Numărul #39, 2011
Dosar

Revoluţiile arabe şi politica taberelor
Santiago Alba Rico

Indiferent că sînt false republici, teocrații petroliere sau monarhii pseudo­parlamentare, și independent de profilul lor social și economic, toate țările din lumea arabă împărtășesc – sau împărtășeau înainte de 14 ia­nuarie – un element comun: toate sînt supuse unor dictaturi feroce, conduse de mici oligarhii care se mențin la putere prin practici și represiuni polițienești în stil mafiot, generînd în cele mai multe cazuri niveluri ridicate și scandaloase de sărăcie pentru majoritatea populației.

Toate aceste guverne au fost și sînt aliați fideli ai Occidentului și ai in­tereselor occidentale în regiune: gaz, petrol, politici de emigrare, sprijin pentru Israel. Niciuna dintre ele nu constituie un obstacol pentru controlul imperialist în regiune, așa cum au demonstrat ezitările Statelor Unite și ale Uniunii Europene înaintea abandonării lui Ben Ali în Tunisia și a lui Hosni Mubarak în Egipt. Ori așa cum demonstrează suportul necondiționat acordat familiei Khalifa în Bahrain, președintelui Saleh în Yemen, regilor Abdullah al Iordaniei și Mohammed VI al Marocului și pre­­ședintelui Bouteflika în Algeria, țări în care demonstrațiile au fost reprimate în tăcerea unanimă a mass-mediei și a guvernelor occidentale. Fără a mai menționa, desigur, Arabia Saudită, proprietatea familiei Saud, ai cărei soldați sînt prezenți în Bahrain pentru a reprima revendicările popu­lare legitime care pun în pericol monarhiile petroliere din Golf, aliați de bază ai Statelor Unite.

Cazul Libiei nu este o excepție în acest tablou, deși, fără nicio îndoială, complică foarte mult lucrurile și face analizele mai confuze, în special în zona stîngii antiimperialiste. Gaddafi nu este un dictator mai puțin si­nistru decît colegii săi, iar poporul său nu are mai puține motive să-i conteste puterea.

Pe 17 februarie, cînd a avut loc masacrul din Benghazi, regimul libian nu reprezenta o amenințare pentru imperialism. Dimpotrivă, Gaddafi a fost un aliat de nădejde pentru „războiul împotriva terorismului“, în „genocidul structural“ – cum îl numește Hinkelammert – al politicilor europene de emigrare și în aprovizionarea Europei și a Statelor Unite cu petrol și gaze, prin contractele piperate cu ENI, Shell, BP și Repsol. Oc­cidentul i-a iertat cu ani în urmă toate extravaganțele și crimele. A fost primit de Sarkozy, îmbrățișat de Berlusconi și de Zapatero și complimentat de Condoleezza Rice. Livingstone și Monitors, două compa­nii americane de relații publice, au fost angajate pentru a-i îmbunătăți imaginea în Statele Unite.

Mai mult, în ianuarie 2011, la doar o lună înainte de izbucnirea revoltei populare, Fondul Monetar Internațional, în persoana președintelui său [din acel moment; n. red.], Dominique Strauss-Kahn, i-a felicitat pe Gad­dafi și guvernul său pentru reformele economice întreprinse în Libia de-a lungul ultimilor ani.

De ce să se intervină atunci împotriva unui astfel de prieten? De ce atacurile NATO? Nu este oare nicio diferență între Tunisia și Libia? Ba da, este, dar nu are nicio legătură cu compoziția „tribală“, cu „prezența Al Qaida“ ori cu un PIB pe cap de locuitor mai mare decît în alte țări. Di­ferența este petrolul. Libia are petrol, Tunisia nu are. Și într-o criză internațională a energiei, înrăutățită de dezastrul nuclear japonez, este absolut necesară garantarea accesului la sursele de combustibil libiene.

Dar nu era acest petrol deja „al nostru“? Nu se afla el în mîinile multina­ționalelor? Ba da, se afla, și de aceea ar trebui să fie cît se poate de clar că revoluția care a început pe 14 ianuarie în Tunisia și apoi în Egipt nu a fost deloc pe placul nici al lui Gaddafi, nici al Franței, al Angliei, al Statelor Unite, al Italiei ori al Spaniei. Pînă la 25 februarie, guvernele occidenta­le au fost atît de timide în condamnarea represiunii, încît mai multe canale media de stînga au subliniat ipocrizia formulei: „încurajăm protestele în Iran, în timp ce le delegitimăm pe cele din Libia și Bahrain“.

În ceea ce-l privește pe Berlusconi, acesta l-a apărat inițial fără nicio ambiguitate pe prietenul său Gaddafi, cu care avea legături strînse. Dar cum a devenit dificil să continue să susțină public un dictator după revoluțiile din Tunisia și Egipt și odată ce, mai mult, revoluționarii libieni înaintau victorioși spre Tripoli – totul părînd să indice o cădere iminentă a re­gimului –, puterile apusene au început să încline în favoarea posibililor în­vingători.

