Numărul #39, 2011
Dosar

Revoluţia neîncheiată a Egiptului
Mostafa Omar

Milioane de tineri au condus revolta în Egipt cu multă hotărîre și determinare; cu toate acestea, ceea ce s-a întîmplat în Egipt a fost mai amplu și mai profund decît o revoltă a tinerimii sau o revoltă Facebook. Pro­ba­bil e potrivit să spunem că această revoltă revoluționară și procesul în desfășurare din Egipt reprezintă una dintre cele mai mari revoluții popu­lare din istoria modernă.

Numărul complet al participanților la revoltă, ca și procentul lor compa­rat cu totalul populației, este fără precedent și uimitor. Se estimează că între 25 ianuarie și 11 februarie, cel puțin 15 milioane de oameni, din­tr-o populație de 80 de milioane – mai mult de 20% din populație –, au luat parte la demonstrațiile și mobilizările de masă care l-au forțat pe Mubarak să demisioneze. Un prieten din Cairo mi-a amintit – și proba­bil că se lăuda puțin – că 15 milioane de protestatari este un număr care de­­pășește numărul total de oameni care au participat la toate protestele care au avut loc în toate țările Europei Răsăritene în perioada căderii Zi­dului Berlinului.

Este adevărat că tinerii au condus atacurile în 25 ianuarie și este adevărat că cei mai mulți dintre cei 400 de martiri aveau sub treizeci de ani, dar încă din prima zi, tinerii nu au fost singuri pe străzi. Din prima zi, re­­­volta egipteană a fost o revoluție populară. Din prima zi, milioane de lucrători și de angajați ai statului, țărani săraci și casnice sărace au luat parte la toate mobilizările de pe cuprinsul țării.

Cînd mergeai de-a lungul pieței Tahrir, vedeai mulțimi de muncitori săraci și de țărani săraci protestînd împotriva funcționarilor guvernamentali; vedeai femei casnice care se zbat în fiecare zi pentru a-și hrăni copiii și pentru a-i ține în viață; vedeai mii de persoane infirme în cîrje și scaune cu rotile, ignorate de guvern de zeci de ani; vedeai mii de pensionari care nu-și pot permite să cumpere carne și chiar anumite feluri de le­gume; vedeai bărbați și femei, musulmani și creștini. Toate aceste gru­puri au venit să participe, să susțină și să protejeze tinerii împotriva represiunii regimului.

Masele de oameni sărăci din clasa muncitoare, oameni care au luat parte la revolte au vrut – la fel ca toți ceilalți participanți – reforme democra­tice. Dar muncitorii și săracii vor de asemenea dreptate socială și redistribuirea bogăției țării, după treizeci de ani de privatizare brutală, de să­ră­cire și de politici neoliberale sprijinite de regimul Mubarak.

A fost într-adevăr o revoltă națională – fiecare oraș și provincie de-a lungul și de-a latul țării au luat parte. Și, credeți sau nu, pe cît de comba­tivi și de determinați au fost revoluționarii din Cairo, care s-au bucurat de cea mai mare parte a atenției mediatice a Occidentului, încă și mai combativi și mai temerari au fost revoluționarii din alte orașe, ca Suez și Alexandria, al doilea oraș ca mărime din țară.

De exemplu, protestatarii din Cairo s-au concentrat în piața Tahrir și au ocupat-o curajos timp de optsprezece zile, rezistînd numeroaselor atacuri sîngeroase ale poliției și ale criminalilor lui Mubarak.

Dar într-un oraș ca Alexandria, protestatarii nu au adoptat o strategie precum cea din piața Tahrir. Nu au așteptat să-i atace poliția. Protestatarii au ieșit în fiecare zi cu zecile și sutele de mii din fiecare cartier și de pe fie­­care stradă pentru a înfrunta poliția; au luptat împotriva gloanțelor și gazelor lacrimogene ale poliției neîncetat, pînă au învins-o.

