare.

Între speranță, supralicitare și autoiluzionare, prudente totuși, și scepti­cism și expectativă, la rîndul lor moderate, trecerea de la revolte la revolu­ție este însoțită, cred eu, cu deschidere și responsabilitate, fiecare gînditor, ana­list sau martor simțind că momentul este de mai multe ori, la mai multe ni­veluri, epocal. Și că în aceste revolte precedînd revoluția s-ar putea as­cunde chiar șansa relansării unei gîndiri „updatate“ de stînga.

Revoluția Română n-a fost „furată“, ci n-a avut loc, a fost o revoluție devia­tă, sistată, deviată, suspendată, revoltele create de „revoluționari“ ne­maifiind urmate de nicio revoluție autentică (care nu ne putem ima­gina unde ar fi putut duce).

După tranziția noastră „postcomunistă“ teleghidată, cu final cunoscut și recuperarea (retrocedarea) capitalistă a fostului spațiu comunist, unificarea neoliberală a apropiat, mondial, condițiile, pe care anticriza,ca gu­ver­nare de criză, le-a transformat-o în dresaj accelerat, astfel încît, în mo­mentul – revoluționar – de față distanțele întreținute de natură, în spe­cial, istorică, culturală și religioasă, s-au anulat, planeta omogenizîndu-se în jos.

Nimic nu ne mai deosebește, din punctul de vedere al revoluției, de spa­­țiul arab. Sîntem la fel,chiar dacă, aici, în Nord (și mai ales noi, nou- ve­­niții, rudele sărace), încă ne mai șantajăm singuri cu ceea ce de fapt pu­­­terea, pentru a se salva, ne-a retras aproape în totalitate. Nu mai avem cu ce bunuri sau avantaje să fim șantajați!

Tocmai de aceea, între cei aflați de aceeași parte (structurală, transversală) a baricadei, revoluția „se fură“: trebuie să-ți apropriezi revoluția, s-o faci „a ta“.

Deocamdată, ea a fost făcută, din nou, posibilă, poate mai autentic, mai eficace, prin niște revolte izbucnite, vulcanic, în lanț tocmai acolo unde straturile de criză, adevărate plăci continentale, au fost mai groase, mai multe, mai vechi, mai apăsătoare.

Cînd spuneam Contracriza, tocmai la astfel de reacții care să repună în discuție, deblocîndu-l, însuși conceptul de revoluție mă gîndeam.

Deocamdată, se pare că tinerii egipteni, dar nu numai, sînt pe cale de a (re)inventa constituanta continuă,sit-in-urile devenind adunări consti­tuante ad hoc în care societatea însăși alege și invalidează, în întrunire neîntreruptă.