Numărul #39, 2011
Dosar

Rădăcini ale revoltelor arabe şi celebrări premature
James Petras

Introducere

Cele mai multe relatări despre revoltele arabe din Egipt, Tunisia, Libia, Ma­roc, Yemen, Iordania, Bahrain, Irak și din alte părți s-au concentrat asu­pra cauzelor celor mai imediate: dictaturi politice, șomaj, represiune și rănirea și uciderea protestatarilor. Ele au acordat cea mai mare aten­ție activiștilor din „clasa de mijloc“ educați, tineri, comunicării lor prin in­ter­net (Los Angeles Times,16 februarie 2011) și, în cazul Israelului și adep­ților săi sioniști ai teoriei conspirației, „mîinii ascunse“ a extremiștilor islamiști (Daily Alert,25 februarie 2011).

Ceea ce lipsește este cea mai firavă încercare de a oferi un cadru pentru revoltă care să țină cont de structurile economice pe scară largă,pe ter­men lung și mediu,la fel ca de „declanșatorii“ imediați ai acțiunii po­li­ti­ce. Amploarea și profunzimea insurecțiilor populare, la fel ca și di­versele forțe politice și sociale care au intrat în conflicte, descalifică orice explicații care iau în considerare o singură dimensiune a luptelor.

Abordarea cea mai bună necesită un „cadru-pîlnie“ în care, la capătul larg (structurile pe termen lung, la scară mare) se află natura sistemului econo­mic, de clasă și politic; termenul mediu este definit de efectele cumulati­ve dinamice ale acestor structuri asupra schimbărilor în relațiile politice, sociale și economice; cauzele pe termen scurt, care precipită răspunsu­rile socio-politico-psihologice sau conștiința socială ce conduce la acțiune politică.

 

Natura economiilor arabe

Cu excepția Iordaniei, cele mai multe dintre economiile arabe unde au loc revolte sînt bazate pe „rentele“ din petrol, gaze, minerale și turism, care fur­nizează majoritatea cîștigurilor din export și a veniturilor statului (Fi­nan­cial Times,22 februarie 2011, p. 14). Aceste sectoare economi­ce sînt, de fapt, enclave de export, utilizînd o mică fracțiune din forța de mun­că, și definesc o economie extrem de specializată (Raportul anual al Băncii Mondiale,2009). Aceste sectoare de export nu au legături cu o econo­mie domestică productivă diversificată: petrolul este exportat, în vreme ce produsele manufacturate finite, ca și serviciile financiare și high-tech,sînt, toate, importate și controlate de multinaționale străine și expatriați ce au legături cu clasa conducătoare (Economic and Political Weekly,12 februarie 2011, p. 11). Turismul consolidează venitul „rentier“, ca fiind sectorul ce furnizează „schimbul monetar cu străinătatea“ și venituri din taxe statului clasă-clan. Acesta din urmă se bazează pe capitalul străin sub­venționat de stat și pe dezvoltatorii imobiliari locali cu conexiuni politice pentru investiții și pentru importul de muncitori străini în construcții.

Venitul bazat pe rentă poate genera o mare bogăție,în special cînd pre­țurile la energie cresc, dar fondurile se acumulează în buzunarele unei clase de rentieri ce nu au vocație sau înclinație spre adîncirea și extinde­rea procesului de dezvoltare și de inovație economică. Rentierii se „specializează“ în speculații financiare, investiții în străinătate prin societăți private de investiții, consum extravagant de bunuri sofisticate de lux și conturi private secrete de miliarde de dolari și de miliarde de euro în bănci de peste hotare.

Economia rentieră furnizează puține locuri de muncă pentru activitatea productivă modernă; sectorul de lux este controlat de membri ai fami­liei-clan extinse și de corporații financiare străine prin experți expatriați; ocupațiile tehnice și cele inferioare sînt contractate de forță de muncă străină la niveluri de salarizare și condiții de muncă inferioare celor pe care forța de muncă locală calificată este dispusă să le accepte.

