Numărul #39, 2011
Dosar

Cînd „strada arabă“ servește drept model Nordului
Georges Corm

Începînd din Tunisia, divina surpriză care a atins țărmul de sud al Medite­ra­nei nu este atît de simplă pe cît ar putea să pară la prima vedere. În mod evident, ea nu a venit din Irak. Invadat în 2003 de armata ameri­cană, sub pretextul suprimării unui tiran și al instaurării democrației, Irakul a cunoscut, dimpotrivă, o scandaloasă involuție spre comunitarism și et­nism, însoțită de o pauperizare încă și mai gravă decît cea provocată de treisprezece ani de embargo economic impus de ONU, impla­cabil pentru acest popor nefericit.

Surpriza nu a venit nici din Liban, unde, în 2005, „Revoluția Cedrului“1, sprijinită de Occident, nu a făcut decît să agraveze comunitarismul și di­sensiunile interne. O comisie internațională de anchetă asupra asasinării lui Rafiq Hariri, apoi constituirea Tribunalului Internațional special pentru Liban nu au făcut decît să deterioreze și mai mult relațiile dintre cele două mari comunități musulmane ale țării (sunnită și șiită), agravînd neînțe­legerile interne.

Nici atacul israelian de amploare din 2006 asupra sudului țării pentru era­dicarea grupării Hezbollah nu a jucat rolul unor „dureri ale facerii“ pen­tru noul Orient Mijlociu al lui George Bush, conform intolerabili­lor termeni folosiți, în epocă, de Condoleezza Rice, ministrul său de afa­ceri ex­terne. Pe scurt, toate încercările de a impune de­mocrația din afară nu au avut ca efect decît agravarea tensiunilor și a instabilităților re­giunii.

În schimb, un biet tunisian disperat, din punct de vedere social și economic, dîndu-și foc într-o zonă rurală, declanșează valul de proteste po­pulare care zguduie acum sudul Mediteranei. Sinuciderile prin foc se înmulțesc.

Trebuie să determinăm cu atenție alchimia care a asigurat, pînă acum, succesul acestui val: puternice revendicări de echitate socială și economi­că, dublate de aspirația la libertate politică și la alternanță în exercitarea puterii. A susține doar revendicarea politică a claselor de mijloc și a o ui­ta pe cea de justiție și de echitate socioeconomică a claselor celor mai defavorizate va conduce spre amarnice deziluzii. Or, sistemul care a condus la disperare socială este tocmai cel al unor „cleptocrații“ care leagă puterile locale de oligarhiile de afaceri pe care ele le generează și de mari firme europene sau de puternice grupuri financiare arabe, originare din țările exportatoare de petrol. Același sistem a alimentat și impunerea curentelor islamiste protestatare.

Valul de neoliberalism impus, de trei decenii, statelor din sudul Medite­ranei a facilitat constituirea oligarhiilor locale. Un rol important în această evoluție l-a jucat modul în care au fost făcute privatizările, ca și redutabi­lele speculații funciare și dezvoltarea sistemelor bancare, financiare și bursiere de pe urma cărora nu are de profitat decît această nouă oligarhie de afaceri. Or, mulți observatori au mizat, naiv, pe faptul că acești noi întreprinzători sînt motorul unui dinamism economic inovator și crea­tor de lo­curi de muncă, ce ar conduce spre apariția unei democrații liberale.

Realitatea a fost cu totul alta. Retragerea statului din economie și puterni­ca reducere a cheltuielilor sale de investiții pentru asigurarea echilibrului bugetar nu au fost compensate de o creștere a investițiilor private. Acestea se considera că ar trebui să creeze noi locuri de muncă productive, pentru a face față distrugerilor de locuri de muncă provocate de planurile neo­liberale de ajustări structurale2 și creșterii numărului de tineri care intră pe piața muncii. Lumea rurală a fost total abandonată, iar liberalizarea co­mercială a făcut mult mai dificilă dezvoltarea sectorului agroalimentar și a unei industrii inovatoare, creatoare de slujbe cali­ficate.

Față de averile considerabile care au apărut în ultimele decenii, sloga­nul „Islamul e soluția“ a urmărit, între altele, să reamintească valorile de etică economică și socială pe care le promovează această religie. Aceste valori seamănă, în mod ciudat, cu cele ale doctrinei sociale a bisericii ca­tolice. Iată de ce, dacă problema echității și a justiției economice nu este abordată cu curaj, se poate considera că progresele democratice vor rămîne mai mult decît fragile, dacă nu vor fi, evident, în mod abil sau vio­lent, retrase.

De altfel, organismele internaționale, la fel ca și Uniunea Europeană, au și ele o anumită responsabilitate. Programele de ajutoare au urmărit în primul rînd o reformă și o aliniere instituțională la comerțul internațional liber, nu însă și o schimbare a structurii și a modului de funcționare a eco­nomiei reale. Aceasta, captivă caracterului ei rentier și „plutocra­tic“, a rămas marcată de aceeași lipsă de dinamism și de inovație.

Peste tot, modelul economic a devenit acela al predominanței unei oligar­hii financiare, legate de puterea politică existentă și de puterile europene și americană, ca și de cîteva mari firme multinaționale. Libanul a devenit, din acest punct de vedere, un model caricatural, în care interesele financiare și economice ajută la perpetuarea unor forme alienante de pute­re ascunzîndu-se în spatele unor slogane comunitare scandaloase, precum cel despre sunniții „cei buni“ opuși „periculoșilor“ șiiți.

Pentru ca lucrurile să se schimbe durabil în Mediterana, pentru ca un an­samblu euromediteranean dinamic, competitiv și susținător al echității so­ciale să poată să-și facă apariția, n-ar trebui oare ca societatea civilă europeană să urmeze, la rîndul ei, exemplul a ceea ce pînă acum cu dis­preț a fost numit în presă „strada arabă“?Să ridice și ea, la rîndul ei, nivelul de contestare a redutabilei oligarhii neoliberale care sărăcește eco­no­mii­­le europene, necreînd suficiente oportunități de locuri de mun­că și pre­carizînd pe an ce trece tot mai mulți europeni de toate na­ționalitățile? Căci și de pe urma acestei evoluții negative a avut de cîștigat tot mica pătură de „manageri“, ale căror remunerații anuale acapa­rează tot mai mult avu­țiile naționale.

Atît în nordul, cît și în sudul Mediteranei, acești „manageri“ susțin pute­rea instaurată și domină scena mediatică și culturală. Se impune, prin urmare, să regîndim în același timp devenirea nu doar a unui singur țărm al Mediteranei, ci a ambelor sale țărmuri și a legăturilor lor multiforme.

Exemplul țărmului de sud ar trebui să stimuleze azi, pe țărmul de nord, capacitatea de a concepe, într-un mod diferit, un alt viitor comun.

Traducere de Bogdan Ghiu

 

 

Note:

1. �„La révolution du Cèdre“ desemnează mișcările populare și acțiunile civice care au avut loc în Liban după asasinarea, la 14 februarie 2005, a prim-ministrului Rafiq Hariri, ca expresie a respingerii prezenței Siriei în Liban și a influenței acesteia în politica libaneză. (N. red.)

2. �Structural Adjustment Programs (sau Policies) (SAP). (N. red.)