Numărul #40, 2012
+

Bilete la ordin: de la criză la bunuri comune
Colectivul Midnight Notes şi prietenii săi

Glonțul care a străpuns inima lui Alexis1 nu a fost un glonț ce a ajuns întîmplător din arma unui polițist în trupul unui copil «indocil». Statul a ales să impună în mod violent supunere și ordine în cercurile și mișcările care se opun deciziilor sale. Această alegere are rolul de a amenința pe oricine vrea să se opună noilor aranjamente făcute de șefi în muncă, în securitatea socială, în sistemul public de sănătate, în educație etc.“ – Tradus dintr-un pliant, „Nimic nu va mai fi vreodată la fel“, scris și distribuit în Grecia în decembrie 2008.

Criza: ce este și nu este aceasta

După cinci sute de ani de existență, capitaliștii ne anunță din nou că sistemul lor e în criză. Ei le solicită tuturor să facă sacrificii pentru a-l salva de la moarte. Ni se spune că dacă nu vom face noi aceste sacrificii, ne vom confrunta împreună cu perspectiva unui naufragiu. Asemenea amenințări ar trebui luate în serios. În toate părțile lumii, muncitorii plătesc deja prețul crizei prin tăieri bugetare, șomaj în masă, pierderea pensiilor, executări silite și moarte. Mai mult, evenimente zilnice ne reamintesc că ne aflăm într-o eră în care drepturile noastre sînt atacate din toate părțile și în care stăpînii lumii nu se vor abține de la nicio atrocitate dacă sacrificiile cerute sînt refuzate, ceea ce face amenințările și mai percutante. Bombele lansate asupra populației lipsite de apărare din Gaza au fost exemplare în această privință. Ele cad peste noi toți, coborînd pragul a ceea ce e admis ca răspuns legitim împotriva rezistenței. Ele amplifică de mii de ori intenția criminală din spatele glonțului fatal tras de polițistul atenian în trupul lui Alexis Grigoropoulos la începutul lui decembrie 2008.

Peste tot e resimțită senzația că trăim vremuri apocaliptice. Cum a luat naștere această criză de „sfîrșit al timpurilor“ și ce înseamnă ea pentru mișcările anticapitaliste și de justiție socială, care caută posibile căi de ieșire din capitalism? Acest pamflet e o contribuție la dezbaterea legată de aceste întrebări, o dezbatere ce se intensifică pe măsura adîncirii crizei și a deschiderii posibilităților revoluționare în prezent. Îl scriem ca încercare de a penetra perdeaua de fum care înconjoară acum această criză și care face extrem de dificilă conceperea răspunsurilor și anticiparea următoarelor mutări ale capitalului. De prea multe ori, chiar din interiorul stîngii, explicațiile crizei ne duc în stratosfera rarefiată a circuitelor și tranzacțiilor financiare ori în nodurile încîlcite și complexe ale fondurilor speculative și ale operațiunilor cu derivative. Astfel de explicații ne duc într-o lume care e de neînțeles pentru marea majoritate dintre noi, detașată de toate luptele duse de populație, o lume în care devine imposibilă pînă și conceptualizarea vreunei forme de rezistență. Pamfletul nostru relatează o altă poveste a crizei, fiindcă pornește de la luptele duse de milioane de oameni din lumea întreagă împotriva exploatării capitaliste și a degradării ecologice a vieților lor.

Crizele secolului XXI nu pot fi privite cu ochii secolului XIX, care nu vedeau în luptele de clasă o sursă importantă a crizelor, considerîndu-le mai degrabă produse automate, inevitabile, ale ciclului economic generat de „anarhia producției“ capitaliste. Între timp, după un secol de revoluții, reforme și războaie mondiale, această percepție a fost revizuită. În primul rînd, a fost făcută distincția dintre o veritabilă criză epocală și o recesiune. Cea de-a doua e o stare de „dezechilibru“, adică o parte a dinamicii normale, din „mersul firesc al lucrurilor“, care are rolul de disciplinare periodică a clasei muncitoare. Cea dintîi e o condiție existențială care pune sub semnul întrebării „stabilitatea socială“ și chiar supraviețuirea sistemului. Printr-o a doua revizuire, s-a admis că recesiunile și crizele nu sînt cu totul în afara controlului omenesc; ele pot fi în mod strategic provocate, precipitate, amînate și adîncite.

Faimoasa tendință automată a capitalismului către utilizarea completă a pieței muncii, capitalului și teritoriului a fost de mult infirmată de istorie. Deja în anii 1930, pînă și economiștii burghezi considerau că într-o criză veritabilă ar putea fi necesar ca guvernul să tragă de sistem, să îl lovească și să îl stimuleze atunci cînd acesta rămîne blocat într-o stare departe de utilizarea completă. Cînd au trecut la conceperea instrumentelor necesare depășirii marii crize economice, ei au realizat însă că recesiunile și crizele pot fi planificate. Crizele nu pot fi niciodată eliminate, însă pot fi accelerate și întîrziate prin intervenții guvernamentale. Deși periculoase, crizele pot fi utilizate ca oportunități de a da lovituri în confruntările de clasă, pentru a menține sistemul în viață. Ele sînt „experiențele-limită“ ale capitalismului, atunci cînd mortalitatea sistemului e resimțită, iar necesitatea de a schimba ceva esențial e larg recunoscută.

Ultimul secol a demonstrat totodată importanța luptelor de clasă în formarea crizelor, întrucît muncitorii (plătiți și neplătiți, sclavi și liberi, rurali și urbani) și-au demonstrat istoric puterea de a precipita crizele capitaliste, prin intensificarea contradicțiilor și a dezechilibrelor inerente sistemului, pînă într-un moment critic. Această capacitate face posibilă înțelegerea potențialului revoluționar al muncitorilor: dacă ei nu ar fi în stare să aducă în criză capitalismul, cum ar putea să aibă forța de a distruge capitalismul într-o deschidere revoluționară?

 

Promissory: adjectiv; legal: ceva ce transmite sau implică o promisiune; promissory words (cuvinte de promisiune): declarații de promisiune. Arhaic: indicator al faptului că ceva urmează să se întîmple; plin de promisiune: „strălucirea serii e promisiunea zilelor splendide ce vor urma“. Promissory note (bilet la ordin), substantiv: un document semnat care conține promisiunea în scris de a plăti o sumă stabilită către o persoană specificată sau purtătorului, la un termen stabilit ori la cerere.

 

Cu toate acestea, ceva rămîne din cele spuse despre crizele veritabile, din secolul XIX pînă în prezent: ele dau prilejul rupturilor revoluționare. După cum insista Karl Marx în 1848, „revenirea periodică [a crizelor] pune la încercare, de fiecare dată tot mai amenințător, existența întregii societăți burgheze“. Pentru Marx, ciclurile economice de aproximativ cinci-șapte ani sfîrșesc prin crize care pun sub semnul întrebării totalitatea capitalismului.

Sensul cuvîntului „criză“ vine din medicină: „moment în evoluția bolii cînd pacientul fie o ia către moarte, fie revine la sănătate“. În acest caz, pacientul este societatea capitalistă. De aceea, pentru Marx și tovarășii săi, apropierea unei crize era urmărită cu atenție și mult entuziasm, chiar voioșie, din moment ce ea indica posibilitatea unei revoluții. Ei erau încrezători că aceste crize tot mai profunde ale sistemului vor duce curînd la moartea sa și la exproprierea expropriatorilor!

Din această perspectivă, cu astfel de cunoștințe și bucurie precaută abordăm criza actuală. Discuția noastră se împarte în cinci secțiuni:

(1) sursele pe termen lung ale crizei;

(2) cauzele și consecințele imediate ale crizei;

(3) oportunitățile prilejuite fiecărei clase;

(4) constituirea comunizării, adică reguli pentru împărțirea în comun a resurselor planetei și umanității;

(5) natura luptelor revoluționare apărute în criză.

 

1. Crizele trecutului și criza actuală: de la keynesism la neoliberalism și globalizare

Se face frecvent comparația între criza actuală și Marea Criză. Prin extrapolare, se caută apoi o „soluție“ capitalistă, o variantă de New Deal. Cu toate acestea, diferențele profunde dintre Marea Criză și criza actuală împiedică revenirea la politici de tipul New Deal.

Desigur, există multe asemănări între cele două crize. În ambele, epicentrul crizei îl constituie investițiile speculative. Ambele crize pot fi văzute ca rezultat al refuzului capitalist de a continua investiția în producție, în urma scăderii profitului. Cel mai important, ambele crize pot fi interpretate ca rezultate ale supraproducției și subconsumului, care cauzează suprasaturarea pieței și scăderea ratei profitului, ceea ce declanșează blocarea noilor investiții și provoacă limitarea creditărilor.

Mulți analiști de stînga au propus ipoteza că aceste tendințe comune ale societății capitaliste au dus la „supra-acumulare“ ori „stagnare“ – cu alte cuvinte, la incapacitatea capitaliștilor de a mai găsi oportunități de investiție în producția de mărfuri care să ofere perspectiva unei rate bune a profiturilor. Argumentul susține că, într-o anumită măsură, capitalismul a avut prea mult succes în anii 1980 și 1990: el a distrus puterea muncitorilor din SUA pînă în punctul în care aceștia nu au mai luptat pentru salarii suficient de mari pentru achiziționarea bunurilor produse, cauzînd astfel excedentul, supracapacitatea, subinvestițiile etc. Această teorie de stînga a crizei actuale subliniază eșecul comercial al sistemului, care a dus la o criză a profiturilor: așa-numita problemă a „realizării“. Anume, atunci cînd mărfurile sînt supraproduse, iar cerințele clasei muncitoare sînt restricționate (în scopul menținerii profitului), rezultatul e subconsumul și dificultatea investițiilor în industriile de manufactură, la o rată acceptabilă a profitului. Goana după profit prin atacarea salariilor muncitorilor subminează însăși condiția profitabilității, din moment ce mărfurile produse ar trebui vîndute pentru a obține profit!

Consecința, se susține, este „financiarizarea“ sistemului economic. Datorită faptului că investiția în producție nu mai este suficient de profitabilă, din ce în ce mai mult capital e investit în credite speculative și fonduri financiare speculative. Desigur, această financiarizare a profitat de pe urma efortului de monetarizare și comercializare a tuturor mișcărilor din interiorul societății, de la luarea mesei pînă la plantarea semințelor în grădină, direcție pe care a consolidat-o.

Într-adevăr, acesta a fost chiar obiectivul strategiei economice dominante a ultimilor treizeci de ani (adesea numită „neoliberalism“): reîntoarcerea economiei mondiale într-un stadiu anterior New Dealului, al capitalismului „pieței libere“ – de unde și similitudinile dintre cele două crize. În acest sens, putem spune că azi capitalul plătește prețul pentru separarea deliberată a supraproducției și subconsumului. În mod ideal, supraacumularea poate fi în cele din urmă corijată prin distrugerea și/sau devalorizarea anumitor forme de capital: mărfuri nevîndute, mijloace de producție și salariile a milioane de oameni. Roosevelt a respins această cale (care fusese recomandarea economiștilor paleoliberali care îl consiliau pe Herbert Hoover), deoarece devastarea provocată de devalorizare ar fi putut antrena o revoluție. În schimb, soluția sa a fost „The New Deal“, care presupunea combinarea a trei factori: (1) integrarea instituționalizată a clasei muncitoare, prin recunoașterea oficială a sindicatelor; (2) stipularea unui acord asupra productivității, prin care creșterea acesteia trebuie să fie însoțită de majorări salariale, și (3) asigurarea statului social.

Soluția New Deal nu e posibilă în prezent. New Deal a apărut în contextul unei forțe de muncă rezistente și organizate în Statele Unite, cu o putere cultivată în ani de marșuri și revolte împotriva șomajului și evacuărilor, cu mii de oameni gata să mărșăluiască pînă în Washington, cu ochii ațintiți către Uniunea Sovietică.

Ne aflăm într-o cu totul altă lume acum. Deși lupta de clasă continuă, forța muncitorilor de azi din SUA, salariați sau nesalariați, nu se poate compara cu puterea politică și nivelul de organizare atinse în anii 1930. Politicile keynesiene (numite după economistul și filosoful John Maynard Keynes), care au inspirat și justificat din punct de vedere teoretic New Dealul, au fost eradicate de ciclul lung al luptelor muncitorilor salariați și nesalariați, care au încercat să „cutremure cerurile“ în anii 1960 și 1970 și să depășească condiția New Dealului. Aceste lupte s-au răspîndit din fabrici în școli, bucătării și dormitoare, în fermele urbane și din colonii, și au luat diferite forme, de la greve spontane și ocuparea oficiilor de asistență socială la războaie de gherilă. Ele au recuzat diviziunea sexuală, rasială și internațională a muncii, cu tranzacțiile sale inegale și moștenirile rasismului și sexismului. Într-un cuvînt, keynesismul a fost nimicit în anii 1970 de clasa muncitoare (salariată și nesalariată).

