Numărul #41, 2012
verso

Are You Eastperienced?
Bogdan Ghiu

Re-Est, Est-Sud

E multă lume într-o operă de artă, e nevoie de multă lume pentru o operă de artă, o operă de artă este o manifestație. Mai mult și, tragic-mesianic – pierdere-speranță –, altceva decît, cum se spune, o lume: manifestezi, ieși, te arăți, te exprimi tocmai pentru că ai pierdut lumea. Oamenii manifestează cînd își pierd – li se ia – lumea, dreptul la lume, de a fi/face lume. Dacă lumea n-ar dispărea tot timpul, dacă oamenii n-ar fi privați tocmai de mediul lor existențial, adică de lume, n-ar exista nici artă, dar nici politică: cea din urmă promite lumea, redarea/refacerea lumii, cea dintîi constată decesul umanității ca lume, restaurînd sensibilitatea la pierdere, și reface, artificial, simbolic, lumea, legătura de lume a omului. Oriceoperă de artă este o chemare, o convocare, o manifestație. O adunare simbolică, deci performativă.

Critica estică, est-europeană, a capitalismului ar putea avea o importanță globală grație, tocmai, unui specific istoric „local“? „Spune“, reclamă, vede eventualul anticapitalism estic (care trebuie, tocmai, construit) altceva decît „văd“ alte margini, alte colonii „secularizate“ (citește: „camuflate“), Sudul, „Sudurile“, de pildă? Ce diferențiază, ce lumini critice și practice pot aduce Estul, „Esturile“, la hermeneutica performativ-politică a capitalismului?

Capitalismul, ni se spune/ne spunem, este global. Dar este el și omogen, acționează el pretutindeni la fel? Globalitatea capitalismului nu ține mai mult de proiect, de intenție, de vizare? Dar poate fi „anticapitalismul“, ca percepție practică performativă, deci ca program, la fel într-un Sud sărac care nu a cunoscut niciodată activ modernitatea nici sub forma primă, „ingenuă“, a capitalismului, nici sub cea reactivă, deci la fel de activă, a comunismului istoric? Percepția noastră, aici, în Est-Sudul Europei, n-ar trebui să fie alta, mai bogată, mai cultivată, mai nuanțată, mai avizată, mai „experienced“? Teoretic, ideal, ba da. Numai că această bogăție, care ne singularizează, dar ar putea să ne lumineze și să întărească anticapitalismul universal, trebuie construită, experiența, ca întotdeauna, trebuie reconstruită. Acesta ar fi să fie vastul proiect al științelor sociale și umane regionale.

Se poate continua postcomunismul ca postcapitalism?

Poate ar trebui să ne permitem mai puține iluzii, dar și să vedem cum, în ce condiții s-a trecut, „la noi“, de la capitalism la comunism.

Ce poate face arta, ce pot face artele, în aceste condiții? Cum pot ele documenta percepția?

De exemplu construind, căci este un artefact, sensibilitatea istorică, ceea ce aș numi afecte istorice rezumative, sintetice, pe care numai arta, sau niște științe socioumane practicate artistic. De exemplu: vă dați seama ce s-a mai ofticat capitalul american cînd au pierdut Cuba? De atunci, se răzbună.Dar și ce repede s-au spălat pe mîini, abia presați, cedînd Estul Europei, reprezentanții politici ai capitalului, dînd fuga în schimb să-l recupereze fără să-l fi recîștigat, fără să-l fi recucerit sau măcar răscumpărat, deci fără altfel de cheltuieli-investiții decît cele simbolice, ideologice, de fapt pur afective, după ce l-au lăsat să se ruineze? Capital = Raționalitate? Nici pomeneală: Capital = Afecte primare. De fapt, aceeași aporetică raționalitate limitată, imediată, restrînsă: e rațional să nu ieși din raza interesului egoist, să faci din lipsa de orizont, gard, zid.

Dar e nasol, nu-i așa, cînd masele devin la rîndul lor egoiste, cînd vor să consume, să călătorească, să trăiască bine?

Util deci pentru orice luptă e ca în cazul capitalului, cu atît mai mult cu pretenții și vizare globale, să nu presupunem, uman, decît orbire, a-sensibilitate programatică, tele-calcul, delegare tehnică an-umană, cînd apar totuși, în mare, afecte, acestea fiind din gama restrînsă a disprețului sau, cel mult, a uimirii și, la urmă, a urii.

Or, numai arta, sau de fapt niște practici artistice, un mod artistic care să scalde științele socioumane poate reconstrui, sintetic, simplificat, aceste constructe care sînt afectele istorice.

„Former West“?Gata cu dihotomia Est/Vest? Iluzie: iat-o că revine, după ce capitalismul a făcut ravagii pe aici, recuperînd, reaservind, resărăcind întreaga zonă, experimentînd avansat, ceea ce încă nu-și permite în Occident, lepădarea bunului instinct capitalist de „mezalianța“ cu „sensibleria“ democratică. Estul, pierdut de către capitalism, a putut fi recuperat prin cultivarea confuzelor nostalgii după o capitalist-democrație mai mult decît problematică, la rîndul ei simplu construct.

Ajutat de Criză, lucru de care, istoric, ar trebui să fim mulțumiți, Estul reapare, ca entitate sociogeografică însă: după Estul geopolitic, construct supraimpus capitalist-(anti)comunist al „Războiului Rece“, noul Est, Re-Estul e un Est Social, în care nivelul geo nu mai e (sau nu e încă) politic, construit ideologic de sus în jos, ci exprimat social, „orb“, de jos în sus, ca răspuns-replică, de o umanitate abuzată, atacată, epuizată istoric.

