Numărul #42, 2012
Scenă

Propriile sale cuvinte
Interviu cu Lee H. Jones realizat de Marcel Janco

Lee H. Jones este un foarte apreciat intelectual organic, un gînditor activist și un renumit vorbitor. Jones este și o figură bine-cunoscută în comunitatea activiștilor, în special în cadrul Mișcării.

Marcel JancoπAș dori să încep interviul nostru cu modul în care te autodefinești: „intelectual organic“ și „gînditor activist“. Ai putea să îmi spui mai multe? Mai ales despre „intelectualul organic“.

Lee H. Jones∫Timp de cîțiva ani noi am lucrat sub pseudonimul „Antonio Gramsci“. Munca pe care noi am dezvoltat-o din această postură e destul de bine cunoscută, iar unul dintre conceptele articulate era „intelectualul organic“. Pe scurt, el presupune necesitatea ca intelectualul să aibă o funcție socială, o gîndire practică, capacitate de organizare. Totodată a fost important pentru noi să diferențiem acest intelectual nou, intelectualul organic, ca fiind altceva decît intelighenția tradițională, care se autopercepe (în mod eronat) ca fiind o categorie separată de societate. Credem că e important să insistăm asupra acestei poziții și azi.

Noțiunea „gînditorului activist“ e în anumite moduri similară. Ea s-a dezvoltat de-a lungul prieteniei de o viață și a discuțiilor mele cu Hannah Arendt. Ideea ei accentuează faptul că nu e niciodată îndeajuns doar să gîndești; să fii doar un gînditor e prea pasiv, în schimb o activare a acelei gîndiri e crucială. Pentru noi nu e nicio urmă de îndoială că abilitatea de a acționa este cea mai periculoasă dintre abilitățile și posibilitățile noastre. Sfera politică ia naștere în mod direct din modul de a acționa împreună, din „împărtășirea cuvintelor și a faptelor“. Astfel, acțiunea nu are doar cea mai intimă relație cu lumea publică ce ne e comună tuturor, ci e unica activitate ce o constituie.

πÎn faimosul – ori scandalosul – tău discurs de la Moderna Museet din Stockholm ai abordat probleme politice importante, printre care starea omogenă a instituțiilor de artă și prevalența lor actuală. În Suedia situația e chiar extremă, cu atît mai mult dacă luăm în considerare faptul că Moderna Museet a devenit anul acesta subiectul unui scandal atunci cînd ministrul culturii, Lena Adelsohn Liljeroth, a fost surprinsă mimînd o mutilare genitală pe un tort făcut de Makode Aj Linde ce înfățișa o femeie de culoare goală. Cu multă minte, cineva a remarcat că adevăratul scandal nu era tortul ori ministrul culturii săvîrșind gestul de a-l tăia, ci mai degrabă faptul că publicul ce asista la evenimentul artistic era în întregimea sa alb și blond. Ai vrea să vorbești despre asta?

∫În toamna lui 2010, cînd am fost invitat să vin să vorbesc la Moderna Museet de la Stockholm, alegerile generale tocmai se încheiaseră și pentru prima dată un partid antiimigraționist cu un trecut neonazist a obținut mandate în parlament, iar coaliția de centru-dreapta a rămas la putere. Am decis că era necesar să îmi încep prezentarea la așa-zisul „Seminar de o zi asupra strategiilor și metodelor feministe“ postulînd că SUEDIA E O fiARă RASISTă, și asta am și făcut.

În general, cred că marele scandal e faptul că în Suedia majoritatea oamenilor încă ignoră trecutul rasist al țării, părînd a ezita să înțeleagă situația actuală și să admită rasismul dinăuntrul fiecăruia dintre noi. Nimeni nu se poate menține în afara acestei lumi neoliberale, rasiste, sexiste, homofobe în care trăim cu toții împreună.