Mai mult decît atît, pe la mijlocul anilor 1970, tocmai ca răspuns împotriva acestor lupte, capitalul a declarat la rîndul său „sfîrșitul keynesismului“, adoptînd pentru scurt timp chiar programul „creșterii zero“. Acesta a fost doar preludiul adîncirii crizei, la începutul anilor 1980, și al reorganizării generale ce a purtat numele de „globalizare neoliberală“, al cărei scop era distrugerea victoriilor clasei muncitoare internaționale: de la terminarea colonialismului pînă la statul social. Așadar, criza cu care ne confruntăm în prezent este în mod dublu detașată de cea care a culminat în Marea Criză. Folosirea anilor 1930 ca ghid pentru perioada următoare e problematică, din moment ce compoziția politică a clasei muncitoare din SUA și la nivel internațional s-a schimbat atît de radical. E mult mai utilă analiza planului globalizării neoliberale, a intențiilor acesteia, pentru a evalua de ce a dus la o nouă criză, după doar trei decenii de existență.

Soluția de ansamblu a neoliberalismului la criza keynesismului a fost deprecierea forței de muncă, reconstituirea ierarhiilor salariale și reducerea muncitorilor la statutul de mărfuri apolitice (așa cum erau tratați de economiștii burghezi ai secolului XIX). Neoliberalismul s-a manifestat, sub numeroase forme, ca răspuns la diferitele compoziții și intensități ale puterii muncitorilor: prin mutarea mijloacelor de producție, deteritorializarea capitalului, creșterea competiției între muncitori prin extinderea pieței muncii, disiparea statului social și exproprierea pămîntului.2 A fost un atac țintit (și, la început, de succes) asupra celor trei mari „pacte“ ale erei postbelice, ceea ce noi în trecut (urmîndu-l pe P.M.3) am numit pactul A (pactul de productivitate keynesian), pactul B (pactul socialist) și pactul C (pactul postcolonial).

 

Pactul A. În SUA și Marea Britanie, victoria lui Reagan împotriva grevei controlorilor de trafic aerian din 1981 și victoria lui Thatcher împotriva grevei minerilor din 1985 au fost urmate de o orgie a campaniilor de distrugere a sindicatelor și a amenințărilor continue de sabotare a pensiilor securității sociale și a celorlalte asigurări („plasa de siguranță“).

Pactul B. Triumful suprem al neoliberalismului a fost destrămarea Uniunii Sovietice, prăbușirea statelor socialiste din Europa de Est și decizia Partidului Comunist Chinez de a porni pe „calea capitalistă“.

Pactul C. În „Lumea a Treia“, criza datoriilor a conferit Băncii Mondiale și FMI-ului puterea de a impune programe de ajustare structurală (SAP-uri) care au inițiat un proces de recolonizare.

Cu alte cuvinte, odată cu venirea neoliberalismului, toate pactele anterioare s-au proscris. Cumulate, aceste evoluții au pus capăt „recunoașterii mutuale“ dintre clasa muncitoare și capital, prin instigarea competiției între muncitori la nivel mondial, grație creării unei adevărate piețe de muncă globale. De acum, capitalul putea să selecteze muncitorii ca albina într-un cîmp cu trifoi.

Ca o consecință a acestor evoluții conjugate, în anii 1990 a apărut primul semn al incapacității sistemului de a digera cantitatea imensă de produse eliminate de multitudinea muncitorilor din fabricile în care se muncește în condiții inumane („sweatshops“) din întreaga lume. Conform acestui argument, apogeul crizei asiatice din 1997 a dat impulsul pentru financiarizarea completă a sistemului: încercarea de „a face bani din bani“ la cel mai abstract nivel al sistemului, din moment ce profitul obținut de pe urma producției nu mai era suficient.

Refugiul capitalului în financiarizare e încă o mișcare de deplasare a relației de putere în favoarea neoliberalismului. Fiind confruntați, se presupune, cu reducerea ratei profitului din „economia reală“ și cu incapacitatea de a-și vinde marfa, capitaliștii au făcut două mutări importante: pe de-o parte, s-au aruncat în lumea fondurilor speculative și a investițiilor în derivative financiare, iar, pe de altă parte, au mărit disponibilitatea creditului pentru clasa muncitoare din SUA, astfel încît muncitorii din SUA să poată cumpăra bunurile produse de muncitorii din China și de alte nații (mai ales asiatice), la salarii extrem de mici (comparate cu cele din SUA). Reușita acestui joc – al cărui scop eminent era amînarea crizei – a depins de profiturile mari acumulate de capitaliștii ce operau în China și în țările Lumii a Treia, datorită salariilor locale mici, profituri care au fost ulterior investite în piețele de credit din SUA, augmentînd astfel financiarizarea. Acest circuit a luat sfîrșit doar în momentul în care imensitatea datoriilor (atît ale muncitorilor, cît și ale capitaliștilor) a făcut ca asiguratorii să sufere de un atac de panică.

Această teorie clarifică multe, dar omite un detaliu important: chiar dacă supraproducția și subconsumul reduc rata profitului, de ce ar fi această rată inadecvată reinvestiției? Să luăm un capitalist obișnuit: dacă ea/el ar vinde toate mărfurile produse în firma sa, ea/el ar obține o rată a profitului de 100%; însă din cauza problemei „realizării“, obține doar o rată de 50%. Dar de ce nu ar ajunge atîta? Chiar și cu o problemă a realizării care presupune distrugerea a jumătate din ceea ce este produs, capitaliștii ar putea încă obține o rată considerabilă a profitului. Această „insuficiență“ nu e inerentă capitalului în forma sa abstractă. Mai degrabă se bazează pe dorința capitalistă de a face mai mult, de a cere o expansiune mai rapidă a sistemului și a profiturilor proprietarilor săi. Atunci cînd capitaliștii consideră că perspectivele unui domeniu posibil de investiții sînt „insuficiente“, înseamnă că rata medie a profitului ce poate fi obținut în acesta e mai mică decît așteptările lor, bazate pe experiențe anterioare. Care sînt însă cauzele unui declin efectiv al ratei profitului la nivel global?

Un asemenea colaps real e cauzat de multipli factori. Doi dintre aceștia sînt foarte importanți pentru noi: incapacitatea capitalului de a (a) crește rata exploatării prin diminuarea salariilor; și de a (b) diminua valoarea capitalului constant (mai ales a materiilor prime) necesar producției de mărfuri. Ultimul factor se datorează inabilității de a transfera asupra muncitorilor costurile degradării mediului cauzate de extracția materiilor prime și de producția de mărfuri. Din acest motiv, efectele luptelor „economice“ și „ecologice“ asupra ratei medii a profitului sînt greu de diferențiat în această criză. Să luăm însă în considerare consecințele acestor doi factori.

 

(a) Globalizarea a contribuit în ultimele trei decenii la reducerea salariilor din SUA, prin transferul producției manufacturiere la „periferie“ (mai ales în China, în ultimul deceniu), acolo unde salariile predominante constituie doar o fracțiune din cele ale muncitorilor din SUA. Dacă salariile ar fi rămas la același nivel la periferie, acordul dintre capitalul american și cel chinez ar fi fost unul stabil. Muncitorii chinezi ar fi furnizat supraprofituri capitaliștilor americani și mărfuri extrem de ieftine pentru muncitorii americani strîmtorați financiar. Cu toate acestea, deși salariile sînt relativ mai mici în China decît în SUA, ele au crescut rapid. Venitul mediu nominal din China a crescut cu aproximativ 400% în deceniul 1996–2006, în timp ce salariul mediu real din China a crescut cu pînă la 300% între 1990 și 2005, jumătate din creșteri fiind între 2000 și 2005. Această creștere poate avea un efect profund asupra profitabilității cu mult înainte ca salariile din China să devină comparabile cu cele din SUA. Ar fi util să luăm în considerare un simplu exemplu numeric ipotetic pentru a înțelege acest aspect: salariul unui muncitor chinez ar putea fi o zecime din salariul unui muncitor american, iar rata profitului unei fabrici din China cu investiții relativ reduse în utilaje ar putea fi de 100%. Chiar dacă dublarea salariilor muncitorilor chinezi ar face ca salariul lor să fie doar o cincime din cel al unui muncitor din SUA, păstrînd alți factori constanți, rata profitului ar scădea cu 50%.

Prin urmare, creșterile salariale pot cauza o scădere dramatică a ratei profitului fără ca salariile să devină în mod necesar egale ca putere de cumpărare cu salariile unui muncitor vest-european ori nord-american. Prima manifestare la scară largă a acestui fenomen în perioada neoliberală a fost mobilizarea muncitorilor din Coreea și Indonezia la începutul celebrei „crize financiare asiatice“ din 1997, documentată de noi în „One No, Many Yeses“ (1997). Reducerea și stagnarea venitului salarial mediu din SUA (la un nivel relativ ridicat din perspectivă globală) au fost însoțite de creșteri ale salariilor muncitorilor din Asia, ceea ce a afectat rata profitului cu mult înainte ca salariile să poată ajunge la niveluri echivalente. Cotele supraînalte ale profitabilității pot să dispară cu mult înainte ca suburbia, mașina și gențile Gucci să ajungă la marea masă.

Această problemă a „realizării“ plusvalorii, în condițiile confruntării reale sau iminente cu muncitori ce luptă pentru creșteri salariale și mai multă putere la locul de muncă, i-a făcut pe capitaliști să caute alte căi de obținere a ratei de rentabilitate dorite. Însă există o problemă inerentă și în această mișcare: abilitatea de a crește rata profitului prin financiarizare e limitată de plusvaloarea generată de producție și reproducție în întregul sistemului capitalist global. Criza din sectorul financiar survine din confruntarea cu această limită. Din moment ce cîștigurile financiare sînt în cele din urmă – oricît de indirect – extrase și ele din muncă reală, se înțelege cu ușurință că pînă și o creștere modică a salariilor din China poate dărîma castelul de nisip al speculațiilor financiare.

 

(b) Aici e vorba mai ales de aspectul ecologic/energetic al crizei. Reducerea costurilor legate de capitalul constant poate duce la creșterea ratei profitului, însă depinde în mod crucial de capacitatea de a „externaliza“ daunele provocate (cu alte cuvinte, puterea de a-i forța pe cei afectați de poluarea ca urmare a extracției de materie primă, ori de schimbările climaterice provocate de producția industrială, ori de mutațiile genetice produse de răspîndirea organismelor modificate genetic, să accepte în mod tacit și continuu aceste efecte, fără a pretinde stoparea lor). Problemele ecologice devin „presante“ și o „urgență“ doar atunci cînd apare un refuz în masă de a permite această externalizare. Cît timp nu există o luptă împotriva acestor degradări, iar costurile sînt asumate în mod tacit, dauna ecologică rămîne un fenomen estetic, ca smogul dintr-o pictură de Monet.

Această luptă a ieșit astăzi la lumină și amenință profitabilitatea întregului sistem. Se știe că nu ne aflăm doar într-o altă rundă a luptei dintre muncitori și capitaliști pentru organizarea economiei la scară mondială; ne confruntăm cu schimbări climaterice catastrofale și cu o degradare generalizată a mediului și a socialului într-o lume în care „civilizația petrolului“ a amplasat o mare parte a umanității în orașe și mahalale care erau deja într-un punct critic înainte de instalarea crizei. De pildă, e terifiant să vezi cît de mulți oameni trăiesc în Mexic la limita subzistenței, în timp ce statul și alți oligopoliști ai violenței sînt pregătiți și montați la extrem, cu imigranți care se reîntorc din SUA... pentru ce? Recent, o comunitate a ieșit cu arme pentru a tăia de la apă o altă comunitate, care consuma prea mult. Ce se va întîmpla cînd temperatura medie la aceste latitudini va fi crescut cu trei grade – deja o certitudine, potrivit oamenilor de știință, atunci cînd fiecare vară va fi la fel de fierbinte ori chiar mai fierbinte decît cea mai fierbinte vară înregistrată vreodată?

În mod clar, nu mai poate fi vorba de afaceri ca de obicei. Într-adevăr, în zelul său disciplinar, capitalismul a subminat atît de mult condițiile ecologice de trai ale atîtor oameni, încît a apărut un stat al inguvernamentalității globale, care obligă iarăși investitorii să evadeze în lumea mediată a finanțelor, acolo unde speră să obțină profituri masive, fără confruntări fizice cu oamenii pe care trebuie să-i exploateze. Tot acest exod doar a întîrziat criza, din moment ce luptele „ecologice“ s-au răspîndit în lumea întreagă, forțînd creșterea inevitabilă, pe viitor, a costurilor capitalului constant.

Ca urmare, din ambele direcții, atît a salariilor, cît și a reproducției ecologice, luptele actuale duc la o criză a ratei medii a profitului (și a ratei acumulării) și impun limite saltului în financiarizare.

 

 

2. Criza neoliberalismului: cauze și consecințe

Globalizarea neoliberală a fost un proiect ambițios. Dacă ar fi reușit, ar fi schimbat însăși definiția omului într-un „animal care face troc și se dă pe sine însuși la schimb celui mai bun ofertant“. Ar fi reîntors forța de muncă la statutul ei din economia prekeynesiană: o simplă marfă a cărei valoare e definită de piață. De ce a devenit însă globalizarea neoliberală un eșec?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem la luptele și rezistențele oamenilor. Chiar dacă muncitorii din SUA nu mai dau dovadă de același grad de militantism pe care îl aveau în anii 1930, în lumea întreagă s-au ridicat ample mișcări care, în perspectiva noastră, trebuie văzute ca surse ale crizei. Cu siguranță, acestea nu constituie singurii factori și poate nici cei mai direcți. De exemplu, lipsa reglementării tranzacțiilor financiare a fost cu siguranță un factor în complexitatea nonliniară creată de metapariurile tranzacțiilor cu derivative care au destabilizat „piețele“. Cu toate acestea, chiar și liberalizarea financiară, care a început sub Carter și a continuat ulterior sub Reagan, Bush, Clinton și Bush, a fost un episod al luptei de clasă. Liberalizarea a început ca replică la inflația galopantă, ce se datora – în realitate, dar și în mințile creatorilor de politici – puterii muncitorilor din SUA în anii 1970 de a-și crește veniturile salariale suficient de rapid încît să împiedice reducerea salariilor reale prin creșterea prețurilor capitaliste (alimentare, energetice etc.). Această putere submina dorita transformare a OPEC într-un intermediar financiar și a petrodolarilor în mijloace de transfer al valorii veniturilor muncitorilor în investiții generatoare de profit.