După Estul ideologic, macropolitic, al „popoarelor“ din 1989, un Est în sfîrșit al oamenilor, al socialului?

Eu, Estul (a vandaliza – arta)

Nu se poate lucra (produce) decît pe „sine însuși“, „ca altul“ (Paul Ricœur), prin „autoreificare“ (Axel Honneth) pozitivă (orice autoreificare pozitivează?). Singurul „obiect“ tangibil, singura materie transformabilă, plastică: „eu însumi“. Numai din „tine însuți“ te poți desprinde, fugi, pleca mai departe. Numai pe „noi înșine“ ne putem exploata. Și abia așa putem deveni, creîndu-ne, noi înșine,adică altceva, pentru că din capul locului, în mod spontan, natural, sîntem altceva, alții. Nu ne putem aparține decît prin exploatare de sine.

Voi lucra deci din nou, etic (în dublu sens: fără a-l afecta pe celălalt, pentru a crea alteritate neconsumînd însă alteritate; nu existăm decît în măsura în care ne creăm, în care ne smulgem din felul în care am fost creați) pe mine însumi, ca document-simptom, ca istorie obiectivă esențială. Pentru că nu-mi aparțin, lucrez pe mine însumi.

Îmi aplic procesele artistice prin care se produce istoria. Forțez, simulez, etic, istoria pe mine însumi.

Conțin, sînt istorie. Eu sînt istoria. Eu este istoria.

Nu sînt decît altă istorie, exclus, refulat nu ca individ, ci ca altă istorie.

Să mă (re-apropriez), să mă trăiesc (pe „mine însumi“) ca pe o istorie, ca pe un scenariu străin.

Să mă trăiesc pe mine însumi ca pe lucrul străin care sînt.

Artistul simulează-suplinește istoria. Procesele productive artistice sînt procese istorice subiectivate etic (extra-politic).

Nu mă pot povesti decît ca străin, iar povestea este direct, deja istorie.

Eu sînt Estul. Eu este Estul. Eu – Est. Eu, „Estul“.

Istorie obiectiv subiectivabilă, pe care trebuie (și pot) s-o subiectivez tocmai ca obiectivă (intangibil manipulabilă).

Numai un Non-Eu poate deveni „Eu“ (etic, de construcție, produs).

„Trăirea“ ca relație. Nu trăim decît altceva, nu ne trăim niciodată pe „noi înșine“. Fără distanță, fără distanțare, prin confuzie și fuziune deci, trăirea autentică (adică pozitiv productivă, de alteritate deci) nu este posibilă. Nu ne trăim niciodată „pe noi înșine“. Alții ne trăiesc pe „noi“, noi îi „trăim“ pe alții. „În sine“, „noi înșine“ sîntem produse mute: potențiale unelte de ființă. Materie istorică, din care nu se poate produce, tocmai, decît istorie. Nu ne putem produce pe noi înșine decît ca istorie, în mod istoric.

Refulatul istoric ca virtual, ca alternativ, ca alter-istoric (alterează istoria).

Singurul mod etic de a suplini-simula, deci controla, procesele istorice productive e arta: istoria ca artă, arta ca „post“-istorie.

Numai prin alienare e posibilă trăirea istorică, trăirea vieții direct ca istorie, a poveștii-istorie.

Interiorizarea marginilor, a rupturilor, a întreruperilor. Interiorizarea marginilor sub formă de întreruperi, ca discontinuități. Interiorizarea Estului ca discontinuitate critică, dia-critică. A produce „Est“. Ceea ce creăm alternativ este „Est“.

Noi, „Estul“, sîntem discontinuitățile, bifurcările. Trăiți-ne! Produceți-vă alternativ, refulat, mut, ca „Est“.

„Eu“ sînt marginea, nu marginea, discontinuitatea ta.

Comunicarea prin rupturi: ei o așteptau, noi o sîntem, și n-o putem fi decît pentru alții. Nu putem fi altul, virtual-alternativ, decît pentru alții. Așa poate apărea puternica iluzie, tensiune a mesianicului.

În ce postură-poziție-situație excepțională – de altul –, tocmai de aceea mută, mă aflu, ne aflăm!

Să subiectivez această a-subiectivitate, această obiectivitate geoistorică.

Sîntem obiecte istorice excepțional, mesianic plasate, situate.

Să ne subiectivăm, să ne trăim tocmai ca realități străine, obiective.

Vest – Subiect; Est – obiecte, dar obiecte mesianice. Vest – logos, logocrație; Est – extra-logos, performance, corpor(e)alități mute. Ceea ce a fost imaginat sub titulatura istorică de deconstrucție este producție etic-artistică, corporală, de „Est“.

Ceea ce, istoric, s-a numit deconstrucție vorbea despre „noi“, despre un „Est“ postgeografic, topologic, pe noi ne-a descris, rolul, „misiunea“ noastră obiectivă, ca obiecte. Topologizarea Estului, producția de „Esturi“. Subiectivare topologică.

Est – Exterior – „Esterior“ – „Esterioritate“ (spectral, „a treia cale“, nici exterior, nici interior).

„Noi“ sîntem Altul. Pentru că n-am fost niciodată Subiecți, noi înșine.

„Vă vorbesc, vă vorbește eu, mortul“ (Virgil Mazilescu, citat aproximativ, reconstruit).

De la Altul-descriere (în așa-numita filosofie poststructuralistă, ca ultim, cel mai recent apel) la Altul-eveniment, la Altul-performat, performanță. De la Altul-obiect la Altul-subiectivat.