Am ascultat online o înregistrare incredibilă a comunicațiilor radio dintre centrul de comandă din Alexandria și comandanții poliției de pe teren care încercau să facă față fluxurilor de protestatari furioși în cele zece mi­nute dinaintea căderii orașului în mîinile revoluționarilor. În înregistra­re, ofițerii imploră centrul de control să le trimită întăriri pentru a se confrunta cu ceea ce ei au numit mulțimi masive și periculoase de zece, douăzeci și treizeci de mii de oameni, încercuindu-i peste tot în oraș. Cen­trul de control este lipsit de putere, pentru că toți ofițerii de pe teren – absolut toți – cer întăriri. El sfătuiește ofițerii și unitățile să se retragă în secții. Ofițerii răspund: „Domnule, protestatarii incendiază secțiile“. În­registrarea se încheie dramatic cu comandantul centrului de control ce­­rînd unui ofițer inferior explicații pentru înfrîngerile poliției. Ofițerul i-a răspuns doar: „Domnule, s-a terminat. Poporul se află la cîrmă“.

Po­ves­tea din Alexandria s-a repetat în Suez și în celelalte orașe, unul după altul. Protestatarii au intrat în secțiile de poliție, în sediul Partidului Națio­nal Democrat, în clădirile municipalității, în reședințele guvernatorilor și așa mai departe.

Și pe cît de masive au fost revoltele, pe atît de uluitoare au fost, în bucuria lor, celebrările care au avut loc la căderea lui Mubarak. În noaptea în care a demisionat Mubarak, cinci milioane dintre noi am sărbătorit în piața Tahrir, timp de douăzeci și patru de ore. Am crezut că a fost cea mai mare celebrare din țară. Am fost corectat de prieteni din Alexandria care mi-au spus: „Aveți o populație de douăzeci de milioane în Cairo și cinci milioane au ieșit în stradă. Noi avem o populație de zece milioa­ne în Alexandria și șapte milioane dintre noi am blocat Bulevardul Me­di­te­ranean de la un capăt al orașului la celălalt“.

Am citit în cărți despre mari revoluții pentru dreptate socială. Am citit că milioanele de oameni care au fost implicați în acele revoluții nu numai că au schimbat instituții sociale opresive, dar și-au și redescoperit pe parcurs umanitatea. Trebuie să spun că am avut norocul să fiu martor la acest proces de transformare umană și socială nemaivăzută în puținele săptămîni care au trecut în Egipt. Am văzut și am vorbit cu foarte mulți oa­meni care spun că sînt mîndri de ce au făcut; simt că nu mai sînt străini în propria lor țară; se simt umani pentru prima dată în viața lor.

Niciodată nu am văzut în Egipt atîtea milioane de oameni care să fie atît de mîndri – atît de mîndri de ceea ce ei și alți revoluționari au săvîrșit, atît de mîndri că au făcut ceea ce ei înșiși nu crezuseră vreodată că ar putea face. Oamenii păreau mai relaxați și liniștiți, iar asta se putea vedea pe fețele lor. Ei îți spun: au trecut zilele cînd ne simțeam neajutorați și mici, au trecut zilele cînd poliția putea să ne umilească și să ne tortureze, au trecut zilele cînd bogatul și omul de afaceri credeau că pot conduce țara ca și cînd ar fi fost compania lor privată.

Peste tot, oamenii au lipit afișe cu revoluția din 25 ianuarie – pe mașinile lor, în cafenele, în casele lor. Mii de tineri au format comitete pentru a curăța străzile murdare din cartierele lor. Alte mii au donat sînge pentru cei răniți în revoltă. Tineri artiști au creat graffitiuri revoluționare ce respingeau corupția și celebrau egalitatea între musulmanii și creștinii de pretutindeni. Egiptenii chiar au început să stea la coadă în magazine și în clădirile guvernului din respect pentru alții – ceva ce nu vezi de obicei în Cairo. În zilele și săptămînile de după 11 februarie, se putea simți exaltare intensă și speranță în aer. Într-adevăr, revoltele revoluționare au adus schimbări mari și uimitoare. Consiliul Suprem al Forțelor Arma­te – care l-a părăsit pe Mubarak într-o încercare de a salva întregul sistem social și care conduce dintotdeauna țara – a făcut concesii semnifi­cative revoluției, sub presiune populară intensă.

De exemplu, Consiliul a arestat cîțiva politicieni corupți și aliați de afa­ceri ai lui Mubarak și le-a blocat averea. A blocat și averea lui Mubarak și a promis să-l ancheteze.