Rapoartele anuale ale FMI-ului din acea decadă arată că pînă în 1975 inflația a fost identificată ca fiind principala problemă economică din lume, iar sursa esențială a respectivei inflații era „rigiditatea structurală de pe piețele muncii“ – jargon FMI pentru puterea muncitorilor. Pînă cînd au intervenit Carter și Volcker, inflația accelerată dusese multe dintre ratele reale ale dobînzii sub zero, ceea ce periclita viabilitatea întregului sector financiar. Strategia liberalizării a inclus, printre multe altele, eliminarea completă a legilor antidobîndă, pe tot teritoriul SUA, ceea ce a permis creșterea ratelor dobînzii la niveluri de două cifre. Acesta a fost răspunsul împotriva puterii muncitorilor de mărire a salariilor și a altor forme proprii de venit, pînă la punctul de subminare a profitului, dar și împotriva capacității muncitorilor de a bloca orice creștere a productivității la locul producției înseși, în pofida tacticilor capitaliste de manipulare a prețului bunurilor de larg consum și a fluctuației cursului de schimb.

Multe dintre luptele anilor 1970 din SUA au fost în cele din urmă destrămate, însă din acel moment, atît în SUA, cît și la nivel internațional, a apărut o nouă generație a rezistenței împotriva globalizării neoliberale, ce s-a dovedit a fi decisivă. Cîteva dintre aceste rezistențe sînt fundamentale pentru înțelegerea problemelor politice ridicate de Criză. Schematic, sursele Crizei includ:

(1) eșecul schimbărilor instituționale ale globalizării neoliberale;

(2) eșecul de a neoliberaliza structura industriei petroliere/energetice;

(3) inabilitatea de a ține sub control lupta salarială (mai ales în China);

(4) apariția mișcărilor de revendicare a pămîntului și a resurselor (Bolivia, India, Delta Nigerului);

(5) financiarizarea luptei de clasă prin extinderea creditării în SUA, pentru a suplimenta deprecierea și stagnarea salariilor reale;

(6) includerea negrilor, a hispanicilor, a imigranților recenți și a femeilor în „societatea proprietarilor“, ceea ce a subminat ierarhia de clasă.

 

(1) Globalizarea neoliberală depinde de un set de legi și reguli care elimină barierele comerțului cu mărfuri și ale tranzacțiilor financiare, mai ales acele tranzacții inițiate din SUA, Japonia ori Europa de Vest. Procesul eliminării a început în era keynesiană (cu GATT), însă a luat formă instituțională abia odată cu întemeierea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), în 1994. OMC avea un plan ambițios: realizarea globalizării comerțului tradițional și a tranzacțiilor monetare, dar și a serviciilor și proprietății intelectuale. Părea că nimic nu putea opri îndeplinirea acestui plan. Cu toate acestea, el a fost stopat de surprinzătoarea convergență a următoarelor evenimente:

(a) revoltele și rebeliunile împotriva ajustării structurale, începînd din Zambia, la mijlocul anilor 1980, prin Caracas în 1989 și pînă la zapatiști în 1994;

(b) mișcarea antiglobalizare în Europa de Vest și America de Nord, cu manifestațiile sale și blocarea întîlnirilor OMC, FMI, Băncii Mondiale, G8;

(c) refuzul de a ceda în totalitate ultimele fărîme ale suveranității (mai ales asupra producției agricole) al numeroase guverne din Lumea a Treia, în fața unor organizații ca OMC, FMI și Banca Mondială, aflate sub controlul Statelor Unite, Japoniei și Europei de Vest. Motivele acestui refuz nu au fost pur „patriotice“, fiind legate mai degrabă de forța mișcărilor sociale ale fermierilor din propriul teritoriu și de amenințarea pe care aceștia o constituiau la adresa propriei lor „suveranități“. Runda Doha a OMC a eșuat, în cele din urmă, fiindcă oficialii guvernului indian pur și simplu nu au mai putut ceda ceva din agricultură – cu toate că le-ar fi plăcut să sacrifice țăranii pentru ceva investiții high-tech. Mișcările din India au mobilizat zeci și sute de mii de oameni în perioada 1998-2008 pentru a opri OMC; nu mai vorbim de mișcările fermierilor filipinezi, coreeni și ale celor din Bangladesh. Deși aceste rebeliuni, proteste stradale și rezistențe din „interior“ s-au desfășurat adesea în izolare, ignorînd acțiunile și scopurile celorlalți, ele au delegitimat ideologia de tipul „pămîntul e plat“ a globalizării și încercarea de a îngrădi resursele de subzistență ale lumii și agricultorii de pe piețele locale.

 

(2) Cea de-a doua fază a eșecului a constat în tentativa de a resuscita prin război, după 1999, proiectul vlăguit al globalizării neoliberale, mai ales ca încercare de transformare a industriilor petrolului și gazelor naturale în operațiuni ideale neoliberale, prin invazia și ocuparea Irakului.4 Acest eșec a fost cauzat de o rezistență armată care a provocat zeci de mii de victime în rîndurile trupelor SUA, dar care, la rîndul ei, a înregistrat sute de mii de morți și răniți. Pentru globalizarea neoliberală consecințele au fost imense. În primul rînd, după șase ani de război în Irak, cea mai de bază industrie – cea de petrol și gaze – a rămas organizată, în Irak și în întreaga lume, în două forme incompatibile cu doctrina neoliberală: compania națională de petrol și cartelul internațional (OPEC), care încearcă să influențeze prețul petrolului pe piață. În al doilea rînd, SUA, liderul proiectului neoliberal, au fost sever slăbite în urma efortului la nivel militar și financiar. Aceasta s-a văzut cu claritate în momentul în care Guvernul SUA a declarat victoria (după „The Surge“ – Accelerarea5). În același timp, propriile „marionete“ irakiene cereau SUA să părăsească țara pînă în 2011, să-și desființeze bazele și să nu se aștepte să vadă prea curînd o „lege a petrolului“ neoliberală! Cu siguranță, „marionetele“ vorbeau atît de răspicat cu stăpînii lor fiindcă se temeau de reacția violentă a poporului irakian, după încercarea de a ceda darul în hidrocarburi al lui Allah.

 

(3) Proiectul neoliberal al „refuzării salariului“ a avut un succes considerabil în SUA, unde salariile reale nu au mai atins niciodată vîrful din 1973. Acesta e motivul pentru care lupta salarială din SUA nu constituie o sursă a crizei actuale, așa cum fusese pentru criza din 1970. Toți indicii tipici ai unei asemenea lupte (forme de grevă) au scăzut în SUA. Au existat rezistențe defensive, cu oarecare succes, împotriva atacurilor asupra veniturilor nonsalariale: asistența socială, asigurarea medicală, bonurile alimentare. Mai mult decît atît, au existat lupte continue împotriva altor forme de atac asupra clasei muncitoare, legate de drepturile femeii, protecția mediului etc. Cu toate acestea, proiectul neoliberal depindea de capacitatea de a utiliza competiția de pe piața internațională a muncii, nu doar în SUA, ci în lumea întreagă. Acest proiect a eșuat, mai ales în țările asiatice. Am văzut eșecul acestui control în Coreea și Indonezia, în momentele ce au precedat prăbușirea sistemului financiar asiatic în 1997.6 De atunci, eșecul major al acestei strategii s-a repercutat în China, unde lupta pentru nivelul salariilor a dobîndit dimensiuni istorice, prin creșteri salariale de ordinul zecilor, mii de greve și alte modalități de sistare a muncii.

 

(4) „Noile îngrădiri“ au funcționat prin programele de ajustare structurală și campanii militare al căror scop era exproprierea oamenilor, peste tot în Lumea a Treia, de pămîntul comunității și de resursele sale. Dacă e să luăm ca indicator creșterea numărului de imigranți și a numărului de refugiați, aceste politici au reușit să îndepărteze milioane de oameni din Africa și numeroase regiuni ale Americii de pămîntul și comunitățile proprii. Cu toate acestea, a existat și un răspuns puternic împotriva atacului asupra pămînturilor comune și a resurselor, pe tot cuprinsul Asiei (mai ales în India și Bangladesh), în mare parte din America de Sud și pe alocuri în Africa. Războaiele boliviene pentru „apă“ și „gaze“ din ultimul deceniu au demonstrat că încercarea de privatizare a resurselor vitale e un demers riscant. Limite similare au fost înregistrate în producția petrolului din Delta Nigerului, unde grupări ca Mișcarea pentru Emancipare a Deltei Nigerului (MEND) duc în prezent un război de apropriere; asemenea grupări cer recunoașterea popoarelor Deltei ca proprietar colectiv al propriilor zăcăminte petroliere, împotriva guvernului nigerian și a marilor companii petroliere. Într-adevăr, explorarea și extracția petrolului s-au lovit de o limită politică, numită adecvat de Steven Colatrella „curba politică Hubbert“.

 

(5) Rolul principal al financiarizării capitalului era amortizarea acumulărilor cîștigate prin lupta clasei muncitoare, făcîndu-le nesemnificative, inclusiv prin deschiderea posibilității de investiție capitalistă în probabilitatea propriului eșec, care oferea astfel capitaliștilor asigurare pentru orice situație. Ce capitalist nu ar vrea să-și poată asigura investițiile dintr-o altă țară, contra unui mic cost, împotriva deprecierii monedei acelei țări în urma vreunui val de greve generale ori împotriva falimentării companiei partenere din cauza revendicărilor salariale ale muncitorilor?

Totuși, în mod paradoxal, neoliberalismul a lăsat cale liberă unei noi dimensiuni în lupta dintre capital și clasa muncitoare, pe terenul creditelor. Astfel, muncitorilor din SUA li s-a oferit un întreg set de instrumente de creditare și investiții speculative, de la creditele ipotecare subprime la împrumuturi pentru studenți, carduri de credit și scheme de administrare a fondurilor de pensii. Muncitorii le-au utilizat fiindcă incapacitatea lor de a-și transpune puterea colectivă în măriri salariale considerabile, în garantarea pensiilor ori în asigurări de sănătate i-a obligat să intre în domeniul finanțelor. Odată cu dezmembrarea așa-numitului stat al bunăstării, muncitorii din SUA au fost nevoiți să plătească o cotă mai mare din costul propriei lor reproducții (de la locuințe și asigurări medicale la educație), chiar în momentul în care salariile lor reale se prăbușeau. Muncitorii și-au revendicat accesul la aceste necesități ale reproducției prin sistemul de credit. „Împărtășirea“ valorii acumulate a capitalului cu muncitorii prin acordarea de credite vine însă cu un preț: dorințele muncitorilor de a avea acces la mijloace ale reproducției (casă, mașină, electrocasnice etc.) se aliniază dorințelor capitaliste de acumulare. „Financiarizarea“ nu mai e doar o operațiune capitalistă, ci devine deopotrivă un proces și un produs al luptei de clasă. Chiar dacă necesitatea a determinat răspunsul muncitorilor la atacul asupra condițiilor lor de reproducție, fără necesitate nu există nici acțiune.

Desigur, intrarea în sistemul de credit e departe de a constitui un paradis al muncitorilor. Împrumuturile și ratele aferente ale dobînzii reduc salariile, uneori substanțial, iar creditarea leagă muncitorii de piața imobiliară și de bursa de valori. Și totuși e o realizare importantă faptul că muncitorii pot „folosi banii altcuiva“ pentru a-și lua o casă, fără să se preocupe de creșterea chiriilor, fără a plăti creditul și impozitele proprietarului, că își pot satisface pe loc dorința (reală ori iluzorie) pentru un bun, că au acces la educație, care ar putea genera salarii mai mari în viitor, ori că au o mașină care deschide mai multe posibilități de slujbe și contacte sociale, pe fondul peisajului singuratic al vieții din America. Această strategie periculoasă a clasei muncitoare oscilează de la folosirea sistemului de credit pentru însușirea unei părți din avuția colectivă la sclavia datoriilor!

Într-un fel, deși nu „conștient“ și nici într-un mod coordonat (ci așa cum se întîmplă lucrurile de multe ori în societatea capitalistă), o mare parte a clasei muncitoare din SUA a încercat în mod colectiv să răstoarne viziunea neoliberală de transformare a fiecărui individ într-un agent „economic rațional“ împotriva sistemului însuși, luînd de bună retorica administrației Bush despre „societatea proprietarilor“. Procedînd astfel, ei au dus sistemul în criză prin amenințarea implicită cu refuzul de a-și mai plăti datoriile: las cheia în cutia poștală și mă duc! Așa cum s-a spus cu mult timp în urmă, dacă datorezi băncii o mie de dolari și nu poți plăti, ai o problemă, iar dacă datorezi băncii un milion de dolari și nu poți plăti, banca are o problemă. Ceea ce nu se mai spune e că dacă un milion de oameni datorează băncii cîte o mie de dolari și nu pot plăti, atunci tot banca are o problemă!

