Numărul #41, 2012
+

ArtLeaks – o utopie virtuală pentru muncitorii precari în domeniul culturii
Annette Schemmel

Era o mohorîtă, ploioasă duminică într-o seară de mai, atunci cînd, în vechile hale de fabrică din Kreutzberger Flutgraben, inițiatorii ArtLeaks au venit personal în fața publicului pentru prima oară. Pînă atunci, ei fuseseră activi exclusiv pe internet, pentru această întîlnire publicul fiind invitat printr-un afiș avînd crăpatul craniu de diamant al lui Damien Hirst ca logo. Principiul acestei inițiative, pe cît de simplu, pe atît de eficient, este împrumutat de la WikiLeaks. Prin exposure (dezvăluire) pe internet, bad practices [practicile nocive] din sfera culturii au fost stigmatizate. Este vorba, printre altele, de cazurile de cenzură și cele de neplată sau de onorarii și recompense foarte mici. În spatele inițiativei stau o mînă de muncitori în domeniul culturii, ce operează ca freelancers între Moscova și New York. La sfîrșitul lui 2011, ca reacție la practica curatorială represivă, ei s-au adunat în jurul a instituției Pavilionul UniCredit din București.

În acea seară de mai s-au întîlnit în degradatul hol multifuncțional, pentru prima working assembly [adunare de lucru], circa 50 de tineri profesioniști ai artei de proveniențe diferite. Prin e-mail și Facebook au fost înștiințați dinainte toți cei cărora „li s-au reținut onorariile convenite“, cei cărora „li s-au interzis spații de expunere ce servesc numai o minoritate înstărită“ sau cei care „au nevoie de joburi la proiecte prefinanțate, a căror implementare este nesigură“ – așadar, toți cei care, aici sau în alte locuri, activează în sfera artei, în calitate de artiști, istorici ai artei, curatori, galeriști sau autori. Cazurile de cenzură, care apar deopotrivă din interese politice și corporatiste în Rusia, Dubai sau București, precum și în Franța sau SUA, au fost un alt subiect fierbinte.

Un loc pentru a împărtăși experiențe și speranțe

Celor adunați în cerc în jurul unor laptopuri, grupul cuprinzînd, pe Skype, și Leakers din Ljubljana și Vancouver, le-a fost prezentat în premieră, în limba engleză, conceptul din spatele ArtLeaks. Apoi, în succinte luări de poziție, cinci dintre inițiatori au lămurit potențialul pe care ei personal îl văd în inițiativă. A fost, de asemenea, vorba despre veniturile produse prin mijloace practice de constrîngere în negocierea cu instituțiile de artă, precum și despre o conexiune la practicile clasicizate deja drept Institutional Critique [critică instituțională]. S-a discutat și despre năzuința de a găsi o formă de articulare constructivă față de condițiile inacceptabile existente în cadrul relațiilor de muncă, de cele mai multe ori informale. Au urmat cîteva exemple de mesaje adunate de la activarea paginii ArtLeaks. Ele pot fi găsite online.

Un suflu de fraternitate, de solidaritate internațională și de ceva foarte simplu, imagini prieten-dușman căptușite marxist, adia prin clădirile de cărămidă, ca relatări ale diferitelor experiențe din orașe mici și mari ale industriei de artă, lărgindu-se în cercuri către periferia sa în expansiune. Însă atmosfera a fost plină de curiozitate, relaxată și disciplinată. Participanții au ascultat cu răbdare ce-au avut de zis ceilalți, dar și reacțiile la descrierile unor experiențe comune mărturisite de diferite persoane. Au fost menționate alte inițiative artistice, care caută să găsească, prin analogie, diferite puncte de vedere geografice. Și au fost tematizate nu mai puțin enervantele condiții proprii lumii artei, aflată într-o rapidă dezvoltare, din Emiratele Arabe, India, China și America de Sud.