Astăzi, putem vedea la televizor multe figuri corupte și urîte de toată lumea, dar nu fumînd țigări în întîlniri de lux, ci purtînd haine de pușcărie și așteptînd procesul. Astăzi, îl privim pe mult disprețuitul fost ministru de interne care a ordonat împușcarea protestatarilor, nu mergînd ca un despot arogant, scuipîndu-ne în față și brutalizîndu-i pe cei din opoziție sau oameni inocenți – îl privim în zeghe și așteptîndu-și procesul.

Arestările și procesele unor oficiali corupți de rang înalt au fost și sînt încă o sursă formidabilă de euforie pentru milioane de oameni. Dar mulți oa­­meni obișnuiți realizează și că au făcut revoluția nu doar pentru a pe­depsi cîțiva membri ai vechiului regim, ci s-au revoltat pentru a schimba între­gul regim.

De aceea, pentru mulți, înlăturarea lui Mubarak reprezintă doar începutul revoluției,nu sfîrșitul. Sloganul lor a devenit repede: în fiecare colț al Egiptu­lui, în fiecare fabrică, școală și companie sînt o mie de Mubarak mici și corupți împotriva cărora trebuie să luptăm și de care trebuie să scăpăm.

Pe 12 februarie, la doar cîteva ore după demisia lui Mubarak, muncito­rii, studenții și chiar persecutata minoritate coptă, cu toții au început ime­diat să se organizeze pentru a pune capăt deceniilor de exploatare și opre­siune. Milioane de oameni săraci și asupriți s-au angajat în acțiuni ui­mitoare și inspiratoare pentru dreptate socială și pentru democratiza­rea tuturor aspectelor societății.

Dar, desigur, clasa conducătoare egipteană – rănită și zdruncinată de ela­nul revoluționar – este încă destul de puternică și luptă pentru a-și păstra puterea și privilegiile, făcînd asta cu sprijinul și sub conducerea Consiliului Suprem al Forțelor Armate, care este un nume cosmetizat pentru ceea ce, de fapt, sînt chiar generalii armatei lui Mubarak.

Cu alte cuvinte, imediat după căderea lui Mubarak, în țară a început o pe­rioadă intensă de luptă socială și de clasă. Milioane de muncitori și stu­denți au încercat să dea o formă rezultatului rebeliunii revoluționare, printr-o serie de noi runde de lupte curajoase și îndrăznețe. Vreau să vă prezint semnificația unora dintre aceste lupte, și voi începe cu revolta, în plină desfășurare, a muncitorilor.

Nu încape nicio îndoială că grevele muncitorilor industriali care au avut loc pe 9 februarie pe teritoriul Egiptului au fost elementul-cheie datorită căruia generalii din armata lui Mubarak au decis că acesta trebuie să plece, înainte ca rebeliunea revoluționară să cîștige mai multă adîncime și fervoare și să amenințe întregul sistem social.

Cu siguranță, Consiliul a avut perfectă dreptate să se îngrijoreze. Înce­pînd cu 12 februarie, la cîteva ore după ce Mubarak a demisionat, muncitori din toată țara – în fiecare zi, în sectoare private și publice – au făcut greve, au protestat ori au ocupat sediile [sit-in]. Muncitori petrolieri, profesori, asistente, șoferi de autobuz, oameni de serviciu, jurnaliști, farma­ciști și chiar angajații unor cluburi private exclusiviste s-au organizat și au protestat.

Cererile muncitorilor variază de la un sector la altul, dar ele se situează, mai mult sau mai puțin, în jurul a patru probleme principale:

– muncitorii de pretutindeni vor creșterea salariilor și a beneficiilor;

– �muncitorii vor locuri de muncă permanente pentru milioanele de oa­meni care au lucrat temporar, uneori chiar cu contract de pînă la trei luni;

­– �în sectorul public, muncitorii vor să înceteze politicile neoliberale de privatizare a companiilor. Mai mult, sînt numeroși cei care cer rena­ționalizarea companiilor care au fost privatizate și vîndute investitorilor la prețuri sub valoarea pieței;

– �în sfîrșit – și această revendicare se află în fruntea luptei pentru demo­crație economică –, muncitorii din sectorul public cer eliminarea tu­turor directorilor executivi corupți numiți de Mubarak. În Mahalla, douăzeci și patru de mii de muncitori au făcut grevă luna trecută, l-au dat afară pe directorul corupt și au forțat armata să-l accepte ca înlo­cui­tor pe cel propus de ei.