Financiarizarea ar fi trebuit să garanteze capitalului o protecție împotriva incertitudinilor provocate de lupta de clasă, dar a invitat clasa muncitoare drept în sînul capitalului. Încercarea capitalului financiar de a juca la ambele capete ale ecuației e una dintre cauzele crizei actuale: capitalul plătește pentru protecția împotriva rezistenței, dar în același timp aduce agenții presupus „docili“ ai aceleiași rezistențe în interiorul aparatului financiar. E adevărat că, deși partea clasei muncitoare din datoria totală e considerabilă, e cu mult mai mică decît datoria corporatistă americană ori cea a statului. Datoria corporatistă e intra-clasă, datoria națională e omni-clasă, iar datoria clasei muncitoare e inter-clasă, capabilă să genereze cea mai mare tensiune.

 

(6) Acest dublu caracter al financiarizării s-a intensificat prin luptele duse de muncitorii excluși anterior de la accesul la credit (negri, hispanici, noi imigranți, femei necăsătorite, albi săraci), cu scopul de a intra în cercul magic al creditelor ipotecare, al împrumuturilor pentru studenți și al cardurilor de credit. În secolul XXI, capitalul financiar s-a deschis semnificativ pentru acești noi debitori, care înainte nu se puteau împrumuta decît sub cele mai oneroase condiții, de la cămătari și casele de amanet. Li s-a răspuns dorinței de-a fi în măsură să-și revendice în mod legal o casă, mașină, bunuri dorite și o slujbă mai bine plătită, dar cu pilule otrăvite: ipoteci subprime a căror rată a dobînzii exploda după trei ani, carduri de credit ale căror rate de dobîndă atingeau nivelul cămătarilor, împrumuturi pentru studenți ce transformau absolvirea într-o intrare în sclavia salarială. La aceste presiuni ale muncitorilor de a fi incluși în pactul neoliberal – pentru care accesul la bogăția socială se poate face doar în mod individual și prin venit nonsalarial – capitalul a răspuns afirmativ în primii ani ai secolului XXI. Acest răspuns s-a dovedit a fi punctul inițial al destabilizării sistemului de credit.

 

Poate fi însă numită „luptă“ extinderea verticală și în profunzime a circulației creditului în rîndul clasei muncitoare, descrisă la punctele 5 și 6? Am putea pune la îndoială o asemenea formulare, dat fiind deznodămîntul imediat al poveștii – milioane de execuții silite și falimente etc. Cu siguranță a avut loc însă o luptă pentru condițiile remunerării și ale falimentului (ce include azi muncitorii), precum și lupte pentru legislația care ar „salva“ proprietarii locuințelor de la execuția silită. Mulți dintre cei de dreapta au văzut în „revoluția creditului“ cauza crizei, fiindcă aceasta le permisese prea multor „nevrednici“ să intre în sanctuarul restrîns al creditării. Aceasta nu infirmă însă lupta reală inițiată de muncitorii negri din anii 1960 împotriva practicilor de „redlining“7 și a altor forme de discriminare financiară. La urma urmei, luptele datornicilor au făcut în mod tradițional parte din analiza istoriei claselor, încă în ceea ce privește timpurile antice. De ce ar trebui ele excluse din analiza de clasă a secolului XXI?

 

Nu atașăm o „etichetă de preț“ celor șase momente ale luptei. Alături de mulți alți factori conjuncturali, acestea au contribuit împreună la declanșarea în 2008 a unei crize de proporții istorice. Eșecul doctrinelor neoliberale ale Salariului și Războiului, Globalizarea, Noile Îngrădiri, Financiarizarea și Criza Includerii nu au produs doar o „recesiune“ economică: contradicțiile logice care definesc aceste fenomene transformă recesiunea actuală într-o criză reală. Încă mai e posibilă o „restabilire“ în viitorul apropiat (măsurată prin creșterea PNB), însă dacă aceste contradicții se adîncesc și eșecurile se intensifică, atunci capitalismul ar putea deveni „istorie“.

 

3a. Răspunsul imediat al capitalului la oportunitatea crizei

Criza actuală e o oportunitate pentru capital cel puțin sub trei aspecte: (i) reorganizarea relației de putere între capitalul financiar și restul sistemului; (ii) disciplinarea clasei muncitoare din SUA în rolul ei de datornic și jucător în sistemul financiar; (iii) justificarea prădării mediului, tăierilor salariale și exproprierii pămîntului din Lumea a Treia printr-o întoarcere a „crizei datoriilor“. Să le luăm pe rînd.

 

(i) Agonia capitalului financiar ori renașterea acestuia?

Criza actuală a început ca o criză financiară: incapacitatea de rambursare a datoriilor majore și a dobînzii ori de acoperire a pierderilor produse prin speculații la scară grandioasă. Cu toate că majoritatea crizelor au o componentă financiară, în prezent de aceasta depinde soarta sistemului însuși, întrucît financiarizarea produce în mod inevitabil o transformare majoră în ordinea și ierarhia dintre sectoarele și fazele capitalului.

Va constitui oare criza oportunitatea (în schimbul enormei cantități de capital pe care sectorul financiar o solicită de la stat) de a cere sistarea completă ori cel puțin reglementarea draconică a multor practici financiare? – în special CDO-uri și CMO-uri (obligațiuni investiționale sau ipotecare structurate), SIV-uri (instrumente investiționale structurate), CDS-uri (tranzacții pe riscul de credit), credite derivative de toate tipurile și poate chiar practicile bancare offshore – tremură, mică Elveție!8 Colapsul acestora a periclitat operațiunile cotidiene ale companiilor industriale, comerciale și de servicii, mari și mici. Ori va fi în stare capitalul financiar să țină captiv restul sistemului, prin amenințarea cu blocarea împrumuturilor și suspendarea sistemului de credit pînă cînd obține acoperirea propriilor datorii de către guvern, și în propriile-i condiții?

Putem observa un aspect al acestui conflict în lupta pentru „cauționare“ între cei „Mari Trei“ producători auto, respectiv alianța aproape unanimă a celui mai înalt nivel al guvernului (de la administrația Bush la administrația Obama) cu marile concerne bancare (Citigroup), companiile de asigurări (AIG) și chiar băncile de investiții (Bear Stearns). Extraordinara controversă, dar și clauzele potențial fatale cerute de guvern de la General Motors și Chrysler, pentru ceea ce constituie o fracțiune în comparație cu miliardele alocate rapid pentru AIG, constituie semne că, la cele mai înalte nivele ale statului, capitalul financiar e încă dominant.

Aceasta e doar prima rundă dintr-o bătălie de durată care va da naștere în următorul secol, dacă supraviețuiește capitalismul, unui hibrid între doi poli: (a) un regim de reglementare foarte strictă a inovațiilor financiare, care va permite direcționarea capitalului eliberat de sectorul financiar într-un nou val de investiții în proiecte pentru „energie verde“: de la turbinele eoliene și tehnologiile de captare și stocare a dioxidului de carbon pînă la centralele nucleare și biotehnologie; ori (b) victoria sectorului financiar, „dezindustrializarea“ finală a SUA și resemnarea universală cu un regim al bulelor și prăbușirilor speculative.

Primul pol corespunde unui deznodămînt ce amintește de perioadele precedente de recuperare după „financiarizare“ și speculație intensă, de la „Legea bulei speculative“ din 1720 în Marea Britanie, după prăbușirea corporației South Sea Company, ori recursul la aur al burgheziei franceze în urma dezastrului din 1720 al companiei Mississippi, și pînă la Actul Glass-Steagall, în urma prăbușirii burselor din 1929. E vorba de o revenire la keynesism, dar cu aspecte „ecologice“ și fără state comuniste înarmate nuclear (a căror existență fusese folosită de muncitorii din SUA și Europa de Vest ca amenințare constantă la adresa capitaliștilor).

Cea de-a doua posibilitate descrie, prin concluzia sa infernală, un final care implică admiterea amară a anticapitalismului subconștient din deviza lui Margaret Thatcher, „Nu există alternativă“, atunci cînd aceasta e aplicată hegemoniei sectorului financiar în capitalismul neoliberal: piața e cea mai bună (cît timp e singura) cale de alocare a resurselor planetare, chiar dacă ea duce la un ciclu din ce în ce mai rapid al boomului, speculației, prăbușirii și recesiunii. E oare posibil ca SUA să devină la începutul secolului XXI un analog al Marii Britanii de la sfîrșitul secolului XX, o putere fără bază manufacturieră și agricolă semnificativă, care abandonează acest sector al muncii către China și alte continente cu mînă de lucru ieftină?

Cu alte cuvinte, sectorul financiar va fi „naționalizat“ sau națiunea va fi „financiarizată“ (ori o combinație între cele două). Oricare soluție în parte e la fel de improbabilă. Dacă nu va apărea o altă forță care să se folosească de criză pentru a găsi o cale de ieșire din capitalism, o altă himeră a keynesismului va prinde contur, ca încercare de revitalizare a bazei industriale (printr-un mare sector „ecologic“), urmată de o nouă repriză de neoliberalism reformat, cu rolul de a relegitima aventurile capitalului financiar. Pe termen scurt, vor fi avansate politici keynesiene și „ecologice“ – probabil impulsionate de faptul că mișcările capitalului, fără de care politicile keynesiene nu sînt viabile, sînt limitate în contextul crizei actuale. Va fi implementată ceva reglementare și, cu siguranță, după ce se va trece de momentul cel mai profund al crizei, va fi promovată resemnarea cu un regim al bulelor și prăbușirilor.

 

(ii) Muncitorii Statelor Unite ca datornici

Karl Marx, marele analist anticapitalist al secolului XIX, vedea capitalul financiar ca fiind strict legat doar de capitaliști. În anii 1860, el scria sentențios: „Dobînda e o relație între doi capitaliști, nu între capitalist și muncitor“. Cu alte cuvinte, dobînda e venitul plătit unui capitalist finanțist, o consecință a banilor împrumutați. Cum anume e rambursat împrumutul cu dobîndă e irelevant. Dobînda e în mod logic independentă de procesul de producție (cu toate că pentru Marx ea depinde în mod vital de exploatarea muncitorilor, undeva în sistem). Semnificativ pentru noi, Marx scrie ca și cum muncitorii nu ar fi avut deloc acces la împrumuturi și nu ar fi plătit dobîndă. Asta e important, întrucît sistemul de credit e un fel de bun comun capitalist, din moment ce el oferă capitalistului (ori individului ce poate fi considerat capitalist) „controlul absolut asupra capitalului și proprietății altora, în anumite limite, și, prin asta, controlul asupra muncii altor oameni“. Valoarea detașată de proprietarii săi devine o resursă de bun comun care, deși în abstract, conferă o putere teribilă celor care o pot accesa. Această putere nu trebuia împărtășită cu muncitorii, cel puțin nu în secolul XIX.

Marx a anticipat numeroase aspecte din viitorul capitalismului, însă nu a reușit să prevadă absorbția clasei muncitoare, fără proprietăți, dar salariată, în sistemul financiar. Cînd se referea la datoria muncitorilor, Marx vedea doar casele de amanet. Cît timp muncitorii nu posedau mai nimic ce ar fi putut fi utilizat ca garanție pentru împrumuturi de la instituții financiare și nici economii care să funcționeze ca depozite bancare, ei nu au fost niciodată jucători importanți pentru lumea finanțelor. De fapt, în secolul XIX au apărut numeroase societăți de ajutor reciproc și cooperative de credit tocmai pentru că băncile și alte instituții financiare considerau că singurii lor clienți sînt capitaliștii (mici și mari) sau pentru că muncitorii erau prea suspicioși pentru a-și încredința economiile cîștigate cu greu pe mîna capitaliștilor financiari. Nu mai e cazul acum. Fondurile de pensii ale muncitorilor sînt o sursă enormă de capital pentru sistem, iar datoriile lucrătorilor salariați constituie o mare parte din totalul datoriei SUA (datoria din creditele de consum formează aproape 30% din totalul datoriilor în SUA). În consecință, cînd vorbim de criză financiară în secolul XXI, e necesar să luăm în considerație atît conflictul dintre clase, cît și conflictul dintre capitaliști.

