Numărul #39, 2011
Dosar

Tunisia, Egipt: cînd un vînt din est mătură aroganţa Occidentului
Alain Badiou

Vîntul din est a început să bată mai tare decît cel din vest. Pînă cînd va mai continua Occidentul cel leneș și crepuscular, „comunitatea interna­țională“ a celor care încă se mai consideră stăpînii lumii, să dea lecții de bună administrare și de bună purtare întregii planete? Nu e de tot rîsul să-i vezi pe cîțiva intelectuali de serviciu, soldați în derută ai capitalo-parlamentarismului care ne ține loc de paradis decrepit, punîndu-se la dispoziția minunatului popor tunisian și minunatului popor egiptean pentru a le preda acestor popoare sălbatice abc-ul „democrației“? Ce dezolantă persistență a aroganței coloniale! În situația de mizerie politică în care ne aflăm de trei decenii încoace, nu este oare evident că noi sîntem cei care avem totul de învățat de la răscoalele populare ale momentului? Nu se impune oare, cît mai urgent posibil, să studiem de foarte aproape tot ceea ce, acolo, a făcut posibilă răsturnarea prin acțiune colectivă a unor guverne oligarhice și corupte, aflate, în plus – sau poate mai presus de orice –, într-o situație de umilitoare vasalitate față de statele occidentale?

Da, trebuie să fim elevii acestor evenimente, nu profesorii lor stupizi. De­oarece ele readuc la viață, prin geniul invențiilor lor, cîteva principii ale politicii de care de multă vreme se încearcă să fim convinși că au de­venit desuete. În special acel principiu pe care Marat nu contenea să-l reamintească: atunci cînd e vorba de libertate, de egalitate, de emancipa­re, datorăm totul revoltelor populare.

Oamenii au dreptate să se revolte. Așa cum politicii, statele noastre și cei care profită de ele (partide, sindicate și intelectuali aserviți) îi preferă gestiunea, revoltei îi preferă revendicarea, și oricărei rupturi, „tranziția ordonată“. Ceea ce ne reamintesc poporul tunisian și poporul egiptean este că singura acțiune pe măsura unui sentiment împărtășit al acaparării scandaloase a puterii de stat este răscularea în masă. Și că în acest caz, singurul cuvînt de ordine capabil să federeze componentele disparate ale mulțimii e: „Tu, ăla de la putere, cară-te!“. Excepționala importanță a revoltei, în acest caz, forța ei critică vine din faptul că acest cuvînt de ordine repetat de milioane de oameni oferă măsura a ceea ce va constitui, indubitabil și ireversibil, prima victorie: fuga individului desemnat în felul acesta. Și orice se va întîmpla după aceea, acest triumf, ilegal prin natură, al acțiunii populare va fi fost pentru totdeauna victorios. Or, faptul că o revoltă împotriva puterii de stat poate fi absolut victorioasă constituie o învățătură de importanță universală. Această victorie indică întotdeauna orizontul pe care se detașează orice acțiune colectivă care se sustrage autorității legii, acela a ceea ce Marx numea „dispariția sta­tului“.

Este vorba de faptul că, într-o bună zi, liber asociate în desfășurarea forței lor creatoare, popoarele vor putea să se lipsească de funebra coerciție statală. Tocmai pentru asta, pentru această idee ultimă, o revoltă care dă jos o autoritate instaurată declanșează în întreaga lume un entu­ziasm fără margini.

O scînteie poate da foc întregului cîmp. Totul începe cu sinuciderea prin foc a unui om redus la șomaj, căruia puterea vrea să-i interzică negoțul de mizerie care-i permite să supraviețuiască, și căruia o polițistă îi trage o palmă pentru a-l face să înțeleagă cum stau lucrurile în lumea noastră. Acest gest crește în cîteva zile, în cîteva săptămîni, pînă ce milioane de oameni ajung să-și strige bucuria într-o piață îndepărtată, la fuga de ur­gență a unor potentați. De unde această fabuloasă extindere? Să fie vorba de propagarea unei epidemii de libertate? Nu. Așa cum poetic spu­ne Jean-Marie Gleize, „o mișcare revoluționară nu se răspîndește prin contaminare. Ci prin rezonanță. Ceva ce apare într-un loc intră în rezonan­ță cu unda de șoc emisă de ceva care a apărut în alt loc“. Să numim această rezonanță „eveniment“. Evenimentul este crearea bruscă nu a unei noi realități, ci a mii de noi posibilități.