Exact același lucru s-a întîmplat și în alte fabrici și companii din țară: așteptările muncitorilor sînt foarte ridicate, combativitatea și încrederea lor sînt fenomenale.

În urmă cu două săptămîni, aproape de casa mea aflată în centrul Cai­roului, am fost martorul uneia dintre aceste greve ale militanților. O mie două sute de muncitori de la imprimeriile guvernului care produc ma­nua­le și cărți școlare au intrat în grevă pentru a protesta împotriva sala­riilor mici (în medie, 100 de dolari pe lună), a salariilor scandaloase ale directorilor (60.000 de dolari pe lună), a tratamentului lipsit de respect la locul de muncă, a contractelor de muncă temporare, a asigurărilor de sănătate deplorabile. Trei sute de muncitori au încercat să ia cu asalt clă­direa pentru a pătrunde în biroul directorului, dar o unitate a armatei i-a oprit. Așa că au asediat clădirea companiei și și-au blocat directorul corupt în biroul său de la etajul V, timp de treizeci și șase de ore. Ofițe­rul de armată responsabil, împreună cu un reprezentant al sindicatului, a negociat cu directorul toate cererile muncitorilor, timp de 24 de ore. Ofițerul l-a forțat pe director să recunoască 90% dintre cererile mun­citorilor, pentru a-i putea împrăștia. Directorul a cedat. Ofițerul armatei și reprezentantul sindicatului au coborît și au anunțat înțelegerea. Greviștii erau în extaz și aproape s-au împrăștiat.

Dar înțelegerea nu includea reangajarea muncitorilor temporari. Cîțiva muncitori tineri furioși, ale căror contracte temporare s-au încheiat re­cent, au încercat să asedieze din nou clădirea. Între timp, o funcționară militantă mai în vîrstă a decis, împreună cu restul muncitorilor, să nu-i abandoneze pe tineri. Majoritatea adunării a decis să rămînă pe loc. I-au tri­mis pe reprezentantul sindicatului și pe ofițer înapoi, ca să-i spună directorului să-i reangajeze pe toți muncitorii temporari și să le ofere ime­diat contracte de muncă pe durată nedeterminată, spunîndu-i re­pre­zen­tantului sindicatului să nu coboare fără un „da“ pentru toate cererile lor. Acest tip de greve militante, ocupări de sedii [sit-in]și greve ale foamei au loc în fiecare zi în tot Egiptul.

Muncitorii renunță și la Federația Sindicatelor condusă de guvern și for­mează sindicate independente. O parte a muncitorilor militanți este, de ase­menea, pe cale de a forma un nou partid politic, Partidul Demo­crat al Muncitorilor (WDP).

Aș vrea să arunc acum și o scurtă privire asupra inițiativelor și luptelor studenților. Cînd în sfîrșit armata a deschis școlile și universitățile, milioa­ne de studenți, profesori universitari – dintre care mulți au luat parte la revolta din 25 ianuarie – au deschis un nou front de luptă. De la o universitate la alta, adunări studențești și întruniri ale facultăților au loc pentru a-i alege pe toții reprezentanții facultăților și pe decani, pentru a se debarasa de toți cei numiți de Mubarak. În unele universități, stu­den­ții campează ca în piața Tahrir, pentru a-și impune revendicările. Și în toate facultățile, studenții au forțat guvernul să implementeze în sfîrșit o instanță de comandă de un an, care să elimine poliția secretă din toate campusurile.

Liceenii și elevii de gimnaziu și-au formulat și ei cererile și doleanțele. S-au adunat pentru a cere eliminarea pedepselor corporale și pentru scoaterea din programa școlară a tuturor secțiunilor care se referă la așa-numitele realizări ale lui Mubarak. Ministerul Educației a fost de acord.

Un val de luptă pentru democratizare cuprinde toate colțurile și sectoa­rele societății. Jurnaliștii îi dau afară pe editorii pro-Mubarak. Actorii de cinema și muncitorii s-au ridicat împotriva președintelui lor de uniune autocrat. Arbitrii de fotbal amenință cu greva din cauza salariilor. Sportivii care nu joacă fotbal cer cluburilor de sport să nu mai cheltuiască toți banii pe jucători de fotbal. Cercetașii din Egipt cer alegeri, și așa mai departe. Fanii îi boicotează pe mulți actori și cîntăreți faimoși, foarte iubiți cîndva, dar care l-au susținut pe Mubarak.

