Numărul #39, 2011
Dosar

Globalizarea revoluției
Tarak Barkawi

Dacă e să dăm crezare paginilor web ale rețelelor de socializare și ale revoluției egiptene, se poate crede că Silicon Valley, nu poporul egiptean, l-a detronat pe Mubarak.

Prin intermediul tehnologiilor sale, Occidentul se imaginează pe sine ca fiind agentul real al revoltelor. După ce internetul s-a dezvoltat în afara unui proiect de cercetare al Departamentului de Apărare al Statelor Unite, s-ar putea spune că Pentagonul este cel care a făcut aceste re­vol­te, împreună cu tinerii egipteni, care imitau hipsterii conectați la in­ternet din Londra și Los Angeles.

Cele mai multe narațiuni ale globalizării sînt incredibil de eurocentrice, povești despre omul alb occidental învestit cu responsabilitatea de a interconecta lumea, colonizînd-o, furnizîndu-i teorii economice și finanțe și inventînd tehnologii de comunicare. Desigur, colonizarea privește și fluxu­rile de popoare, diaspora și fuziunea culturală.

Dar nicio versiune nu este folositoare în mod special pentru organizarea rezistenței împotriva dictaturii locale. În orice caz, internetul a fost oprit în momente decisive ale revoltei egiptene, iar egiptenii obișnuiți, mame și tați, fii și fiice, au fost cei care au detronat regimul, nu tinerimea hibri­dă a claselor profesionale globale.

 

Nimic nou despre globalizare

Există oare și alte narațiuni despre globalizare, poate acelea spuse de re­­beli și de gherile?

Globalizarea ajunge să atragă atenția asupra situațiilor altor oameni, precum aceia care sînt subjugați în mod asemănător de puteri locale și în­depărtate. Un interes special prezintă tocmai momentele în care acești oameni se ridică și plănuiesc forme de revoltă și luptă. Înfrîngerile dau lecții, iar victoriile dau speranță. Aceste revoluții nu au nevoie să fie difuzate la televiziunea prin satelit pentru a-și produce învățămintele. În anii 1790, revoluționarii din Franța și Haiti primeau știri unii despre alții prin poșta periodică adusă de un vas care circula regulat între Jamaica și Londra.

Marinarii, sclavii și muncitorii care circulau în Atlantic în secolele al XVII-lea și al XIX-lea au împărtășit și și-au îmbunătățit repertoriul de revoltă și rezistență, aducînd veștile bune în porturi din Rio pînă la Boston, din Bristol pînă la Havana.

Cînd a izbucnit revolta indiană în 1857, Friedrich Engels i-a analizat greșelile: asemenea rebelilor libieni astăzi, și răsculații de atunci erau prea nerăbdători să se ridice și să lupte împotriva unui oponent care era mai bine organizat. Engels a făcut cunoscută revolta într-o serie de articole de ziar care au inspirat în cele din urmă teoriile lui Mao Zedong despre războiul de gherilă și care au circulat intens mai apoi prin buzunarele viet­namezilor, cubanezilor, algerienilor și ale altor revoluționari (dar și prin ale celor care căutau să-i înfrîngă).

Înainte de Mao, naționaliștii și intelectualii chinezi de la începutul secolu­lui al XX-lea puneau în scenă piese despre dezmembrarea Poloniei și-i observau pe buri, pe filipinezi și pe alți luptători împotriva opresorilor imperialiști, toate acestea pentru a-și clarifica propria situație.

Aceasta este globalizarea revoluției și acestea sînt narațiunile în care se încadrează exemplul tunisian, exemplu care a influențat atît de mult po­porul egiptean. Știrile ar fi putut ajunge în Egipt și cu caravana, nu ne­a­pă­rat prin cablul cu fibră optică – ideea însăși că revolta unui vînzător de fructe i-ar putea face să cadă pe cei mari tot ar fi fost una electrizantă. Acțiunea a fost umană, actul a fost politic.

Dar acestea sînt și povestiri despre disperare, sacrificiu de sine și trage­die. Puține popoare au rezistat asemenea vietnamezilor, dar cu ce cost, și cu răsplata reintrării amînate în sistemul capitalist mondial. Este o binecuvîntare că vocea revoluției algeriene, Frantz Fanon, care o saluta din Martinica, nu mai este în viață pentru a vedea cum arată Algeria azi.

În curînd vom putea să spunem același lucru despre Nelson Mandela, conștiința luptei Africii de Sud împotriva apartheidului, pe măsură ce țara sa se afundă în mîinile unei elite corupte. China prosperă, dar și-a aban­donat revoluția, oamenii săi plătind un preț mai mare pentru strategii­le de pace ale lui Mao decît au plătit vreodată în război.

 

Lupta postrevoluție

Nu e nicio glumă că revoluționarii înfruntă cele mai mari provocări după revoluție,iar în general eșuează în a le trata cu suficientă umanitate. Ieșind din ordinea internațională prin luptele lor pentru libertate, țările revolu­ționare s-au dovedit incapabile să negocieze o reintrare în aceeași or­dine în termeni care să le permită să înflorească, rămînînd în același timp fidele principiilor lor.

Întrebarea care se pune este ce fel de exemplu va da Egiptul fraților și surorilor lui arabi și luptelor prezente și viitoare pentru dreptate, liber­tate și democrație din întreaga lume. Forțele democrate ale Egiptului tre­buie să analizeze alte țări pentru a gîndi prin intermediul luptelor lor complexe, împotriva elementelor vechiului regim de acasă, pentru in­staurarea unei ordini politice și economice care să promită șanse egale și dreptate și pentru o politică externă care să pună în balanță realismul și valorile.

Acționînd în felul acesta, egiptenii ar face bine să nu se mai uite la obo­si­tele țări europene sau la Statele Unite pentru recunoaștere și inspirație, îndreptîndu-și în schimb atenția asupra altor puteri din Sudul global care se confruntă cu aceleași dileme, puteri ca Brazilia, India, Turcia și Indo­nezia.

Dînd o lovitură mortală ordinii americanocentrice din Orientul Mijlociu, Egiptul încă trebuie să-și găsească o cale proprie în lumea pe care o împărțim cu toții și să-și recîștige locul de mare putere nonapuseană.

Traducere de Lelia Marcău