Numărul #40, 2012
Galerie

Interviu cu Dan Perjovschi realizat de Raluca Voinea
Erase & Forward

Raluca Voinea π Caracterul efemer al desenelor pe care le realizezi în diferite contexte situează intervențiile tale în proximitatea performance-ului, gen care, de altfel, îți e familiar (Romania, Erasing Romania, History/ Hysteria sînt cîteva dintre lucrările tale de performance, care au devenit iconice pentru arta românească recentă, și nu numai). În plus, chiar ștergerea desenelor poate fi văzută ca un performance, involuntar și colectiv, ca în cazul Pavilionului de la Veneția, unde publicul ștergea desenele de pe podea în același timp în care le vedea, sau asumat și autoregizat, precum recenta înlăturare a desenelor din spațiul ICA Sofia, prin acțiunea concertată a cîtorva artiști și curatori bulgari. Crezi că putem situa practica ta artistică într-o genealogie a performativității?

Dan Perjovschi Da. Eu am început să fac performance pentru că era un mediu radical, politic și ieftin. Cînd „festivalurile“ au început să-mi pară narcisiste și repetitive, am încetat. Dar ceva din nebunia „actării“ mi-a rămas. Eu, cînd desenez, actez. Fac un soi de desen-gest care încorporează viteza și apăsarea peretelui cu markerul (am titluri care spun: Drawing Against the Wall). Mă lupt cu zidul, geamul, podeaua. Fiecare desen e îndelung gîndit în carnețel, desenat, redesenat, regîndit, editat, alterat, simplificat. Dar transpunerea lui pe structura arhitecturală e ultrarapidă. Asta îi dă caracterul performativ. Plus că, în fața peretelui, repet gestul ca să mă familiarizez cu mișcarea, așa că fac, pe tăcute, un soi de dans. Am propus practica asta (a desena în aer în fața peretelui) ca proiect, dar nicio instituție nu e încă așa de curajoasă…

Cînd am un public în spate, e cu siguranță un performance. Publicul e canibal. Te halește din priviri și, într-un anume sens, te manipulează. Așa că trebuie să mergi în sensul sau în contra privirii. Cînd sînt singur, e un performance izolat. Sincer să fiu, prefer singurătatea.

În carnețel găsesc idei, pe perete le „execut“.

π Există de mai multă vreme acest curent dominant în arta contemporană, de arheologie și recuperare a diferitelor aspecte ale modernismului, sînt dezgropate, reîncadrate, fetișizate figurile din istoriile lui alternative, experimentele arhitecturale, decorative sau sociale, îi sînt rediscutate utopiile și reafirmate – nostalgic aproape – eșecurile. Prin contrast, desenele tale sînt comentarii rapide asupra timpului prezent, desfășurate în timp real, înregistrare a imediatului și reflecție asupra a ceea ce devine istorie în chiar momentul în care se petrece. În instituțiile artistice, muzee, kunsthalle și kunsteverein-uri, centre și institute, galerii și artist-run-space, grija acordată obiectelor (seria nouă, contemporană de relicve ale modernității) este contrapunctată de presiunea „relațiilor“ cu publicul (programe educative, programe discursive, suveniruri și restaurante). Nu întîmplător, desenele tale au apărut adesea în spațiile intermediare ale acestor instituții – în holuri, pe geamuri, în birouri sau pe pereții exteriori. Această localizare subliniază astfel, încă o dată, necesitatea adaptării spațiilor respective la fluxul imediat al realității și la un public pe care să-l capteze la fel de imediat; este ea însă, în același timp, și un simptom al limitelor colecționabilității, al racordării la un simț al finitului, al prezenței mai degrabă decît al acumulării?

Chiar ziceam că sînt menținut cu forța într-o condiție radicală (dîndu-mi-se holuri, trepte, coridoare sau spații nefuncționale). La început, m-au ofticat poziționările astea (primeam leftovers din cauză că eram român?, că eram necunoscut?). Acum mi le caut singur. La Bienala din Sharjah, am refuzat boot-ul din muzeu și am desenat cu cărbunele în cafeterie. Eu am o lungă istorie a poziționării periferice în mainstream, în 1991 am stat închis trei zile în camera portarului de la Muzeul de Artă din Timișoara…

De fapt, caut locuri inedite, marginale, dar nu ascunse, ci în plin trafic. La MoMA, toată lumea trebuia să treacă prin fața acelui perete, la Van Abbe, e holul principal prin care intri în muzeu, la Bloomberg, desenul fiind pe geam, era mai mult în afară, pe stradă, decît înăuntru etc…

Eu desenez actualitatea, dar din majoritatea faptelor imediate extrag ceva general valabil. Doar pentru o parte dintre desene trebuie să știi pe ce lume te afli, celelalte sînt „universale“.