Sînt multe de spus despre „scandalul tortului“. Îl văd ca pe o lucrare în desfășurare: tortul în sine, performance-ul lui Makode Aj Linde cuprins în ea, ministrul culturii tăindu-l, toată un zîmbet, hrănindu-l apoi pe artist (care a stat drept „capul“ tortului) cu el, prezența mass-mediei, reacția publicului, Asociația Națională Africano-Suedeză condamnînd pentru rasism tortul și pe ministrul care l-a tăiat, „scandalul“ care a urmat, schimbarea de atitudine, într-o oarecare măsură, cînd s-a dovedit că tortul a fost realizat de un artist afro-suedez care a problematizat rasismul din Suedia lucrînd de-a lungul anilor cu figura feței de culoare în diferite contexte. Acest performance în derulare a evidențiat o serie de chestiuni despre o serie de condiții. Una peste alta: există o masivă lipsă de reprezentare a afro-suedezilor în viața publică din Suedia, în cadrul culturii, precum și în alte sfere, ceea ce e absolut inacceptabil. Mai mult decît atît, în Suedia există din plin un rasism ostentativ și o enormă naivitate în privința rasismului.

Însă, da, pentru a răspunde exact întrebării tale, în public a fost o majoritate covîrșitoare de oameni albi. Dar în aceeași zi, în același context al „World Art Day“ [Ziua Mondială a Artei], a avut loc o masă rotundă cu artiștii Tania Bruguera, din Cuba, Marina Naprușkina, din Belarus, și criticul de artă și curatorul Niilofur Farrukh, din Pakistan. Ei au fost prezenți, însă au apărut ca fiind complet invizibili din moment ce ideea prevalentă despre acest eveniment e că „publicul a fost în întregime suedez, alb și blond“. Astfel, aici, în această poveste, e încă un exemplu al modului în care operează rasismul. Nimeni n-a considerat demn de a fi subliniat ori reluat ceea ce aveau ei de spus.

Asta mă face să mă gîndesc la prezentarea mea de la Moderna Museet. Îmi închipuiam un public ce avea să fie întocmai „suedez, alb și blond“ și mi-am alcătuit discursul raportîndu-mă la asta. Desigur, majoritatea celor din public s-au încadrat în această caracterizare, dar cum rămîne cu cei puțini care nu au făcut-o? Cu cei pe care am vrut să îi încurajez, dar în schimb i-am dezamăgit și i-am rănit? Cu cei care s-au identificat cu mine în primă instanță, dar care mai apoi m-au înțeles pe mine și discursul meu ca fiind un simplu joc, un performance, o minciună, o escrocherie, cînd vorbele pe care le-am împărtășit, dacă erau spuse din inimă, nu își aveau originea acolo, ele erau repetarea cuvintelor altuia, dar am insistat să repet aceste cuvinte cruciale. A fost de-adevăratelea și nu mi-am pronunțat „propriile cuvinte“. Cine vorbește vreodată cu propriile cuvinte? De ce e cererea pentru autenticitate cu atît mai puternică din partea oamenilor cu anumite corpuri, cu o anume culoare a pielii, cînd această cerere nu se aplică tuturor? Acestea sînt întrebări ce persistă.

Acestea fiind spuse, în Suedia există pînă la urmă o dezbatere publică vie asupra rasismului, stîrnită de „scandalul tortului“ și de alte cîteva lucrări recente în domeniul filmului și al animației/ilustrației. Adesea lucrurile se petrec așa: lucrările sînt identificate ca fiind „rasiste“ pe baza unui set de argumente deseori bine fondate. Autorii acestor lucrări, indignați, resping această acuzație și își construiesc apărarea pe un alt set de argumente, încearcă să convingă, să fie mai isteți, să identifice „adevăratul“ rasism în altă parte, să ceară îndurare. De parcă ar fi posibil să se ajungă la un consens ori la un capăt, să se găsească un răspuns obiectiv la întrebarea ce este rasismul, cu un cîștigător și un perdant în dezbatere. Indiferent care ar fi intențiile artistului, dacă cineva consideră o lucrare ca fiind rasistă, lucrarea e rasistă pentru acea persoană (și poate pentru mulți alții), și gata. Pur și simplu trebuie să te confrunți cu asta, și doare. Să asculți, să înveți, să fii umil și să încerci iar.