 

Așa cum s-a indicat și în secțiunea precedentă, în cadrul pactulului neoliberal, muncitorii au utilizat sistemul de credit pentru a intra în domeniul veniturilor nonsalariale, adică pentru a obține accesul la bunul comun al valorii, ce fusese anterior doar privilegiul capitaliștilor. Prin aceasta, ei au devenit o amenințare colectivă, dar și o oportunitate pentru capital. Întrebarea e: poate capitalul funcționa în secolul XXI fără participarea extinsă a clasei muncitoare la sistemul de credit? Se poate întoarce capitalul la zilele dinaintea „vieții plătite în rate“, pentru a transforma din nou creditul în domeniul privilegiat al capitaliștilor? Mulți refuză cu scepticism atît răspunsul categoric afirmativ, cît și pe cel negativ, și pe bună dreptate, cît timp caracterul duplicitar al financiarizării, analizat mai sus, nu e ușor de „corijat“. Blocarea completă sau chiar diferențiată a accesului clasei muncitoare, grație creditului, la valoarea mărfurilor și locuințelor, la educație, fără negocieri salariale, poate duce lupta de clasă la un nivel inacceptabil; pe de altă parte, dacă mecanismul e repornit menținînd accesul la credit al clasei muncitoare la nivelul de dinaintea crizei, aceasta ar putea atrage curînd o nouă repetiție a aceluiași ciclu, cu problemele aferente. Aceasta e dilema capitalistului, desigur, și se vor chinui să o rezolve. În acest proces, decizia nu îi revine însă doar capitalului; deznodămîntul depinde în mare parte de acțiunile acelui sfinx, clasa muncitoare globală.

Dilema amplifică observația făcută de Marx cu mult timp în urmă asupra „dublului caracter“ al sistemului de credit: „pe de-o parte, e o dezvoltare a motivului producției capitaliste, îmbogățirea prin exploatarea muncii celorlalți, la nivelul celui mai pur și colosal sistem de pariuri și escrocherie, limitînd mai mult ca niciodată numărul deja restrîns al exploatatorilor avuției sociale; pe de altă parte totuși, el constituie forma tranziției către un nou mod de producție“. Revendicările tot mai intense ale muncitorilor de a obține accesul, prin sistemul de credit, la avuția acumulată prin munca propriei clase conțin, așadar, semințele unei „tranziții către un nou mod de producție“, chiar dacă introduc muncitorii într-un sistem de pariuri și într-o escrocherie imensă.

 

(iii) Criza în afara SUA și a Europei de Vest: reîntoarcerea FMI-ului și a Băncii Mondiale

Importanța datoriei ca armă în lupta de clasă nu e nouă. Ea a fost demonstrată cu claritate în „criza datoriilor“ de la începutul anilor 1980, cînd agricultorii africani și muncitorii sud-americani din fabrici au fost împovărați cu datorii imense, datorită ratei variabile a dobînzii pentru împrumuturile negociate pe ascuns în anii 1970 de guvernele dictatoriale ale țărilor lor, în momente în care ratele reale ale dobînzii fuseseră scăzute (și în unele cazuri chiar negative). Cînd au explodat, în 1979, ratele dobînzii, agricultorii și muncitorii din fabrici au trebuit să suporte consecințele pentru datorii ce însumau de cîteva ori PNB-ul țării lor.

Astfel a apărut „criza datoriilor“ de la începutul anilor 1980, care a făcut posibilă stoarcerea unei cantități imense de plusvaloare din Africa, America de Sud și Asia, prin perceperea unor rate enorme ale dobînzii la vechile împrumuturi și prin noi împrumuturi luate de la FMI și Banca Mondială pentru rambursarea vechilor împrumuturi, cu condiția ca guvernele locale să adopte programele de ajustare structurală (SAP). SAP-urile au făcut posibilă deschiderea forțată a unor economii anterior închise; slăbirea substanțială a claselor muncitoare din țările respective; facilitarea accesului pentru capitaliștii americani, vest-europeni și japonezi la muncitori, pămînt și materii prime, oferit la prețuri extrem de mici. SAP-urile au constituit baza a ceea ce a devenit cunoscut sub numele „globalizare“, iar FMI-ul și Banca Mondială au devenit principalele instrumente de control al globalizării, deschizînd țările ce refuzau să se supună regulilor „comerțului liber“. Pînă în momentul ce a urmat crizei financiare asiatice din 1997, țările dominate de SAP-uri din fosta Lume a Treia au furnizat o mare parte din fluxul de capital care a finanțat boomurile imobiliare și de bursă din anii 1980 și 1990. Ulterior, China avea să-și asume acest rol aproape în exclusivitate.

Toate acestea au avut loc în ciuda unor rezistențe puternice, de la mijlocul anilor 1980 pînă în primii ani 2000. În lumea întreagă au fost literalmente sute de „revolte FMI“, după cum au fost ele numite, precum și revoluții armate care au exercitat presiuni continue asupra FMI-ului, Băncii Mondiale și guvernelor SUA și ale țărilor vest-europene pentru renegocierea împrumuturilor, schimbarea clauzelor de împrumut ori chiar prescrierea acestora. Lupta împotriva SAP-urilor a devenit internațională, din pădurile din Chiapas și pînă pe străzile din jurul sediilor FMI-ului și Băncii Mondiale din Washington, DC. Mai mult decît atît, odată cu creșterea prețurilor pentru petrol și mărfuri din secolul XXI, FMI-ul și Banca Mondială au fost respinse de foștii lor „clienți“ (mai degrabă, foștii „peoni datornici“). Aceasta a avut loc mai ales în cazul țărilor producătoare de petrol, precum Algeria, Nigeria și Indonezia, care au reușit să achite o parte substanțială din vechile lor împrumuturi și/ori să contracteze împrumuturi în afara cadrului SAP al FMI-ului și Băncii Mondiale – de pildă, împrumutul Argentinei de la Venezuela. Cu toate că totalul datoriilor externe n-a fost redus (ori chiar a crescut) pentru multe țări, rolul de monopol al FMI-ului și Băncii Mondiale a fost spulberat, dînd posibilitate unor țări să ignore „recomandările“ draconice ale acestor agenții.

Criza actuală poate schimba însă, din nou, relațiile de putere, prin epuizarea surselor alternative de finanțare: în această situație, îi va fi dificil Guvernului Venezuelei să împrumute o țară sud-americană aflată în pragul falimentului. În consecință, e posibilă o resuscitare a puterii FMI-ului și a Băncii Mondiale în rolul de creditori globali de ultimă instanță, cu toată puterea ce vine cu acest rol, fiindcă datoria externă a multor țări e departe de a se fi evaporat, iar sub presiunea crizei ea va crește dramatic. Într-adevăr, guvernele G-20 au căzut de acord să extindă rezervele FMI la 1 trilion de dolari, iar FMI-ul a impus deja clauze de tipul SAP mai multor țări falimentare est-europene. Revenirea la voma SAP-urilor ar fi o înfrîngere istorică și o invitație la un nou val al neocolonialismului.

Un mijloc al răsturnării situației îl oferă încălzirea globală, care impune o limită ecologică creșterii forțate a regimurilor capitaliste. Impasibili, jucătorii nordici obișnuiți (inclusiv Banca Mondială) investesc însă într-o serie oribilă de „soluții“ pentru încălzirea globală din Sud, în loc să diminueze cauzele emisiilor nordice. Agrocombustibilii (produși din soia modificată genetic, palmier african, trestie-de-zahăr, jatropha și tot felul de monstruozități modificate genetic, în viitorul apropiat) amenință fermierii din Sud cu una dintre cele mai mari îngrădiri de pînă acum. Jumătate din terenul arabil din Argentina e deja un „deșert verde“ de soia modificată genetic, fără să mai vorbim de Paraguay și Brazilia, iar palmierul african a luat locul unei imense suprafețe din pădurile Indoneziei, fiind în prezent o miză a atacului împotriva comunităților de descendență africană din Columbia. India planifică mai mult de un milion de hectare de jatropha, ceea ce presupune expulzarea unui număr echivalent de agricultori. În fine, Nigeria discută despre agricultura industrială ca mijloc de contracarare a rezistențelor și luptelor pentru petrol și pămînt din Delta Nigerului.

Criza va da încă mai multă putere Băncii Mondiale și FMI-ului pentru a deschide economiile Lumii a Treia la tot mai multe asemenea proiecte, (re)introducînd totodată programele de austeritate care le-au devastat deja insuficienta educație, sănătatea și serviciile sociale. De exemplu, tranzacționarea emisiilor de carbon va permite Nordului să continue să polueze, în timp ce finanțează baraje și alte „mari“ dezvoltări în Sud. Prin FMI, SAP-uri și „dezvoltare“, „Sudul global“ va deveni disponibil, alăturîndu-se sau chiar înlocuind muncitorii chinezi care tot cer creșteri salariale. Trebuie să recunoaștem ce-i al capitaliștilor: încearcă să scoată un dolar din orice – chiar și din sfîrșitul lumii!

 

3b. Răspunsul clasei muncitoare la Criză

Un mister al crizei actuale a fost răspunsul întîrziat și sporadic al muncitorilor la gravele sale efecte în SUA. Puține acțiuni din SUA și-au conturat opoziția țintind în mod direct criza financiară și economică. Nu a avut loc nicio demonstrație de amploare în Washington, DC, împotriva consecințelor crizei. Putem da exemplul ocupării fabricii companiei Republic Window and Door de muncitorii care au cerut și au obținut compensații, pornind de la faptul că Bank of America, creditorul angajatorului lor, nu acordase companiei împrumutul care ar fi menținut fabrica în funcțiune. Au apărut însă, în regiuni diferite, ocupări organizate și acțiuni împotriva executărilor silite: City Life din Boston a organizat blocade împotriva evacuărilor bancare silite; IAF din LA a înființat o grupare care se ocupă de bănci în mod colectiv; în zona Miami, asociația „Take Back the Land“ [Luați Înapoi Pămîntul] pune stăpînire pe casele evacuate ori abandonate din suburbie pentru a le aloca familiilor dezrădăcinate; ACORN a organizat în zona San Francisco și în alte zone rezistențele împotriva executărilor silite. Cu toate acestea, există o discrepanță între numărul acestor acțiuni și profunzimea crizei.

Cu siguranță, campania electorală a lui Obama a absorbit multă energie politică și a canalizat-o departe de stradă, pe traiectul electoral. Obama a făcut un apel clar la o mare parte din ceea ce numea el „clasa de mijloc“, oferindu-i un exod nonrevoluționar afară din Criză. Pentru sistem, candidatura lui Obama s-a dovedit a fi o lovitură norocoasă pe termen scurt, și fără îndoială va cîștiga timp prețios pentru sistem în viitorul apropiat. Rămîne însă perspectiva amenințătoare a ceea ce va urma după eșecul pornirii aparatului de acumulare, după invocarea îndrăzneață a speranței într-un capitalism revitalizat, fără sacrificii imense pentru clasa muncitoare.

Cu toate acestea, în ultimul an se poate observa pretutindeni în lume un val enorm de mișcări ale clasei muncitoare, ce au luat forma protestelor împotriva creșterii prețurilor la alimente și energie, care fuseseră parte a mecanismelor speculative financiare ce au dus la Criză. Observăm în China începutul unuia dintre cele mai decisive momente ale Crizei: își va abandona clasa muncitoare chineză orașele pentru a se întoarce în mediul rural privatizat, la ordinul capitalului? Populația Europei a răspuns deosebit de puternic și rapid la criză, mai ales la periferiile ei sudice (Italia, Spania și Grecia) și nordice (Irlanda, Islanda, Letonia). În Italia, valurile repetate de greve, care tindeau către greve generale, au mobilizat literalmente milioane de muncitori în toată țara. În Spania, unde boomul speculațiilor cu imobiliare și construcții se prăbușește rapid, provocînd mari dislocări sociale, a avut loc pe 15 noiembrie 2008 o zi de ample manifestații în întreaga țară, ca reacție la întrunirea G20, organizată la Washington cu scopul susținerii sistemului financiar internațional. În același timp, funcționarii bancari spanioli au organizat ocuparea sediului central al băncii BBVA. Apoi, la cîteva zile după intrarea în faliment a Lehman Brothers, cetățeanul „Robin-Bank“ anunța că reușise să fure aproape jumătate de milion de euro de la 38 de bănci din Spania, bani pe care îi ceda mișcărilor de emancipare socială. În Grecia, revoltele și protestele în masă au fost declanșate de uciderea lui Alexis Grigoropoulos de către poliție, însă au coincis totodată cu o grevă anunțată anterior de două mari uniuni sindicale. Rezultatul a fost o revoltă socială masivă, de durată, într-o țară unde șomajul în rîndul tinerilor ajungea la 70% în unele zone, chiar înainte de resimțirea efectelor crizei economice mondiale. În mod semnificativ, în toate aceste trei țări a apărut la scurt timp un slogan comun: „Nu vom plăti noi pentru criza voastră“. După cum spune un fluturaș răspîndit în Grecia: „Nimic nu va mai fi vreodată la fel“. Astfel se exprimă un grad al revoltei împotriva stării de degradare, exploatare și excludere pe care criza o va intensifica fără îndoială în Grecia și dincolo de ea. În fine, Islanda, Irlanda, Franța, Letonia, Bulgaria și o serie de alte țări europene au fost și ele scena unor demonstrații populare, revolte, prăbușiri ale guvernelor, a unei resuscitări a mișcărilor anticapitaliste ce au fost adormite decenii la rînd.

 

4. Constituirea bunurilor comune în criză: să mănînci cu o singură lingură

Luptele se propagă, iar luptele deschise împotriva consecințelor crizei vor exploda curînd în SUA. Ce a început aparent ca o criză financiară ce s-a transformat într-una economică urmează să devină curînd o „criză politică“. Capitaliștii și „managementul“ lor au dus la distrugerea abjectă a celor două mari bunuri comune, munca și ecosistemul global, iar această distrugere nu va mai fi privită ca o „tragedie a bunurilor comune“ (de care nimeni nu e direct responsabil), ci va duce la delegitimarea clasei capitaliste în ansamblul ei. Crizele au fost produse pe baza presupunerii că munca și ecosistemul planetar sînt resurse comune, ce pot fi utilizate și exploatate pentru profit de oricine dispune (ori pretinde cu succes a dispune) de capitalul necesar pentru a și le apropria.

