Numărul #42, 2012
Arhiva

Explicație
Alexandru Polgár

Aș minți dacă aș spune că n-am avut un motiv foarte personal pentru a propune grupajul de texte care urmează. Voi lămuri de îndată acest motiv, dar cum el contează mai puțin, sau cum el aruncă o cu totul altă lumină asupra textelor ce urmează, aș începe prin a evoca pe scurt proiectul lui Alain.

Asta presupune să știm, cît de vag, cine e Alain. Mai întîi, numele. El e un pseudonim al lui Émile-Auguste Chartier, născut pe 3 martie 1868 și mort, pare-se, pe 2 iunie 1951. A fost și este un important filosof, membru al școlii franceze a percepției. Dar biografia contează, evident, mai puțin. Aș zice, din ce-am citit, că Alain este un gînditor în sensul cel mai nobil – viu – al cuvîntului, cineva care își bate capul pe cont propriu cu lucrurile care, sub o formă sau alta, i-au atras atenția. Mare comentator al filosofiei antice și moderne, Alain trăiește în fiece clipă în toată tradiția. Și, poate că tocmai din acest motiv, are ceva presocratic, ceva incipient, inaugural, fraged, chiar naiv, aș zice, dar naiv într-un fel care face să se vadă lucruri pe care altfel nu le-am fi văzut poate. Alain e viu. Niciunul dintre gîndurile sale nu e vetust. Doar pentru că nu-i mai citim pe cei vechi, nu înseamnă că ei ar fi ponosiți. N-aș vrea însă nici să șterg trecutul, să spun cumva că operele sale vii ar fi și perene, de parcă timpul nu le-ar fi făcut chiar nimic. Ele se patinează, fără îndoială, și asta e valabil și pentru gîndirea lui Alain, dar numai pentru atîta nu înseamnă că și miros a naftalină.

N-aș vrea să mă adîncesc foarte tare într-un fel de introducere la cele Douăzeci de lecții despre artă ale lui Alain. Voi spune doar atît: e vorba de o încercare de a interpreta artele – majoritatea lor – într-o formă sistematică, una care pune în evidență legăturile genetice între ele, de parcă ar trasa un fel de genealogie a lor, dar, în mod ciudat, una care nu stabilește și ierarhii, pentru că nu e vorba, evident, de a considera sculptura ceva mai înaintat sau mai rămas în urmă decît pictura. Acest proiect de gîndire al lui Alain, care unora li s-ar putea părea dubios din cauza sistemului pe care încearcă să-l construiască (în orice caz, sînt sigur că asta multora le va mirosi a secol XIX pur și simplu), merită însă toată atenția noastră, tocmai în măsura în care intenția unei sistematici face să iasă la iveală o mulțime de detalii pe care altfel nu știu cum le-am fi putut accesa. Nu spun că toate aceste detalii sînt aur pur, dar categoric ele sînt zăcăminte din care mie, unuia, mi se pare că mai avem de învățat.

Din păcate, ca revistă, nu putem să ne propunem aici prezentarea acestui proiect de gîndire al lui Alain în integralitatea sa. E și o chestiune de spațiu tipografic, dar mai e și altceva. Dacă am decis să fac un tors dintr-o statuie perfect șlefuită – și aici vina toată e a mea – este pentru că tocmai că am vrut să șterg proiectul lui Alain, să-l țin în rezervă, pentru ca el să nu distragă atenția, și să las atunci detaliile privitoare la o suită de arte, care privesc proiectul nostru editorial mai îndeaproape decît altele, să iasă la iveală cumva pentru sine, în timp ce, evident, ductul – șira – proiectului lui Alain rămîne încă vizibil, respectiv vizibilă. Am ales atunci să traduc doar ultimele șase prelegeri (despre sculptură, pictură, desen și artist ca atare), mai mult ca pe un fel de invitație la lectura întregului și, în general, la lectura acestui tip de texte, adică al unor materiale care împrospătează, într-un fel mai mult sau mai puțin bricolat, capacitatea noastră de înțelegere a ce dă de gîndit arta.

și acum motivul personal. În mod ciudat, mi se pare că, vorbind despre artele plastice, dar și despre literatură, Alain atinge, de fapt, o chestiune greu pînă și de precizat în mod economicos. Am s-o fac atunci așa cum pot. Sau cum îmi iese. E vorba, cred, că fiecare gest al artelor, așa cum e el surprins de Alain, răspunde sau, mai precis, corespunde – cel puțin asta e experiența mea – scrisului de text speculativ, sau teoretic, sau filosofic, sau logic, adică al unuia care n-are pretenții artistice, dar nici unele științifice. Text al Logosului însuși care își vorbește sieși. Daimon necunoscut nici măcar de scriitorul însuși, dar unic, ca un fel de vacă sacră, care ea e singura care, în sensul cel mai propriu al cuvîntului, scrie. Schizofrenie esențială a unei teorii esențialmente supra-realiste sau i-realiste chiar – și nu există alta. Muncă a unui corp care e muncit de acest freamăt venind nu se știe de unde. Bineînțeles că așa ceva nu se poate mărturisi pînă la capăt, fiecare metaforă, fiecare afirmație trebuind să fie luată cum grano salis, adică drept fragment, tors imposibil de totalizat fără nevroza – ea chiar așa ceva – a prezenței la sine a subiectului care gîndește. S-o spun atunci și așa: textul lui Alain vibrează de adevăr. Unul care bate chiar dincolo de arte și pe care n-aș ști să-l numesc altfel decît existențial. Dar existențial într-un sens foarte special, mai apropiat de analitica existențială a lui Heidegger decît de dezvoltările unui Sartre, de pildă.

Poate că acest ultim detaliu, mai mult decît altele, mă face să jur pe Alain și să-l ofer, pe cît pot, atenției cititorilor noștri.