Cînd livrările de arme din Algeria și Siria, precum și recrutarea intensă de mercenari au tulburat într-un mod neașteptat relațiile militare ale for­țelor terestre, era deja prea tîrziu pentru a mai schimba itinerarul. A fost necesar să se lupte împotriva lui Gaddafi urgent și prin toate mijloa­cele, din moment ce acesta era pe punctul de a asedia Benghazi, ulti­mul bastion al rebelilor. Campania NATO a fost, firește, pregătită și însoțită de o diabolizare mediatică a fostului prieten libian, o diabolizare care, deși ba­zată pe realitate, nu este mai puțin mîrșavă și incorectă, dacă luăm în considerare cine o conduce și cu ce scop.

Problema este că o parte a stîngii antiimperialiste, incluzînd guverne latinoamericane de la care am fi putut aștepta mai multă solidaritate atunci cînd sînt puse în fața unei revolte populare, a interpretat intervenția și dia­bolizarea mediatică drept un criteriu infailibil pentru a trage din ele, prin­tr-un pur efect de oglindă întoarsă, concluzii eronate. În loc să de­nun­țe in­­ter­venția militară drept improvizație criminală, sursă a nume­roase conflicte chiar printre atacatori, ei au adoptat concluzia mecanică, specifică metodelor Războiului Rece, ducînd la reproducerea aceluiași dublu limbaj și a acelorași manipulări care sînt pe bună dreptate re­proșate inami­cului imperialist.

Dacă există intervenție, spun ei, asta demonstrează că revolta nu a fost nici legitimă, nici dreaptă, nici spontană, nici populară. Împotriva tutu­ror evidențelor și în dispreț pentru sacrificiul a sute de tineri, tu decizi în­tr-un mod arbitrar și fără prea multe informații despre regiune că popo­rul tunisian și cel egiptean (și, negreșit, cele din Yemen, Bahrain sau Maroc) au dreptul să se revolte, dar poporul libian nu. Consecința logi­că a acestui mod mecanic de a gîndi, în fața diabolizării mediatice a dictatorului libian, conduce la ideea absurdă că Gaddafi este de fapt un so­cialist, un antiimperialist și un democrat, un lider exemplar al Lumii a Treia, care și-a salvat poporul de la sărăcie și superstiție, reprezentînd deci un obstacol în calea puterilor coloniale.

Dar această contradiabolizare are nevoie de tot atîtea minciuni – dacă nu chiar mai multe – și manipulări cum a avut pregătirea agresiunii de către mass-media. Pentru a se opune, pe bună dreptate, intervenției NATO, unii oameni au comis dubla nedreptate de a trata un popor cu con­descendență și de a flata un dictator. Exact așa cum au făcut, și încă mai fac, imperialiștii și mass-media lor.

Marea Revoltă Arabă îi pune în mod special în dificultate pe imperia­liști, guvernele din regiune care sînt prietenele imperialismului fiind amenințate de revolte populare. Am spus că toți dictatorii sînt aliații lor. Dar asta nu e în întregime adevărat. Există o excepție: Bashir Al-Assad în Siria, care constituie într-adevăr un ghimpe în coasta UE, a Statelor Uni­te și a Israelului. Deși regimul sirian reprezintă un obstacol real pentru planurile lor în Orientul Mijlociu, nu e mai puțin adevărat că putem spune același lucru despre el ca despre toate celelalte: a asfixiat viața po­litică, socială și economică a oamenilor săi, în special a celor tineri.

Revoltele, care s-au declanșat pe 15 martie și care au cauzat moartea a cel puțin 56 de persoane, sînt legitime, ca în orice altă țară din regiu­ne. Dar, spre deosebire de cazul Libiei lui Gaddafi, ele chiar pot ame­nința echilibrul fragil din Orientul Mijlociu. Aliat cu Iranul și cu Hezbollahul în Liban, și deci oponent al Israelului, regimul sirian are cîțiva adversari care sînt interesați în destabilizarea și răsturnarea lui. Dar înseamnă asta că trebuie să-l transformăm pe Al-Asaad într-un lider „socialist“, „uma­nist“ și „revoluționar“?

Vechile blocuri nu mai funcționează. Nesperatul elan democratic din lu­mea arabă schimbă scenariul și pune toată lumea sub presiune. La început doar imperialiștii aveau cel mai mult de pierdut. În mod curios, partea cea mai influentă și mai puternică a stîngii i-a lăsat cale liberă imperialis­mului: în loc să susțină cu toată autoritatea și prestigiul său revoltele popu­lare arabe, s-a dedicat apărării a doi tirani, Gaddafi și Al-Assad, în timp ce UE și Statele Unite i-au abandonat înțelept pe ai lor pentru a se putea infiltra și pentru a putea controla procesele postrevoluționare din Egipt și Tunisia, pentru a controla militar rebeliunea libiană și pentru a ope­ra selectiv în Algeria, Maroc, Iordan, Yemen și Bahrain, cu scopul de a limita pe cît posibil pierderile.

Traducere de Lelia Marcău