La ora actuală în Suedia sînt cîțiva oameni foarte curajoși și deștepți care fac o muncă fantastică educînd publicul, ceva ce instituțiile educative de rînd nu au reușit aparent să o facă; Ylva Habel, Josette Bushell-Mingo, Lawen Mohtadi, Victoria Kawesa, Athena Farrokhzad și Oivvio Polite, ca să numesc doar pe cîțiva dintre ei.

πUrmătoarea mea întrebare e legată de conferința telefonică pe care ai susținut-o la Iaspis în Stockholm, parte din seria de discuții și expoziții intitulată Body of Work [Corpus].Din cîte știu, unul dintre textele pe care le-ai citit îl are ca autor de fapt pe altcineva; a fost o declarație a modului în care această persoană s-a simțit oprimată de regulile instituției pentru care lucra la acel moment. Renunți întotdeauna la instanța auctorială ori asta a fost o excepție? și, dacă da, vezi asta ca fiind o nouă formă de auctorialitate?

∫De fapt, două dintre textele pe care le-am prezentat au avut ca autor pe alții, care au ales să rămînă anonimi. Așa că, am putea spune despre cei doi scriitori anonimi că au renunțat la paternitatea lor auctorială, dar, pe de altă parte, nu știm dacă poveștile îi au pe ei la origine. Cele două povești nu sînt neobișnuite ori senzaționale în niciun fel, ci mai curînd destul de comune. Cu toate acestea, nu am revendicat auctorialitatea textelor, nici nu am renunțat la auctorialitate. Nu cred că există ceva ca „propriile cuvinte ale cuiva“. Poveștile lor au fost transmise prin vocea mea, au fost pronunțate, articulate, au ajuns prin linia telefonică la celălalt capăt al lumii și au rezonat în acea încăpere la Iaspis. Cuvintele și-au revendicat sensul în momentul în care au fost primite de auditoriul prezent în acea încăpere. Nu consider asta ca o nouă formă de auctorialitate; din contra, e veche de cînd lumea.

πDeseori lucrezi în colaborare cu cei de la YES! Association/Föreningen JA!, o asociație separatistă pentru artiștii ale căror practici și activități sînt ințuențate de feminism, dintr-o perspectivă a interferențelor. Ai putea să-ți definești relația cu membrii ei?

∫Da, am lucrat cu și prin intermediul YES! Association/Föreningen JA!. Prefer să nu intru în detalii în ceea ce privește relația mea cu membrii acesteia (sînt suficiente bîrfe deja pe acest subiect), însă îți pot spune că lucrăm cu toții din greu să sfidăm o încadrare anume. În momentul de față există o presiune puternică din partea societății pentru definirea și ordonarea ierarhică a relațiilor noastre: din punct de vedere legal, economic și reproductiv. Încercăm să ne împotrivim și să ne preocupăm de un mod de existență la conțuența dintre a fi colegi de muncă, prieteni, colaboratori, amanți, cea mai întunecată temere a noastră, camarazi, adversari, cauze ale suferinței celuilalt, prieteni imaginari, proiecții, speranțele noastre pentru viitor. Uneori înclinînd mai mult către una ori către alta.

πSven Lütticken a scris recent: „Termenul «performance» e alunecos chiar și în contextele relativ bine definite. În economia zilelor noastre, acesta nu se referă doar la productivitatea muncii individului, ci și la autoprezentarea sa cvasiteatrală, reprezentația de sine a individului într-o economie în care munca a devenit mai dependentă de factori imateriali. Ca artist ori scriitor ori curator, performezi în momentul în care îți faci treaba, însă munca ta include deopotrivă susținerea discursurilor, participarea la inaugurări, să fii în locul potrivit la momentul potrivit. Astfel, să transcenzi limitele domeniului specific al artei performative e ceea ce aș numi performance-ul general ca fundament al muncii noi“. Vezi vreo conexiune în raport cu ceea ce faci?