Subiectivarea lui Altul care, epistemic altul, nu poate fi descris, discursiv, logic și logocratic, decît ca obiect. Occidental, nu se poate vorbi decît despre obiecte, dar obiecte mesianice, de subiectivat. Discursul creează implicit, automat obiecte, narațiuni, povești despre obiecte. Occidentul logocratic este narativ (istorializant) și reificant. „Despre-itatea“ (Mihai Șora), referința, referirea obiectualizează și narativizează. Narațiunea (implicită discursivității, limbajului-timp) este corelativă cu reificarea, cu ipostazierea ca/în altul.

ARTA: trecerea de la Altul-Obiect (descris, constatat, localizat discursiv, „occidental“, în gol, în gîndire) la Altul-Subiect, performarea, subiectivarea obiectivității mesianice, producerea și practicarea extraoccidentală (deconstructiv-extralogică și extralogocratică) a „Estului“ postgeografic, topologizat, etic.

Performarea lui Altul, de-virtualizarea, activizarea și actualizarea obiectivității, a „situaționalității“ mesianice.

Altul-Obiect,descris „în negativ“, „în gol“, ca așteptare, mesianic deci, de poststructuraliști, printr-un ultim act, la marginea împărăției logocratice de mii de ani, de marcare a Sfîrșitului Occidentului topologic, postgeografic – asta avem de subiectivat, asta performează artele post-logocratice și extralogocentrice, artele performative postvizuale.

A performa, ca acte artistice de limbaj, niște descrieri, niște constative: un „Est“, un „Sud“. A actualiza-activiza memoria de virtualuri.

Performarea unei descrieri.

Noi, „Estul“, sîntem tăcerea, non-discursul, extra-limbajul, a-subiectul, logosul, „viziunea“ care întrerupe, care distruge logocrația, obiectul istoric mesianic, producția de obiecte, de „mașini-unelte“. Deconstrucția în act, obiectivă, pe care trebuie s-o subiectivăm, și n-o putem face decît după modelul etic al artei.

Eu, aici,sînt, topologic, obiectiv, soluția, salvarea, deconstrucția. Deși situat geografic, sînt între voi, printre voi, margine, capăt la îndemînă, practicabil.

N-o să mă întrupez niciodată. N-o să mă mai las întrupat, ipostaziat niciodată. Numai tu, altul, care mă tot visezi, mă poți practica, ca subiect, pe mine, „Estul“, obiectul. Și asta e arta. Etic, extra-politica (ceea ce poli-tica, orice politică lasă, pentru a se crea, ca fundament, pe dinafară; fundamentul, temelia: soclul îngropat, soliditatea refulată).

„Estul“ în Vestul discursiv-logocratic (narațiuni, povești-istorie despre obiecte) ca tăcere, ca blanc operativ, interior, ca spațiere.

Est postgeografic, ca pauză în discurs.

Mesianicul nu poate fi subiectivat, personalizat, există doar obiectiv, ca tensiune intraistorică.

Sînt Estul, Mesia, exteriorul, neavenitul. Sînt obiectul, locul, situația Mesia. Mesia nu poate fi o persoană, sau doar ca pur moment-lecție, pentru a fi personalizat, performat de toate persoanele (care abia așa se creează ca persoane). Această dialectică, această dialetică teologală este actualizată, azi, sub titulatura de artă. Teologalul hrănește anacronic teocrația, teo-logo-crațiile. Civil, social performabile sînt, azi, doar artele postlogocratice și postvizuale.

Vandalism. Scriu vandal (tabular, antinarativ, „acționant“, dezalienant: constatări, indicații, fișe, note, „revelații“-ipoteze-unelte). Nu povestesc, ca să nu reific, niciodată, sau cît mai puțin cu putință. Întrerup, mă întrerup din ipostaziere pentru a-l figura, practic, în limbaj, adică în gol, ca așteptare mesianică, pe Celălalt, „Estul“ – Arta.

Scriu frontal, perpendicular. Vandalizez.

Micro-contra-comunisme

fiările/zonele periferice (care, adică, se definesc prin raportare la un centru) sînt și țări/zone extreme, în care se experimentează, țări orizontale,bidimensionale, fără profunzime, țări „plate“, aplatizate, țări expuse, țări mute, denudate, descoperite. fiări-epură, de lectură și vizibilitate. fiări abstracte.

Comunismul a produs, distincte de el, micro-contra-comunisme. Din aceste comunisme ar trebui derivat comunismul.

Tocmai individualismul (azi dovedit, exploziv), sub comunismul istoric, a fost falsa rezistență, răspunsul nepotrivit, a făcut jocul acestuia: capcana lui anti-, spre deosebire de soluția creatoare a lui contra- (a produce diferitul, divergentul din identic).

Norde orice concentrare de putere, orice dominație, orice centru. Sud e opusul – care imită Nordul, fiind nu contra-, ci anti-Nord.

Zonele periferice (extreme, ultime) sînt descoperite, atît în sensul de expunere, cît și în sensul că aici lucrurile, împinse la extrem, se pot vedea mai bine decît la centru, dar numai de la centru, de către centru. Local nu se vede nimic, condițiile de percepție sînt, local, bruiate.

Ptolemeism mito-geo-politic. Reabilitarea percepțiilor și a viziunilor populare, comune, locale: opera artistului, a poetului.

Diavolul, pericolul cu care se luptă anticomuniștii de serviciu (în sens eclezial), nu este comunismul ca atare, sau este acesta, dar numai în măsura în care a produs (sau chiar produce în continuare) contra-comunisme.

Nu comunismul ca atare e pericolul, ci comunismele practice, micro-contra-comunismele care pot produce forțe politice, imanent politice, împotriva dominației prin individualism.

Microcooperatismele:acestea sînt adversarul, pericolul cu care se luptă, de fapt, neoliberalismul. Forța infra-contra-constituantă a asocierilor și colectivelor spontane. Sub stat, în stat, fără stat, contra-stat.

