Numărul #41, 2012
insert

Colecționarul spațial
Mihuț Boșcu

Mihuț Boșcu face parte din generația de artiști ale căror lucrări captează, încă de la începutul „carierei“ lor artistice, interesul spontan al colecționarilor din străinătate pentru arta contemporană românească.

Lucrarea de față pare a fi una dintre primele reacții la acest fenomen din partea unui artist al acestei generații, chiar dacă nu știm dacă e un pur rezultat al paranoiei artistului sau o critică asumată și rațională. De altfel, cele două ipoteze nu se exclud.

Ceea ce ni se prezintă e o mică alegorie care ilustrează tocmai întîlnirea dintre artist și colecționar. Artistul, lăsat să se descurce singur în societate, cu propriile lui dorințe secrete, dar complet pe măsura acesteia, cade ușor în ispită, adoptînd și interiorizînd, după cît se vede, ca artist, un comportament, o conduită față de munca proprie călăuzită parcă, de-a dreptul, de vorba chelnerilor: clientul nostru – stăpînul nostru. Și asta pînă la ultimele consecințe ale acestei sugestii.

Boșcu e în joc, dar îl și denunță cu sarcasm, descoperind – pe măsură ce ele se devoalează complet în peripețiile micii istorii pe care a imaginat-o – intențiile obscure ale colecționarului față de artist. Cel dintîi face, la rîndul său, tot un joc de… consum. Literalmente. Este ceva mai mult, mai tare, mai cinic și totodată mai deznădăjduit decît doar a spune ceva despre „străinul“ care, chipurile, nu intră inițial în ecuația artist-produs artistic, fiindcă ar face parte din rîndurile publicului, dar cu oarecare drepturi privilegiate asupra operei, după tranzacție (fiind vorba, nu-i așa, de controversatul drept de proprietate). (Ciprian Mureșan)