Microbiștii merg la jocurile de fotbal, dar foarte puțini suporteri se de­ranjează să privească și să-și susțină echipa. Grupurile organizate de su­porteri care au luat parte la revoluție și au pierdut mulți martiri sînt furioși că idolii lor, jucători faimoși, nu au apărut în piața Tahrir și că unii dintre ei l-au susținut deschis pe Mubarak. Fanii îi iau în zeflemea pe acești jucători cu refrene furioase și bannere uriașe. Unul dintre aceste bannere, de la un joc recent, spunea: „Noi v-am susținut în fiecare secundă și peste tot, dar voi unde ați fost cînd am avut nevoie de voi?“. Cînd a început revolta din Libia, fanii mergeau la meciuri cu un banner mare în culori­le steagurilor libian, tunisian și egiptean, scandînd: „Republica Liberă a Africii de Nord“. La fiecare meci puteai vedea alte sute de oameni scandînd lozinci împotriva lui Mubarak și împotriva fostului ministru de in­terne sau pentru eliberarea din funcție a guvernanților.

Dar dezlănțuirea acestor forțe revoluționare de la un capăt la altul al socie­tății s-a izbit, încă din prima zi, de opoziție coruptă a clasei conducătoare. Clasa conducătoare egipteană – care este foarte puternică și mult mai stabilă decît ar fi, să spunem, regimul Gaddafi – recurge la toate resursele ideologice și, uneori, la puterile represive de care dispune pentru a se împotrivi, astfel încît să oprească sau, măcar, să încetinească valul de lupte și pretențiile ridicate ale muncitorilor și săracilor.

De exemplu, din 12 februarie, Consiliul Suprem al Forțelor Armate a ur­mat o politică de respingere – sau de stagnare – a fiecărei revendicări populare a revoluției din 25 ianuarie, pentru a demoraliza poporul. Consiliul a respins inițial cererea populară de a demite ultimul cabinet numit de Mubarak. A respins, de asemenea, și cererea de dizolvare a întregu­lui aparat al poliției secrete și a promis doar că îl va reforma.

Consiliul îi denunță zilnic pe muncitorii greviști, chemîndu-i să se întoarcă la muncă. În unele cazuri, a încercat să-i aresteze pe greviști.

Ceea ce a mai rămas din PND și din poliția secretă a dat foc unei bise­rici copte din Helwan, la sud de Cairo, în încercarea de a provoca o at­mosferă de război între musulmani și creștini, scindînd, în felul acesta, tabăra revo­luționară. Încă o dată, în timp ce armata a stat să privească, bătăușii organizați de PND și poliția secretă i-au atacat pe creștinii care protestau îm­potriva arderii bisericii într-o suburbie săracă a Cairoului – au ucis nouă și au rănit cîteva zeci.

Și mai recent, armata a refuzat să propună o nouă declarație constituțio­nală, insistînd în a-i forța pe oameni să voteze nouă amendamente la documentul dictatorial din 1971. Mai mult, armata i-a brutalizat pe protestatarii din piața Tahrir pe 9 martie cu bastoane electrice, torturîndu-i ore întregi pe cei arestați în zona sediului ad hoc din Muzeul Egiptean. Trebuie să fiu sincer, pentru cîteva momente, la sfîrșitul lui februarie și în primele zile ale lui martie, a fost foarte răspîndit printre milioanele de oameni care au susținut revoluția un sentiment de teamă că nu totul mer­gea bine, că revoluția, în cel mai bun caz, era sub asediu – sau, în cel mai rău caz, sentimentul că forțele contrarevoluționare chiar cîștigau. Din fe­ricire, un rezervor semnificativ de aspirații și de hotărîre de a lupta pentru a ne impune solicitările a schimbat lucrurile în șaptezeci și două de ore.

Mai întîi, demonstrațiile de masă și o opoziție populară severă au forțat Consiliul să demită cabinetul lui Mubarak pe 3 martie. Pe 4 martie, în timp ce milioane de oameni sărbătoreau această victorie, revoluționarii au asediat sediul poliției secrete din Alexandria și l-au închis. În ziua următoare, protestatarii au intrat în sediile poliției secrete din celelalte orașe, unul după altul. În unele locuri, protestatarii au ocupat aceste clădiri, au eli­berat prizonierii politici din camerele de tortură și au ieșit cu mii de do­­cumente secrete care detaliau represiunea și tortura.

