Numărul #41, 2012
scenă

Cine se află în spatele scenei
Daria Ghiu

Din spatele scenei, Salonul de Proiecte, București, 22 iunie – 5 august 2012
Artiști: Biroul de Cercetări Melodramatice, împreună cu Ștefan Tiron, Simina Guga și Irina Costache, Tatiana Fiodorova, Bogdan Gîrbovan, Mihaela Michailov & Paul Dunca, Olivia Mihălțianu, Alex Niculescu, Ștefan Sava


„Nu intenționăm să trăim aici“, explică ferm femeia oarbă așezată într-un scaun cu rotile, în fața cortului instalat în Piața Marii Adunări Naționale, în centrul orașului Chișinău. Alături e soțul ei, folosesc mobilierul stradal din marmură pe post de masă, au haine puse la uscat, din cort se aude din cînd în cînd silabisirea sacadată a fiicei lor handicapate. Au rămas fără casă și cer una, s-au adresat tuturor autorităților, „chiar și lui Voronin“. Aici se declanșează declicul: marginalii societății, forțați să trăiască izolat, cu ajutoare sociale la limita supraviețuirii, au în schimb un singur privilegiu – limitat la minute, ore, zile –, să ajungă în centru, în piața mare, să protesteze și să se adreseze celor mai înalte oficialități. Normalitatea nu și-ar putea-o cîștiga decît scoțîndu-și la vedere rănile, clamîndu-și handicapul, expunîndu-se fără rușine. Palme, videoul din care am citat scena de mai sus, îi aparține artistei Tatiana Fiodorova, din Republica Moldova. Am văzut această lucrare – un poem video, crud și emoționant – în expoziția Din spatele scenei, deschisă între 22 iunie și 5 august la Salonul de Proiecte din București.

Născut în octombrie 2011 și situat într-o clădire ce aparține Muzeului Național de Artă Contemporană, pe Calea Moșilor nr. 62–68, Salonul de Proiecte este o platformă creată de Magda Radu (istoric de artă și curator) și Alexandra Croitoru (artist). Salonul se concentrează în primul rînd asupra artiștilor tineri, e un spațiu de producție. De-a lungul primului său an de existență, pe lîngă două expoziții cu aceștia, Salonul a deschis și alte trei cu artiști consacrați, precum Ion Grigorescu, Anetta Mona Chișa și Lucia Tkácˇová, Daniel Knorr. Salonul beneficiază de sprijinul financiar și logistic al MNAC și una dintre misiunile lui este aceea de a acorda unor artiști tineri un vot de încredere, de a-i face vizibili în București, susținîndu-i în realizarea proiectelor pe care le au. Din „conceptul anacronic de Salon“ nu mai rămîne – așa cum declară Magda Radu într-un interviu – decît ideea de manifestare periodică și tipul de expoziție colectivă, în detrimentul expozițiilor solo.

Cea de-a cincea expoziție a Salonului de Proiecte a apărut în urma apelului public de proiecte lansat în iulie 2011. Artiștii au produs lucrări noi, lucrări ieșite din „urgența, necesitatea resimțită de participanți de a ieși din cubul alb, din spațiul aseptic al artei, pentru a intra în contact cu zone ale spațiului public“. Apărută la capătul unui șir fierbinte de proteste – proteste care continuă de fapt și astăzi, ele fiind constant animate de membrii societății civile –, expoziția Din spatele scenei respiră un suflu proaspăt, de proiect închegat, cu lucrări „urmărite“ în timp, elaborate, crescute, și în același timp e un eveniment actual, care umple un vid și răsare într-un moment cînd te simți manipulat și la capătul puterilor și al opțiunilor politice, sociale, culturale.