Am simțit și eu presiunea educativă. Am făcut workshopuri cu adulți sau copii. țin lectures. Dar, în capul meu, toate astea sînt parte din proiect. La fel ca extensia expoziției într-un ziar local sau un ziar de artist pe care lumea îl poate lua acasă. Pe de altă parte, se poate să nu fie așa de sofisticat. Cred că sînt invitat să desenez pe pereți pentru că am umor și o privire intelectual-populară. Cum am spus. La margine, în mainstream.

π Într-un context cultural-politic în care iconoclasmul, de exemplu, este reactualizat, iar artefactele culturale sînt revalorizate ca pradă de război, distrugerea desenelor tale are mai degrabă un caracter revitalizant, o renunțare la trecut doar pentru a fi mai ferm instalați în viitor. Asemenea notațiilor jurnalistice, desenele tale nu sînt în competiție cu timpul. Și totuși, cum resimți aceste procese de ștergere repetată și permanentă?

La început, m-au deranjat. În 1995, am dat gume oamenilor la Franklin Furnace și cînd am văzut cum mă șterg, m-am enervat (unii profitau de urma gumei pe perete ca să deseneze floricele). Dup-aia, mi-a trecut, iar acum îmi place. Îmi place că am avut forța ca la New York, patria marketingului, să desenez cu creionul o galerie întreagă și pe urmă să o șterg pe toată cu guma.

La Veneția, la fel, cînd vedeam cum călcau peste desenele mele cu picioarele ude, mi se ridica părul în cap. Acum, cînd arăt imaginile, mi se pare mișto. Îmi pare bine că desenul meu s-a distrus și n-a mai ajuns la Tîrgul de la Basel.

Cum s-a născut practica asta? N-a fost un plan genial și nici vreo carte de teorie. Pur și simplu, aveam nevoie de o practică mobilă, care să mă scape de condiționările transportului, asigurărilor și de lipsa instituțiilor locale (care nu făceau lăzi, nu plăteau asigurări și nu prea aduceau înapoi în bună stare ce duseseră în străinătate). Așa am ajuns să călătoresc eu cu markerul meu. Desenam la fața locului. La început, chestii maniacale, caroiaje pe care le umpleam cu omuleți. Nu gîndeam, doar munceam. Chestie de anduranță (tot din zona performativă). Pe urmă, după Veneția, am explodat și desenam story-uri. Puteam fi invitat oricînd, oriunde. Cum soseam, cum mă apucam de lucru, imediat. Nu depindeam de nimeni și n-aveam nevoie de mai nimic. Libertatea asta are un cost și el se numește temporaritate. Desenînd și iar desenînd, practica s-a profesionalizat, subiectele s-au structurat, desenele s-au înrăit, iar linia a devenit tot mai sigură. În 2003, în minele de la Essen, a atins un platou de pe care n-am mai coborît. Am desenat trei luni. Și în timp ce desenam la etaj, la parter, în birou, discutam cu propriii mei curatori despre politică, culture jamming etc. A fost un fel de școală de poziționare critică.

Ai dreptate. Știu că desenul meu se șterge, așa că sînt liber să-l desenez. Pot să fac ceva rău, ceva nu destul de bun, pot să greșesc. Nu va fi acolo o veșnicie, iar pe zidul următor am șansa să mă corectez, să fac totul mai bine…

Sînt în flux și răspund fluxului. Asta este practica mea de bază, care produce colateral și lucruri, obiecte sau desene stabile (pe hîrtie, prin ziare, ca ziare, ca proiecție video, în carnețele sau în Biblioteca Națională Tehnică din Praga). Din cînd în cînd, îmi depun undeva, cumva repertoarul.

Dar marele spectacol trece odată cu mine. Eu sînt singurul lui regizor și unicul actor.