Numărul #39, 2011
Dosar

Despre înlănţuirea din lumea arabă
Perry Anderson

Revolta arabă din 2011 aparține unei clase rare de evenimente istorice: o înlănțuire de răsturnări politice, una generînd-o pe alta, pe cuprinsul unei regiuni întregi a lumii. Au existat doar trei exemple anterioare – războaiele de independență hispano-americane care au început în 1810 și s-au încheiat în 1825; revoluțiile europene din 1848–1849; și căderea regimurilor din blocul comunist, 1989–1991. Fiecare dintre aceste eve­nimente a fost, din punct de vedere istoric, specific timpului și locului său, așa cum va fi și lanțul de explozii din lumea arabă. Niciunul nu a durat mai mult de doi ani. Din momentul în care chibritul a fost aprins în Tunisia în decembrie trecut, cu flăcările răspîndindu-se în Egipt, Bahrain, Yemen, Libia, Oman, Iordania și Siria, nu au trecut mai mult de trei luni; orice predicție a rezultatelor evenimentului ar fi prematură. Cea mai radi­cală răs­turnare dintre cele trei menționate mai sus s-a încheiat printr-o înfrîngere completă în 1852. Celelalte două au învins, deși fructele victoriei au fost adesea amare: cu siguranță, ele au fost de­parte de speranțele unui Bolívar sau Bohley. Soarta ultimă a revoltei arabe poate semăna oricăruia dintre modele. Dar se poate la fel de bine să fie sui-generis.

 

1

Două sînt elementele care au așezat de multă vreme Orientul Mijlociu și Africa de Nord pe alt făgaș decît cel al universului politic contemporan. Primul îl reprezintă longevitatea și intensitatea unice ale dominației imperiale occidentale asupra regiunii în ultimul secol. Din Maroc pînă în Egipt, controlul colonial asupra Africii de Nord a fost împărțit între Fran­ța, Italia și Anglia înaintea Primului Război Mondial, în timp ce zona Golfu­lui s-a transformat într-o serie de protectorate britanice, iar Adenul, într-un avanpost al Indiei Britanice. După război, teritoriile Imperiului Otoman au căzut în mîinile Angliei și Franței, incluzînd ceea ce a devenit sub cîrmui­rea lor Irakul, Siria, Libanul, Palestina și Transiordania, în marea competiție finală a capturilor teritoriale europene. Colonizarea formală a venit mai tîrziu în majoritatea lumii arabe. Africa Subsahariană, Asia de Sud-Est, subcontinentul indian, ca să nu mai vorbim de America Latină, toate au fost luate în stăpînire cu mult înainte de Mesopotamia ori Levant. Spre deo­sebire de toate aceste zone totuși, decolonizarea formală a fost în­soțită, în perioadă postcolonială, de o serie aproape neîntreruptă de răz­boaie imperiale și de intervenții.

2

Toate acestea au început odată cu expediția britanică pentru reinstalarea unui regent-marionetă în Irak în 1941 și au fost grăbite de instalarea unui stat sionist pe cimitirul revoltei palestiniene, zdrobită de Anglia în 1938–1939. De atunci încolo, o putere colonială în expansiune, acționînd uneori ca partener, alteori ca mandatar, dar tot mai des ca inițiator de agre­­­­siuni regionale, a fost legată de apariția Statelor Unite în locul Franței și Angliei ca stăpînitoare ale lumii arabe. După cel de-al Doilea Război Mon­dial, fiecare deceniu a cunoscut consecințele violenței suzerane sau colonialiste: în anii ’40 a venit nakba1 dezlănțuită de Israel în Palestina; în anii ’50, atacul anglo-franco-israelian asupra Egiptului și debarcările ame­ricane în Liban; în anii ’60, Războiul de Șase Zile al Israelului împotriva Egiptului, Siriei și Iordaniei; în anii ’70, Războiul de Yom Kippur, cu ur­mă­rile lui controlate de Statele Unite; în anii ’80, invadarea israeliană a Libanu­lui și zdrobirea Intifadei palestiniene; în anii ’90, Războiul din Golf. În ulti­mul deceniu, invazia americană și ocuparea Irakului; în acest deceniu, bombardarea Libiei de către NATO în 2011. Nu toate actele be­li­geran­te și-au avut originea la Washington, Londra, Paris ori Tel Aviv. Con­flicte militare cu origine locală s-au întîlnit, și ele, destul de des: războiul civil din Ye­­men în anii ’60, acapararea marocană a vestului Saharei în anii ’70, ata­cul irakian asupra Iranului în anii ’80 și invadarea Kuweitului în anii ’90. Dar implicarea sau complicitatea occidentală în toate aceste conflicte a fost de puține ori absentă. Foarte puține lucruri s-au schimbat în această regiune fără o atentă supraveghere imperială și – acolo unde a fost necesar – fără intervenții prin intermediul forței ori al capitalului.