Clasa capitalistă e incapabilă să controleze resursa de bunuri comune care constituie mijloacele noastre de producție și subzistență, fără a provoca daune iremediabile. Cine se poate descurca mai bine? Chiar dacă e probabil că mulți dintre muncitorii din SUA nu ar face față provocării în prezent, continuînd să aștepte salvarea de la șefii lor, ar trebui totuși să spunem ce e de făcut, conform logicii luptelor. Să ne lăsăm ghidați de cuvintele lui Thomas Paine din Common Sense [Simțul comun], cel care într-o perioadă precedentă de criză revoluționară observa că, în zilele de dinaintea promulgării Declarației de independență, mai toată lumea susținea independența. Singura problemă era sincronizarea: „Trebuie să găsim momentul potrivit“, spuneau ei. Paine a răspuns: „Momentul ne-a găsit pe noi!“

Pentru toți cei care au ochi să vadă, această criză a demonstrat faptul că Statul și Piața au eșuat categoric în încercarea de a asigura reproducția vieților noastre. Capitaliștii au demonstrat cu claritate (încă o dată) că furnizarea mijloacelor minime ale siguranței nu poate fi lăsată în seama lor nici măcar în inima capitalului. Ei acaparează însă avuția produsă de generații întregi. Această rezervă a muncii trecute și actuale e bunul nostru comun. Noi trebuie să o eliberăm, să reapropriem această bogăție – reunindu-i pe toți cei care au fost expropriați, pornind de la popoarele Primelor Națiuni Americane și descendenții sclavilor, care își așteaptă încă cei „patruzeci de acri și un catîr“ ori echivalentul acestora. De asemenea, e necesar să instituim forme de viață colectivă și cooperare socială, dincolo de piață și de sistemul de profit, atît în domeniul producției, cît și în cel al reproducției. Și mai trebuie să recîștigăm sensul integral al vieților noastre, integritatea acțiunilor noastre, pentru a nu mai trăi în acea stare întreținută de capitalism, a iresponsabilității sistematice față de consecințele acțiunilor noastre: aruncați fără a sta pe gînduri tone de gunoi, chiar dacă bănuiți că vor ajunge în hrana altor oameni, ca fumul în plămînii altuia ori bioxidul de carbon în atmosfera tuturor.

Aceasta e perspectiva constituțională pe care o putem aduce în fiecare luptă. Prin „constituțional“ nu înțelegem un document ce descrie alcătuirea unui stat, ci constituirea unui comun, adică regulile folosite pentru a decide modul în care împărtășim resursele noastre comune. După cum spun indigenii americani, pentru a putea mînca împreună cu o singură lingură, trebuie întîi să stabilim cine și cînd primește lingura. La fel se întîmplă cu fiecare bun comun, fiindcă un bun comun fără o comunitate constituită în mod conștient e de neconceput.

Aceasta înseamnă că trebuie să elaborăm un set de obiective care să articuleze o viziune în orice context al luptei de clasă, răsturnînd raportul de forțe cu capitalul la fiecare pas. În primul rînd, e necesar să stabilim ce anume împiedică procesul de constituire a bunurilor comune. Ceea ce urmează e o mostră a unor astfel de interdicții urgente. Nu putem trăi într-o țară:

unde 37 de milioane de oameni sînt înfometați;

unde costurile unei operații te dau afară din casă;

unde mersul la școală îți alterează gîndirea și te aduce într-o sclavie a datoriilor;

unde iarna mori de frig fiindcă nu îți poți plăti factura la încălzire;

unde la 70 de ani te reîntorci la muncă fiindcă pensia ți-a dispărut printr-o escrocherie;

–  unde munca producătoare de crimă și care își ucide muncitorii e vîndută pe motivul „ocupării complete a forței de muncă“.

 

Acestea sînt simple tabuuri elementare, dar ele trebuie rostite răspicat. Chiar dacă sistemul s-a dovedit a fi falimentar, mulți încă îi ascultă cîntecele de sirenă.

A venit timpul ca noi, cei din mișcarea anticapitalistă, să propunem constituirea unor reguli de împărtășire a bunurilor comune din munca trecutului și din resursele naturale actuale, pentru a ne dedica apoi edificării unor rețele politice capabile să pună aceste reguli în practică. În fiecare dintre momentele revoluționare din istoria Statelor Unite (Războiul Civil, Marea Criză, mișcarea pentru drepturile civile, mișcarea Black Power) a apărut prin acțiune cîte o schimbare constituțională fundamentală din interiorul clasei muncitoare (anii îndelungați de „grevă generală“ a sclavilor din Sud în perioada Războiului Civil, nenumăratele confruntări din fabrici, protestele prin ocupare, precum și numeroasele insurecții din verile „fierbinți“ ale multor orașe). Această schimbare a fost „prinsă“ printr-o lege sau chiar un „amendament constituțional“ (ca amendamentele 13 și 14, Actul Wagner, respectiv Actul drepturilor de vot).

Istoria Americii nu e însă izolată în conectarea crizei și tranziției revoluționare cu procesul constituțional. În ultimele două decenii a apărut un curent de politici constituționale la sud de Rio Bravo, pe tot cuprinsul Americilor. De la revendicările mișcării zapatiste pentru o nouă Constituție a Mexicului și numeroasele transformări constituționale din Venezuela, pînă la cea mai recentă Constituție boliviană, care recunoaște în mod oficial bunurile comune, ceea ce s-a afirmat e potencia („puterea pentru“) în loc de poder („puterea peste“). Acesta e sensul apelului făcut de mișcarea zapatistă în A șasea declarație din Pădurea Lacandon (2005): „Totodată dorim să pornim o luptă pentru a cere crearea unei noi Constituții, a unor noi legi care să țină cont de nevoile poporului mexican, care sînt: locuințe, pămînt, loc de muncă, alimente, sănătate, educație, informație, cultură, independență, democrație, dreptate, libertate și pace. O nouă Constituție care recunoaște drepturile și libertățile poporului și care îi apără pe cei slabi în fața celor puternici“.

Ar trebui să formulăm revendicări, obiective, programe de luptă în jurul elementelor centrale ale vieții noastre – locuința, locul de muncă, venitul –, în scopul de a garanta mijloacele noastre de trai, de a întemeia cooperarea și solidaritatea și de a crea alternative la viața în capitalism. Trebuie să construim o mișcare care își are ca scop propria reproducție. Trebuie să ne asigurăm că nu ne vom lupta cu capitalismul doar în momentul demonstrației ori la pichetul de grevă, ci că ne opunem lui în mod colectiv în orice clipă a vieții noastre. Ceea ce se petrece la nivel internațional dovedește că doar în momentul în care există astfel de forme de reproducție colectivă, atunci cînd există comunități care se reproduc colectiv, luptele pot deveni o mișcare radicală împotriva ordinii stabilite.

Aceasta e politica noastră constituțională. Nu e o listă de cereri și plîngeri, ci expresia a ceea ce devenim, adică propria constituire a ființei noastre.

De exemplu: Să ne garantăm locuințe unii altora. Asta nu înseamnă doar „Nu“ spus evacuărilor, ci reocuparea caselor abandonate, distribuirea și ocuparea rezervei de case goale din jur; reducerea chiriei hotărîtă în mod colectiv de chiriași, precum în Italia anilor 1970; crearea de ansambluri noi de locuințe organizate colectiv și construite ecologic. În lipsa acestora, ar trebui să construim propriile versiuni de „jungle ale hoinarilor“ pe treptele Casei Albe, să deschidem acolo cantine pentru săraci, să arătăm lumii buzunarele noastre goale, rănile noastre, în loc să agonizăm în privat.

De exemplu: Lupta pentru locuințe ar putea fi și o luptă la nivel cotidian pentru reorganizarea muncii în mod colectiv. De ajuns timp petrecut în cuștile noastre solitare, cu excursii la mall ca punct culminant al socializării. E timpul să ne alăturăm celor care revigorează tradiția modului nostru de trai colectiv, în cooperare. Acest „an zero“ al reproducției pe care îl creează criza capitalistă e un bun punct de pornire, după cum se vede în expansiunea rapidă a orașelor de corturi, din California în Carolina de Nord.

De exemplu: Să rezistăm de așa manieră încît să dezactivăm mecanismele care perpetuează exploatarea noastră și diviziunile între noi. Pentru a ne asigura că luptele noastre nu sînt utilizate pentru divizarea oamenilor prin diferențierea recompenselor și a pedepselor, trebuie invocată constant problema reparațiilor: prețul plătit și care continuă să fie plătit pentru pactele imperialiste, rasiste, sexiste, discriminatorii pentru vîrstnici, pactele șoviniste, distructive ecologic acceptate de muncitorii din SUA.

De exemplu: Să revendicăm o viață a cărei supraviețuire nu depinde de războiul continuu împotriva popoarelor lumii și tineretului nostru. Trebuie să condamnăm războiul din Irak și Afganistan și masacrul din Palestina.

De exemplu: Să ne opunem închisorilor și politicilor de încarcerare în masă, dar și obscenității prin care trimiterea oamenilor în închisoare e un mijloc de obținere a profitului și de creare a locurilor de muncă. Trebuie să cerem abolirea pedepsei capitale... chiar și pentru capitaliști! Și, cel mai important, trebuie să redefinim crima, să abandonăm acea logică pentru care jefuirea unui magazin de băuturi alcoolice de către un proletar e o crimă oribilă, dar care numește crimele capitalistului, ce duc la moartea și însărăcirea a mii de oameni, „accidente“, „greșeli“ ori chiar „afaceri obișnuite“.

De exemplu: Să vorbim totodată de violența bărbatului asupra femeii. Ce fel de lupte vom duce pentru constituirea bunurilor comune cînd în SUA la fiecare 15 secunde un bărbat lovește o femeie? Cîtă energie ar putea fi eliberată dacă femeile nu ar trebui să se lupte cu bărbații, adeseori pentru a ajunge să se lupte cu sistemul?

De exemplu: Să reînviem imaginația noastră socială, după deceniile de reacții defensive la îngrădirile neoliberale, pentru a contura noi constituții ale bunurilor comune. Desigur, imaginația noastră e limitată în prezent, aceasta fiind doar o repetiție pentru atingerea unui alt nivel de putere și capacitate a viziunii. Însă chiar din această penurie, putem auzi frînturi dintr-o variație a „muzicii din viitoruri posibile“. Să ascultăm ce spun doi muzicieni dintre noi:

– „Viitorul bunurilor comune se rezumă la două elemente: accesul la pămînt (alimente și combustibili) și accesul la cunoaștere (capacitatea de a utiliza și îmbunătăți toate mijloacele de producție, materiale ori imateriale). Totul se reduce la cartofi și computere“.

– „Sistemul salarial ar trebui desființat imediat. Din moment ce există internetul, metode de calcul de secol XXI și virament direct, ar fi posibilă mișcarea către un venit garantat, în primul rînd în termeni monetari. Fiecare ar dispune de un «cont» de la naștere, care ar veni cu responsabilitatea depunerii unui timp minim necesar de muncă socială – incluzînd treburi casnice de toate tipurile, muncă artistică, activitate literară etc. și activitate politică (participarea la întruniri, munca de jurat etc.). Aceasta ar da naștere unei motivații pentru traiul în cooperare, fiindcă reducerea orelor acordate treburilor casnice, prin cooperare, produce mai mult timp pentru alte activități. Venitul garantat ar înlocui asigurările, finanțele, agențiile de asistență socială ale statului și alte sectoare, eliberînd milioane de oameni pentru participarea la activități cooperative, reducînd și mai mult timpul necesar de muncă socială pentru fiecare.“

– „Singura cale fezabilă de practicare a agriculturii pe această planetă e producția organică, intensivă, de culturi mixte. Această formă de agricultură e extrem de nerentabilă în condițiile actuale. Prin urmare, se impune găsirea unui nou tip de cooperare între consumatori și producători (practic abolirea acestei diferențe), prin transformarea muncii agricole într-o parte integrantă a muncii domestice pentru fiecare.“

– „Sistemul financiar ar trebui înlocuit urgent cu asociații și «cooperative de credit» comunitare, îndrituite să ia decizii privind administrarea resurselor comunității, ceea ce ar demistifica astfel «finanțele» ca planificare socială.“

– „Dacă mijloacele de trai ale oamenilor ar fi garantate la nivelul subzistenței și al unor servicii de tot felul, împărtășirea liberă a producției intelectuale ar fi posibilă fără a periclita supraviețuirea producătorilor ei. Lumea poate deveni o sferă a liberului schimb de cunoștințe, competențe practice și idei. Pe lîngă aceste bunuri comune intelectuale, trebuie instituite bunuri comune materiale pentru o distribuire justă a resurselor.“

De exemplu: ...

 

5. Caracteristici ale luptelor revoluționare ce trec dincolo de capital

Luptele care au provocat criza, mai ales cele din America Latină, din Mexic pînă în Argentina, au pus bazele experiențelor fundamentale ale luptei actuale pentru „constituirea bunurilor comune“. Credem că aceste experiențe sînt importante pentru mișcările anticapitaliste din SUA și am încercat să identificăm anumite caracteristici ale acestor rezistențe, mai ales cea a mișcării zapatiste și a altor grupări de indigeni americani.