Ne plîngem că nu sîntem societate, că nu găsim nimic în comun pentru că ne-a distrus comunismul. Dar pe alții tocmai nenorocirile, catastrofele, dacă le concep ca atare, i-au unit, îi unesc.

Comunismul (care ține de virtual) ar trebui să pornească nu de la comunismul istoric propriu-zis, înțeles ca un comunism al puterii, al dominației, ci, „contra-“, de la micro-contra-comunismele produse sub și de comunismul istoric, realizat, comunism al puterii, produse, provocate de acesta, dar distincte de el. Altfel spus, de la reacțiile comuniste la comunism.

Căci ceea ce s-a opus comunismului istoric, al puterii, au fost micro-contra-comunismele.

Ar trebui cercetat nu doar ce a făcut comunismul negativ, ci și pozitiv, dar nu direct, prin comandă efectivă, ca efect al puterii-cauză, ci în special prin reacție divergent-creatoare, opozitivă – renovat dialectică, pozitivitatea și primordialitatea reacției, a antitezei: antiteză-sinteză-teză – la el însuși: transcomunismul (comunismul din comunism, prin comunism).

Din Est nu se poate păstra/prelua, fără puterea de stînga (puterea, dominația realizîndu-se întotdeauna ca dreaptă), decît stînga „informală“ produsă de ea, ceea ce a produs ea, social, ca schițe morale de socialitate, dar care, impuse de putere, s-au creat prin intermediul ei, ca ocazie, din ea, dar contra ei. Amprenta puterii.

Poporul, de fapt, a rezistat, s-a opus pasiv-consistent comunismului istoric. A elaborat un alt fel de comunism, sub-comunisme, micro-contra-comunisme.

Veriga-lipsă. History, East-Story

Operatorul tare, plin, diametral, cardinal, de răsturnare „SUD“. Operatorul difuz, deviant, spațiu, traseu, deschidere, intermediar, „EST“.

Toată istoria, operatorul a fost Vestul. El a operat, dresat, civilizat tot restul.

Operator-Operat-Operă: contra-dialectică, amprenta e diferită și de pecete, și de ceară (re-Aristotel).

Vestul, ca act-fundătură, ca realizare-terminal, a dresat, presat restul, creînd „Sud“, lăsînd „Est“ (el fiind de fapt Nord), dar acum nu se mai poate salva decît prin produsele interacțiunii, ale conflictului Operator-Operat, prin Operele indirecte ale acțiunii-putere, ale programului său. Se salvează tocmai prin rezistențele și opozițiile care îi dau consistență, „substanță“, actualitate, prin ceea ce a rezultat din rezistență și opoziție, Opera fiind nouă și diferită și față de Operator, și față de Operat. Cu adevărat dialectică, Teză însă. Aici sîntem.

Precaritatea ca rezistență. Rezistență abia prin precaritate.

Neforțată revoluționar (v. Eistenstein), materia umană nu se afirmă. Dar ea este și rămîne primă. Formele, formațiunile de viață precar-consistente pe care le-a creat, indirect, dialectic, viața sub comunism (presiunea, privarea): forme valabile în sine, independent, care nu trebuie distruse, uitate, confundate, ci care trebuie, tocmai, detașate, decontextualizate, preluate, analizate și cultivate independent de contextul-forță.

Ce a produs contra ei, în pofida ei, Revoluția: produsul cel mai propriu al Revoluției, care îi păstrează, în negativ, urma pozitivă.

Trebuie, nu poți decît să lucrezi pe tine însuți, ca produs-semn.

Vestul e logocentric. „Estul“ deconstruiește, de fapt distruge, provoacă „Sud“: iese, prin impresie-expresie corporală, din logos – artă, „imagine“, „icoană“, stigmat.

Lecturi vandale: a lua doar ce te interesează, a decontextualiza. Vandalism, vandalizare: graffiti. A scrie pe. A vandaliza – a scrie peste.

Nord/Sud, răsturnare „anti-“, polară. Să practicăm contramodele „sudice“. Re-categorializare „sudică“. Răsturnare.

Istoria e biografia.

Închiși între efecte, noi înșine efecte asupra cărora nu putem acționa ca o cauză, pe care și cărora nu le putem „cauza“ decît ca alții, ca un altul odios, dominator, autoritar, „totalitar“. Prăpastie cognitivă: cauzele sînt globale, ceea ce înseamnă nu numai departe, de neatins, ci și de altă natură, ținînd de alt regim.

efecte locale

cauze globale

„Globalul“ ca intangibilitate. La fața locului, local, nu poți decît să reziști, să te revolți, dar revolta și rezistența nu mai trebuie înțelese ca momente excepționale, ci ca mod explicit de viață, ca politică a vieții, în toate sensurile. Trebuie să învățăm să existăm politic, adică să trăim.

A opune rezistență, viața-politică: a da corp, a monstra, a somatiza, a performa-vizualiza, a „concreționa“, a fenomenaliza, în tine însuți și prin tine însuți, pe tine, cauzele intangibil-globale. Plasticitate „isterică“.

Locul și rolul artei. Ce face arta, cum trebuie să-i interpretăm actul? Arta concreționează „veriga-lipsă“, cauzele globale invizibile și intangibile ale căror efecte sîntem, sînt viețile noastre, care ne influențează viețile. Aceste cauze, pentru a putea fi combătute, trebuie „mai întîi“ performate, semiotizate.

Nu mai sîntem condiționați imediat, local, de aproape, ci global, adică insensibil – și părem/ne simțim liberi.

Globalul e insensibil, deci trebuie făcut sensibil, adică întrupat, trăit, exprimat prin noi înșine, performat.