Niciuna dintre ele nu este repetarea a ceva deja cunoscut. Iată de ce e obscurantist să spui „această mișcare reclamă democrație“ (subînțele­gîndu-se: aceea de care ne bucurăm noi în Occident) sau „această mișca­re solicită o ameliorare socială“ (subînțelegîndu-se: prosperitatea medie a mic-burghezului de la noi). Izbucnită din mai nimic, rezonînd pretutindeni, răscoala populară creează pentru întreaga lume posibilități necu­noscute. Cuvîntul „democrație“ nici nu este, practic, rostit în Egipt. Se vorbește de „un nou Egipt“, de „adevăratul popor egiptean“, de adunare constituantă, de schimbare absolută a vieții, de posibilități total noi, cu to­tul necunoscute pînă acum. E vorba de noul cîmp care va să apară aco­lo unde cel căruia scînteia revoltei i-a dat, pînă la urmă, foc a înce­tat să mai existe. Acest cîmp ce va să vină se întinde între declararea unei răsturnări de forțe și cea a unei asumări de noi sarcini. Între spusele unui tînăr tunisian: „Noi, copii de muncitori și țărani, sîntem mai puternici decît criminalii“;și spusele unui tînăr egiptean: „Începînd de azi, 25 ianuarie, iau în mîini treburile țării mele“.

Poporul, și numai poporul, e creatorul istoriei universale. E absolut ne­așteptat că în Occidentul nostru, guvernele și media consideră că răs­cu­­la­ții dintr-o piață din Cairo sînt „poporul egiptean“. Cum așa? Poporul, sin­gurul popor rezonabil și legal, nu se reduce oare de obicei, pentru acești indivizi, fie la majoritatea unui sondaj, fie la cea a unor alegeri? Cum se face că, dintr-odată, cîteva sute de mii de răsculați sînt reprezentativi pentru un popor de optzeci de milioane de oameni? Iată o lecție care nu trebuie uitată, pe care n-o vom uita.

Dincolo de un anumit prag de determinare, de îndîrjire și de curaj, po­porul poate, într-adevăr, să-și concentreze existența într-o piață, pe un bulevard, în cîteva uzine ori într-o universitate. Și asta pentru că întreaga lume va fi martorul acestui curaj și, mai ales, al incredibilelor creații ce-l însoțesc. Aceste creații vor sta mărturie că acolo e vorba de un popor. Așa cum cu mare forță a spus un manifestant egiptean: „pînă acum eu mă uitam la televizor, acum televiziunea se uită la mine“.

A rezolva probleme fără ajutorul statului

În desfășurarea unui eveniment, poporul se compune din cei care se pricep să rezolve problemele pe care li le pune evenimentul. Ocuparea unei piețe, de pildă: hrană, dormit, pază, banderole, rugăciuni, lupte de apărare, astfel încît locul în care se petrece totul, locul devenit simbol, să rămînă cu orice preț în posesia poporului. Probleme care, la scara a sute de mii de oameni veniți de pretutindeni, par de nerezolvat, cu atît mai mult cu cît, în piața cu pricina, statul a dispărut. Să rezolve fără ajutorul statului niște probleme insolubile, iată care e menirea unui eveniment. Și este ceea ce face ca un popor, dintr-odată, și pentru o durată nedeterminată, să existe, acolo unde a decis să se reunească.

Nu există comunism fără mișcare comunistă. Revolta populară despre care vorbim nu are, în mod evident, nici partid, nici organizare hegemo­nică, nici lider recunoscut. Vom avea tot timpul să cîntărim dacă aceas­tă caracteristică constituie o forță ori o slăbiciune. Este, în orice caz, ceea ce face ca acest eveniment să aibă, într-o formă extrem de pură, cea mai pură, fără doar și poate, de la Comuna din Paris pînă azi, toate trăsătu­rile a ceea ce se cuvine să numim un comunism de mișcare [communisme de mouvement]. „Comunism“ înseamnă aici: creare în comun a destinului colectiv. Acest „comun“ are două caracteristici. În primul rînd, e generic, reprezentînd, într-un singur loc, întreaga umanitate. În acel loc există toate soiurile de oameni din care se compune un popor, orice cu­vînt este ascultat, orice propunere, examinată, orice dificultate, tratată drept ceea ce e. Apoi, el depășește toate marile contradicții pe care sta­tul pretinde că numai el poate să le gestioneze, fără a le depăși însă niciodată: cele dintre intelectuali și muncitorii manuali, dintre bărbați și femei, dintre săraci și bogați, dintre musulmani și copți, dintre oamenii din provincie și locuitorii capitalei etc.