Această mișcare curajoasă a miilor de protestatari a forțat armata să ocupe și să închidă toate sediile poliției secrete. O săptămînă mai tîrziu, în timp ce milioane de persoane încă parcurgeau documentele extrase, poliția a desființat în sfîrșit acea instituție odioasă și a arestat zeci de ofițeri, acuzîndu-i de corupție și de tortură.

Dizolvarea cabinetului numit de Mubarak și înfrîngerea poliției secrete i-au încurajat extraordinar pe toți cei care susțin revoluția.

În aceeași săptămînă, mobilizările de masă ale creștinilor pentru a pro­testa împotriva arderii bisericii din Helwan au adus încă o victorie im­por­tantă de partea revoluției. Zeci de mii de creștini, împreună cu numeroși musulmani care îi susțineau, au ocupat partea nordică a pie­ței Tahrir, asediind clădirea televiziunii de stat, pentru a cere armatei să re­construiască biserica incendiată și să le asigure egalitate și protecție creștinilor. După o ocupare [sit-in]impresionantă de opt zile, reminiscență a marii ocupări din ianuarie, armata a sfîrșit prin a ceda și a acceptat să re­construiască biserica.

Nu a fost doar o mare victorie a creștinilor, care au fost sistematic discriminați vreme de decenii. Ci, mai important, solidaritatea larg răspîndită din partea musulmanilor cu protestatarii creștini, la sediul televiziu­nii și în alte locuri ale țării, a reînviat sentimentul destinului comun, care, pînă acum, a înfrînt intrigile contrarevoluționare de tip divide et impera.

 

Egiptul, încotro?

În următoarele zile și săptămîni, Egiptul va fi martorul unei continuări a polarizării sociale și de clasă care a erupt după 11 februarie. Pe de o parte, Consiliul Suprem și noul cabinet și-au extins măsurile și retorica antire­voluționară. Ei sînt susținuți de fracțiuni importante ale clasei de mij­loc speriate și, desigur, de cei bogați.

De exemplu, cabinetul a anunțat o lege draconică ce ar scoate în afara legii anumite proteste și greve în perioade de criză din viitor.

Mai mult, armata a încercat să folosească forța pentru a pune capăt unei ocupări [sit-in]de zece zile a studenților de la Facultatea de Comunica­re a Universității din Cairo, care cereau concedierea decanului corupt.

Dar armata și cabinetul se pot baza acum pe un nou aliat în campania lor pentru „stabilitate“ și „lege și ordine“: Frăția Musulmană și grupul isla­mic fundamentalist. Frăția Musulmană și fundamentaliștii mai reacționari au făcut campanii serioase pentru admiterea schimbărilor cosmetice ale Constituției propuse de Consiliul Suprem. Aceste grupuri au schimbat referendumul acelor schimbări într-un referendum al identității „islami­ce“ a țării. Le-au spus oamenilor că era de datoria lor religioasă să voteze „da“ pentru a preveni stabilirea unui stat secular cu drepturi egale pentru minoritatea creștină.

În mod incredibil, în efortul lor demagogic, musulmanii au format de fac­to un bloc cu foștii lor temniceri, Partidul Național Democrat (PND) al lui Mubarak, care este discreditat, dar încă departe de a fi dezarmat – singurul grup politic din țară care mai susține propunerile armatei. Cu al­te cuvinte, și pentru a beneficia de pe urma vechiului regim, fundamen­ta­liștii încearcă să polarizeze țara după coordonate religioase și, în felul acesta, să slăbească unitatea nemaiîntîlnită dintre musulmani și creștini, crea­tă după 25 ianuarie.

Între timp, rămășițe ale vechii poliții secrete încearcă să facă ravagii în țară printr-o campanie de incendiere a clădirilor Ministerului de Interne, pentru a-și acoperi crimele din trecut, și amenință să asasineze persoane publice care susțin revoluția, ca Mohamed ElBaradei și liderul Kefaya, George Ishaq.

Totuși, în ultimele două săptămîni, am văzut și cîteva realizări pozitive din partea celor care susțin revoluția. Pentru început, o minoritate în creș­tere, care inițial susținuse Consiliul Suprem și crezuse minciuna conform căreia acesta are scopul de a-i apăra pe revoluționari, își reconsideră acum poziția. În timpul lunii martie, Consiliul și cabinetul său și-au arătat zi de zi disprețul față de masele de oameni săraci, pînă în punctul în care prim-mi­nistrul i-a comparat pe greviști cu delincvenții de stradă.