Economia de enclavă rentieră are ca rezultat o clasă conducătoare bazată pe clan, ce „confundă“ proprietatea publică și cea privată: ce este „stat“ sînt de fapt monarhii absolutiști și familiile lor extinse la vîrf, precum și clienții lor li­deri tribali, anturajul politic și tehnocrații, la mijloc.

Acestea sînt niște „clase conducătoare închise“. Intrarea este limitată la se­lecția membrilor clanului sau ai dinastiilor familiale și a unui mic număr de indivizi „întreprinzători“ ce ar putea acumula avere servind clanul-cla­să conducător. „Cercul inițiaților“ trăiește din venituri rentiere, își asigură re­tribuții din parteneriate imobiliare în care nu oferă abilități, ci doar permise oficia­le, concesiuni de terenuri, licențe de import și scutiri de taxe.

Dincolo de jefuirea avuției publice, clanul-clasă aflat la conducere promovează „comerțul liber“, adică importul de produse finite ieftine, sub­minînd astfel orice inițiative indigene domestice din sectorul „productiv“ industrial, agricol sau tehnic.

În consecință, nu există clasă antreprenorială națională capitalistă ori „clasă de mijloc“. Ceea ce trece drept clasă de mijloc sînt în mare parte an­ga­jați ai sectorului public (profesori, profesioniști din sectorul sanitar, func­ționari, pompieri, oficiali ai poliției, ofițeri ai armatei), depinzînd de sa­lariile lor, care, la rîndul lor, depind de subordonarea lor față de pute­rea ab­so­lutistă. Aceștia nu au șanse de a avansa în eșaloanele superioare sau de a crea oportunități economice pentru urmașii lor educați.

Concentrarea puterii economice, sociale și politice într-un cerc închis con­trolat de clasa-clan conduce la o enormă concentrare a avuției. Dată fiind distanța socială dintre conducători și conduși, avuția generată de prețurile ridicate ale mărfurilor produce o imagine extrem de distorsio­nată a „avuției“ pe cap de locuitor; adunînd miliardari și milionari peste o masă de tineri subocupați cu venituri mici, obținem un venit mediu în­șelător de ridicat (Washington Blog,24 februarie 2011).

 

Legea rentieră: prin arme și donații

Pentru a compensa aceste mari disparități din societate și pentru a proteja poziția clasei conducătoare rentiere parazite,aceasta din urmă urmă­rește încheierea de alianțe cu corporații de armament multimiliardare și obținerea de protecție militară din partea puterii imperiale dominante (SUA). Conducătorii se angajează în „neocolonizare prin invitație“ [neo-colonization by invitation],oferind teren pentru baze militare și aerodromuri, porturi pentru operațiuni navale, complicitate în finanțarea mer­cenarilor interpuși împotriva adversarilor antiimperialiști și supunere față de hegemonia sionistă în regiune (în ciuda criticilor inconsecvente oca­zionale).

Pe termen mediu, conducerea prin forță este completată de donații pa­ternaliste către săracii rurali și clanurile tribale, subsidii pentru hrană pentru săracii urbani și slujbe inutile și fără viitor pentru șomerii educați (Fi­­nan­cial Times,25 februarie 2011, p. 1). Atît achizițiile costisitoare de ar­me, cît și subsidiile paternaliste reflectă lipsa oricărei capacități pentru investiții productive. Miliarde sînt cheltuite mai degrabă pe arme decît pentru diversificarea economiei. Sute de milioane sînt cheltuite pe do­na­ții paternaliste dintr-un sigur foc decît în investiții pe termen lung care să genereze locuri de muncă productive.