Mii de noi posibilități, referitoare la aceste contradicții, și față de care sta­tul – orice stat – e total orb, apar clipă de clipă. Vezi tinere femei, medici, venite din provincie ca să îngrijească răniții, dormind în mijlocul unui cerc de tineri cu figuri crîncene, și sînt mai liniștite ca niciodată, știu că nimeni nu le va atinge nici măcar un fir de păr. Vezi un grup organizat de ingineri adresîndu-se tinerilor de la periferii pentru a-i ruga să mențină controlul asupra pieței, să apere mișcarea prin energia lor combativă. Poți vedea, apoi, un rînd de creștini făcînd, în picioare, de gardă pentru a veghea asu­pra musulmanilor încovoiați în rugăciune. Vezi negustori hrănindu-i pe șomeri și pe săraci. Fiecare poate fi văzut vorbind cu vecinii săi necunos­cuți. Citești mii de pancarte pe care viața fiecăruia se împletește fără hiat cu marea Istorie a tuturor. Toate aceste situații, toate aceste invenții constituie comunismul de mișcare. Au trecut, deja, două seco­le de cînd unica problema politică e: cum pot fi făcute să dureze inven­țiile comunismului de mișcare? Iar singurul răspuns reacționar rămîne: „Așa ceva este im­posibil, dacă nu chiar periculos. Să lăsăm această sarcină în seama statu­lui“. Glorie poporului tunisian și poporului egiptean, care ne reamintesc adevărata și singura datorie politică: împotriva statului, fidelitatea organiza­tă față de comunismul de mișcare.

Nu vrem război, dar nu ne e frică de el. S-a vorbit peste tot despre calmul pașnic al uriașelor manifestații, și acest calm a fost legat de idealul de democrație electivă atribuit mișcării. Să observăm totuși că au exis­tat sute de morți, și există încă zilnic. În multe cazuri, acești morți au fost combatanți și martiri ai inițiativei, apoi ai apărării mișcării înseși. Locurile politice și simbolice ale revoltei au trebuit să fie apărate cu prețul unor lupte feroce împotriva milițienilor și polițiilor regimurilor amenințate. Și acolo cine a plătit cu viața, dacă nu tinerii din populațiile cele mai să­race? „Clasele de mijloc“, despre care inegalabila noastră Michèle Alliot-Marie1 a spus că succesul democratic al secvenței în curs depinde de ele și numai de ele, să binevoiască să-și aducă aminte că, în momentul crucial, continuarea revoltei n-a fost posibilă decît grație angajamen­tului fără rezerve al unor detașamente populare. Violența defensivă este inevitabilă. Ea chiar continuă de altfel, în condiții foarte grele, în Tunisia, după ce tinerii activiști din provincie au fost trimiși înapoi la mizeria lor.

Poate crede cineva cu seriozitate că aceste nenumărate inițiative și aceste sacrificii crude nu au drept scop fundamental decît să-i facă pe oa­meni să „aleagă“ între Suleiman și ElBaradei2, așa cum, la noi, ne resemnăm lamentabil să arbitrăm între dnii Sarkozy și Strauss-Kahn3? Aceasta să fie singura lecție pe care o putem trage din acest măreț episod?

Nu, de o mie de ori nu! Poporul tunisian și poporul egiptean ne spun: a te răzvrăti, a edifica locul public al comunismului de mișcare, a-l apă­ra prin toate mijloacele inventînd, chiar pe el, etapele succesive ale acțiunii, acesta este realul politicii populare de eliberare. Statele din țările arabe nu sînt singurele antipopulare și, pe fond, cu sau fără alegeri, nele­gitime. Indiferent ce vor deveni, revoltele tunisiene și egiptene au o sem­ni­fica­ție universală. Indică niște posibilități noi, a căror valoare e internațională.

Traducere de Bogdan Ghiu

 

 

Note:

1. �Fost ministru francez, în diferite guverne de dreapta, al apărării, al justiției și de externe, nevoită să demisioneze, la 27 februarie 2011, din acest ultim post în urma presiunii mediatice provocate de relațiile privilegiate cu fosta putere tunisiană, înlăturată de „revoluția de iasomie“, evenimente în timpul cărora Michèle Jeanne Honorine Alliot-Marie își petrecuse vacanța în Tu­ni­sia, bucurîndu-se de favorurile unor membri ai familiei fostului președinte tunisian Ben Ali. (N. red.)

2. �Omar Suleiman, fost șef al serviciilor secrete egiptene sub domnia lui Hosni Mubarak, numit de către acesta, la 29 ianuarie 2011, vicepreședinte, într-o încercare disperată de salvare a situației, a fost nevoit să transfere, la rîndul său, puterea, sub presiunea străzii, care vedea în el un „Mubarak II“, la 11 februarie 2011, Consiliului Suprem al Forțelor Armate egipte­ne. Mohamed ElBaradei (Premiul Nobel pentru pace, 2005), lider informal al opoziției an­ti-Mubarak și figură de prim rang a protestelor care au dus la căderea regimului Mubarak. (N. red.)

3. �Pînă la izbucnirea scandalului sexual care l-a obligat să demisioneze, în primăvara anului 2011, de la conducerea Fondului Monetar Internațional, Dominique Strauss-Kahn era conside­rat candidatul ideal, din partea Partidului Socialist francez, la alegerile prezidențiale din 2012, împotriva președintelui în exercițiu, Nicolas Sarkozy. Articolul de față a fost scris și publicat înainte de producerea amintitului scandal. (N. red.)