O distincție foarte importantă, dar greu de trasat, e cea dintre cei care se află în „interior“ (cei pe care îi numim uneori „social-democrați“) și cei care sînt „autonomi“ ori „în afară“. Într-un fel, această distincție e o variantă a celei dintre „reformă“ și „revoluție“ din politicile anticapitaliste din prima parte a secolului XX, cînd partidele social-democrate „reformiste“ erau instituții importante. Aici, diferența dintre „intern“ și „în afară“ nu e spațială, ci politică. Poziția „internă“ presupune revendicări adresate unei instituții (stat/piață) care e dedicată în mod normal reproducției relației dintre capital și muncă, în timp ce „în afară“ înseamnă aproprierea comunală a resurselor de/non-comercializate, poate în paralel cu revendicări formale. Amîndouă pozițiile pot lua formă oriunde, așa cum bunurile comune pot fi întreținute ori create oriunde. Cele două aspecte pot fi complementare ori contradictorii. De exemplu, aproprierea poate fi îmbunătățită și/sau subminată de revendicările adresate unei instituții. Amîndouă pot fi mijloace pentru formarea de alianțe, ambele pot exprima nevoi dincolo de revendicări. Prin analiza potențialelor și a relațiilor între intern și afară în contexte specifice, o mișcare își poate clarifica strategia.

Rezistențele interne sînt duse în primul rînd în cadrul instituțiilor și arenelor existente, cum ar fi statul, corporațiile, sistemul legislativ, societatea civilă tradițională, conceptele culturale tradiționale. Scopul lor este în general creșterea venitului clasei muncitoare, abundența bunurilor și dobîndirea puterii în interiorul sistemului, fără a contesta direct organizarea capitalistă a societății și fără a crea alternative colective la sistemul capitalist. De regulă, ele iau forma revendicărilor adresate sistemului. Cu toate acestea, rezistențele interne pot fi uneori destul de agresive și pot forța limitele sistemului legal și ale proprietății capitaliste. O asemenea disponibilitate de a confrunta în mod deschis sistemul e de apreciat, cel puțin în situația actuală din SUA, din moment ce are mai multe șanse de a trece de revendicările inițiale.

În contrast, „în afară“, rezistențele autonome se străduie să creeze spații sociale și relații cît mai independente și opuse relațiilor sociale capitaliste. Ele pot înfrunta în mod direct ori pot încerca să preia controlul și să reorganizeze instituții capitaliste (o fabrică, de exemplu) ori să creeze noi spații în afara acestor instituții (ferme urbane ori locuințe în cooperativă) sau să acceseze resurse ce ar trebui să fie comune. Rezistențele autonome generează relații, procese și produse colective, noncomercializate, care funcționează într-o anumită măsură reală în afara relațiilor capitaliste, dînd putere clasei muncitoare în eforturile sale de a genera alternative la capital. În SUA, multe astfel de lupte apar în afara economiei formale. Recent, cîțiva dintre prietenii Midnight Notes au oferit comentarii despre acest tip de lupte. În The Beginning of History [Începutul istoriei], Massimo De Angelis scrie în spirit definitoriu:

 

Dacă reflectăm la miriadele de lupte comunitare ce au loc în lumea întreagă pentru apă, electricitate, pămînt, accesul la bogăția socială, viață și demnitate, e cu neputință să nu remarci faptul că practicile relaționare și productive care animă și formează aceste lupte generează valori și moduri de acțiune și asociere în coproducție socială (pe scurt, practici ale valorii). Ba mai mult, aceste practici ale valorii și moduri de acțiune și asociere apar în afara celor ce corespund capitalului [...] Ceea ce e „în afara“ modului de producție capitalist constituie o problematică pe care trebuie să o abordăm de urgență, dacă vrem să ducem dezbaterea noastră despre alternative într-un plan care ne ajută să informăm, să decodăm și să intensificăm rețeaua legăturilor între practici ale rezistenței.9

Chris Carlsson a cartografiat o parte a acestui teren din SUA în Nowtopia [Prezentopia], unde scrie:

Pe de altă parte, grădinăritul comunitar, combustibilii alternativi și mersul pe bicicletă, toate sînt revolte tehnologice care integrează o viziune ecologică pozitivă în comportamente practice locale [...] Laolaltă, această constelație a practicilor constituie o cercetare colectivă, elaborată, descentralizată, necoordonată și un efort de dezvoltare prin explorarea unui potențial viitor postcapitalist, postpetrolier.10

Așadar, dacă abordarea social-democrată încearcă să se folosească de instituțiile existente pentru a mări puterea clasei muncitoare în relația ei cu capitalul, cea autonomă încearcă să acționeze independent de instituțiile existente și să întemeieze o societate noncapitalistă.

Cu toate acestea, diferențierea dintre „interior“ și „afară“ nu e ușor de făcut. Pînă la urmă, faptul că scrii pe pancarte cu roșu și negru că ești un Revoluționar Singular nu te și face să fii unul. „Istoria“ va trebui să judece, iar răspunsul se lasă adesea așteptat. Mai mult decît atît, cei care vor un răspuns rapid ar trebui să-și amintească de avertizările prietenilor noștri situaționiști, care ne semnalează dificultatea trasării unei distincții interior/exterior într-o societate dominată de fluxul infinit al imaginilor, metaforelor și capcanelor dialectice, unde A se transformă ușor, într-o clipită, în non-A (și înapoi la loc), iar „exteriorul“ poate fi întors ușor „pe dos“.

Cu toate acestea, credem că luptele clasei muncitoare din Americi devin din ce în ce mai autonome, iar această distincție între luptele și rezistențele reformiste și cele autonome e esențială în dezbaterile politice care s-au răspîndit în Mexic, Venezuela, Bolivia, Brazilia, Uruguay, Argentina și Ecuador. Cu siguranță a fost esențială pentru mișcarea zapatistă și pentru dezbaterea pe care ea a inițiat-o în 2005, odată cu „Cealaltă Campanie“, cînd a oferit o alternativă nonelectorală campaniei prezidențiale a lui Obrador, din partea partidului social-democrat PRD (Partido Revolucionario Democratico). „Cealaltă Campanie“ a instituit o conversație extinsă de-a lungul Mexicului între mișcarea zapatistă și activiștii locali din zeci de comunități, împărtășind experiențe de luptă și rezistență, punînd întrebarea despre cum ar putea fi create politici cu adevărat democratice. Învățăm din această dezbatere fertilă și încercăm să pășim în direcția ei.

În primul rînd, trebuie să ținem cont de faptul că multe lupte din „interior“ sînt inevitable. Într-adevăr, în momentul de față, cele mai multe lupte împotriva consecințelor distructive ale crizei pornesc din „interior“, cel puțin, în mai toată lumea. Astfel de lupte pot scăpa însă de limitele ce le țin „înăuntru“. Sperăm ca următoarele caracteristici, pe care le identificăm mai jos, să poată fi de ajutor pentru stabilirea măsurii în care luptele social-democrate creează sau pot să creeze condiții pentru generarea unor alternative reale la capital. Cu alte cuvinte, stimulează ele luptele „autonome“, duc către acestea? Sau, din contră, mențin luptele în limitele sistemului, perpetuează și recompun diviziunile în interiorul clasei, descurajîndu-i pe cei implicați de orice posibilitate a unor lupte revoluționare viitoare?

Pe de altă parte, luptele și rezistențele autonome nu sînt deloc scutite de necesitatea unor observații atente și evaluări în profunzime. Care sînt caracteristicile luptelor anticapitaliste „autonome“? Luptele autonome pot fi cooptate ori izolate, pot să nu se generalizeze, pot privilegia anumite sectoare de clasă în detrimentul altora etc.

Istoria are multe pasaje subtile“11 și nu doar luptele social-democrate pot evolua în direcții din ce în ce mai autonome, ci și cele autonome ar putea ajunge să susțină, să inspire și să ghideze rezistențe care apar într-un context intern. Unii oameni pot fi implicați în ambele forme. Iar în lumea reală, e probabil ca multe lupte să treacă peste această categorizare schematică, atît în acțiunea lor inițială, cît și în evoluția lor, precum luptele din Grecia, stîrnite inițial de asasinarea lui Alexis Grigoropoulos în Atena. În ceea ce urmează, schițăm o serie de caracteristici ale luptelor revoluționare desprinse din toate aceste experiențe anticapitaliste, în special cele ale luptei contra genocidului și crimelor în masă în serviciul capitalului, care au făcut epocă în ultimul deceniu, din Oaxaca și Chiapas pînă în Țara de Foc.

1. Luptele subminează ierarhia claselor – între clasa muncitorilor și clasa capitalistă, în interiorul clasei muncitoare, în interiorul națiunilor și internațional; subminează ierahia rasială; cea dintre femei și bărbați; dintre imigranți și cetățeni; dintre diverse culturi. Atunci cînd sînt cîștigate (dar și dacă nu sînt), revendicările duc la o mai mare egalitate, datorită modului în care e purtată lupta. Trebuie acordată prioritate nevoilor celor din „pătura de jos“ (cei mai săraci economic, cei mai puțin puternici social și politic), într-un mod explicit, care contribuie la unitate și durabilitate.

Revendicările social-democrate continuă în general să ceară accesul la bogăție: salarii și venituri, timpul de lucru, siguranța locului de muncă, pensii, asistență medicală, locuințe, alimentație (ceea ce poate însemna pămînt în numeroase cazuri) și educație. (Unele revendicări includ salariul indirect, care poate fi socializat mai ușor ca formă de bun comun, chiar și în interiorul capitalismului.) Îi privilegiază aceste lupte pe cei deja relativ privilegiați/puternici? Va instaura „victoria“ inegalități și mai mari? În mod similar, în ceea ce privește acțiunile autonome, îi includ ori exclud acestea pe cei mai puțin puternici social și economic?

2. Luptele măresc unitatea de clasă, aducînd laolaltă diferite sectoare ale clasei în relații pozitive, de consolidare reciprocă, depășind diviziunile din interiorul clasei. Ele trec dincolo de revendicări singulare, unind fără a diminua semnificația și valoarea problemelor respective. Această unitate trebuie să devină planetară. După cum întreabă Kolya Abramsky, un alt prieten al Midnight Notes, în „Gathering Our Dignified Rage“ [Adunînd furia noastră demnă]: „Extind și intensifică [aceste lupte] rețelele globale [...] către un proces accelerat de întemeiere a unor mijloace de trai demne, autonome și descentralizate pe termen lung, bazate pe relații colective de producție, schimb și consum?“12 Într-o terminologie mai veche, aceste lupte amplifică „recompoziția politică“ a clasei muncitoare, așa cum era aceasta definită de editorii de la Zerowork la mijlocul anilor 1970: „înlăturarea diviziunilor capitaliste, crearea unor noi uniuni între diferite sectoare de clasă și extinderea granițelor a ceea ce ajunge să includă «clasa muncitoare»“.13

3. Luptele instituie un mod demn al includerii în comunitate. Zidurile excluziunii și apartheidului se prăbușesc în luptele revoluționare – inclusiv, în zilele noastre, zidurile împotriva imigranților, deținuților, homosexualilor și lesbienelor, împotriva raselor și popoarelor oprimate istoric. Luptele respectă alteritatea și comunul celuilalt, pentru a înțelege mai bine nevoile fiecăruia, mai ales ale celor mai lipsiți de putere în prezent. Scopul luptelor anticapitaliste e să asigure că toți ne tratăm cu demnitate unii pe alții.

4. Luptele consolidează bunurile comune și extind decomercializarea relațiilor și a spațiilor. Bunurile comune constituie spații noncomercializate, împărtășite de o comunitate. Variantele social-democrate includ lucruri ca asistența medicală, educația, asigurările sociale – chiar dacă imperfect realizate. Poate însă susține lupta social-democrată și ascensiunea păturii de jos, extinderea incluziunii și controlul participativ? Pe de altă parte, sînt capabile sectoarele autonome să evite comercializarea, să evite transformarea lor în produse ori servicii de vînzare? Chiar dacă nu pot să facă asta în totalitate, pot ele să mențină o poziție politică și un comportament activ care continuă să propună forme noncomerciale? Mai general, cum poate clasa muncitoare să creeze, la scară mică sau mare, forme decomercializate ale schimbului sau care tind în această direcție? Cum poate crea piețe (forme ale schimbului) care nu domină viețile și mijloacele de trai? Cum poate reduce efectele comercializării și ale piețelor capitaliste asupra vieții oamenilor?

5. Luptele ameliorează controlul local și controlul participativ. „Local“ nu e folosit în sens geografic aici, ci înseamnă că deciziile sînt luate cît mai aproape cu putință de cei direct implicați; „participativ“ înseamnă că toți cei afectați au un cuvînt de spus în luarea deciziilor. Astfel se explicitează întrebările despre cine ia deciziile și cum.