∫Personal, nu văd vreo conexiune. Sînt norocos, în majoritatea cazurilor nici nu exist. Însă înțeleg că, pentru majoritatea oamenilor, asta e situația de cele mai multe ori. Totuși atunci cînd exist, săvîrșesc ceva ori mă comport mereu exact la fel ca oricine altcineva care există într-un fel mai obișnuit, începînd de regulă cu ceea ce numim naștere și cu un sfîrșit numit moarte. Pentru mine a exista este a acționa, a acționa este a exista. Această condiție nu înseamnă că nu trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru gesturile/actele/acțiunile noastre. Din contra, trebuie să acționăm într-un mod etic. Preferăm să utilizăm „a acționa“ mai curînd decît „a performa“. Să nu uităm că termenul [englezesc – n. red.] „performance“ e alunecos deopotrivă în sensul în care el e deseori confundat cu „performanță“.

πAm uitat să precizez că acest citat provine din e-țux journal,o revistă de artă presupus de poststînga publicată de [site-ul] e-țux, ce își datorează existența banilor de la muzee și instituții. Asta relevă numeroase contradicții în cadrul așa-numitului sistem al artei. Cum resimți aceste contradicții? Este posibilă o critică instituțională în ziua de azi? Ori critica instituțională reală e ceva ce nici măcar nu atinge instituțiile și se menține la distanță față de acestea?

∫Nu sînt atît de implicat în sistemul artei, în sine, însă prin intermediul muncii mele cu cei de la YES! Association/Föreningen JA!, am fost în măsură să avansez anumite idei în raport cu acest context specific.

Pretutindeni în viață există contradicții, nu doar în așa-numitul sistem al artei. Felul în care resimțim aceste contradicții nu e important; ceea ce e important este modul în care acționăm prin ele, înăuntrul lor și uneori dincolo de ele. Instituțiile nu sînt niciodată monolitice, iar oamenii din cadrul instituțiilor se pot angaja în critica instituțională în aceeași măsură în care o face „artistul critic“ dintr-o poziție externă. Cu certitudine e posibil să faci critică instituțională și uneori lucrurile se schimbă (lucrurile s-au schimbat!), însă deseori există și reacții adverse.

Pare că din ce în ce mai mult critica formulată împotriva și din cadrul mai multor instituții de rang înalt nu e în măsură să demonteze structurile de putere din interiorul acelei instituții în particular; și mai puțin încă se reușește schimbarea ierarhiilor valorice dinăuntrul întregului sistem. Deseori critica instituțională sfîrșește într-un gest estetizat de rezistență politică pe piața artei, și nu ca o forță care să genereze schimbarea în numele căreia, într-un fel sau altul, vorbește. Din nefericire, deseori arta produce întristare.

πMîine îți vei susține ultima prelegere – dacă îmi permiți să utilizez cuvîntul prelegere. Care va fi subiectul ei?

πEgalitate, prietenie și iubire, diversitate, frică, proprietate, auctorialitate, „subiectul adecvat“, capitalism, vinovăție, război: mîine, azi, ieri, mereu, iar și iar.

πCine sau ce te inspiră?

∫Corpurile vii din interiorul masei formate de spiritele critice.

πAsta e ultima mea întrebare: Crezi în diferența dintre realitate și ficțiune?

∫Da și nu. Diferite nu în sensul așezării lor într-o opoziție binară una față de cealaltă. Mai curînd diferite ca gradații ale aceluiași. Ficțiunea e întotdeauna ideologică, politică într-un mod în care realitatea cu siguranță poate fi, dar nu cu necesitate. De exemplu, faptul că noi toți îmbătrînim și în cele din urmă trebuie să murim e realitate dincolo de politică și ideologie, însă modul în care ne confruntăm cu acest fapt este politic. „Realitatea“ e o invenție fictivă. Ficțiunea e întotdeauna o realitate posibilă. Ficțiune e ceea ce ne validează.

Traducere de Anca Bumb