„Adezivul“ care ține laolaltă acest sistem este combinația dintre jefuirea modernă a avuției publice și a resurselor energetice naturale și utiliza­rea clanurilor tradiționale,a recruților neocoloniali și a contractorilor mercenari pentru a controla și reprima populația. Armamente moderne din SUA sînt în serviciul unor monarhii absolutiste anacronice și al unor dicta­turi bazate pe principiile regulilor dinastice din secolul al XVIII-lea.

Introducerea și extinderea celor mai avansate sisteme de comunicație și a centrelor comerciale cu arhitectură ultramodernă aprovizionează stra­turile de elită ale consumatorilor de lux, oferind un contrast izbitor cu vasta majoritate de tineri educați șomeri, excluși de la vîrf și presați de jos de către muncitorii cu contract străini prost plătiți.

 

Destabilizarea neoliberală

Clasele-clanuri rentiere sînt presate de instituțiile financiare internaționale și de bancherii locali să-și „reformeze“ economiile: „deschideți“ piața inter­nă și întreprinderile publice pentru investitorii străini și reduceți deficitele rezultate din crizele globale prin introducerea reformelor neolibe­rale (Economic and Political Weekly,12 februarie 2011, p. 11).

Ca rezultat al „reformelor economice“, subvențiile alimentare pentru săraci au fost diminuate sau eliminate și slujbele la stat au fost reduse, blocînd una dintre puținele oportunități pentru tinerii educați. Taxele pentru consumatori și muncitorii plătiți/salariați sînt mărite, în timp ce dezvoltatorii imobiliari, speculatorii financiari și importatorii primesc exonerări de taxe. Dereglementarea a exacerbat corupția masivă nu doar în rîndurile clasei-clan conducătoare rentiere, ci și în anturajul ei imediat de afaceri.

„Le­găturile“ paternaliste ce unesc clasa inferioară și pe cea medie cu clasa conducătoare au fost erodate de „reforme“neoliberale induse din afară, ce combină exploatarea străină „modernă“ cu formele tradiționale exis­tente de jefuire privată internă. Regimurile de clasă-clan nu se mai pot ba­za pe loialități de clan, tribale, clericale sau clientelare pentru a izola or­ganizațiile sindicale urbane, mișcările studențești, ale micilor aface­riști și ale sectorului public prost plătit.

 

Strada împotriva palatului

„Cauzele imediate“ ale revoltelor arabe se concentrează în uriașele contradicții demografice-de clasă ale economiei rentiere de clan-clasă. Oli­garhia conducătoare guvernează peste o masă de tineri muncitori neocupați și subocupați; aceasta din urmă cuprinde între 50% și 65% din populația sub 25 de ani (Washington Blog,24 februarie 2011). Eco­nomia rentieră „modernă“ dinamică nu-i încorporează pe noii tineri educați în ocupații moderne; îi retrogradează în „economia informală“ neprotejată, prost plătită, astrăzii, ca vînzători, muncitori în transporturi sau muncitori independenți cu contract și în servicii personale. Sec­toarele ultramoderne de petrol, gaze, imobiliar și de supermarket sînt dependente de suportul politic și militar al liderilor tradiționali retro­grazi clericali, tribali și de clan, care sînt subvenționați, dar niciodată „încorporați“ în sfera producției moderne. Clasa muncitoare urbană industrială mo­dernă, cu mici organizații sindicale independente, este interzisă. Aso­ciațiile civice ale clasei de mijloc fie se află sub controlul statului, fie sînt limita­te la a adresa petiții statului absolutist.

„Subdezvoltarea“ organizațiilor sociale, legate de clasele sociale angaja­te în activitatea productivă modernă, are ca rezultat faptul că pivotul ac­țiunii sociale și politice este strada. Tineretul neocupat sau subocupat part-time în sectorul informal poate fi întîlnit în piețe, la chioșcuri, cafe­nele, la colț de stradă și în piețele comerciale, umblînd din loc în loc în afara centrelor puterii administrative absolutiste. Masa urbană nu ocupă poziții strategice în sistemul economic;dar este disponibilă pentru mobili­zări de masă capabile să paralizeze străzile și piețele prin care bunurile și serviciile sînt transportate și profiturile sînt realizate. La fel de important, mișcările de masă, lansate de tinerii șomeri, oferă o oportunitate pentru profesioniștii oprimați, angajații sectorului public, micii afaceriști și muncitorii independenți să se angajeze în proteste fără a fi supuși represaliilor la locul lor de muncă, alungînd „factorul-teamă“ de a-și pierde lo­cul de muncă.