Înspatele sceneiare loc zilnic repetiția generală. Sînt măruntaiele. Această metaforă din titlu mi se pare că se aplică la trei niveluri în expoziție: fie că vorbim propriu-zis despre dinamica expoziției, modul în care ea ocupă spațiul, atacînd colțurile, ascunzîndu-se după un stîlp sau creîndu-și propriul său spațiu în spațiu, protector, propria sa „cabină“; fie că ne referim la mediile pe care artiștii le-au folosit; fie că discutăm la nivel de conținut. Artiștii din această expoziție chestionează autoritățile, instituțiile, tot ceea ce încearcă să ne manipuleze într-un fel sau altul. Mi se pare simptomatic faptul că videoul nu își face apariția decît în două proiecte: în lucrările Tatianei Fiodorova și în instalația Oliviei Mihălțianu. În primul caz, artista din Republica Moldova urmărește două familii care în semn de protest și-au făcut adăpost temporar în fața guvernului din Chișinău. Camera filmează încet detaliile colibei bricolate, se oprește asupra mesajelor de protest și asupra declarațiilor membrilor familiei. Poarta trecerii dintre ani, instalată de primărie cu ocazia Anului Nou, devine intrarea în bordeiul protestatarilor. Într-o altă lucrare, Fiodorova prezintă – fără nicio intervenție – trei știri difuzate la televiziuni locale cu ocazia Zilei Drapelului Național, cînd adăposturile improvizate au fost distruse de autorități pentru momentul festiv. „Au făcut dezordine într-un moment festiv“, ia atitudine un simplu cetățean.

Olivia Mihălțianu creează în spațiul expozițional o sală de cinematograf în care rulează un W*EASTERN spaghetti. Parodie la parodie, western vs. W*EASTERN, artista reconstituie celebrele westernuri continentale – spaghetti – ale lui Sergio Leone. Cu pălărie de cowboy, dar cu camera de filmat în loc de revolver, artista și-a propus să viziteze punctele nodale ale artei actuale. Al doilea film din serie, după Veneția, se petrece la Paris. Trama e respectată, artista se confruntă cu instituția de artă, iar în felul acesta ea pătrunde în muzeu. Și-a cucerit locul.

Ca un contramodel al televiziunii, al imaginii filmate manipulator, e surprinzător că artiștii recurg la alte mijloace de diseminare a mesajelor: o întoarcere la ziar, radio, piesă de teatru. Ziarul și radioul Pro Life sînt un proiect al Biroului de Cercetări Melodramatice, împreună cu Ștefan Tiron, Simina Guga și Irina Costache. Sub semnul afișului lui Doctuor Destin – cu despărțiri aleatorii în silabe –,al unui discurs radical împotriva feminismului, din Credința ortodoxă, al textului antiavort rostit de un preot moderat și al unui glosar de termeni (de la animism la vitalism), primul număr al Pro Life analizează cu o suficientă doză de ironie, umor negru, dar și empatie, implicațiile morale și sociale ale fenomenului avortului, precum și toate stereotipurile născute în jurul lui. E conceput ca un ziar de propagandă, scris în maniera anilor ’50, cu povești adevărate, trei rubrici de Știați că, articole de specialitate, benzi desenate.1

Dramaturgul Mihaela Michailov, alături de coregraful Paul Dunca, a creat în expoziție o sală de clasă și u imaginat o lecție de istorie alternativă, despre existența gay în România înainte de 1989: După Traian și Decebal. Performance-ul din deschiderea expoziției2 este o înșiruire de biografii care încearcă să refacă zone ocultate ale unei realități interzise, vieți în afara legalității. Dacă perioada comunistă a fost echivalentă pentru toată lumea cu inventarea de strategii de autocontrol și autoapărare, a putea supraviețui ca homosexual pe atunci a ținut cu atît mai mult de capacitatea de inventare a unor tehnici subtile de dedublare la puterea a doua. Apelul la dosare din Arhivele Securității activează în mintea spectatorului tocmai această nevoie de cercetare, de reconstituire prin documente a părții nevăzute. Viața privată în perioada comunistă trebuie recreată din cel puțin trei direcții: așa cum o vedeau ceilalți, așa cum o vedea cel care o trăia, așa cum o urmăreau autoritățile.