 

3

Motivele gradulul excepțional de vigilență și de interferență euroame­ricană în lumea arabă sînt limpezi. Pe de o parte, teritoriul arab deține cea mai mare concentrare de rezerve de petrol de pe Pămînt, vitale pen­tru economiile mari consumatoare de energie din Apus; generînd un arc extins de amplasări strategice, de la bazele navale, aeriene și de informații presărate de-a lungul Golfului, cu avanposturi în Irak, pînă la infiltrarea profundă în sistemele de securitate egiptene, iordaniene, ye­­menite și marocane. Pe de altă parte, acesta este spațiul în care Israelul e inserat și în care trebuie să fie protejat, din moment ce America este gazda unui lobby sionist înrădăcinat în cea mai solidă comunitate de imigranți din țară, pe care niciun președinte sau partid nu îndrăznește s-o ofenseze, iar Europa poartă vina pentru Shoah. Cum Israelul este, la rîndul său, o putere de ocupație încă dependentă de patronajul occiden­tal, patronii lui au devenit o țintă pentru răzbunarea grupurilor islamiste, practicînd teroarea așa cum au făcut Irgu și Lehi în vremea lor, ceea ce a împins implantarea imperialistă asupra regiunii pe culmi și mai înalte. Nicio altă parte a lumii nu s-a bucurat de o atît de mare și de conti­nuă preocupare hegemonică.

 

4

Cel de-al doilea element care particularizează lumea arabă îl reprezin­tă longevitatea și intensitatea diverselor tiranii care au jefuit-o de la decolo­nizarea formală încoace. În ultimii treizeci de ani, regimurile de­mo­cratice, în înțelesul dat de Freedom House2, s-au răspîndit din Ame­rica Latină pînă în Africa Subsahariană și Asia de Sud-Est. În Orientul Mijlociu și Africa de Nord nu s-a întîmplat nimic asemănător. Aici, des­poți de tot felul au con­tinuat să stăpînească, neclintiți de timp sau circum­stanțe. Familia Saud – iar cel mai potrivit înțeles al termenului „familie“ este, aici, cel sicilian –, care a fost sediul central al puterii americane în re­giune după ce Roose­velt a făcut înțelegerea cu ea, a condus neînce­tat peninsula timp de aproa­pe un secol. Șeicii neînsemnați din Golf și Oman, susținuți sau numiți de către Raj în perioada „Trucial Coast“, aveau tot atîta nevoie să simu­leze că-i ascultă pe supușii lor pe cît avea Washingtonul să-i asculte pe tovarășii săi wahhabiți. Dinastiile hașemită și alaui­tă din Iordania și Maroc – prima, o creație a colonialismului brita­nic, a doua, moștenitoa­re a celui francez – au perpetuat puterea de-a lungul a trei generații de au­tocrați regali care făceau paradă de parlamen­tarism. Tortura și crima sînt rutine în interiorul acestor regimuri, cei mai buni prieteni ai Apusului în regiune.

 

5

La fel au stat lucrurile și în republicile nominale ale perioadei, fiecare, o dictatură mai brutală ca alta, și majoritatea nu mai puțin dinastice decît monarhiile înseși. Și aici, longevitatea colectivă a conducătorilor nu a avut seamăn nicăieri altundeva în lume: Gaddafi la conducere timp de 41 de ani, Assad tatăl și fiul 40 de ani, Saleh 32, Mubarak 29, Ben Ali 23. Doar armata algeriană, schimbînd președinții așa cum Brazilia își schimbă gene­ralii, s-a îndepărtat de această normă, respectînd însă toate celelalte principii de opresiune. În ce privește politica lor externă, aceste regimuri au fost subordonate mai puțin uniform hegemonului. Dictatura egip­teană, salvată de la un dezastru militar definitiv în 1973 doar cu ajutorul Statelor Unite, a devenit de atunci un pion loial al Washingtonului, cu mai puțină independență operațională decît regatul saudit. Conducătorul din Yemen a fost cumpărat la un preț avantajos pentru servicii în răz­boiul împotriva terorismului. Tunisia și-a cultivat patronii europeni, în principal Franța, dar nu numai. Regimurile algerian și libian, bucurîndu-se de venituri mari din resursele naturale, au avut o marjă mai ma­re de autonomie, chiar dacă în interiorul unui conformism din ce în ce mai cuprinzător, un conformism solicitat de algerieni pentru a obține binecuvîntarea occidentală în decimarea opoziției islamiste, iar de libieni ca să se căiască pentru trecutul lor și să poată plasa investiții profita­bile în Italia. Singura țară însemnată care a putut să reziste a fost Siria, in­capabilă să cedeze fără recuperarea platoului Golan, ocupat de Israel, și nedorind să permită căderea completă a mozaicului de fosile al Liba­nului în mîinile banilor saudiți și ale serviciilor secrete occidentale. To­tuși, chiar și această excepție a fost înregimentată fără dificultate în operațiunea „Furtună în deșert“.