Mare parte din ceea ce cunoaștem ca acțiuni autonome au loc la nivel local și implică aproape prin definiție un anumit grad de „control local“. În mod tradițional, social-democrația e diferită. Într-adevăr, una dintre trăsăturile ei specifice e dependența de un aparat de stat imens, birocratic, invaziv și greu de influențat. În 1960, acest stat a fost ținta unui atac generalizat din partea clasei muncitoare, care, în cele din urmă, a fost răsturnat împotriva muncitorilor și utilizat de dreapta pentru promovarea neoliberalismului. Poate include lupta social-democrată ori poate formula clasa muncitoare revendicări social-democrate care să includă principiul controlului local și/sau participativ? (Astfel de aspecte au fost prevăzute în cadrul unor programe din primele campanii împotriva sărăciei, însă odată ce statul american a văzut pericolul din propria sa „eroare de calcul“, ele au fost eliminate ori cooptate.) La un nivel mai general, ajută luptele din „interior“ la susținerea luptelor din „afară“?

Cum anume pot fi apropiate luptele social-democrate de acțiunea autonomă? De exemplu: luptele pentru asigurarea sprijinului guvernamental pentru agricultura urbană ar putea totodată exercita presiuni pentru controlul prin asociații locale, democratic participative, mai degrabă decît prin administrații statale ori municipale. Luptele din fabrici pot începe din „interior“, însă participanții se pot organiza în cele din urmă în adunări etc., pot prelua controlul, pentru a gestiona producția în cooperare, pot pune bazele unui sprijin cooperativ dincolo de fabrici, în alte sectoare (așa cum s-a întîmplat în Argentina, după prăbușirea economiei). Într-adevăr, după cum se poate observa printr-o analiză a „grevelor generale“, multe lupte sindicale (chintesența rezistenței „interne“) care au ajuns într-un moment critic se transformă în lupte externe. Cu toate acestea, chiar și în cazul unei evoluții autonome, controlul participativ nu e garantat, nici la nivelul scrierii regulilor, nici în practicile curente. Prin urmare, cum ar arăta controlul democratic participativ în diversele sectoare ale producției și reproducției (asistență medicală, alimentație, educație, locuințe)? Cum se poate lupta pentru controlul democratic participativ astfel încît cîștigurile din anumite domenii să reducă diviziunile din interiorul clasei?

6. Luptele cîștigă timp în afara controlului capitalist. Mai precis, aceasta înseamnă o săptămînă mai scurtă de lucru pentru salariați și nesalariați. Înseamnă recunoașterea „muncii femeii“ drept ceva productiv, creînd un venit pentru practicarea acestei munci și mărind numărul celor care o practică. Cum putem garanta că săptămîna de muncă mai scurtă pentru salariați nu va da mai multă putere bărbaților în raport cu femeile? Mai multă putere unor sectoare de clasă asupra altor sectoare? Altfel spus, cum pot fi egalitariste cîștigurile în timp?

7. Luptele reduc uluitoarea risipă și devastare produsă de capital, asupra vieților, timpului, bogăției materiale, sănătății și mediului (aer, pămînt și apă), însă aceste micșorări ar trebui făcute în moduri care nu afectează alți muncitori. De exemplu: în America se face o risipă enormă (și se speculează) prin birocrația asigurărilor medicale. Alternativa unui sistem de asigurări centralizat ar putea elimina asta în mare măsură, dar totodată ar lăsa mulți oameni fără loc de muncă, intensificînd inegalitatea. Ce ar trebui făcut ca acești oameni să nu fie distruși economic? Bineînțeles, dintr-o perspectivă a clasei muncitoare, lucruri ca armata și producția de arme sînt irațional de distructive și în consecință ar trebui eliminate. Fiindcă reducerea risipei ar putea favoriza pe unii defavorizîndu-i pe alții (de exemplu, reducerea timpului de lucru salariat s-ar putea să nu ajute mamele cu copii), chestiunea includerii trebuie luată în considerare cînd e vorba de „risipa capitalistă“.

8. Luptele protejează și restaurează sănătatea ecologică. Luptele facilitează o abordare mai sănătoasă a planetei în totalitatea sa. De exemplu, trebuie luată în vedere problema luptelor pentru salvarea slujbelor din industriile ce produc dezastru ecologic; astfel de lupte sînt și vor mai fi. Pămîntul, aerul și apa au o importanță crucială. Agroindustria, comercializarea globală, bioingineria și războiul produc poluare, eroziuni, îndiguiri, inundații, defrișări, încălzire globală, reducerea diversității și moartea ecosistemelor terestre și oceanice. Înlocuind agroindustria ca mod al producției alimentare, vor fi încurajate relații mai strînse între oameni și producția alimentară.

9. Luptele anticapitaliste aduc dreptate. De prea multe ori, exploatatorii și opresorii au acționat în condiții de impunitate. Adevărații criminali trebuie aduși în fața justiției pentru a face posibilă vindecarea. Justiția revoluționară e un proces de jos în sus, iar noile forme de aplicare a dreptății ar trebui să fie în concordanță cu celelalte caracteristici revoluționare: „Nu“ pedepsei capitale, chiar și pentru capitaliști.

Dincolo de capital. Am identificat aceste caracteristici ale luptelor revoluționare din cunoștințele noastre de istorie a luptelor (mai ales în Americi) și din propriile noastre experiențe. Nu pretindem că ar fi definitive, dar considerăm că sînt interconectate. Speranța noastră e că această listă de caracteristici ale luptelor revoluționare, inevitabil incompletă (fiindcă, prin natura lor, revoluțiile vor crea realități și caracteristici neprevăzute), va rămîne în memorie, pentru a proteja luptele împotriva răsturnării lor împotriva noastră, așa cum s-a întîmplat de prea multe ori în trecut. Sperăm că va putea contribui la crearea unei lumi dincolo de capital.

Concluzie: criză – război – revoluție

Fără îndoială, Criza dezlănțuie lupte revoluționare de tipul celor descrise mai sus. Cu toate acestea, există un mediator terifiant între criză și revoluție – războiul –, ce dă o notă sumbră bucuriei noastre.

Ar fi un deznodămînt fericit dacă, în urma unui îndelungat și lent proces de disipare, capitalismul ar înceta pur și simplu să existe, fiind înlocuit pe neobservate de un alt mod de producție și subzistență. Poate că ceea ce noi numim capitalism e înlocuit de multă vreme, fără ca numele regimului dominant să fi fost schimbat. Pînă la urmă, creaturile uriașe, terifiante nu au parte mereu de-un sfîrșit la fel de terifiant din vreo necesitate logică. Poate că ne vom trezi într-o dimineață, mult timp după ce zumzetul constant amenințător se va fi sfîrșit, și vom spune tovarășilor noștri: „S-a oprit“, după care vom merge să întîmpinăm o nouă zi. Nu ar putea conducătorii noștri capitaliști să plece la fel de rapid ca birocrații comuniști ai RDG-ului în 1989?

Un astfel de sfîrșit e posibil, dar nu probabil. Sistemul are mulți indici și senzori proprii (veniturile derivate ca profituri, dobînzile, chiria) cu alarme pentru conducătorii săi și consecințe imediate. O cădere a oricăruia dintre aceste venituri își alertează beneficiarii că undeva s-a produs o eroare gravă, iar ei vor cere intervenția statului pentru a-și recupera profiturile, dobînzile și împrumuturile la un nivel „acceptabil“. Dat fiind faptul larg știut, dar adeseori nerostit, că o asemenea cădere se datorează reducerii surplusului de muncă disponibil și creșterii costurilor legate de mijloacele de producție nonumane (datorită rezistențelor ecologice), ipoteza e că această reducere a ratei profitului ar trebui să fie „corijată“ prin creșterea exploatării muncitorilor și reducerea costurilor de producție (mai ales ale materiei prime), prin transferul costurilor regenerării ecologice asupra clasei muncitoare.

Istoria crizelor anterioare arată că modalitatea preferată de creștere a exploatării și de reducere a costurilor trece direct prin război, violență și represiune, pentru a teroriza muncitorii și a separa populația indigenă și agricultorii de atașamentul lor pentru propriul pămînt și resursele sale. Cu siguranță, posibilitatea unui capitalism pașnic a fost negată la începutul anilor 1990, odată cu începerea celui de-al „patrulea război mondial“, împotriva popoarelor și statelor ce se opun Noilor Îngrădiri neoliberale, la scurtă vreme după sfîrșitul celui de-al „treilea război mondial“, împotriva statelor comuniste.

Și în această criză vor fi conflicte, corespunzînd unui „al cincilea război mondial“, ce nu a fost încă imaginat și care nu va implica doar repetițiile războaielor neoliberale ce urmăreau disciplinarea unui stat subordonat recalcitrant, pentru a juca „jocul după regulile neoliberale“ ale comerțului mondial – precum invazia și ocuparea Irakului. E motivul pentru care am început și acum vom încheia acest pamflet despre criză și revoluție cu glonțul fatal care a străpuns tînărul trup al lui Alexis Grigoropoulos. Acesta ne reamintește pe vecie că, în analiză finală, capitalismul e un sistem rece, violent și criminal. Prin urmare, cel mai important pas pentru „reducerea efectelor negative“ planetare, în perioada de tranziție de la criză la revoluție, e dezarmarea statului și a capitalului, cît de mult și cît de curînd cu putință.

Traducere de Anca Emilia Bumb și Ovidiu Țichindeleanu

Note:

1.  E vorba de Alexandros Grigoropoulos, un elev de 15 ani care a fost ucis de doi lucrători ai poliției, pe 6 decembrie 2008, în Atena, declanșînd revolte sociale pe tot întinsul Greciei. (N. tr.)

2.  Vezi Midnight Notes, „One No, Many Yeses“ (1997), www.midnightnotes.org.

3.  P. M., Bolo-Bolo, Zürich, Paranoia City, 1985.

4.  Midnight Notes, „Respect Your Enemies – The First Rule of Peace: An Essay Addressed to the U.S. Anti-war Movement“ (2002). Disponibil la adresa www.midnightnotes.org.

5.  „The Surge“: operațiune din 2007 de creștere a numărului trupelor SUA trimise în Irak. (N. ed.)

6.  Midnight Notes, „One No, Many Yeses“ (1997).

7.  „Redlining“: formă contemporană a rasismului instituțional în Statele Unite, care instituie discriminarea unui grup de oameni prin demarcarea unor zone urbane în care accesul la servicii bancare, medicale, educaționale sau chiar la bunuri de larg consum e negat sau condiționat prin prețuri crescute. (N. ed.)

8.  În engleză în original, termenii pentru instrumentele financiare derivative menționate: CDO: Collaterallized Debt Obligation; CMO: Collateralized Mortgage Obligation; SIV: Structured Investment Vehicle; CDS: Credit Default Swap. (N. tr.)

9.  Massimo De Angelis, The Beginning of History: Value Struggles and Global Capital, London, Pluto Press, 2007, p. 227.

10.  Chris Carlsson, Nowtopia: How Pirate Programmers, Outlaw Bicyclists, and Vacant-lot Gardeners Are Inventing the Future Today!, Oakland, AK Press, 2008, p. 45.

11.  „History has many cunning passages“, în engleză în original, expresie celebră din poemul „Gerontion“ al lui T. S. Eliot din 1920. (N. tr.)

12.  Kolya Abramsky, „Gathering Our Dignified Rage“ (2008). Disponibil la adresa: zapagringo.blogspot.com.

13.  Midnight Notes, Midnight Oil: Work, Energy, War: 1973–1992, New York, Autonomedia, 1992, p. 112.

Bibliografie

Multe dintre publicațiile Midnight Notes sînt disponibile la adresa: www.midnightnotes.org.

Abramsky, Kolya. 2008. „Gathering Our Dignified Rage.“ Accesat la http://zapagringo.blogspot.com.

Boal, Iain et al. 2011. Afflicted Powers: Capital and Spectacle in a New Age of War. San Francisco, Retort.

Bonefeld, Werner și George Caffentzis (ed.). 2007. Subverting the Present, Imagining the Future: Insurrection, Movement, Commons. New York, Autonomedia.

Carlsson, Chris. 2008. Nowtopia: How Pirate Programmers, Outlaw Bicyclists, and Vacant-lot Gardeners Are Inventing the Future Today!, Oakland, AK Press.

Cleaver, Harry. 2000. Reading Capital Politically. Ediția a doua. Leeds, AK Press/AntiTheses edition.

De Angelis, Massimo. 2007. The Beginning of History: Value Struggles and Global Capital. London, Pluto Press.

Holloway, John. 2002. Change the World Without Taking Power: The Meaning of Revolution Today. London, Pluto Press.

Linebaugh, Peter. 2008. The Magna Carta Manifesto: Liberty and Commons for All, Berkeley, University of California Press.

Midnight Notes. 1992. Midnight Oil: Work, Energy, War: 1973–1992. New York, Autonomedia.

Midnight Notes. 1997. „One No, Many Yeses“.

Midnight Notes. 2001. Auroras of the Zapatistas: Global and Local Struggles in the Fourth World War.

Midnight Notes. 2002. „Respect Your Enemies – The First Rule of Peace: An Essay Addressed to the U.S. Anti-war Movement.“

P. M. 1985. Bolo-Bolo, Zürich. Paranoia City, 1985.

Shukaitis, Stephen, David Graeber și Erika Biddle. 2007. Constituent Imagination: Militant Investigations Collective Theorization. Oakland, AK Press.

Zapatista Army of National Liberation (EZLN). 2005. The Sixth Declaration of the Lacandon Jungle („Part VI: How We Are Going To Do It“). Accesat la www.inmotionmagazine.com/auto/selva6.html#Anchor-14210.