Formula ArtLeaks a fost întîmpinată pretutindeni cu mare entuziasm, dar a fost loc și pentru critică: de exemplu, obligația identificării nominale a unui Leaker a fost problematică. Aceasta garantează totuși seriozitatea grupării Leaks, deschizînd însă și posibilitatea de abuz, în scopul sporirii atenției și acumulării capitalului simbolic în sfera artei. În plus, ea reprezintă un risc greu de estimat pentru fragilul eu-antrepriză al artiștilor și curatorilor, dependenți de comitenții lor instituționali. Dar s-a căzut de acord că, în sfera artei privită în ansamblu, astfel de lucruri scandaloase publicate despre Leaks nu pot fi, de altfel, păstrate anonim și, prin urmare, prejudiciul publicării vizate rămîne determinabil.

Propriile mele îndoieli se refereau la eroizarea unilaterală a artistului ca victimă a structurilor statale, corporatiste sau instituționale. De fapt, există tot mai frecvent în ultima vreme artiști ce-și exploatează alți colegi cu mai puțin succes, sub lozinca participării sau cu false promisiuni privind proiectele lor, ori născocesc tendențioase alianțe politice, spre a atrage atenția asupra lor înșiși. Așa s-a întîmplat în cazul conducerii artistice și al unor participanți din acest an la Bienala de la Berlin. Discuția a arătat că această evaluare a fost împărtășită de mulți. Pretenția conformă exemplului Best Practice a fost apoi la fel de puternică precum propunerea de a invita instituții (și, poate, și artiști?) să-și ia obligația alcătuirii, avînd cîteva reguli de bază, a unui catalog de criterii ArtLeaks.

Ce este utopic la ArtLeaks?

Cel puțin din discursul despre precariat utilizat de media mainstream, este cunoscut faptul că profesioniștii artei sînt într-adevăr cei ce creează plusvaloare simbolică, pentru care în societatea noastră a cunoașterii există o cerere mare. Dar noi construim simultan creativa, deosebit de calificata, mereu mobila și flexibila avangardă a condițiilor de muncă precare ale muncitorilor „normali“ și plătim ca motoare de gentrificare. Sub paradigma neoliberală a muncii de proiect se uzează, de altfel, cei care, înaintînd în vîrstă și sporind educația socială cu o remunerație mizeră, nu creează simple obiecte de comercializat. Supărător este că există o cerere crescută pentru realizările lor, însă ele se găsesc în sectorul prost plătit din sfera artei, fiindu-le, de cele mai multe ori, astupată gura cu onoarea vizibilității, așadar cu capitalul simbolic. Ca și cum s-ar putea finanța doar cerneala imprimantei utilizată la aplicația pentru următorul proiect! De pildă, onorariile de expoziție în cazul celor noncomerciale sînt de ani de zile o pretenție neîndeplinită aproape oriunde. De asemenea, este utopic la ArtLeaks că, în acest domeniu extrem de concurențial, unde chiar singularitatea este cultivată ca semn distinctiv, dar cu toate acestea fiecare este înlocuibil, s-a deschis o posibilitate de solidaritate transnațională.

În seri precum cea aprimei working assembly a inițiatorilor ArtLeaks, Berlinul se manifestă încă o dată ca fiind mai mult decît capitala artiștilor. Vorbim despre un oraș care, cu creativitatea-i compactă, aspiră la o cuprindere mondială, dar unde cei mai mulți artiști nu-și pot găsi mijloacele de trai. Deja în vara lui Grand tour II, cu Bienala de la Berlin, Manifesta, dOCUMENTA (13) și ART BASEL, se consideră că există adeseori artiști berlinezi care nu doar populează expoziția, ci și transportă operele de artă, asamblează, concurează și supraveghează sau chiar servesc la bar. Lipsa remunerației ori plata pe oră mult sub 10 euro nu sînt neobișnuite, iar vînzările profitabile extrem de rare. Soluția pentru profesioniștii artei din Berlin constă tot mai frecvent în „finanțarea mobilă“. Aceasta înseamnă burse, rezidențe în străinătate, fonduri de proiect și joburi rentabile obținute altundeva, în Berlin petrecîndu-se viața boemă – part-time și numai dacă rămîne timp pentru viață și pentru munca într-adevăr creativă. Aici ar putea fi deja o „utopie“, spre a formula idei eficiente în vederea organizării întrajutorării, ca, de exemplu, cea a unei „mărci a calității“ pentru patroni și comitenți, unele satisfăcute de ArtLeaks după criterii clar stabilite. În acest sens, ArtLeaks a înfăptuit o constructivă mișcare înainte!

Traducere de George State