Arta-anchetă, denunț. Trebuie să jucăm, creativ-isteric, afectiv-plastic (autoafectîndu-ne cu „lumea“), verigile-lipsă, cu corpul nostru, prin corpul nostru, corp-mediu, să întruchipăm cauzele globale asemenea unor boli.

Arta ca „semn interpretant“, în sensul precis al pragmatismului semiotic al lui C. S. Peirce. Rigoare, acuratețe, sobrietate.

Trebuie să fim și să producem, denunțînd, performativ-existențial, veriga-lipsă dintre cauzele globale, insensibile, abstracte (globalul-cauză) și efectele-afect, efectele-viață locale, individuale („noi înșine“). Localul ca teleefect al globalului.

Eu sînt „Est“. Istoria-Est. East-Side-History. East-Story.

Trebuie recitită, reactualizată geopolitic concepția despre istorie ca istorie implicit literară și „sinteză epică“ a lui G. Călinescu. Nu avem istorie, deci sîntem liberi s-o inventăm, s-o fabulăm, s-o delirăm. Călinescu-Deleuze.

Est – națiuni copiate – literatură. Națiune-narațiune.

Est – contra-categorializare. Estul ar putea dizolva sau consolida Vestul, ca Nord. Rol-cheie!

Disidență universală vs colaboraționism global. Pentru că toți sîntem incluși, fie și ca excluși.

Est: reluarea, amînatul, reactualizatul.

Stînga-Nord: defect, gîndire perdantă, legată, prizonieră în categoriile de putere ale Nordului, nu are cum să înțeleagă și să cîștige. Ar trebui Stînga-Sud – alte categorii.

Imposibilitatea stîngii în termeni europeni (adică nordici). Conform acestor termeni, stînga se autolimitează drastic, nefiind posibilă ca putere decît în economii ale abundenței.

Busolele trebuie să înceapă să arate Sudul. Va fi o simplă inversare a polilor?

Sub-, infra-modernitatea, „off modernitatea“ (Svetlana Boym), Est-Modernitatea, modernitățile dominate, minore.

Cum să vrei să fii major într-o țară minoră, stăpîn într-o țară stăpînită? Cum să ratezi măreața șansă a minoratului?

Cum începe Arhipelagul Gulag? Cu datoria de a urla. „Easteria“ libertății.

În Est (și mai ales în Sud), corpul e mediul plastic de trecere de la pasivitatea global-istorică la acțiune politică prin activare artistică. Prin/pe corp se trece, autoafectant, de la pasiv la activ și de la istorie la politic prin artă.

Occident este un termen-ecran. Trebuie să vorbim de Nord.

Sudul e abundență și sărăcie, sărăcie în abundență, sărăcie politică în abundență naturală. Sudul e sărăcit atît la propriu, direct, de către Nord, prin furt, cît și categorial, prin impunerea interpretărilor.

În Est nu există decît șansa literaturii, singura accesibilă.

Estul, „comisionat“ de Nord să postcolonizeze Sudul.

Postcolonizarea (recolonizarea, colonizarea pur și simplu) începe și este posibilă, în Est, ca situație a Estului și ca situație geontologică „de Est“, ca autocolonizare, liberă adoptare a schemelor promițător-universalizante ale Nordului, care e chemat, așteptat, și chiar cînd nu vine, jucat, reprezentat, „performat“.

Colonii estici ai Nordului în Sud. Misiune „murdară“.

Pe unde să intre jaguarul

Estul ca situație mondială actuală, ca situație-lume,altfel spus ca verigă de mediere, de „ocolire“, de „învăluire“ strategică a raportului-lume Nord-Sud pietrificat, dintotdeauna deja decis, pierdut, închis.

Pornind de la Eduardo Viveiros de Castro (Métaphysiques cannibales, PUF, 2009): „gîndirea sălbatică“ e Sudul, contraglobalizarea, Sud = Amazon, CANIBALISM: să ne mîncăm adversarii, să creștem prin ingerarea Celuilalt, prin recunoașterea sacrificială a diferitului. Manifestele Dada + Manifestul Antropofagic.

„Sudul“, relația cu „Sudul“ este, în intensiune, soluția.

Est mediator (Nord-Sud, de fapt invers, Sud-Nord), Est trădător: introduce Sudul.

Peste tot mă interesează calea Est-Sudică: deschiderea dinăuntru a unor puncte prin care ceva din afară să vină. A pleca pentru a face să vină, a deschide dinăuntru ca să intre.

Din nou, marea idee a perspectivismului. Sau a „coloanei a cincea“: cei care dinăuntru deschid ușa „dușmanului“, care aduc dușmanul.

Estul nu e de ajuns – nici nu există. Estul trebuie să trimită/deschidă sau să fie ușa spre-dinspre Sud, să provoace, să „moșească“ alteritatea.

Comunismul continuă metafizica (Nordului), de aceea e impracticabil. E tot nordic.

„Sud“ e punctul arhimedic, punctul de fugă.

Închiși în categoriile și schemele (structural de putere), metaforic vorbind, ale Nordului: creștinism, mesianism, frig, umezeală, iarnă, producție, monoteism, istorie etc.

Reduși la poezie, la literatură, aici.

Chem jaguarul. Las ușa deschisă, neîncuiată, ca să intre Jaguarul. Trouble every day (Claire Denis).

Calea pentru eveniment – de venire, nu de plecare (conform tot schemei occidental-nordice apofatic-mesianice) –, care trebuie produs regresiv, „negativ“, invers, cu spatele: deschizînd ușa, lăsînd ușa din spate deschisă, neîncuiată.

Caut să văd pe unde ar putea să intre jaguarul, adică unde să las ușa deschisă.