Confruntarea socială și politică gravitează în jurul polilor opuși: oligar­hii­le clientelare și masele declasate (Arab Street). Primele depind direct de stat (aparatul militar/polițienesc), iar cele din urmă de organizațiile amor­fe locale, informale, improvizate, față în față. Excepția este o mi­no­ritate de studenți care se mișcă via internet. Sindicatele industriale organizate intră în luptă tîrziu, concentrîndu-se în mare parte pe revendicări economice sectoriale, cu unele excepții – în special în întreprinderile publice, controlate de aliați ai oligarhilor, în care muncitorii solicită schim­bări în management.

Ca rezultat al particularităților sociale ale statelor rentiere, răzvrătirile nu iau forma luptelor de clasă între muncitorii salariați și capitaliștii industriali. Ele apar ca niște revolte politice de masă împotriva statului oligarhic. Mișcări sociale cu baza în stradă își demonstrează capacitatea de a delegi­tima autoritatea statului, de a paraliza economia, și pot conduce la înlătura­rea conducătorilor autocrați. fiine însă de însăși natura mișcărilor stradale de masă să umple piețele relativ ușor, dar și să se împrăștie atunci cînd simbolurile opresiunii sînt înlăturate. Mișcările cu baza în stradă sînt lipsi­te de organizarea și de conducerea necesare pentru a proiecta, nemai­vorbind de a impune, o nouă ordine socială și politică. Pute­rea lor constă în abilitatea de a presa elitele și instituțiile existente, nu de a înlocui sta­tul și economia. De aici surprinzătoarea ușurință cu care armata egip­teană, sprijinită de SUA, Israel și UE, a fost capabilă să pună mîna pe putere și să protejeze întregul stat rentier și structura economică, menținîn­du-și totodată legăturile cu mentorii lor imperialiști.

 

 

Condiții convergente și „efectul de demonstrație“

Răspîndirea revoltelor arabe peste nordul Africii, în Orientul Mijlociu și în statele din Golf reprezintă, într-o primă instanță, un produs al con­dițiilor istorice și sociale similare: state rentiere conduse de niște oligarhi ai unor familii-clan dependenți de „rente“ provenite din exporturi in­tensive de petrol și energie, care limitează vasta majoritate a tineretului la activități economice marginale informale, „de stradă“.

„Puterea exemplului“ și „efectul de demonstrație“ pot fi înțelese doar prin recunoașterea acelorași condiții sociopolitice în fiecare țară. Pu­te­rea străzii – mișcări urbane de masă – presupune strada ca locus economic al actorilor principali și preluarea piețelor, ca locul în care se exer­cită puterea politică și se proiectează revendicările sociale. Fără îndoială că succesele parțiale din Egipt și Tunisia au declanșat mișcările din alte părți. Dar n-au făcut asta doar în țări cu aceeași moștenire istorică, cu aceleași polarități sociale între conducătorii rentieri de clan și munca marginală de stradă, în special acolo unde conducătorii erau adînc integrați și su­bordonați rețelelor economice și militare imperiale.

 

Concluzie

Conducătorii rentieri guvernează prin legăturile lor cu instituțiile militare și financiare ale SUA și UE. Ei își modernizează enclavele prospere și îi marginalizează pe tinerii recent educați, care sînt limitați la locuri de muncă prost plătite, în special în sectorul informal nesigur, cu centrul în străzile ora­șelor-capitale. Privatizările neoliberale, reducerile subvențiilor pu­blice (pentru hrană, șomaj, ulei de gătit, gaz, transport, sănătate și educație) au spulberat legăturile paternaliste prin care conducătorii țineau sub control nemulțumirile tinerilor și ale săracilor, ca și elitele clericale și pe șefii tribali. Confluența claselor și a maselor moderne și tradiționale a fost un rezultat direct al proceselor de neoliberalizare de sus în jos și de ex­cludere de jos în sus. Promisiunile „reformatorilor“ neoliberali că „piața“ va compensa cu locuri de muncă bine plătite pierderea subvențiilor paternaliste de stat au fost false. Politicile neoliberale au accentuat concentra­rea de bogăție, slăbind în același timp controlul statului asupra maselor.

Crizele economice capitaliste mondiale au determinat Europa și SUA să întărească controlul imigrației, eliminînd una dintre supapele de sigu­ranță ale regimurilor – exodul masiv de tineri educați șomeri în căutare de slujbe în străinătate. Migrarea în exterior a încetat să mai reprezinte o opțiune; opțiunile s-au îngustat la a lupta sau a suferi. Există studii care arată că cei care emigrează tind să fie cei mai ambițioși, mai bine edu­cați (în interiorul clasei lor) și cei care-și asumă cel mai mare risc. Acum, limitați la țara lor natală, cu puține iluzii de oportunități din afară, ei sînt obligați să lupte pentru mobilitate individuală acasă, prin acțiune politică și socială colectivă.

La fel de important în rîndurile tineretului cu aspirații politice este faptul că SUA, în calitate de garant al regimurilor rentiere, sînt văzute ca o putere imperială în declin: concurată economic pe piața mondială de China; aproape de înfrîngere ca stăpîn colonial ocupant în Irak și Afganis­tan; și umilită ca un angajat servil și mincinos al unui Israel tot mai discreditat prin agenții săi sioniști din interiorul regimului Obama și din Con­gres. Toate aceste elemente ale decăderii și discreditării imperiale a SUA încurajează mișcările prodemocrație să avanseze împotriva clien­ților SUA și să-și slăbească temerile că armata SUA va interveni pentru a înfrunta un al treilea front militar. Mișcările de masă își privesc oligar­hiile ca pe niște regimuri de „rangul al treilea“: state rentiere sub hegemonia SUA, care, la rîndul lor, se află sub tutelă israeliano-sionistă. Cu 130 de țări în Adunarea Generală ONU și întregul Consiliu de Securi­tate, minus SUA, condamnînd expansiunea colonială israeliană; cu Li­banul, Egiptul și Tunisia și iminentele noi regimuri din Yemen și Bahrain promițînd politici externe democratice, mișcările de masă realizează că toate armele moderne și cei 680.000 de soldați ai Israelului nu sînt de niciun folos în fața izolării sale diplomatice totale, a pierderii sale de clienți rentieri regionali și a completei discreditări a conducătorilor săi milita­riști bombastici și a agenților săi sioniști din corpul diplomatic al SUA (Financial Times,24 februarie 2011, p. 7).

Tocmai structurile socioeconomice și condițiile politice care au declanșat mișcările de masă prodemocrație – tineretul neocupat și subocupat organizat „din stradă“ – reprezintă acum cea mai mare provocare: poate deveni masa amorfă și pestriță o forță socială și politică organizată ca­pa­bilă să preia puterea de stat, să democratizeze regimul și, în același timp, să creeze o nouă economie productivă, care să furnizeze o ocu­pa­re a forței de muncă bine plătite și stabile, absentă pînă acum din eco­no­mia rentieră? Rezultatul politic de pînă acum e incert: democrații și socialiștii concurează cu forțe clericale, monarhiste și neoliberale fi­nan­țate de SUA.

E prematur să celebrăm o revoluție democratică populară…

Traducere de Cristian Nichitean