 

6

Cele două caracteristici ale regiunii – dominația continuă a sistemului imperial american și lipsa continuă de instituții democratice – au fost întotdeauna legate. Iar legătura dintre ele nu este o simplă derivație. Acolo unde democrația a fost considerată o amenințare la adresa capitalului, Statele Unite și aliații săi nu au ezitat niciodată să o înlăture, așa cum a de­monstrat-o soarta unor Mossadegh, Arbenz, Allende sau, în prezent, cea a lui Aristide. Invers, acolo unde autocrația este esențială, ea va fi păstrată. Despotismul Arabiei, întemeiat pe vasalități tribale și pe exploatarea forței de muncă a imigranților, este un pinion strategic pentru Pax Ame­­ricana, pentru menținerea căreia Pentagonul ar interveni în orice moment. Dictaturile – regale sau republicane –, tronînd peste niște popu­lații urbane din ce în ce mai mari în regiune, au fost întrucîtva niște aranjamente de natură mai curînd tactică. Dar gama acestor tiranii a fost în mare parte ajutată și susținută, nu creată sau impusă, de Statele Unite. Oricît de bine ar fi fost ele întreținute de Washington, toate au rădă­cini indigene, în societățile locale.

 

7

Așa cum spune faimosul dicton al lui Lenin, o republică democrată este învelișul politic ideal pentru capitalism. Din 1945 pînă azi, niciun strateg occidental nu a fost în dezacord cu acest dicton. Imperiul euroameri­can ar prefera în principiu să negocieze cu democrați arabi, nu cu dictatori, cu condiția ca și aceștia să fie la fel de respectuoși cu hegemonia sa. Acest lucru s-a dovedit a fi de puține ori o dificultate în regiunile nou-democratizate din anii ’80 pînă azi. De ce nu s-a aplicat același proces în Orientul Mijlociu și Africa de Nord? În principiu, pentru că Statele Unite și aliații săi au avut motive să se teamă că, doar din cauza istoriei înde­lungate a violenței lor imperialiste în regiune și a pretențiilor perpetue ale Israelului, sentimentul popular s-ar putea să nu le confere siguranță electorală. Una e să improvizezi cu baioneta un regim servil și alta să aduni suficient de multe voturi pentru asta, ca în Irak. Alegerile libere sînt altceva, așa cum au descoperit și generalii algerieni, și politicienii influenți ai Fatah. În fiecare caz, confruntate cu victoria democrată a forțelor isla­miste considerate prea puțin pregătite să se plieze presiunilor occidenta­le, Europa și America au apreciat anularea alegerilor și represiunea. Logica imperială și cea dictatorială rămîn strîns împletite.

 

8

Acesta este contextul în care revolta arabă a erupt în sfîrșit, într-o înlăn­țuire facilitată de două mari unități culturale ale regiunii, limba și religia. Demonstrații de masă ale cetățenilor neînarmați, înfruntînd aproape pretutindeni represiunea cu gaze și apă și conduse cu o disciplină și un curaj exemplare, au fost vîrful de lance al revoltelor. În fiecare țară, revendicarea cea mai importantă s-a ridicat într-un strigăt formidabil: Al-sha’b yurid isquat al-nizam – „Poporul vrea căderea regimului!“. În locul des­po­tismului local, ceea ce caută mulțimile enorme din piețe și de pe străzi este, mai presus de orice, libertatea politică. Democrația, deloc o noutate ca termen – toate regimurile folosindu-l intens –, dar necunoscută ca realitate, a devenit un numitor comun al conștiinței diferitelor mișcări naționale. Rareori articulată sub forma unui set definit de forme insti­tu­ționale, forța ei de atracție s-a datorat mai mult puterii ei ca negare a statu-quoului – și anume, ca tot ceea ce dictatura nu este – decît determinațiilor pozitive ale termenului. Pedepsirea corupției la nivel înalt a per­sonajelor vechiului regim e mai proeminentă decît detaliile constituției care vine după. Dinamica revoltelor nu a fost însă mai puțin limpede din această cauză. Obiectivul lor este, în cel mai clasic sens posibil, pur po­­litic: libertatea.

 

 

 

9

Dar de ce acum?Odioasa distribuție a regimului a persistat neschimbată vreme de decenii, fără să provoace revolte de masă împotrivă-i. Sincronizarea revoltelor nu trebuie explicată prin scopul lor și nici nu poate fi atribuită în mod plauzibil doar noilor rețele de comunicare: este drept că accesibilitatea televiziunii Al Jazeera, apariția Facebookului sau a Twitterului au facilitat revoltele, dar nu ar fi putut să determine apariția unui nou spirit de insurgență. Scînteia care a aprins focul de preerie suge­rează răspunsul. Totul a început cu moartea disperată a unui vînzător de legume dintr-un mic oraș de provincie al Tunisiei. Sub tumultul care zguduie acum lumea arabă s-a aflat presiunea socială vulcanică: po­larizarea veniturilor, creșterea prețurilor alimentelor, lipsa locuințelor, șomajul masiv în rîndul tinerilor educați – și needucați –, într-o stratifica­re demografică fără seamăn în lume. În puține alte regiuni criza de fond a societății este atît de acută, iar lipsa oricărui model credibil de dezvoltare, capabil să integreze noi generații, atît de clară.

 

10

Pînă în clipa de față, între resorturile sociale mai profunde și scopurile politice ale revoltei arabe a existat o separație încă nerezolvată. În parte, acest lucru a reflectat compoziția principalelor grupuri din revoltele de pînă acum. În orașele mari – Manama este o excepție –, nu săracii au fost în general cei care au ocupat în forță străzile. Muncitorii mai trebuie să facă încă eforturi pentru o grevă generală susținută. țăranii abia da­că și-au dat seama de ce se întîmplă. Acesta este un efect al decenii­lor de represiune polițienească, al zdrobirii organizării colective de ori­ce fel printre cei deposedați. Va fi nevoie de timp pentru ca astfel de ati­tudini să reapară. Separația despre care vorbeam este și un efect al ignoranței ideologice în care societatea a fost ținută de aceleași dece­nii de opresiune, cu discreditarea naționalismului și a socialismului arab și cu neutralizarea oricărui confesionalism radical, îngăduind doar un isla­mism epuizat ca passe-partout. În aceste condiții, create de dicta­tură, vocabularul revoltei nu putea decît să se concentreze pe dicta­tură – și pe căderea ei – într-un discurs politic, și nimic mai mult.

 

11

Dar libertatea are nevoie să fie legată din nou de egalitate. Fără întrepă­trunderea lor, revolta se poate foarte ușor pierde într-o versiune parla­mentarizată a vechii ordini, incapabilă să răspundă energiilor și tensiunilor sociale explozive, la fel ca oligarhiile decadente din perioada interbelică. Prioritatea strategică pentru o stîngă renăscîndă în lumea arabă trebuie să fie suprimarea distanțelor dinăuntrul revoltelor, prin lupta pentru forme de libertate politică ce vor permite acestor presiuni sociale să-și găsească expresia socială optimă. Asta înseamnă, pe de o parte, solicita­rea abolirii complete a tuturor legilor de urgență, dizolvarea partidului aflat la conducere sau detronarea familiei conducătoare, curățarea apa­ratului de stat de toate ornamentele vechiului regim și aducerea în fața justiției a liderilor săi. Pe de altă parte, asta înseamnă o atenție prudentă și creativă față de constituția ce va fi redactată odată ce rămășițele vechiu­lui sistem vor fi șterse. În acest caz, revendicările-cheie sînt: libertate de expresie și de organizare civică și sindicală nerestricționată, sisteme electo­rale nedenaturate – adică proporționale, nu doar majoritate simplă –, evita­rea președințiilor plenipotențiare, blocarea monopolurilor – de stat sau private – în mass-media și drepturi statutare la avuția publică pentru cei mai puțin favorizați. Doar într-un cadru deschis de acest fel, cererile de dreptate socială cu care au început revoltele se pot dezvolta în liberta­tea colectivă de care au nevoie.