Pe unde să intre jaguarul. Unde, pe unde să las deschis, ca să las să vină, să aduc să vină, să poate să intre singur, de la sine.

Pe unde să intre jaguarul... și să se vadă, poate, în ochii noștri (cf. Viveiros de Castro).

Occidentul e interior epuizat, abuzat, închis, căci maschează, ocultează preocuparea exclusivă de dominație, Nordul. În Nord nu se poate întîmpla nicio revoluție. Sau doar revoluții.

Arta ultimă, politica ultimă, singura întotdeauna rămasă, este cea a trădării: cum să devenim trădători. A trăda, a ieși din identic (ca repetiție și redublare: falsa contradicție desfășurată, istorizată), din șantajul ontologic.

Trebuie să mergem neîncetat unii la alții, să-l figurăm pe Altul.

A trăda, a deschide dinăuntru ușa ca să intre altul, a-l forța pe altul să forțeze ușa. Arta trădării.

Revoluții fără revoltă (automatizate, preluate, „structuralizate“, fără om) sau revolte fără revoluție (tot ce ne-a mai rămas).

Trădarea, noul domeniu de creativitate și creație.

Să ne contra-trădăm trădătorii, liga globală a colaboraționiștilor.

Estul mesianic: a întrupat comunismul, după care, acum, salvează capitalismul, adică Nordul împotriva Sudului.

Nu doar dreapta-stînga, ci Nord-Sud, pe verticală: revoluția ca inversare a polilor.

Prin revoltă ne naștem, împingînd.

În Est nu ni se aplică schema dual imperială, ci una indirect, terț, mediat, deci ocultat, interiorizat, „mentalizat“ imperială: independența tributară, putere subalternă, precară, de închiriat, deci falsă suveranitate, independență de jaf. Putere cu cît mai precară, cu atît mai draconică. Politica internă ca politica externă: interiorizarea relației externe de subordonare.

Estul, de fapt, nu există. Nu e Orient, e între Orient și Occident. Calitatea relațională, de a fi între, trebuie practicată, jucată, performată. A fi între.

Estul are identități relaționale, mediale, nu substanțiale. Estul fabulează identități „relațional“-conflictuale. Or, dacă acesta îi este „specificul“, dacă în asta excelează, ar trebui să se specializeze, să practice conștient fabulația identitară precar-relațională, plurală, conflictualizată, „de trecere“, deci productivă politic. Estul „conflictualizant“, teren de conflict (subiectivare aproape exclusiv teritorială: există ca teritoriu depopulabil, sfîșiat, detașabil), deci laborator, creuzet, creator de conflicte.

Politicile „onticizante“, arta trădării, noua epistemologie morală a istoriei

Să ne reapropriem conceptele prin care sîntem descriși, obiectivați, moralizați, infantilizați.

Continuarea războiului cu alte mijloace: epistemic, categorial. A deturna, a fura conceptele dominației, prin care altul te descrie, te face obiect, semn.

Războaie epistemice: concepte-metaforă unii despre alții.

După al Doilea Război Mondial și după ’68, societățile occidentale au fost pacificate prin democratizarea bunăstării, prin cooptarea la profit, înțeleasă ca o concesie, ca un deal, ca un business politic. Acum societățile occidentale sînt sărăcite, bunăstarea e repatriată, luată înapoi, retrasă, poprită. De-asta se revoltă, se „indignează“ Occidentul. Nu mai poate practica fericirea oarbă, închiderea paradiziacă, onirismul revoluției roz.

Noi, esticii, am făcut doar o scurtă plimbare prin paradisul istoric artificial al bogăției partajate și protejate, azi defunct (de fapt, al onorării muncii). Noi, estcentricii, sîntem profetici, căci n-am cunoscut decît austeritate, sărăcie, respingerea egalității promise, propriul de furat, exproprierea, deconstrucția istorică obiectivă, în act, dar impersonală, neapropriată și poate inapropriabilă, ne-subiectivabilă, eventual microcomunismele de rezistență (tocmai de aceea expresive, pozitive) la „Comunism“, la comunismul realizat, al puterii, ca putere. Spre asta ne îndreptăm cu toții. Profitul (nu impozitul, sau impozitul ca sursă de profit pentru statul privatizat) e din nou reținut la sursă, ante-prelevat, pre-prelevat. Societăților li se retrage participarea la profit, care constituise legea, deal-ul politic, deceniilor glorioase, fiind doar o necesară paranteză de pacificare a societăților epuizate de războaie care acum se închide.

Microcomunisme reactive, reacții la totalizare, reluarea experienței estice neefectuate.

Război împotriva științelor dominației și ale exploatării, ale sublimării omului de către om.

Deconstrucție de pace – distrugere de război. Război împotriva modelelor (politico-economice) acreditate, prin care falimentul, criza structurală e deviată spre nevinovați, tocmai acesta fiind actul nedeclarat de război căruia trebuie să i se răspundă printr-un contrarăzboi împotriva științelor dominației și ale exploatării.

Nu mai e nevoie să ne afiliem conceptual la Occident. Trebuie să propunem contraconcepte, off-concepte.

Cultura română: tele-auto-colonizare, afiliere. Contracultura română sub comunism era, vai, cultura dominantă occidentală. Cultură mainstream pe post de contracultură!

Exotism revoluționar: revoluția vine, imaginar, de departe, o ținem departe. Mitologizarea Sudului.

Sudul (Brazilia, China etc.) va prelua rolul Nordului, va deveni Nordul, adică polul dominației. Nimic revoluționar!