Organizațiile de tineret care au apărut și au proliferat în timpul și după revoluția din 25 ianuarie au început să critice public timiditatea Consiliu­lui Suprem în ceea ce privește cererile revoluției pentru democrație și dreptate socială – ceva ce nu se putea face în primele săptămîni după 11 februarie. Mai mult, numeroși activiști și oameni obișnuiți ajung la concluzia că armata este implicată în toate acțiunile contrarevoluționare.

Pentru a spulbera timiditatea Consiliului, organizațiile de tineret au fă­cut apel la mobilizări de masă vineri, 1 aprilie, sub sloganul: „Salvați revolu­ția“. În acea zi, sute de mii de protestatari au defilat pe străzile Cairoului, Alexandriei și orașelor de pe tot cuprinsul țării, solicitîndu-le generalilor să le asculte cererile.

Atmosfera din piața Tahrir și din alte locuri a fost militantă și extatică. Oa­me­nii au venit cu însemne, bannere și refrene care i-au pus pe gene­rali în gardă. Protestatarii au dat Consiliului un ultimatum de o săptămînă pentru arestarea fostului președinte Mubarak și judecarea lui pentru co­rupție și crimă. În piața Tahrir, zeci de mii de oameni au asistat la un proces popular al dictatorului detronat, prezidat de judecători radicali bine-­cunoscuți.

Și, pentru prima dată, mii de oameni au scandat împotriva generalului Mohamed Tantawi, șeful Consiliului Suprem și fostul ministru al apărării al lui Mubarak. Protestatarii au cerut suspendarea tuturor proceselor mili­tare, libertate totală de afiliere și dreptul muncitorilor de a face greve, dizolvarea Partidului Național Democrat al lui Mubarak și arestarea multor oficiali corupți.

Aceste mobilizări au făcut armata să se înfioare. În mai puțin de 24 de ore după proteste, Consiliul Suprem a ordonat cabinetului să grăbească arestarea oficialilor corupți și a acelora care sînt responsabili de uciderea protestatarilor în timpul revoltelor.

De atunci, grevele muncitorilor continuă să se răspîndească și să devi­nă din ce în ce mai militante. De exemplu, timp de două săptămîni, mii de lucrători din mass-media au organizat o ocupare [sit-in]extrem de mi­litantă în interiorul și în afara uriașei clădiri a televiziunii și radioului de­ținute de guvern, din apropierea pieței Tahrir. Ei au cerut democratizarea instituției, salarii mai mari și concedierea tuturor directorilor și ad­ministratorilor care l-au susținut pe Mubarak și au difuzat minciuni des­pre revoluția din 25 ianuarie. Protestatarii au amenințat că vor întrerupe transmisiunile stației de televiziune dacă cererile lor nu erau ascultate și, zile întregi, i-au urmărit pe șefi pe coridoare și scări. În sfîrșit, pe 2 apri­lie 2011, imediat după mobilizările din 1 aprilie, Consiliul Suprem i-a elimi­nat pe directorii serviciilor de radio și televiziune – o victorie clară pentru angajații din mass-media.

Spre sfîrșitul lui martie, muncitorii de la căile ferate au sistat circulația tu­tu­ror trenurilor din sudul țării, oprind toate intrările și ieșirile din orașele tu­ristice Luxor și Aswan, pentru a-și face auzite cererile de salarii echitabile.

Între timp, muncitorii continuă să-și formeze sindicate independente, separîndu-se de Federația Sindicatelor, controlată de guvern. Pe 25 martie, mii de muncitori din transporturi – a căror grevă din timpul revoltei din 25 ianuarie a fost esențială în paralizarea capitalei Cairo și în căderea lui Mubarak – au anunțat formarea unui sindicat independent, după lupta de patru ani împotriva sindicatelor controlate de guvern.

În aceeași zi, sute de asistente, muncitori și medici ai spitalului Man­shiat Al Baki din Cairo au anunțat formarea unui sindicat independent și unit, după două luni de proteste și organizări febrile. Muncitorii textiliști din Mahalla, a căror luptă este văzută ca una dintre principalele surse de in­spirație, și mulți alții, de asemenea, formează sindicate noi și independente.