Las la urmă alte trei lucrări din expoziția de la Salonul de Proiecte. În cazul lui Bogdan Gîrbovan și Ștefan Sava este vorba despre ceea ce aș numi o oprire asupra imaginii: să deconstruim fiecare semnal vizual, să ne oprim asupra mesajului. „De la soldat la general“, armata slujitorilor bisericii este surprinsă de artistul Bogdan Gîrbovan. Cinurile bisericești, de la negru la auriu și pietre scumpe, marchează drumul de la „cenușă la diamant“, de la naștere la moarte. Seria Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române „are și o funcție inevitabil critică. [...] acționînd, de foarte multe ori, pe aceleași segmente cu Statul sau Banca și devenind, în unele circumstanțe, societate cu responsabilități nelimitate“ (Igor Mocanu).

În ceea ce privește instalația artistului Ștefan Sava (montaj foto, alfabet-carte de artist, masă de documentație), aceasta este o invitație la contemplare, la rearticularea istoriei recente, dar o rearticulare la propriu, fizică, o interiorizare a fiecărei litere, avînd drept punct de plecare o frază din controversatul roman Delirul (apărut în 1975, în plină dictatură și cenzură culturală) de Marin Preda, o frază care – dezvăluie artistul – este despre tînărul ilegalist Nicolae Ceaușescu. „Își spusese că loviturile cele mai rele n-au venit încă și că în timp ce le suporta pe cele prezente trebuie să se pregătească să le primească pe cele viitoare care vor veni mult mai tîrziu și vor fi mult mai cumplite decît cele pe care le primea în clipele acelea“ este deopotrivă titlul lung al lucrării lui Ștefan Sava și fraza descompusă în litere interpretate vizual: o coregrafie complicată în spațiul public performată de artist. O altfel de ocupare a spațiului public, cu un soi de protest mut, cu propriul corp-devenit-alfabet. Iar ca să poți citi, trebuie să îți acorzi timp, să interpretezi, să trăiești literă cu literă. Este o inteligentă citire a istoriei recente: fiecare literă cîntărea greu într-un text scris, cenzura însemna negocierea fiecărui cuvînt care putea să rămînă sau trebuia să plece de pe foaia de hîrtie. Această originală relectură a fragmentului din Delirul se constituie într-o realfabetizare a istoriei recente.

Din spatele scenei este întoarcerea la resorturile cele mai adînci ale imaginii și funcției acesteia, este un spectacol al subminării autorității printr-o analiză a marginalității active (în spatele scenei sîntem noi, protestatarii, ceilalți, vigilenții, artiștii), este o expoziție care îți dă sentimentul reconfortant al posibilităților nebănuite ale artei: artiștii sînt atenți, cercetează, observă fiecare anomalie a prezentului, sînt solidari și reinventează moduri de înțelegere a istoriei, ba, mai mult, rescriu istoria oficială. E în expoziție o altă lucrare, una de care te poți împiedica, instalată aleatoriu în spațiu, singura aproape așezată în drum: obiecte abstracte din ceară. Fabrica de vise a artistului Alex Niculescu este rezultatul colectării din ultimii doi ani a resturilor de lumînări aprinse de credincioși la biserică pentru sufletele celor vii. Lumînări încărcate simbolic de credincioși cu dorințe și rugăciuni, ale căror mucuri sînt retopite de biserică pentru a intra din nou în circuit, devenind iarăși lumînări. Artistul deturnează acest proces, această microeconomie, redînd ceea ce biserica – prin retopire – ar lua: visele, dorințele credincioșilor.

Din spatele scenei a încheiat primul an de activitate la Salonul de Proiecte și s-a constituit într-o expozițiecu lucrări puternice ale unor artiști tineri. O expoziție care a reușit să ocupe scena de artă din București timp de două luni.

Salonul de Proiecte a fost gîndit inițial pentru durata unui an de zile. Dar vara aceasta a fost lansat un nou apel public de proiecte. Lucrările ce vor fi produse în toamna lui 2012 și în 2013 la Salon vor fi selectate de artiștii Aurelia Mihai și Ciprian Mureșan. Spectacolul continuă pe scena de artă bucureșteană.

 

Note:

1. ‑Ziarul Pro Life poate fi citit online pe http://www.salonuldeproiecte.ro/texts/ProLife.pdf

2. Vezi http://vimeo.com/46063621.