 

12

De notat că a mai existat încă o absență importantă în actuala revoltă. În cea mai faimoasă înlănțuire dintre toate, evenimentele europene din 1848-1849, s-au împletit nu doar două, ci trei tipuri fundamentale de cereri: politice,sociale și naționale. Ce se poate spune despre ultima în cazul evenimentului arab din 2011? Pînă acum, mișcările de masă din acest an nu au produs nici măcar o singură demonstrație antiamerica­nă, nici măcar una antiisraeliană. Discreditarea istorică a naționalismului arab odată cu eșecul nasserismului în Egipt este, fără îndoială, unul dintre motive. Rezistența ulterioară împotriva imperialismului american a ajuns să fie identificată cu regimuri la fel de represive – Siria, Iran, Libia – ca și cele care au complotat cu imperialismul, neoferind niciun model politic alternativ. Totuși, rămîne izbitor faptul că antiimperialismul este cîinele care nu a lătrat – sau nu a lătrat încă – în partea de lume în care pute­rea imperială este cea mai vizibilă. Poate această situație să dureze?

 

13

Statele Unite își pot permite să aibă o părere optimistă despre evenimen­tele de acum. În Golf, revolta din Bahrain, care ar fi putut să-i amenințe sediile navale, a fost zdrobită de o intervenție contrarevoluționară în buna tradiție de la 1848, cu o manifestare impresionantă de solidaritate in­terdinastică. Regatul saudit și cel hașemit au fost ferme pe poziții. Bastio­nul yemenit din lupta împotriva salafismului pare mai fragil, dar dictatorul în funcție nu este indispensabil. În Egipt și Tunisia conducătorii au căzut, dar ierarhia militară din Cairo și relațiile ei excelente cu Pentagonul rămîn intacte, iar cea mai mare forță civilă care se poate ridica este, în fiecare țară, un islamism domesticit. Mai demult, posibilitatea ca Frăția Musulmană sau afiliații ei regionali să intre în guvern ar fi fost un motiv de alarma­re pentru Washington. Dar acum Occidentul are un model liniștitor în Turcia pentru a se putea reproduce și în ținuturile arabe, dînd-o de exemplu ca pe cea mai bună dintre toate lumile politice posibile. AKP3 a arătat cît de loial poate să fie față de NATO și de neoliberalism, cît este de capabil să administreze dozele potrivite de intimidare și represiune, o de­­mocrație pioasă, și totuși liberală, agitînd bastonul și Coranul. Dacă ar putea să găsească un Erdogˇan la Cairo ori în Tunis, Washingtonul ar avea toate motivele să fie mulțumit de înlăturarea lui Mubarak și a lui Ben Ali.

 

14

Dintr-o asemenea perspectivă, intervenția militară din Libia ar putea fi privită drept cireașa de pe tort, ca respectînd convingerile democrati­ce ale Occidentului și, în același timp, debarasîndu-se de cel mai rușinos dintre recenții recruți din rîndurile „comunității internaționale“. Mai mult un lux decît o necesitate pentru puterea globală americană, inițiativa atacului NATO a venit totuși din partea Franței și a Marii Britanii, re­memorînd ca un arc peste timp tăvălugul expediției din Suez. Încă o dată, Parisul a preluat frîiele, pentru a-l spăla pe Sarkozy de intimitățile lui guvernamentale cu Ben Ali și Mubarak și pentru a stopa căderea sa dezastruoasă în sondaje; Londra, de asemenea, i-a permis lui Cameron să-și manifeste dorința, deseori exprimată, de a-l imita pe Blair; Consiliul de Co­o­perare din Golf și Liga Arabă au furnizat acoperire pentru acțiune, într-o palidă imitație a Israelului din 1956. Dar Gaddafi nu este Nasser, iar de această dată Obama, cu puține motive să se teamă de consecințe, ar pu­tea să se descurce ușor, protocolul hegemonic cerînd ca Statele Unite să preia nominal comanda și să coordoneze succesul final, permițînd unor combatanți ca Belgia și Suedia să-și etaleze valoarea aeriană. Pentru supraviețuitorii epocii Clinton în actualul regim american, un bonus va consta în reabilitarea intervenției umanitare, după retragerea din Irak. Mass-media și serviciile de informații franceze, așa cum era de așteptat, au fost extaziate de restabilirea onoarei țării lor pe această linie de eforturi. Dar chiar și în America, cinismul este larg răspîndit: ce e miere pentru Liban e fiere pentru Bahrain și oricine altcineva.

 

15

Pînă acum, nimic din toate acestea nu a tulburat peisajul de la revoltă încoace. Prudența puterii hegemonului, preocuparea pentru proble­me naționale, simpatizarea cu rebelii libieni, speranța că totul se va sfîrși în scurt timp s-au unit pentru a anihila reacțiile la ultimul bombardament venit din partea Occidentului. Totuși, este puțin probabil ca naționalul să poată fi separat la nesfîrșit de politic și social în tulburările actuale. Asta deoarece în lumea musulmană aflată la estul zonei de insurecție, răz­boa­iele americane din Irak, Afganistan și Pakistan sînt încă departe de a fi cîștigate, iar blocada Iranului nu pare prea aproape de încheierea sa logică; în centrul său, ocuparea Cisiordaniei și blocada din Gaza conti­nuă la fel ca pînă acum. Chiar și cele mai moderate regimuri democra­te ar putea considera dificil să se izoleze față de aceste teatre ale puterii imperiale și ale sălbăticiei coloniale.

 

16

În lumea arabă, naționalismul a fost mult prea adesea o monedă de schimb. Majoritatea națiunilor din zonă – Egiptul și Marocul fiind excep­țiile – sînt niște creații artificiale ale imperialismului occidental. Dar, așa cum o dovedesc țările Africii Subsahariene și chiar mai departe, origi­nile coloniale nu au reprezentat o piedică în fața cristalizării identităților postcoloniale în cadrul acestor frontiere artificiale stabilite de colonizatori. În sensul acesta, fiecare națiune arabă are o identitate colectivă la fel de reală și de refractară ca oricare alta. Dar există o diferență. Limba și religia, împletite în textele sacre, au fost – și sînt încă – mult prea puter­nice din punct de vedere istoric și de distinctive ca mărci culturale co­mune pentru a nu înlocui imaginea fiecărui stat-națiune specific cu ideea, mai înaltă, a unei națiuni arabe, concepută ca un unic spațiu ecumenic. Idealul a dat naștere unui naționalism comun arab – nu egiptean, irakian sau sirian.

 

17

Au urmat apariția, decăderea și eșecul nasserismului și baasismului. Ele nu vor renaște azi. Dar impulsul din spatele lor va trebui să fie recupe­rat de lumea arabă, dacă revolta vrea să devină revoluție. Libertatea și ega­litatea trebuie să fie reunite. Dar fără fraternitate,într-o regiune atît de larg manipulată și de interconectată, ele riscă să devină amare. Din anii ’50 pînă azi, prețul egoismului național asortat oricărui tip de progres în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord a crescut. Nu e nevoie de ca­rica­tura solidarității oferită de Liga Arabă, o organizație ale cărei istorii de fa­limentare și de trădare rivalizează cu cele ale Organizației Statelor Ame­ricane în zilele în care Castro putea s-o numească, pe bună dreptate, Ministerul Coloniilor al Statelor Unite. Este însă nevoie de un interna­ționalism arab generos, capabil să prevadă – în viitorul îndepărtat, cînd ul­timul șeic va fi detronat – împărțirea echitabilă a bogăției petroliere, proporțional cu populația din lumea arabă, nu opulența monstruoasă a cîtorva și mizeria celor mulți și disperați. Pentru viitorul imediat, prio­ri­tatea e limpede: o declarație comună că tratatul abject pe care Sadat l-a semnat cu Israelul – sabotîndu-și aliații pentru beneficiile unui acord care nici măcar nu-i oferea Egiptului suficientă suveranitate pentru ca soldații săi să se deplaseze liberi pe propriul teritoriu, și al cărui acord co­nex cu privire la Palestina, demn de dispreț, Israelul nici măcar nu s-a prefăcut că-l respectă – este nevalid din punct de vedere legal. Testul ho­tă­rîtor al recuperării unei demnități arabe democratice acesta este.

Traducere de Lelia Marcău

 

 

Note:

1. În limba arabă, „catastrofă“. (N. tr.)

2. ONG internațional cu sediul în Washington, care promovează democrația liberală. (N. tr.)

3. Partidul Dreptății și Dezvoltării din Turcia. (N. tr.)