Numărul #42, 2012
+ (BE.BOP 2012)

Somapolitica Europei negre: testimoniale ale unui eveniment
Dosar realizat de Alanna Lockward, pregătit pentru IDEA artă + societate de Ovidiu Țichindeleanu

Alanna Lockward, autor, critic și curator independent, director fondator al Art Labour Archives (din 1996), manager general al Institutului Decolonial Transnațional, curator al BE.BOP 2012. Black Europe Body Politics.

Walter Mignolo, profesor de literatură William H. Wannamaker la Duke University.

Robbie Shilliam, conferențiar în relații internaționale, Queen Mary University, Londra.

Simmi Dullay, artist, producător cultural, profesor de arte la Universitatea Africii de Sud, Pretoria.

Ingrid Mwangi Robert Hutter lucrează împreună ca artiști video și performeri.

Rolando Vázquez, profesor asistent de sociologie la Academia Roosevelt din cadrul Utrecht University.

Jeannette Ehlerse un artist video stabilit în Copenhaga.

Quinsy Gario, artist, scriitor și director cultural stabilit în Olanda, preocupat de problemele de gen și de cele postcoloniale. Editor al jurnalului feminist LOVER, membru al colectivului artistic panafrican State of L3 și inițiator al proiectului artistic Zwarte Piet Is Racisme, în iunie 2011.

Julia Roth, cercetător postdoctoral la Freie Universität Berlin, autor, curator al evenimentelor politico-culturale pentru Bundeszentrale für politische Bildung, Goethe-Institut, HKW, HAU. Vezi desiguALdades.net.

Manuela Boatcă, profesor de sociologie la Institutul Latinoamerican, Freie Universität Berlin.

Teresa María Díaz Nerio, cercetător și artist dominican de performance.

 

 

Somapolitica Europei negre. Către o estetică decolonială2

Alanna Lockward

 

Este esențial să subliniem că deși conceptualizarea esteticii decoloniale e relativ recentă, premisele sale – schimbările epistemice ce au contestat colonialitatea în practicile artistice și culturale ale emisferei sudice – sînt la fel de vechi ca sistemul însuși. Sfidarea colonialismului prin dansurile și ritualurile voodoo, care a condus în cele din urmă la prima revoluție de succes a sclavilor, în Haiti, e un exemplu grăitor.

Ceea ce face estetica decolonială e să conecteze aceste moșteniri, dar și reprezentările lor actuale, cu modelul analitic modernitate/colonialitate/decolonialitate. BE.BOP 2012. Black Europe Body Politics (4–6 mai 2012, Ballhaus Naunynstrasse, Berlin) a introdus această abordare teoretică în artele vizuale din Europa și din continentul african printr-un vast spectru de proiecții. Estetica decolonială a fost dezbătută pentru prima dată, cu aplicare la BE.BOP 2012,la Goldsmiths University of London, în decursul anilor 2011–2012. La evenimentul din Berlin, au fost sesiuni de proiecții de două ore în fiecare dimineață, urmate de dezbateri în mese rotunde despre estetica și aesthesisul decolonial, cetățenia (europeanului de culoare), activismul anti-Blackface,modă și feminități în Africa, Conferința Berlin – Africa, genocidul Herero și Nama și amnezia colonială în Germania și Scandinavia.

Artiști, activiști și cercetători și-au împărtășit cunoștințele de pe poziții de egalitate, în decursul unor discuții bogate și variate. Filmul și arta video au fost tratate la fel, în ciuda caracterului industrial al primului, fiind prezentate în același format de proiecție și instalare. Arta performativă a fost dezbătută într-un spațiu teatral experimental, de postmigrație. Contribuțiile teoreticienilor au fost discutate într-un spațiu extraacademic. Activiștilor li s-a oferit suficient spațiu pentru afișarea campaniilor și răspîndirea mesajului lor. Evenimentul a dat naștere unei schimbări paradigmatice în percepția, gîndirea și acțiunea decolonială. Multiplele straturi ale acestei conversații sînt documentate în evaluările participanților.

În procesul de organizare al BE.BOP 2012,am conceptualizat diasporicul ca abordare specifică în cadrul esteticii decoloniale, care subliniază specificul anumitor experiențe continentale ale europeanului negru. Ca proces în curs de desfășurare, această primă conceptualizare a devenit acum „estetica decolonială afropeană“. Ceea ce urmează e un sumar al parcursului meu pînă în acest punct, prin cartografierea inițială a cîmpului esteticii diasporice și, ulterior, sublinierea pertinenței terminologice și teoretice a „afropeanului“ pentru modelele analitice actuale ale esteticii decoloniale și diasporice.

Modernitate/colonialitate/decolonialitate, modelul ori programul de cercetare inspirat de contribuția inovatoare a sociologului și umanistului peruvian Aníbal Quijano, oferă un instrument pentru demontarea continuităților colonialismului de după decolonizarea formală. Totodată, programul definește modernitatea ca retorică inseparabilă de logica specifică a colonialității (Mignolo), adică de exploatarea sistematică a unor populații întregi în numele „progresului“ și „civilizației“. Așa cum am precizat la început, analiza și contestarea acestei inseparabilități inextricabile au fost parte a modernității/colonialității, încă de la începuturile sale. Această muncă se numește „decolonialitate“. În acest sens, gînditorii decoloniali consideră că studiile postcoloniale au un orizont limitat, fiindcă omit această inextricabilitate, iar genealogia lor e ancorată în teorii ale (post)modernității3 mai curînd provinciale, fundamentate în mare parte pe genealogii istorice și intelectuale eurocentrice.

Există mai multe conceptualizări ale esteticii diasporice în studiile postcoloniale legate de ceea ce R. Radhakrishnan numește „era diasporei“.4 Kobena Mercer a publicat pe larg pe acest subiect încă din 1994. Alte contribuții cuprind „Estetica afro-diasporică“5 a lui Alexander Weheliye și „Formele diasporice africane“ a Kristei Thompson.6 Aceste abordări teoretice împărtășesc un fir comun cu eseurile esențiale ale lui Stuart Hall despre diasporă și reprezentare culturală.7 Studiile au în comun o anumită vitalitate dialogică. Autorii aleg în mod sistematic să-și articuleze ideile pornind mai degrabă de la dezbaterea unor practici culturale concrete decît prin stabilirea unui nou universal abstract. Cu alte cuvinte, e vorba de conceptualizări specifice situației, comme-il-faut. În cazul lui Thompson, accentul cade pe statutul social înfățișat în ritualurile de inspirație hip-hop ale balurilor din Bahamas. Weheliye, „acompaniat“ de Dubois, Walter Benjamin și Ralph Elllison, introduce „afromodernitatea sonică“, un indicator al disjuncției dintre sunet și sursă, așa cum e exemplificat în Souls.8

În reflecțiile paradigmatice ale lui Kobena Mercer despre estetica diasporică, imaginea în mișcare joacă un rol important.9 Multe dintre lucrările prezentate și discutate pe durata BE.BOP 2012au în comun cu primii regizori britanici negri, analizați de Mercer, deconcertarea stereotipurilor și dislocarea prejudecăților obișnuite despre o identitate neagră esențializată. Ceea ce diferențiază lucrările de la BE.BOP 2012e un element mai curînd bizar: faptul că regizorii negri din Anglia nu au mai fost nevoiți să „demonstreze“ că imperialismul și colonialismul „au avut loc“ cu adevărat ori, cum e în cazul Olandei, că din moment ce „s-a petrecut cu mult timp în urmă e în cele din urmă irelevant“.

Contribuția esteticii decoloniale afropeene la conceptualizările actuale ale esteticii diasporice clarifică modul în care creatorii diasporei tratează ocultările modernității, disimularea muncii murdare a colonialității. În acest sens, prezența noastră vizează ceea ce Quinsy Gario numea „plantațiile artei moderne“10, și parafrazez: „plantațiile de artă ale modernității“, și anume într-un mod care nu e nici tangențial, nici incidental. Într-adevăr, după cum a argumentat superb Antonio Benítez Rojo în La isla que se repite11[Insula care se repetă], anumiți artiști din Caraibe și alte diaspore de culoare au ales să conteste colonialitatea specifică a cunoașterii și ființei în interiorul mentalității acestui sistem global de plantații, care nu poate fi evitat, prin crearea unor posibilități ale simțirii care înlătură „supremația“ hegemonică a modernității. Colajul video Other[Altul] al artistei aborigene australiene Tracey Moffatt e o capodoperă în această privință.

Estetica decolonială afropeană presupune că diaspora din Caraibe e implicată organic în diaspora de culoare și/sau africană din Europa, urmînd astfel dilemele lui Stuart Hall12 și ale multor altora. Există o vastă bibliografie globală de studii ale diasporei și, mai ales în Europa, se multiplică resemantizările noțiunii aplicate pe situații specifice. De dragul clarității, voi cita definiția dată de Agustín Lao Montes diasporei africane, fiindcă se apropie de propria mea experiență ca membră a diasporei caraibiene: „Dacă domeniul istoric mondial a ceea ce numim în prezent diaspora africană, ca o condiție a dispersiei și ca proces al dislocării, se bazează pe forme de violență și teroare ce sînt esențiale modernității, asta implică deopotrivă un proiect cosmopolit de articulare a istoriilor diverse ale popoarelor africane, creînd concomitent curente intelectuale/culturale și mișcări politice translocale“.13 Decolonialul în estetică substanțiază ideea că sîntem și am fost dintotdeauna parte a modernității. De aceea, „strategiile noastre de re-existență“14 sînt analizate ca parte integrantă a modernității. În loc să ne definim ca „alte modernități“, ne numim „colonialitate decolonizată“.

Următorul citat din Stuart Hall ilustrează o critică esențială a gîndirii și esteticii decoloniale adusă studiilor culturale și postcoloniale: „Gîndindu-mă la propriul meu simț al identității, am realizat că el a depins dintotdeauna de faptul de a fi un migrant,de diferența față de voi toți. Astfel că unul dintre lucrurile fascinante legate de această discuție e că mă regăsesc pe mine într-o poziție centrală, în sfîrșit. Acum că, în era postmodernă, voi toți vă simțiți atît de dispersați, eu devin central. Ceea ce mi se părea a fi dispersat și fragmentat devine, paradoxal, experiența modernă reprezentativă! Asta înseamnă «să te întorci acasă» cu înverșunare!“15

Din perspectiva decolonială, nu am abandonat niciodată acest „acasă“ (colonialitatea). Procesul decolonizării minților noastre presupune o realizare a acestui fapt. Noi am fost mereu aici, ca parte ascunsă a modernității, astfel că prezența noastră se justifică de la sine. Pe de altă parte, gîndirea și acțiunea decolonială are în comun cu judecata lui Hall autoreprezentarea, din moment ce, în cele din urmă, recunoașterea noastră în mirajele reflexive ale modernității ne unește în solidaritate. Mai mult decît atît, estetica decolonială afropeană adoptă „povara reprezentării“ a lui Hall ca un dar bine-venit: darul conștiinței de sine, darul decolonizării mentale, sensibile și estetice.

Pe durata BE.BOP 2012,la fel ca în dilema lui Hall, am devenit centrați în propriile noastre experiențe într-un context paneuropean. Am discutat între noi, cu noi înșine, despre noi înșine. A fost un banchet al identităților. Așa-numitele ere „postrasiale“, „postidentitare“ ori „postnegre“ erau oximoroane în vocabularul nostru.16

Amnezia colonială răspîndită în Germania și țările scandinave evidențiază un abil scenariu paneuropean al negării, ce nu aduce în discuție implicarea sistematică în refleaua financiară a comerțului transatlantic cu sclavi și ulterior în Conferința Berlin – Africa (1884–1885), ca să menționăm doar două exemple. Din moment ce artiști din diverse locuri din Europa s-au dedicat întru totul acestor vacuumuri istorice, opțiunea mea a fost de a le conecta punctele comune. Propria mea practică curatorială,  în calitate de estetică decolonială afropeană, e un răspuns dat la ceea ce Erna Brodber a descris ca fiind „Continentul Conștiinței Negre“, de pe poziția locuirii în Europa, și nu în Caraibe. Astfel, particularizarea „afropeană“ e menită să semnaleze emergența conștiinței negre în Europa, dintr-o perspectivă panafricană.

Pe durata BE.BOP 2012,multe discuții s-au concentrat asupra lucrărilor artiștilor, gînditorilor și activiștilor ce animează continentul conștiinței negre din Africa (Simmi Dullay), diaspora caraibiană și africană din Europa (Teresa María Díaz Nerio, Jeannette Ehlers, Quinsy Gario, Ylva Habel, Grada Kilomba, Adetoun Küppers-Adebisi, Michael Küppers-Adebisi, Ingrid Mwangi Robert Hutter, David Olusoga, Minna Salami, Bonaventure Soh Bejeng Ndikung, Robbie Shilliam, Jean-Marie Teno și Emeka Udemba) și din Australia (Tracey Moffatt și Sumugan Sivanesan).

„Decolonialul“ din estetica decolonială afropeană recunoaște lupta noastră comună împotriva colonialității, materializată în exemple terifiante ale rasializării și criminalizării sistematice a oamenilor de origine africană în Europa, ce vor fi discutate ulterior. Împreună, în această călătorie a minților și sensibilităților decolonizate, nu pretindem doar justiție retroactivă pentru moștenirile coloniale din Africa, ci subliniem deopotrivă continuitățile acestor moșteniri în colonialitate: colonialismul fără colonii.

Colonialitatea europeană e prezentă în mod sinistru într-o instituție complet nouă: Frontex, programul de securitate a frontierelor externe și interne, fondat în 2005, și instituția cu cea mai rapidă creștere bugetară în cadrul Uniunii Europene. Uniunea Europeană însăși a fost de la început conceptualizată în directă legătură cu (exploatarea) Africii, fiind în consecință numită de fondatorii săi „Eurafrica“.17 Într-adevăr, există continuități istorice irefutabile între Conferința Berlin – Africa (1884–1885), proiectul originar Eurafrica (Uniunea Europeană) și „cartografierea“ intervenționistă actuală a rutelor de imigrare din continentul african. Această „inițiativă“ a externalizării granițelor ar putea fi definită ca fiind de facto un „război cartografic“ împotriva Africii și justifică relevanța termenului „afropean“ ca instrument care traduce încrengăturile actuale ale colonialității în Europa. „Afropean“ anunță aceste realități, trece dincolo de simpla reflecție inversînd ordinea celor două componente ale sale. Ei spun „Eurafrica“, iar eu spun „afropean“, din propria noastră istorie comunitară.18

În mod paradoxal, prezența africană în Europa e mai veche decît în Americi. Cei 800 de ani (contestați încă) de ocupație africană a Peninsulei Iberice sînt un exemplu tipic. Conferința panafricană originară a avut loc în 1900, la Londra. Iar Négritude19,epigrama ce a contribuit la eliberarea continentului african în așa-numitul „secol scurt“, a fost inventată în anii 1930 la Paris, unde s-a ținut de asemenea unul dintre cele cinci congrese europene panafricane.

BE.BOP 2013,intitulat Decolonizînd Războiul Rece“,va fi dedicat expunerii modului în care corpul negru, ca spațiu al demnității, puterii și frumuseții, a invadat imaginația radicală a artiștilor și a gînditorilor în Europa, dincolo de diviziuni rasiale. Vom discuta despre moștenirea Angelei Davis, o fostă studentă a lui Herbert Marcuse, și Richard Wright, care a publicat pentru prima dată „Black Power“ în Londra, inspirat de panafricani ca George Pademore și Kwame Nkrumah.

Un alt motiv pentru pertinența termenului „afropean“ în raport cu estetica diasporică și cu studiile despre diasporă în general e că, spre deosebire de SUA, Regatul Unit, Caraibe și America Latină, diaspora neagră din Europa continentală nu se poate consola cu faptul că ar fi măcar o comunitate acceptată în interiorul națiunii în general – chiar dacă una patologizată. De fapt, contrar așteptărilor, pînă și noțiunea unei comunități negre ori africane e respinsă în mare parte din Europa continentală – în ciuda atracției sale cînd e percepută ca „nouă“ ori „recentă“. În această privință, „afropean“ conferă o rezonanță aparte esteticii diasporice, accentuîndu-i nuanțele față de discursurile academice hegemonice concentrate pe Statele Unite și deopotrivă în raport cu studiile culturale britanice de culoare à la Hall.

În mod similar, în ceea ce privește delimitarea sa în cadrul studiilor diasporei, termenul „afropean“ ușurează sarcina de a stabili de la bun început: colonialismul a avut loc efectiv. În Americi (unde a fost creat termenul „estetică decolonială“) asta e de la sine înțeles, pînă la absurd. Cu toate acestea, în realitățile noastre europene se petrece exact contrarul. „Afropean“ îmbunătățește înțelegerea dialogică între cele două procese de decolonizare mentală, care au țeluri comune și o moștenire colonialistă africană și europeană împărtășită, însă istoriografii canonice foarte diferite. După cum am spus anterior, ștergerea sistematică din istorie a moștenirilor coloniale în urma Conferinței Berlin – Africa (1884–1885) e exemplară pentru această situație. Pentru a da un exemplu revelator, nu există niciun monument în Berlin care să comemoreze acest eveniment extraordinar. Mai mult decît atît, „afropean“ urmărește și conștientizarea creșterii alarmante a afrofobiei în Europa continentală.

După cum dezvăluie cu atîta dezinvoltură Quinsy Gario în campania sa Zwarte Piet Is Racisme[Zwarte Piet este rasism], o caricatură denigrantă a negritudinii e considerată în Olanda o moștenire „inocentă“, care nu poate fi schimbată, întru totul „lipsită de vreo legătură“ cu colonialismul, care, după cum știm, „s-a petrecut într-un trecut mult prea îndepărtat ca să mai conteze cumva“. De asemenea, machiajul în negru (Blackface)e instituționalizat în Germania ca tradiție teatrală „respectabilă“. Infamul tort suedez20 și nenumărate exemple alarmante de profilare rasială, abuzuri ale poliției și crime aleatorii asupra imigranților africani din Grecia sînt doar vîrful aisbergului.

Trebuie să admit că, în pofida conștiinței politice bine antrenate, discursul instigator și condamnarea comunităților somaleze din Suedia, numărul de morți în custodia poliției în Germania, ratificarea legală a rasismului „antialb“ în Franța, confiscarea documentelor legale de rezidență ale cetățenilor afrospanioli de către poliție și o listă lungă de acțiuni de neconceput ne iau încă prin surprindere pe mulți dintre noi. Europa neagră și diaspora africană trăiesc realmente momente extrem de periculoase ale colonialității și au nevoie de atîta solidaritate cîtă e omenește posibil.

Pertinența esteticii decoloniale afropeene în dezbaterile actuale asupra problemelor identitare în strategiile expoziționale ale diasporei negre e susținută de o declarație revelatoare a curatorului și scriitorului Simon Njami: „Întotdeauna am regretat faptul că istoria anumitor locuri din Caraibe a fost trecută sub tăcere. Asta nu e doar din vina albilor. Atît albii, cît și negrii au avut o atitudine destul de ambiguă în această chestiune. Pot să-l citez din minte pe Césaire, cînd, vorbind despre Caraibe, spunea că locuitorii săi nu vor fi niciodată capabili să-și schimbe situația pînă nu își vor fi asumat toate aspectele istoriei lor. În ce constă această istorie? Sclavie, desigur, și Africa. Dar de cîte ori vizitez regiunea sînt bulversat de omisiunea crasă a acelui continent în dezbaterile artistice. Nu e vorba de agitație în numele negrilor, i.e. a africanilor, ca în zilele timpurii ale Negritudinii. Mai curînd e vorba de încorporarea evoluților de pe continentul african ca parte integrată a propriei lor istorii. Sînt puține conexiuni, puține proiecte menite să aducă laolaltă aceste două părți de lume, cu toate că acolo ar putea fi viitorul. Ni se spune că istoria e scrisă de învingători. Dar mai punem încă problema în termeni de învingători și învinși?“21

În ce mod relevă acest citat anumite proteste-cheie ale esteticii decoloniale și cum îi contestă presupozițiile estetica decolonială afropeană? Trebuie să îmbunătățim abordarea larg teoretizată despre „Caliban din Caraibe“22, utilizînd modelul analitic modernitate/colonialitate/decolonialitate ca instrument de interogare a colonialității esteticii? Sau ar trebui în schimb să vorbim despre estetica specifică a colonialității ca aspect al colonialității cunoașterii și ființei? Ar trebui oare să ne concentrăm energiile pe de-a-ntregul asupra strategiilor de re-existență întreprinse în prezent de practicile artistice pe plantațiile artistice ale modernității? Sau ar trebui să facem toate acestea în același timp?

Ne putem gîndi la multiple căi de a da un răspuns foarte simplu pentru prima parte a citatului lui Njami, care ar putea fi rezumată astfel: Faptul că nu ai citit, văzut ori auzit ceva despre un lucru nu înseamnă neapărat că nu se întîmplă sau că nu a avut loc. Într-adevăr, lipsa de informare sau dezinformarea este inevitabilă în variile contexte ale diasporelor negre, africane ori caraibiene, iar ca urmare, noi, cei implicați în conceptualizarea lor, atît ca teoreticieni, cît și ca mediatori, trebuie să urmărim în mod activ umplerea acelor goluri, și nu simpla lor expunere ori deplîngere. Cea de-a doua parte a acestei declarații simptomatice a lui Njami, despre „punerea problemei în termeni de învingători și învinși“, e lapidară. Într-adevăr, pentru estetica decolonială e o chestiune de principiu, în cel mai literal sens, ca punct de plecare, dezvăluirea sistematică a retoricii învingătorilor (modernitatea europeană = civilizație) în logica specifică a colonialității: orice artă produsă altundeva în afara Europei e „primitivă“ ori un simplu mimetism al esenței „universale“ a artei europene.

În mod evident, Simon Njami nu observă modul în care imaginația imperială continuă să îi descrie prezența ca gînditor al diasporei pe plantațiile artistice ale modernității. De pe lista inepuizabilă a colonialității îi ofer ca referință următorul citat din cocuratorul documenta 12, Roger Buergel: „Conform directorului expoziției, Roger Buergel, vara ploioasă a fost responsabilă pentru lipsa de entuziasm la documenta 12 ce a luat sfîrșit duminica trecută: «Viața în afara încăperilor expoziționale nu a putut prospera. Din cauza asta, atmosfera ideală, vitalitatea nu au putut fi cultivate». Arta necesită căldură: «De aceea Grecia e leagănul civilizației și Africa acela al umanității»“.23

E imperativ să-i reamintim lui Njami că Hegel și-a făcut diviziunea epistemică a Africii24 în același timp în care se stabilea pe continent prima misiune colonială protestantă germană (1829). În acest sens, am putea interpreta filosofia hegeliană a istoriei ca pe o excepțională campanie de relații publice în sprijinul colonizării europene. Walter Mignolo a stabilit conexiunea inextricabilă între discursul rasializant al lui Kant25 și crearea esteticii sale ce stabilea că doar europenii albi sînt capabili să încerce și să înțeleagă sublimul. Sentința infamă a lui Hegel asupra caracterului anistoric al continentului african e în acest sens o simplă continuare a „sălbaticelor“ și imaginativelor categorizări kantiene.26

În panafricanismul lui Marcus Mosiah Garvey sîntem somați să ne decolonizăm gîndirea. În timpul unui discurs din octombrie 1937 în Nova Scotia, publicat ulterior în revista sa, Black Man,el ne soma să ne emancipăm din sclavia mentală. Această poruncă legendară a fost parafrazată cu măiestrie de Bob Marley în al său Redemption Song [Cîntecul izbăvirii] (1979). Văd o confirmare a profeției lui Garvey în estetica decolonială afropeană. O văd în fiecare rînd al scrierilor mele și în fiecare moment de solidaritate între diaspore, pe care am simțit-o de la începutul propriei mele decolonizări mentale (Haiti 1994, mai exact). În consecință și ca să conchid, să mai răspundem o dată ultimei întrebări puse de Njami: „... încă mai punem problema în termeni de învingători și învinși?“

Într-adevăr o facem, de fapt exact acesta e rolul esteticii decoloniale afropeene, să pretindă responsabilitate epistemică și justiție pentru făptuitorii și moștenitorii actuali ai privilegiului alb în plantațiile artistice ale modernității, în timp ce ne celebrăm deopotrivă pe noi înșine în recunoașterea noastră reciprocă. Sîntem aici fiindcă am fost DINTOTDEAUNA aici, dar asta nu înseamnă neapărat că vrem să ne potrivim în Cubul alb. Sîntem aici așa cum ne spune Quinsy Gario:

 

„[...] să vorbim

despre munca noastră

despre meleagurile noastre

despre corpurile noastre

despre noi înșine.

Sinele ce tranzitează

în și în afara percepției

între pauzele

de timp și spațiu

și dincolo

de ideea despre ceea ce e ușor

nesănătos“.

 

 

BE.BOP 2012. Somapolitica Europei negre:O reflecție

Walter Mignolo

 

I.

A fost într-adevăr un eveniment formidabil. Fără să mă gîndesc am scris „formidabil“; mi-a venit pur și simplu în jocul degetelor pe tastatură cînd am scris primele propoziții. Mi-a atras atenția apariția acestui cuvînt fără să-l fi invocat. Am verificat în Tezaurși mi-a oferit ca opțiuni: dificil, impresionant, alarmant. Ei bine, dintr-un motiv sau altul, am ales cuvîntul potrivit. „Inima își are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște“, e o maximă faimoasă a unui renumit antropolog francez. Așa că se cade să îți lași inima să guverneze asupra minții, mai ales în cazul unui eveniment centrat pe „aesthesis“ (simțire); un eveniment înscris în procesele globale de decolonizare a esteticii și de emancipare a aesthesisului.

Fără îndoială a fost impresionant. Nu e doar părerea mea, ci consensul general. A fost dificil și doar Alanna poate spune ce a presupus organizarea acestui eveniment, chiar dacă au existat parteneri fantastici cu care am colaborat, Allianz Kulturstiftung și Ballhaus Naunynstrasse. și îmi închipui că ar putea fi într-adevăr alarmant pentru facțiunea din populație care presupune că imaginația, creativitatea, inovația și progresul sînt trăsături esențiale ale modernității și postmodernității. Sînt deopotrivă trăsături esențiale pentru gînditorii, artiștii, universitarii și activiștii decoloniali care denunță retorica modernității, logica specifică a colonialității, desprinzîndu-se de modernitate, postmodernitate și altermodernitate. Dacă retorica modernității necesită inventivitate, creativitate și imaginație pentru a menține logica specifică a colonialității, aceste trăsături sînt deopotrivă esențiale pentru gramatica decolonialității. Cu alte cuvinte, inovația, creativitatea și imaginația nu aparțin exclusiv unei direcții. Totul depinde de proiectele ce necesită utilizarea acestor concepte.

„Estetica“ (așa cum e explicat în catalog) a fost – din secolul al optsprezecelea – reglementată de filosofie, iar rolul său era controlul, administrarea și manipularea „gustului“. Reglementările „estetice“ nu au apărut în Namibia, China ori Brazilia. Au fost o invenție regională a filosofilor europeni. Apropo, asta s-a datorat în mare parte filosofilor germani: Alexander Gottlieb Baumgarten, Immanuel Kant și Gotthold Ephraim Lessing sînt principalii arhitecți. A fost mai mult decît potrivit ca „Somapolitica Europei negre“ să conteste acea moștenire și să deschidă imaginația, modurile de existență și sensibilitățile oamenilor lăsați pe dinafară de „estetica filosofică modernă (postmodernă și altermodernă)“. Kant nu s-a sfiit să descalifice 80% din glob pentru incapacitatea de a „simți frumosul și sublimul“. Cei mai afectați au fost, desigur, datorită rolului Africii în imaginarul creștin și secular european, Africa și africanii. Rechizitoriul lui Kant e bine cunoscut: „Negrii din Africa nu au de la natură niciun sentiment care să se ridice deasupra naivului. Domnul Hume provoacă pe oricine să dea un singur exemplu în care un negru să fi manifestat talente, și afirmă că dintre sutele de mii de negri care au fost duși din țările lor în alte părți, cu toate că mulți dintre ei au fost lăsați liberi, totuși niciunul nu s-a ațat vreodată care să fi reprezentat ceva important fie în artă sau știință, fie vreo altă proprietate distinctivă, cu toate că dintre albi se ridică constant chiar și din plebea cea mai de jos și prin daruri excepționale dobîndesc considerație în lume. Atît de esențială este diferența dintre aceste două rase de oameni, și ea pare să fie mare atît cu privire la capacitățile suțetului, cît și la culoare“ (Observații asupra sentimentului de frumos și sublim.27

Cu atît mai potrivit atunci faptul că acest eveniment „formidabil“, Somapolitica Europei negre,cea mai recentă componentă adăugată unui portofoliu impresionant al ArtLabour Archives,fondat în 1996, a fost conceput, organizat și executat de criticul de artă, curatorul și autorul Alanna Locwkard (originară din Republica Dominicană) și s-a desfășurat în Berlin în cooperare cu Allianz Kulturstiftung și Ballhaus Naunynstrasse. Ballhaus Naunynstrasse: decizia Alannei de a susține acolo evenimentul a fost una dintre cele mai înțelepte mișcări din tot procesul de organizare a evenimentului. Am fost acasă, literalmente. În seara dinaintea inaugurării, adică în seara de 3 mai, am avut plăcerea și onoarea de a o întîlni pe directoarea Ballhaus Naunynstrasse, Shermin Langhoff. Cînd o întîlnești pe Shermin în calitate de director al unui proiect precum Ballhaus, știi că următoarele trei zile vor fi așa cum trebuie să fie. Shermin (născută în Bursa, Turcia) e plină de energie, bunătate, entuziasm, inteligență și cu multe realizări în munca ei cu teatrul dedicat subiectului migrării în Europa. Toate acestea au fost ca o plasă de siguranță. Ulterior l-am întîlnit pe Wagner Carvalho, curator și inițiator al proiectelor in/out [afară/înăuntru]și Move Berlin[Berlinul se mișcă],născut în Brazilia. El fusese numit codirector, în timp ce Shermin prelua și alte responsabilități. Am regăsit în Wagner același entuziasm și aceeași dedicație. Nu a ratat nicio proiecție și nicio sesiune de discuții. A preluat pînă și responsabilitățile de fotograf și cameraman pe durata unei părți considerabile a evenimentului.

Dincolo de plasa de siguranță pe care atît Shermin, cît și Wagner ne-au oferit-o tuturor, am avut sentimentul aparte că gîndirea creativă în Europa nu mai e generată de moștenirea lui Kant ori a lui Hegel, ci de sensibilitatea, creativitatea, bunătatea și viziunea imigranților europeni, cei care cunosc atît logica stăpînului, cît și pe cea a sclavului, ori, în altă formulare, cei care cunosc atît retorica imperială a modernității în Europa (și mă refer mai ales la cele șase țări imperialiste europene: în sud, Italia, Spania și Portugalia; în nord, Franța, Germania și Anglia. Desigur, am putea să adăugăm Olanda și Belgia, care au fost motivul principal pentru goana pentru Africa de la Conferința Berlin – Congo,1884–1885), cît și logica necesară a colonialității. Ei/noi știm că fără colonialitate nu există modernitate, postmodernitate și altermodernitate.

Aceste viziuni au apărut datorită locuirii granițelor (și nu doar trecerii lor); ele sînt nonimperiale. Sînt viziuni ce tind înspre o lume unde putem trăi în armonie și plenitudine. Și nu au o politică de includere, ci sînt deschise. Includerea înseamnă să vrei să menții lucrurile sub control (precum incluziunea generoasă a lui Habermas); a fi deschis înseamnă să fii deschis să construiești împreună, și nu să-l incluzi pe celălalt (albul în acest caz) în teritoriul tău privat. În încăpere și printre participanți, au fost cîțiva cetățeni germani albi, cei care înțeleg nedreptățile comise de guvernele, comercianții și corporațiile țărilor lor și trăsăturile imperialiste ale unei moșteniri filosofice germane altfel remarcabile. Cooperarea cu cetățenii germani (și vest-europeni în general) disidenți e fără îndoială modul în care va fi construit viitorul fără excludere și fără includere. Singura modalitate de a elimina excluderea e cea de a elimina includerea. Nu poți elimina excluderea prin generozitatea includerii! Momentul în care simți că ești inclusiv e cel în care menții deja spectrul excluderii.

Într-adevăr, „estetica filosofică“ a fost și încă mai este un dispozitiv conceptual de control (includere și excludere) al percepției și sensibilității, de formare a populației. Estetica a fost în mod clar legată de proiectul emergent al statului-națiune în Europa la finele secolului XVIII. Ințuența lui Kant s-a extins dincolo de principiile esteticii, în formarea epistemologiei și configurarea universității moderne a Iluminismului. Disputa facultăților (1798) rămîne un pilon al organizării cîmpului secular al cunoașterii. Printr-o mișcare în forță, controlul asupra educației a fost preluat de la Biserică și Monarhie, pentru formarea sensibilității etnoclasei emergente: burghezia albă germană (și europeană).

Vremurile s-au schimbat. „Noi sîntem aici fiindcă voi ați fost acolo“, după cum spune maxima prin care înțelegem logica istorică a colonialității ascunsă sub retorica civilizației, progresului și dezvoltării modernității. Europa nu se ață doar în cea mai spectaculară criză politico-economică, ci este deopotrivă transformată radical de rumoarea dezmoșteniților. Kant nu și-ar fi putut imagina la vremea lui că ideile sale din Observații și Dispută vor fi contestate de oameni, acum rezidenți europeni și cetățeni pe care el, Kant, îi considerase suboameni și undeva departe. BE.BOP 2012– și ce va să vină în viitor – e un indicator al unei schimbări a șanselor: e semnalul că forțele decoloniale eliberează aesthesisul și astfel eliberează sensibilitatea ce fusese articulată politic și legal în Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Acum știm foarte bine ce însemna „om“ și cine erau „cetățenii“.

 

II

La vremea desfășurării evenimentului, lucrasem deja cu Alanna cam de doi ani asupra esteticii decoloniale. Am văzut cîteva dintre scurtmetraje în cadrul proiecțiilor matinale și unul dintre cele două lungmetraje, Le Malentendu colonial [Neînțelegerea colonială] (2004), al lui Jean-Marie Teno, de departe cel mai bun documentar pe subiect pe care l-am văzut. Chiar mai mult, un documentar decolonial onest, exact în spiritul lui Aimé Césaire, Frantz Fanon, Kwame Nkrumah și al altor gînditori decoloniali. Acest documentar, împreună cu Otheral fotografei și artistei video australiene Tracey Moffatt, a furnizat cadrul pentru înțelegerea lucrărilor mai scurte, în direcția temelor propuse pentru discuții dimineața tîrziu ori după-amiază. Videoul de șapte minute al lui Tracey Moffatt e compus dintr-un montaj de clipuri luate de la Hollywood și din filme de tip hollywoodian, în care sînt reprezentați anthropos (Alții, albii noneuro-americani) de pretutindeni din lume. Prima parte reunește o selecție de situații conțictuale în care albii sînt „alarmați“ de strania prezență a lui anthropos. Editarea în crescendo a clipurilor luate din diferite filme e acompaniată de o coloană sonoră preluată din The Battle of Algiers [Bătălia pentru Alger] (1966) a lui Gillo Pontecorvo. Coloana sonoră aparține momentului din film în care patru femei musulmane își schimbă habitusul și dobîndesc o înfățișare europeană. Motivul transformării lor e că devin purtătoare de bombe ce vor fi plasate în sectorul francez, dacă reușesc să treacă de linia de securitate păzită de soldații francezi. În partea a doua, videoul cumulează scene în care oameni de culoare, bărbați și femei, și bărbați și femei albi se îndrăgostesc ori ajung într-o situație în care prietenia și/sau pasiunea risipesc frica reciprocă și lipsa de respect. Totuși iubirea și prietenia, pe cît de „bune“ par a fi, se petrec mereu în imaginația omului alb. Oamenii de culoare sînt reprezentați; ei nu au oportunitatea să reprezinte. Cea de-a doua parte arată includerea generoasă a regizorilor albi care-și rezervă privilegiul de a fi generoși și inclusivi.

În proiecțiile matinale de la BE.BOP 2012publicul s-a bucurat de un festival al creativității, inventivității și imaginației lui anthropos. fiine cont de faptul că eu scriu aceste rînduri în calitate de anthropos. Ca fiu al unor imigranți italieni în Argentina, am o descendență europeană, dar nu sînt un cetățean european – așadar, sînt un anthropos. Sînt alb în America Latină, ca William Kentridge în Africa de Sud, dar devenim nonalbi în Europa de Vest și SUA. Africa de Sud, în contradicție cu America de Sud, are „avantajul“, din perspectiva imaginarului alb dominant, de a avea engleza ca limbă oficială a țării. În America de Sud, italienii au ajuns să vorbească o limbă italiană stricată și limba oficială a țărilor respective, spaniola ori portugheza. Cele trei limbi erau deja „suspecte“ din pricina apartenenței lor la „Sudul Europei“ (nu sînt Spania, Portugalia și Italia cele în nevoie ori care au fost „salvate“ de „Uniunea Europeană“, căreia se presupune că îi aparțin?). Dar cînd aceste limbi sînt utilizate în fostele colonii, ele denunță prezența anthroposului,sudacas,cum sînt numiți imigranții sud-americani în Europa.

Să ne gîndim la cine au fost artiștii și performerii prezentați în proiecțiile matinale: afro-daneza Jeannette Ehlers; Quinsy Gario, născut în Curaçao și educat în Saint Marteen și Curaçao și care locuiește în prezent în Olanda; Sumugan Sivanesan, născut într-un popor nomadic din sud-estul Asiei dintr-o mamă singaporeză, și care locuiește în Australia; evreul sud-african William Kentridge; Ingrid Mwangi, născută dintr-un tată kenyan și o mamă germană, care a trăit atît în Africa, cît și în Germania și colaborează cu soțul ei Robert Hutter, formînd subiectul compus Ingrid Mwangi Robert Hutter; Teresa María Díaz Nerio și însăși Alanna Lockward, ambele dominicane, Teresa locuind în Olanda și Alanna în Germania, și Emeka Udemba, o nigeriană ce trăiește în Nigeria și Germania.

De ce am abuzat de răbdarea ta spunîndu-ți pe unde circulă oamenii, unde s-au născut, unde trăiesc, în loc să-ți vorbesc de munca lor? Fiindcă am vrut să-ți amintești de sentința lui Kant despre sensibilitatea aparte a europenilor (și era clar pentru el – și mai apoi și pentru Hegel – că nucleul Europei erau Franța, Anglia și Germania), despre capacitatea lor de a simți frumosul și sublimul, și ceea ce a spus despre africani, în paragraful pe care l-am citat mai sus: că africanii sînt departe de a fi înzestrați cu sensibilitatea de a percepe frumosUL și sublimul.28 Kant s-a referit la ceea ce pentru el, în pielea lui, era frumos și sublim. Nimic greșit în asta; el avea dreptul să exprime ce simțea. Nu a avut însă dreptul să emită o judecată universală, clasificînd ierarhic oamenii în conformitate cu ceea ce simțea el în pielea sa și ceea ce procesa în creierul său.

Am putea proceda în mod analog cu profilul participanților la discuțiile din cadrul meselor rotunde, dar aici îți voi cruța timpul și te voi invita să consulți catalogul și să vizitezi paginile online. Vei fi la fel de surprins cum am fost și eu cînd am ațat cine se ața la masă. Majoritatea participanților s-au reunit în jurul subtitlului discuției de la masa rotundă: Somapolitica Europei negre. Desigur, nu e evident cine ar trebui să fie invitat să abordeze o asemenea chestiune. O opțiune e să inviți „experți“ albi să vorbească despre „experiențe“ negre ori „probleme“ negre. Cealaltă e să inviți oameni cu „experiență“ să vorbească despre experiențele lor și „experiențele lor cu experții“, din moment ce experții își ascund propria experiență sub pretextul „obiectivității și al neutralității“.

Nu mă întorc aici nicio secundă la vechea și leneșa dilemă (o dilemă realmente modernă și postmodernă, nu una decolonială), dacă africanii ori afro-europenii beneficiază de privilegii epistemice în propria lor înțelegere a Africii ori a altor continente dincolo de Europa și de SUA; ori a propriei lor situații în Europa. Și desigur nici nu voi susține că euro-americanii din științele sociale și umaniștii ar avea o perspectivă „obiectivă“ asupra Africii și a imigranților afro-europeni (și aici Africa poate fi înlocuită cu orice alt loc și orice alți imigranți asociați cu acel loc – ar putea fi Pakistan ori fosta Europă de Est sau Rusia). Susțin însă că euro-americanii din științele sociale, artiștii ori curatorii muzeali au dreptul la propria lor părere, la fel ca africanii și afro-europenii. Și că toată lumea ar trebui să știe că asta e doar opinia lor. În ambele cazuri, opiniile sînt legate de interese și nu există niciun set de interese care să aibă dreptul ori privilegiul de a fi impus celuilalt. De aceea e imperativ să punem capăt ideii privilegiului epistemic și estetic. Asta e exact ceea ce BE.BOP 2012 a încercat să înlăture. În caz contrar, nu aș mai scrie ce scriu aici.

Diferența e că, cel puțin odată cu Kant (dar cu siguranță și înaintea lui), hegemonia cunoașterii în politică, filosofie, estetică ori economie a fost clădită, instituționalizată în fabricarea „civilizației“ occidentale, prin cele două limbi și piloni filosofici: greaca și latina. BE.BOP 2012 a fost un semnal puternic, printre multe altele din zilele noastre, care ne face să înțelegem faptul că „privilegiile epistemice și estetice“ ale modernității (cf. Kant) s-au sfîrșit.

Acum, e foarte important să remarcăm că artiștii, participanții și publicul din cele trei zile intense nu a fost în întregime compus din africani ori persoane de origine africană (diasporici, după cum spune maxima). Ei au fost afro-caraibieni, din fosta Europă de Est, din Asia de Sud-Est, „latino“-americani (adică cu descendență europeană), cetățeni germani albi și probabil alți albi din public pe care nu i-am putut identifica. Ce e esențial de înțeles aici e că BE.BOP 2012 a fost condusă și organizată din perspectiva „somapoliticii Europei negre“. Și anume, a esteticii politice. A fost un eveniment al identitățiiîn politică, și nu al politicii identitare. „Europenii non-negri“ nu au fost excluși. Evenimentul a fost deschis tuturor celor care au vrut să joace după regulile stabilite pentru acest eveniment: identitatea în politică. Așadar, nu a fost un eveniment organizat de negri și doar pentru negri, ci a fost un eveniment ghidat de principiile „somapoliticii Europei negre“, deschis tuturor – de diferite culori, religii și etnicități – celor care se luptă pentru a scoate la lumină latura întunecată a modernității occidentale, pentru a clădi o viață împlinită și un viitor armonios.

știm cu toții că nu e o sarcină ușoară, însă opțiunile trebuie construite. Noi, toți cei implicați în acest eveniment și în linia de gîndire și acțiune pe care acesta o presupune, nu putem lăsa viitorul în mîinile arhitecților democrației și socialismului. Acestea sînt două opțiuni și două modalități de a atinge armonia și plenitudinea, însă nu sînt singurele, nici pe departe! Nu vom confunda mijloacele cu scopurile: democrația și socialismul sînt mijloace: două opțiuni către un scop comun; însă sînt mijloace care duc undeva, nu un scop în sine. E imperativ să concepem democrația și socialismul ca fiind două dintre multe alte opțiuni. Construirea opțiunilor e miza jocului, și aceasta e direcția înspre care tinde estetica decolonială.

Închei prin cuvintele înțelepte ale unui filosof jamaican stabilit în SUA: „Fiecare epocă e o realitate vie. Lucrurile stau așa întrucît ele sînt funcții ale comunităților umane vii, care, la rîndul lor, sînt funcții ale lumii sociale. Ca realități vii, ele se nasc și vor muri. Aceasta înseamnă că societățile trec prin procese de naștere și descompunere. O trăsătură incorectă a majorității civilizațiilor ce ating statutul imperial e convingerea naivă că această realizare le va asigura nemurirea. Știm însă că nicio comunitate vie nu durează la nesfîrșit – poate doar prin memoria istorică a altor comunități. Degradarea survine. Sarcina cu care se confruntă fiecare comunitate subordonată e să se pregătească pentru momentul în care condițiile pentru eliberarea sa vor fi propice. Cînd oamenii sînt pregătiți, întrebarea crucială va fi asupra numărului de idei disponibile pentru reorganizarea vieții sociale. Ideile, dintre care multe se vor contura prin muncă politică asiduă, timp de ani de zile, nu trebuie să fie perfecte, întrucît, în cele din urmă, munca laborioasă, creativă a comunităților va fi cea care le va purta mai departe. Acea muncă e manifestarea concretă a imaginației politice. Fanon a descris acest țel ca stabilire a unei noi umanități. El știa cît de înfricoșător e un asemenea efort, întrucît trăim în vremuri în care o astfel de ruptură radicală pare a fi nici mai mult, nici mai puțin decît sfîrșitul lumii. Între timp, sarcina de construire a infrastructurii pentru ceva nou trebuie planificată, și acolo unde e loc, încercată, întrucît, așa cum o știm cu toții deja, dat fiind principiul sociogenic al problemei, nu avem nicio altă opțiune decît de a construi opțiunile pe care se sprijină viitorul speciei noastre“.29

Opțiunea decolonială urmărește să contribuie la dialogul civilizațiilor, la integrările continentale și la un viitor comun și armonios. Comunalul nu e nici comunitarismul politic liberal, nici comunismul marxist. Nu e nici binele comun al liberalismului economic, nici bunurile comune ale marxismului. Comunalul e un orizont decolonial al vieții ce vine din istoriile locale, nonmoderne, ce au coexistat dintotdeauna cu modernitatea occidentală. Estetica decolonială, eliberarea aesthesisului, e esențială pentru ruperea chingilor imperiale ale cunoașterii și esteticii moderne. Uniunea Europeană 2012 ne-a dat multe semnale de destrămare. BE.BOP 2012 e unul dintre multele semnale ale unui viitor în devenire.

 

 

Estetica decolonială la BE.BOP 2012

Robbie Shilliam

 

La începutul lunii mai am participat la BE.BOP 2012.Somapolitica Europei negre. BE.BOP 2012e o masă rotundă și un program de proiecții cu caracter transdisciplinar și internațional în care sînt contestate fanteziile (rasializate) ale cetățeniei europene, eveniment curatoriat de Alanna Lockward în afiliere cu Institutul Decolonial Transnațional (IDT). IDT urmărește să exploreze formarea și transformarea laturii întunecate a modernității: colonialitatea. Be.Bop 2012ne-a strîns pe toți laolaltă pentru a cultiva estetica decolonială. Acestea sînt reflecțiile mele:

Am avut trei reacții la lucrările artistice prezentate la Be.Bop 2012.Cred că ele reflectă cît de mult apreciez importanța cultivării unei estetici decoloniale într-un mod intuitiv și intențional, facilitat de o relație puternică între scriitori și artiști, cu toții fiind „muncitori intelectuali“.

Prima reacție a fost un strigăt în capul meu, și încă unul destul de virulent, odată cu lucrările lui Ingrid Mwangi Robert Hutter, mai ales Neger[Negru] și Wild Life[Viață sălbatică]. De fapt, ce s-a întîmplat a fost mai curînd o cadență de strigăt și geamăt: în primul rînd, oroarea de a fi interpolat rasial; în al doilea, un răspuns instinctiv sub forma caricaturizării acestei violențe asupra sinelui prin dezumanizare. Cînd QuinsyGario ne-a arătat filmarea arestării sale în Olanda pentru că purta tricoul său Zwarte Piet Is Racisme,am realizat că acest strigăt ar putea veni dintr-o altă direcție. Nu din partea lui Quinsy,care era culcat la pămînt de poliție, fără a fi provocat, ci din cea a privitorilor albi care trebuie să își umple mintea cu zgomot de fond pentru a înăbuși conversația despre rasism. Probabil că nu au nicio resursă pedagogică prin care să înțeleagă disonanța cognitivă ce-i face să urle după tăcere în prezența complicității în nedreptate.

Cea de-a doua reacție a fost accelerarea pulsului și a bătăilor inimii. Am simțit asta în lucrarea lui Tracey Moffatt. La început, am crezut că videoul ei era o prezentare cerebrală a tropului orientalist „sine“/„altul“, prin editarea unui colaj din scene hollywoodiene cu întîlniri exotice. Și totuși muzica spunea altceva, iar pînă la finalul videoului eram furios și energizat. Quinsya precizat ulterior că partitura muzicală a fost preluată din faimosul film The Battle of Algiers. Și atunci am realizat că Fanon se infiltrase la Ballhaus! Am simțit aceeași pulsiune și bătaie la instalația Teresei María Díaz Nerio, dedicată lui Sarah Baartman. Videoul arată numeroși privitori și trecători ce trec pe lîngă Teresa, care stă nemișcată într-un costum enorm de grotesc și sexualizat. Am simțit nevoia să fug în acea încăpere și să o ajut să iasă din acel costum. Nu sînt sigur dacă a fost vreo urmă de masculinitate în acea reacție, dar e cert că senzația mea a fost că evadarea ar fi trebuit să fie concluzia instalației. În cele din urmă, am simțit aceeași pulsiune și bătaie în videourile lui Jeannette Ehlers, mai ales în Black Magic at the White House[Magie neagră la Casa Albă]. Jeannette trasează un vévé30 pe podea, invocînd spirite care să exorcizeze albitatea ce face sclavia invizibilă. Dar odată cu asta, am simțit deopotrivă și altceva.

Cea de-a treia reacție a fost una liniștitoare, o altfel de luciditate, o reconciliere. Am mai simțit-o doar în combinație cu cea de-a doua reacție, uneori în treacăt. Dar era acolo. De exemplu, atunci cînd Jeannette desenează acel vévé, ea deschide poarta unor forțe vindecătoare. Am perceput un sentiment similar de reconciliere în unele dintre lucrările fotografice mai recente ale lui Ingrid Mwangi Robert Hutter. Sensibilitatea contrară acesteia ar fi melancolia, pe care cred că a invocat-o William Kentridge, din partea colonizatorului german, atunci cînd s-a referit la genocidul popoarelor Herero și Nama din sud-vestul Africii (Namibia de azi). Melancolia nu lasă loc însă reconcilierii, e o amînare a responsabilității pentru nedreptățile istorice.

Astfel, interpretez aceste trei reacții ca: 1) șocul de a fi rănit; 2) rezistența în fața agresorului; 3) vindecarea de sine colectivă. Studiile postcoloniale au fost deosebit de eficace în tratarea – deși uneori prea cerebrală – a primelor două. Cea de-a treia e evitată de majoritatea savanților. Nu vreau să recuperez cea de-a treia estetică de dragul completării unei progresii liniare. Asta ar fi o amînare aboliționist-liberală a răspunderii pentru relații din trecut. Vreau să evit psihologia dezvoltării, care e, ca și Freud, un produs al categorizării unor mari fîșii de umanitate ca „sălbatici“ ce trebuie dresați întru maturitate ori, mai precis, plasați sub supraveghere. În schimb, vreau să consider aceste trei sensibilități drept contemporane, relaționale, întrețesute. Să ai o estetică pură a vindecării ar fi utopic. Oamenii simt durerea. Trebuie să recunoaștem asta. Și totuși durerea însăși și reacția sa sînt saturate într-o estetică a violenței. Prin urmare, concentrarea exclusivă asupra acesteia din urmă ar fi o abrogare a responsabilității pe care o avem de a trata nedreptățile într-un mod creativ. În plus, durerea și rezistența pot fi ușor comercializate într-un voaierism comod.

Toate cele trei sensibilități, dar poate cu accentul pus asupra vindecării: asta e pentru mine o estetică decolonială. Și asta pentru că vindecarea presupune o estetică ce nu e imanentă violenței coloniale ori supremației albe, ci care o transgresează, poate chiar o transcende. Vindecarea necesită o încredere de sine aparte în confruntarea cu epistema colonială. Îmi amintesc că Jeannette a prezentat o serie de fotografii de pe o plajă din Ghana cu un grup de oameni ce pășesc în apele Atlanticului. Ea arată doar reflexiile lor în apă. S-a iscat o dezbatere, dacă era o estetică a invizibilizării ori a simulacrului. Am precizat că imaginile puteau fi interpretate prin intermediul unui aspect al multor cosmologii africano-americane, în care Guineea e asumată ca tărîm al străbunilor și spiritelor ce zace sub mare. O asemenea interpretare nu poate decît să-i umanizeze în mod fundamental pe aceia – și pe urmașii lor – care au fost forțați să parcurgă o dezumanizare. O astfel de interpretare transformă, de asemenea, trecerea unidirecțională într-un drum cu două sensuri. Ulterior, Alanna a comentat că, deși e o bună cunoscătoare a acestor cosmologii, nu făcuse acea legătură. Cu siguranță nu sînt un geniu. Pur și simplu, m-am documentat asupra acestor cosmologii înainte de conferință, așa că le aveam deja în minte. Însă cred că acest episod demonstrează că avem un drum de parcurs înainte ca estetica noastră decolonială să devină atît intuitivă, cît și intențională.

 

 

Reflecții despre Be.Bop 2012 în Africa de Sud și Berlin

Simmi Dullay

 

Adevăratul rol al artei revoluționare e cristalizarea fenomenului în forme organizate.“Mao Tse-Tung (1893–1976)

 

Reflecția mea se situează între contextul metafizic al discursurilor de exil, cu aspirația lor de apartenență spirituală, materialismul dialectic al lui Marx și estetica decolonială, prin intermediul autoetnografiei și al poeziei.

Sesiunile Somapolitica Europei negre,seminariile, prezentările, intervențiile și conexiunile ne-au oferit nouă, nomazilor, diasporei negre, exilaților tricontinentali, afropolitanilor, un spațiu pentru contemplarea și articularea propriilor noastre spații, a propriilor noastre corpuri, a propriei noastre ființe deopotrivă prin diferență și lucruri în comun.

Curatoarea Alanna Lockward ne-a asigurat o arenă în care ne-am putut reuni din locuri și postnaționalisme disparate, unii dintre noi fiind nu o dată, ci de două sau de trei ori înlăturați din patria-mamă, din cauza experiențelor cu întîlniri coloniale de prim rang... Pentru mine, sensurile reuniunii noastre ca străini (deși cu interese comune) s-au deslușit în ațarea apartenenței și solidarității în experiențele fiecăruia dintre noi și în textele/narațiunile care au început să dea formă unei estetici decoloniale subversive a diferenței, comunalității și solidarității.

Apropo de decolonialism, etică și estetică, Ngu-gï wa Thiong’o, care a inventat termenul și a scris unul dintre manifestele seminale ale decolonizării, „Decolonise Your Mind“ [Decolonizează-ți mintea], a publicat recent o carte intitulată Globalectics[Globalectica], ce cred că ne reflectă pe fiecare dintre noi și situarea noastră geografică și istorică: „Globalectica e derivată din forma globului. Pe suprafața sa nu este un singur centru: orice punct e în mod egal un centru. Cît despre centrul intern al globului, toate punctele de la suprafață sînt echidistante în raport cu acesta – asemenea spițelor unei roți de bicicletă ce se întîlnesc la butuc. Globalectica unește globalul și dialecticul pentru a descrie un dialog mutual afectiv, ori un multilog, între fenomene ale naturii și creșterii într-un spațiu global ce transcende rapid spațiul limitat artificial, ca națiune și regiune. Globalul e ceea ce oamenii văd din navele spațiale ori de pe stația spațială internațională: dialecticul e dinamica internă pe care ei nu o percep. Globalectica cuprinde întregul, interconectivitatea, egalitatea potențialului părților, tensiunea și mișcarea. E un mod de a gîndi și de a relaționa cu lumea, mai ales în era globalismului și a globalizării“.31

Cu toate că Ngu-gï scrie că „... nu este un singur centru: orice punct e în mod egal un centru“, aceasta transcende politrixul postmodernismului și (în ce mă privește) relativitatea sa lipsită de etică. La BE.BOP 2012, folosirea intenționată a ironiei a surclasat șmechereala insipidă a hipsterului postmodern al colonialității, cea care evită adevărul concret prin jargonul multiplicității și morții autorului, eludînd astfel răspunderea, responsabilitatea și oricare schimbare radicală ori reparație radicală a inegalității globale fundamentate de hegemonia occidentală. Estetica politică facilitată de BE.BOP 2012 și curatoriată ca un performance/eveniment își asumă atît diferența, cît și solidaritatea din negritudine și prezintă o imaginație radicală, una ce e critică, informată și conștientă;o imaginație radicală ce periclitează hegemonia eurocentrică, din moment ce simpla noastră prezență în lipsa unei intervenții curatoriale albe a fost autoreferențială.

Un aspect ce încă îmi captează fascinația e uzul ironiei. În anii optzeci, în Scandinavia, în vremea copilăriei mele, am purtat blugi rupți, iar părinții mei mi-au ținut o morală severă. Ce mi-a rămas în minte e cum mă întrebau amîndoi cum de puteam lua parte la romanticizarea sărăciei... Întotdeauna revin la întrebarea dacă oamenii negri își pot permite sau nu să fie ironici ori dacă asta servește pur și simplu consolidării stereotipului, fiindcă reacționez visceral, cu greață, cînd mă lovesc de exprimări ale ironiei și indiferenței postmoderne, ce îmi amintesc de Jeff Koons și antiestetica sa, menită să submineze „marea artă“ prin reprezentări ale culturii de masă. Dar, avînd în vedere că ironia postmodernă presupune în general că o lucrare de artă ori literatură face în mod intenționat contrarul a ceea ce pare să facă, această dinamică generează un tip de exploatare bazată pe elitismul implicit. Ce înseamnă cu adevărat pentru mase că Jeff Koons își expune pornografia porțelanului săracilor la Palatul Versailles? Același lucru și cu imensul său cîine-cîrnat, menit doar să amuze elita establishmentului artistic, care e în general singura ce găsește amuzantă această „antiestetică“.

Cînd am inițiat acest proces de reflecție, m-am folosit de metode diferite, am luat notițe și am contemplat. