Numărul #42, 2012
Scenă

Piața Universității
Bogdan Ghiu și Raluca Voinea

Piața Universității este situată între Hotelul Intercontinental, Facultatea de Arhitectură și Universitatea București, România. Nu este un loc pentru autorități, ci un loc al opoziției autonome față de politicul formal, reglementat. Loc de opoziție și de celebrare. Tocmai pentru (auto)celebrare a fost recuperat, după 1990, de către puterea politică (care consideră procesul revoluționar început în 1989 ca încheiat, deci celebrabil, istoricizabil). Deja în mai-iunie 1990, Piața Universității era reluarea, reocuparea, reactualizarea a ceea ce începuse în decembrie 1989. În contextul mișcărilor populare de masă din România din iarna lui 2012, Piața Universității a devenit din nou locul opoziției autoconstituante, rearticulînd dorința populară de a continua ceea ce începuse în 1990. Tot timpul, PU a fost disputată, amenințată cu neutralizarea și normalizarea prin formalizarea și reglementarea, oficializarea ei, cînd ea e tocmai opusul, locul lărgirii violente a politicului, al ruperii cadrului politicului reglementar, al iruperii în politic, al re-constituirii ca subiect și actor politic, al accesului liber la politic – și astfel, o provocare contemporană pentru imaginația radicală.

Căutăm tot timpul diferitele „piețe“ în care am putea să ne intersectăm drumurile, în care am putea să ne întîlnim la o răscruce. Din cînd în cînd, transformăm un loc-de-trecere într-un loc în care să ne întîlnim unul cu celălalt, precum și cu noi înșine într-un alt moment din timp. Piața Universității din București e o machetă la scară a istoriei românești de după 1989.

„Cum se poate reprezenta însă fenomenul Piața Universității – Kilometrul Zero? și cum se reprezintă expresia spațială și temporală a mecanismelor prin care intersecția a două bulevarde a devenit pe parcursul a 20 de ani un spațiu-reper și chiar un spațiu simbolic?

[Lucrarea construiește o] machetă de lucru ca o imagine narativă asupra acestor întrebări printr-un inventar al evenimentelor petrecute aici începînd din 1989, adunate într-o dioramă-releveu în care faptele consecutive sînt reprezentate simultan, determinînd astfel o colecție inclusivă de perspective asupra construcției «Pieței»: un punct de referință, un punct de plecare și un punct de sosire.“ (studioBASAR)

Cred că trebuie să explicăm, să demonstrăm de ce ar putea să intereseze Piața Universității pe cineva din afară, pe un neromân, deci și pe români în general, peste timp de exemplu (pe străini în spațiu și timp), care sînt particularitățile neexotice, de interes general ale acestui fenomen.

Trebuie revenit și insistat asupra originilorPU. Cum și de ce a apărut aceasta, origini care îi marchează particularitatea, profilul.

Fenomenul PU ține de caracteristicile urbanistice ale centrului Bucureștiului. Pe 21 decembrie 1989, Revoluția a început în Piața Palatului, așa cum era normal, așa cum trebuie, la locul ei, în fața sediului puterii (Comitetul Central al Partidului Comunist Român). Or, dacă acolo masele au fost provocate (fenomen de contraputere, de puci), ele au fost apoi gonite și fugărite, Piața Palatului a fost evacuată în forță – și mulțimile (o parte dintre ele, tinerii de exemplu) au fugit, s-au refugiat și s-au baricadat, la propriu, nu departe, în Piața Universității, care a devenit un loc al maselor, al poporului, un loc al renașterii subiectului politic colectiv în momente cînd puterea abuzează de el, cînd îl provoacă uitîndu-i existența.

Fotografiile lui Laurențiu Gâlmeanu sînt un document rar, arătînd Piața Universității la momentul în care ea devine un loc al maselor, primul moment în care este unificată ca piață publică, momentul în care partea Fîntînii/Universității și partea Teatrului/Intercontinental sînt unite, totuși nu atît de mult prin oameni (încă șovăitori în a ocupa strada), cît de tancuri. 21 decembrie 1989 este momentul cînd aceste fotografii sînt făcute și este și numele oficial al pieței pe harta Bucureștiului. Un nume care n-a fost niciodată adoptat în conștiința populară, pentru că el transformă irevocabil Piața într-un loc al doliului și comemorării. A continua să o numim „Piața Universității“, a-i refuza numele oficial, înseamnă a ne reaminti și reîntoarce la momentul său din 21 decembrie 1989, a lua acel moment drept un început, și nu un sfîrșit, a o vedea ca pe un loc al renașterii, și nu al înmormîntării.

Diferențele dintre Piața Palatului,care este o piață, și Piața Universității,care este o intersecție și un sens giratoriu, un sistem, o constalație (instalație) de mici scuaruri care la o adică se pot reuni, rezultînd o mare piață,altfel, în timp normal, divizată, invizibilă, existentă în mod normal doar ca potențial: la fel ca poporulînsuși! Omologieîntre structura urbană și situația subiectului politic colectiv (care pendulează între virtual și actualizare).

În PU mulțimile au fost gonite și s-au baricadat, la propriu. PU s-a născut în noaptea de 21–22 decembrie 1989 printr-o baricadare la propriu, în jurul unei baricade,fenomen absolut nou, fără tradiție la București (care, din punct de vedere popular-politic, nu este nici pe departe „Micul Paris“).

Deci nu ocupare a unui loc de putere, al puterii, ci rezistență și reafirmare, baricadare împotriva invaziei și abuzurilor puterii – deci loc de constituire autonomă,de adunare a poporului, de regăsire și de reconstituire colectivă, de unde și aspectul jubilatoriu,nu doar negativ: întotdeauna PU a avut și o latură de sărbătoare.

Deși aceasta înseamnă și că este folosită de putere ca un loc de sărbătorire oficială, precum și pentru afișarea diferitelor dispozitive care definesc esteticile normative ale puterii.

„un simbol al puterii (de orice fel), chiar dacă e plasat parazitar într-un alt context decît cel obișnuit, nu e chestionat de cei care dețin această putere și e acceptat ca atare.“ (Vlad Basalici)

Evoluția medial-istorică a Pieței Universității

1 – Piața Universității 1989 – Revoluție

Subiect politic colectiv, omogen, nediferențiat, masificat. Niciun mesaj, nicio punere în scenă, nicio „poză“. Imagini, cu minime excepții, neteatralizate și fără mesaj, sau cu un singur mesaj, care e mai mult nonverbal, preponderent mimic, facial, gestual, postural: pură irupere în imagine, pură apariție ca imagine, în imagine. Oamenii nu sînt interesați, încă, de imaginea în sine. Nimeni nu (se) joacă, nu se pune în scenă, nu are conștiința politică și practică a imaginii. Cel mult, la televiziune, în studio, deci deja în „aparat“ (țusser), în dispozitiv, în imagine: tablouri vivante.

Imaginile (de exemplu, transformarea tancurilorîn care alegoricede sine, în care actorii se interpretează pe ei înșiși), arhivarea nu sînt percepute deocamdată ca făcînd parte din procesul de autoconstituire politică (mimetică).

Doar expresie nudă, aparent negativă, gauraplină/de umplut din steag, imaginea-gaură,ca rupere a ocultării, a nonimaginii, a falsei imagini totalitare precedente. Imaginea – gaură în falsa imagine.

Borna kilometrică plantată în fața Teatrului Național din Piața Universității, declarată km 0 al libertății și avînd diferite înfățișări și mesaje în ultimii 20 de ani, a fost unul dintre cele mai durabile monumente (deși neoficial) din spațiul public postcomunist. Îngrijit aproape din umbră de membrii Asociației 21 Decembrie, servind ca loc de întîlnire pentru fiecare comemorare a Revoluției din ’89, borna simbolicului kilometru zero stă astăzi pe un modest soclu, pictat în culorile steagului național și instaurînd „zona liberă de neocomunism“. Gaura din tricolorul românesc nu mai era în acest moment (2011) golul plin de potențial din zilele cînd emblema socialistă fusese decupată din steag, ci o umbră neagră care perpetuează doliul și dovedește o lipsă de imaginație politică.

2 – Piața Universității mai-iunie 1990

Subiectul revoltat continuă să fie masificat, unitar, omogen. Depinde de un centru unic, supraînălțat, dominator:Balconul 2(sau Balconul U), care corespunde Balconului 1(sau al CC – deasupra poporului său, Ceaușescu era deja, de mult, în aer, anunța de mult înălțarea la ceruri cu elicopterul!) al ultimului discurs, eșuat, al lui Ceaușescu. Prin Balconul, ca topos, de la Universitate se ocupa, în 1990, locul subiectului politic inaccesibil pînă atunci, păstrîndu-se însă și efectul de masificare, de manifestanți-public. Ego-masă.

Proiectul lui Dan Perjovschi, contribuția sa laSpațiul Public București | Public Art Bucharest 2007,a recreat sub forma unei statui vivante mineriadele de la începutul anilor ’90. Monument (Istorie/Isterie) a fost interpretat zilnic timp de o săptămînă în Piața Universității din București. Cei doi actori, întruchipînd unul un miner și celălalt un protestatar, au putut fi găsiți nemișcați în diferite postúri unul lîngă celălalt, uneori într-un aparent gest de confruntare, alteori în așteptare, creînd un moment de suspendare a istoriei. Sculptura vie a devenit o alegorie a corpului social, capturat în istoria sa recentă ca într-un purgatoriu.

3 – Ianuarie-februarie 2012

Display-ul revoluționar s-a schimbat total, devenind cu adevărat un display tehnologic: manifestația-ecran virtual,de computer. A te afirma/constitui ca subiect-actor politic înseamnă a fi suportul propriului mesaj. Multitudine de oameni-sandviș, fiecare își arată propriul mesaj. S-a numit și „revoluția A4“: fiecare text arată ca o „zonă sensibilă“ pe un touch-screen, care trebuie „deschisă“, actualizată. Juxtapunere de butoane. Profunzimea și densitatea, tridimensionalitatea subiectului colectiv unic, unitar, unificator, omogen-masificat e înlocuită de juxtapunerea orizontală, bidimensională, cu accesare facultativă, eventuală. „Tabloul vivant“ din 1989 a devenit ecran: individualism, subiectivare, self-broadcasting. Oamenii transmit, presiune mediatică pozitivată și preîntîmpinată, anticipată, instrumentalizată. Punere în scenă, mizanscenă, nu de oameni, ci semiotică, de texte și imagini, slogane-SMS. Nu întîmplător, tricolorul din 1989 e țuturat subbalconul din 1990. În 2012, ne întîlnim în opoziție, dar fiecare vorbim pe limba noastră, nimeni nu mai surplombează (balcon) pe nimeni, efectul de subiect colectiv e o rezultantă, o asociere, dar societatea nu se mai lasă totalizată dintr-un punct de vedere superior.

#

În 2012, demonstranții se autoconstituie politic, reciproc și mimetic, narcisic chiar, prin imagine.

Autoconstituire politică în oglindă, constituirea de sine ca subiect politic prin imitarea, incarnarea, repetarea imaginii.

Oglindirea, repetarea, mimetismul sînt necesare tocmai pentru/ca transformare, ca producție de nou, ca diferențiere prin repetare.

În măsura în care asupra PU se exercită permanente presiuni de normalizare, de neutralizare prin reglementare, PU, adică istoria, trebuie repetată: rezistență prin repetiție,prin reactualizarea unor imagini. Noul e chiar repetiția.

Proiecțiile, dezbaterile fac parte din procesul de subiectivare politică și de rezistență prin repetiție mediată imagistic. Autoprivire. Ce se întîmplă (ce facem) atunci cînd nu se întîmplă (nu facem) nimic: ne uităm la arhivele despre noi înșine, la noi înșine ca alții (ca subiecți politici).

Nu numai „dublul corp al regelui“ (Ernst Kantorowicz), ci dublul corp al subiectului politic în general(corpul civil, privat, și corpul-imagine, „avatarul“ politic). Subiectul politic e discontinuu, intermitent, procesual, în act. Între ipostazele (scenele, rolurile, „stagiunile“) politice, cînd nu rezistă decît „suportul“ civil, privat, imaginea rolului(dublul politic, tocmai de aceea fantomatic) e cea care asigură continuitatea politică.

În 2011, tancurile împodobite cu țori din 1989 și autobuzele incendiate din 1990 lăsaseră locul monumentalului incontestabil. Grupul statuar de bronz se adăuga astfel crucilor de marmură, transformînd piața într-un cimitir atemporal. Ce îi mai rămăsese corpului uman viu era să se expună pe sine, să se însceneze în condiția sa fragilă, dispensabilă, să se afirme pe sine în opoziție cu deciziile politice obiectualizate, moarte.

Monumentul devine fundal pentru pancartele protestatarilor, spectrele puterii sînt cele pe care se sprijină manifestările nemulțumirii populare. Înscenarea e complet teatrală, dar, ațată în fața carelor de televiziune, e o scenă jucată pentru a fi transmisă în reluare.

Proiectul a făcut parte din expoziția Km. 0. Reprezentări și repetiții ale Pieței Universității,tranzit.ro/București, 2012–2013.

În timpul vernisajului, un grup de performeri au stat în Piața Universității, o cameră web permanentă (prin intermediul căreia mulți oameni au urmărit protestele din ianuarie-februarie 2012) transmițînd prezența lor în direct în spațiul galeriei. O conexiune telefonică a fost stabilită cu performerii, astfel încît publicul le putea da instrucțiuni ce să facă.

„Acțiunea mizează pe o dezvrăjire, o expunere a mecanismelor. Un enactment, o deconspirare brută a spectacolului din Piața Universității – Teatrul Național, în raport cu protestele recente din ianuarie 2012, cînd spațiul de protest a devenit, la propriu, o scenă sub rețectoarele televiziunilor. Agenții/performerii din Piață performează mai ales pentru un public invizibil, cel din spatele ecranelor (webcam sau televizor). Prezentarea întregului mecanism în spațiul expozițional încearcă o respectacularizare, o readucere a spectacolului din «realitate», din casele oamenilor, în spațiul de reprezentare.

Prin construirea unui cadru în care publicul poate manipula, poate acționa prin intermediul performerilor, apare și perspectiva jocului video, a celui care operează din siguranță, prin comenzi, printr-un fel de semiavataruri.“ (Alexandra Pirici)

Medialitate a imaginilor media și verigă intermediară în existența politică a indivizilor. Existența politică a fiecăruia dintre noi e mediată... mediatic. Depindem de imaginile propriilor ipostaze politice, care ne mențin „virtual“ continuitatea, subiectivitatea politică.

Trebuie să ne copiem pe noi înșine, adică propriile imagini publice: mimetism practic, narcisism politic. Pentru a redeveni publici, ne copiem propriile imagini publice. Imagine = public.

Textul de față este adaptat pe baza următoarelor prezentări și evenimente:

Raluca Voinea & Bogdan Ghiu: Piața Universității – The Site of Perpetual Re-enactment: Self-mirroring and Difference, prezentare în cadrul simpozionului internațional „Re-Visions of the Romanian Revolution in Arts and Media Theory“, Berlin, 1–2 iunie 2012;

Km 0: Reprezentări și repetiții ale Pieței Universității, expoziție, tranzit.ro/București, 30 noiembrie 2012 – 28 februarie 2013, curator Raluca Voinea;

Bogdan Ghiu & Raluca Voinea: Bucharest, Piața Universității: Site of Perpetual Re-enactment and Political Invention, lectură-performance, KEX RESIDENZ, Viena, 12 decembrie 2012 (încheind o rezidență oferită la Viena revistei IDEA artă + societate de către Kunsthalle Exnergasse).