Toate aceste grupuri de muncitori se alătură Federației Egiptene a Sin­di­catelor Independente. În urmă cu trei săptămîni, grevele și protestele muncitorilor au forțat cabinetul actual să schimbe vechea legislație a muncii și să recunoască toate sindicatele independente.

Partidele politice

În zilele de după 11 februarie, mii de egipteni au început să formeze tot felul de partide politice noi.

Cîndva blamata Frăție Musulmană și grupuri islamiste disparate se adu­nă pentru a forma un nou partid politic. Șeful Frăției Musulmane a anunțat că va forma un partid politic asemănător ca înfățișare cu Partidul Isla­mic al Bunăstării (Refah Partisi) din Turcia. Frăția a făcut o alianță tacită cu Consiliul Suprem, iar acum se oferă ca forță de stabilitate, lege și ordine. Pentru a-și dovedi loialitatea față de Consiliu, Frăția refuză să susțină grevele muncitorilor; de asemenea, nu a acceptat să susțină mobilizarea din 1 apri­lie, cerînd răbdare și mai mult timp pentru cabinet. Fundamenta­liștii islamici mobilizează și o campanie reacționară de islamizare a socie­tății. Susținătorii săi denunță femeile care nu poartă vălul și îi de­mo­nizează pe creștini. În timp ce Frăția asigură pe toată lumea că va res­pecta femeile și drepturile minorității, fundamentaliștii cer implementa­rea legilor stric­te Shari’a, cum ar fi tăierea mîinilor celor care fură.

Pe de altă parte, multe personaje și forțe liberale anunță cîte un nou partid aproape în fiecare zi. Majoritatea acestor partide dezvoltă un program liberal de stînga sau o platformă social-democrată pentru schim­bare.

În mod asemănător, muncitorii și stînga inițiază, și ei, propriile organizații și partide care să se lupte pentru nevoile muncitorilor și pentru o de­mo­crație radicală. De exemplu, sute de militanți sindicaliști s-au adunat pentru a pune bazele Partidului Democrat al Muncitorilor. De asemenea, sute de socialiști, progresiști și sindicaliști formează un partid de stînga cuprinzător, numit Alianța Socialistă Populară.

În universități, majoritatea profesorilor și cadrelor didactice au susținut și s-au alăturat la tot felul de mobilizări studențești pentru democratiza­rea campusurilor.

La nivel de cartier, pentru a apăra revoluția, comitetele populare – inițiate de socialiști și de alți activiști în piața Tahrir – s-au răspîndit în mai mult de unsprezece guvernorate și au organizat mii de oameni în mobilizări pentru probleme de dreptate socială și pentru eliminarea tutu­ror rămă­și­țelor regimului lui Mubarak.

Și în timp ce Consiliul Suprem și cabinetul le-au ignorat pe femei în toate numirile lor în ministere și comitete constituționale, acestea joacă un rol mult mai mare în noile sindicate, partide de stînga și comitete popu­lare pentru apărarea revoluției.

 

Concluzii

Este corect să spunem că cea mai mare parte dintre realizările revoluției egiptene în ceea ce privește schimbările democratice de după 11 februa­rie pot fi atribuite doar presiunii populare masive și mobilizărilor curajoa­se a mii de revoluționari, așa cum au fost pătrunderea în sediile poliției se­crete și demonstrațiile din 1 aprilie.

Milioane dintre cei care au susținut revoluția încă nu s-au alăturat unora dintre aceste activități. Cu cît trece timpul și promisiunile făcute de cei care apără vechiul regim sînt încălcate, revoluționarii pot cîștiga milioane de noi recruți pentru eforturile lor de a pune capăt regimului Mubarak. Și pe măsură ce milioane de oameni se alătură acestui val revoluționar din lumea arabă, balanța de forțe va continua să încline împotriva vechii ordini.

Între timp, toate eforturile organizatorice de acum ale muncitorilor, studenților și altor revoluționari asigură punctul de plecare atît pentru runde mult mai ample de lupte, cît și pentru o soluție alternativă la pro­iectele reacționare ale vechii clase conducătoare și ale fundamentaliștilor isla­miști.

Așa cum a spus un revoluționar: „Primăvara revoluției egiptene abia a în­­ceput“.

Traducere de Lelia Marcău