Nordul a înaintat în Est, în sensul că a schimbat elitele, dar poporul tot „Sud“ a rămas, „Estul“ e condiție socială. Și diferă de „Sud“ pentru că rămîne intermediar, între, captiv, inclusiv al „propriei“ istorii, într-o situație de șantaj, de șantajabilitate – de false opțiuni morale, politice, de real falsificat politic.

Estul e teritoriu detașabil de populație, obiectivabil în sine, fără om. Estul e gol, e nepopulat sau infinit repopulabil. Estul este nelocuit, sau locuit doar de spectre, la rîndul lor masificate, de mai multe ori ucise (mort de mai multe morți).

Timothy Snyder, Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin (New York, Basic Books, 2010): în Est, pentru Est, Germania nazistă și Rusia stalinistă nu se opun, ci se adaugă – suprapunere, concentrare, masificare de putere. Germania și URSS se aliniază și se însumează. Opoziția dintre ele e falsa dilemă morală a Estului. De aici, necesitatea unei metodologii, a unei arte, a unei imaginații și creativități politico-morale a comparațiilor relevante epistemic, care nu sînt date.

În Est, ca teritoriu între, detașabil, de populații, deci ca pur teritoriu „în sine“, nu avem de ales, trăim în identicul imperial dedublat, mereu același lucru se dublează (prin rivalitate mimetică) și se adaugă. Întotdeauna, în Est, se moare multiplu, omul moare de mai multe morți, antume (ca habitus) și postume (statistic etc.).

Comunismul estic ca dublu și dublare a capitalismului, deci ca multiplicare și însumare a efectelor acestuia. De aceea poate că abia micro-contra-comunismele reactive ar putea constitui o bază pozitivă pentru un comunism postcomunist. Comunismul istoric, estic, a fost determinat la fel de mult de economic (în funcție de care ideologia a fost doar limbaj de adaptare, metalimbaj de manevră) ca și capitalismul.

Epistemologie morală. Nimeni nu are voie să fie Destin nimănui.

Estul e drum, cîmp, spațiu neted, deschis din toate direcțiile, pe aici se trece, numai zările, orizonturile atrag, și de aceea sînt mincinoase, înșelătoare: nu oferă nicio soluție.

Est: nomadism pe loc (Deleuze), de fapt nomadism al teritoriilor înseși. Reteritorializări continue, dar fără deteritorializare.

Estul e teritoriul Nord-Sud sau poate fi drumul Sud-Nord.

Față de Est, toți sînt năvălitori. Estul, drum și cîmp.

În Est deci, tot ce putem face e să amenajăm drumul, calea de venire și de trecere care se pierde, e invizibilă în cîmp. Estul atrage în sine (cîmp fertil), dar pînă la urmă e folosit doar ca drum, ca trecere, ca spațiu de manevră pe care, la propriu, nu se poate trăi, sau nu se poate decît muri, o moarte multiplă, „multietnică“, „pluriidentitară“ (popoare de morți: „Can the dead really belong to anyone?“, Snyder, op. cit., p. 406). Ne identificăm prin moarte, în mod multiplu, nu prin ce sîntem/am fost, ciprin cine ne-a ucis. Mulți, toți. Să fim deci „rîul-ramul“, adică teritoriul, terenul invaziilor, cîmp de trecere.

Aici, în Est, sîntem (ca) viața, sedentari fără rădăcini, intermediari, neradicali.

Occidentul e un experiment, o situație literal limită. Acolo sîntem ajunși.

Și tocmai ca urmare a acestei condiții de neajungere, de precaritate, de (pe) drum, aici istoria e tot timpul radicală.

Eu, istorie, istoria!

Estul e spațiul deschis, teritoriul interimperial, de fapt substratul, soclul „intensional“, aici expus geografic, „întins“, al Imperiului. A fi la marginea mai multor imperii deodată, teritoriu fără om, ideal-depopulabil, spațiu extramundan, „Zonă“. „Teritoriu“ nu doar locuit de evrei, ci care le-a împărtășit condiția: Estul ca teritoriu-evreu.

These matters of political geography are debatable on the margin; what is not is the existence of a zone in Europe where Soviet and German power overlapped and where the tremendous majority of the deliberate killing of both regimes took place. […] I use the term Molotov-Ribbentrop line to signify an important boundary running north to south through the bloodlands. […] it marked the division between German and Soviet occupation policies. […] The use of the term Molotov-Ribbentrop line, though it may seem awkward at first, allows us to see a very special zone of Europe, whose peoples suffered three rounds of occupation during the Second World War: first Soviet, then German, then Soviet again. (T. Snyder, op. cit., p. 409–410)

[Aceste probleme de geografie politică pot fi discutate cu privire la limite; ceea ce e indiscutabil este existența unei zone, în Europa, în care puterea germană și puterea sovietică s-au suprapus și în care au avut loc majoritatea covîrșitoare a masacrelor deliberate produse de cele două regimuri. [...] Utilizez expresia linia Molotov-Ribbentrop pentru a desemna o graniță importantă care traversează de la nord la sud ținuturile de sînge. [...] această linie marca linia de demarcație dintre politicile de ocupație germană și sovietică. [...] Utilizarea expresiei linia Molotov-Ribbentrop poate părea improprie la prima vedere, dar ea ne permite să vedem o zonă foarte specială a Europei, ale cărei populații au îndurat trei valuri de ocupație în tim-pul celui de al Doilea Război Mondial: întîi sovietică, apoi germană, apoi din nou sovietică.]

Politica, pentru Est, a fost aceea, radical ontologică, adică dezontologizantă, „onticizantă“, a eliberării teritoriului de oameni, a eliberării Lumii de Om, a realizării Teritoriului pur, substrat disponibil al Puterii, al Dominației, pentru Rase pure, pentru Clase pure, pentru Idei purificatoare. În Est se vede „desfășurat“ arhi-tectonica Puterii și a Dominației.

Teritoriul detașabil, care tocmai de aceea poate fi liber detașat, fabulat, visat.

Eu-Istoria.

Purtați de colo colo.

Negri vopsiți. Lumea-ficțiune, contraexpertiza, cîmpul literar global

În provincii și colonii mascate (precum Europa de Est), tocmai pentru că percepția poate fi mai bună, mai clară, mai tranșantă, mai radicală, ea este cu atît mai dramatic falsificată (naționalism epistemic). Lupta pe condițiile marginale, expuse de percepție. De aceea, percepție asupra locului, dar de departe: tocmai de aceea trebuie să-i facem pe alții (Sudul) să vină, să trădăm epistemic, ca să NE vadă, să ne oferim conform condiției noastre istorice esențializate, aceea de obiecte,de populații-teritoriu.

Numai aici poate funcționa din plin, în avangardă, distrugerea de globalizare, numai aici credem în falsele revoluții neoliberale (sau în adevăratele revoluții nepolitice, depolitizate, automatizate, impersonale: a-subiectale, infinit subiectivabile). Aici totul e falsificat pentru prezent pentru că poate fi adevărat pentru viitorul imediat. Profetism minor, naționalism epistemic.

Buna intuiție a unui tînăr poet estic (român), Dan Sociu, care a scris un roman (Combinația, 2012) în care realitatea e infim postdatată (2014), dar deja alta, criminală, cu toate tendințele distructive de azi menifestate și împlinite. Nu SF, nu profetism: arta-Est trebuie să producă profeții imediate, de urgență, să lucreze în regimul iminenței, al iminentului. Iminent – imanent.

Aici totul e fals pentru că e experimentat în mod artificial.

„Est“: iluzia că sîntem „ca ei“, albi, europeni. În Africa și în Sud oamenii sînt măcar negri, de alte culori, nu se pot crede, fantasma albi, iluzia identității sau a consubstanțialității (de pură cooptare, prin captivitate în false alternative moral-politice, ca în Est) nu e posibilă. Noi, negri mascați, albiți. Negri pătați, negri murdari. Nu avem nici măcar privilegiul diferenței și al distanței, sîntem aproape, alături, off, de unde și iluzia că sîntem la fel, că facem parte din rasa sau din casta stăpînitorilor.

Doar poezie, aici. Epistemologie mitic-poetică. Mito-schizo-geografie.

Intelectualii și oamenii de artă ar trebui să fie de partea vieții, să urmeze buna, sănătoasa intuiție a lui Grass, nu să se joace de-a experții în științele – întotdeauna doar politice – ale morții, ale dominației. Ale dominației, deci ale morții.

Nu trebuie să avem nicio „expertiză“, să nu ne lăsăm închiși, adormiți în nicio grilă, expertizelor de tot felul (devenite iluzorii, eficiente doar pentru lumea iluzorie pe care o performează, adică pentru economie, dominație, profit) trebuie să le opunem experiența. Nicio expertiză neexperimentată pe propria piele, netrăită, neîndurată fără voie, fără acord, nicio expertiză fără experiență deci nu trebuie să poată fi predicată, aplicată.

Experiență contra expertiză. Experiența contra-expertiză.

Da, retrograd: ca să nu fim rupți de trecutul ca experiență, ca unică bogăție umană, de care se dorește să fim, prin plăcută orbire, rupți.

Conexiune între figura Trădătorului, ca mod politic, și Est, care nu poate decît să trădeze, să treacă de sub un stăpîn sub altul, aceasta îi e istoria, experiența. Populații-teritoriu.

Elogiul trădării. Trebuie să ne trădăm stăpînii, tocmai acest șir de contratrădări fiind istoria. Stăpînii, stăpînitorii sînt făcuți pentru a fi trădați.

Dar – altă lecție, nouă, a Estului: stăpînii nu se contrazic și nu se luptă între ei decît aparent, ca joc politic. Dominațiile nu se contrazic, ci se adaugă și se suprapun, se consolidează una pe alta, aliniindu-și efectele.

Estul e refulatul apropiat, imediat, alipit (tocmai de aceea invizibil) al modernității, din care aceasta s-a (contra-)hrănit (pharmakonic) tot timpul. Soclul ei de negativitate. De-asta trebuie să i se dea o anumită consistență categorială: metaforică.

Est = obiect. Ceea ce nu e lăsat să devină subiect, în care se practică (fals disociat, aparent contradictoriu, conflictual) disocierea omului de teritoriu, de lume, unde s-a realizat lumea fără om (regresia absolută). Istorie „onticizantă“.

Est = substrat (pentru că la asta a fost redusă aici lumea).

Capitalism periferic: producție de ficțiune pentru cîmpul literar global, lumea ca ficțiune care trebuie susținută prin ficțiuni despre lume. Producția de autoficțiune a „lumii“ a fost delocalizată la periferie. Nimic care să contrazică, să întrerupă, asimilarea Estului (și a oricărui alt punct) prin ficțiune, prin literatură. Fluxul, continuitatea pieței, auto-ficțiunea-marfă a capitalismului global sînt singurele care contează. Povestea-marfă a lumii, lumea-poveste (căci nu există) – prin subcontractare periferică, producția de ficțiune, de roman, ca autofabulație, ca inventare de sine, neapărat neîntreruptă, a „lumii“, ca incantație magică a capitalului. Marfa, orice marfă e deja ficțiune, „poveste“.

Bunăstarea și democrația (egalitatea) se exclud. Democrația nu e realizabilă în sus, doar în jos. Acesta e de fapt adevărul periculos al comunismului, spre care ne îndreptăm fără nume.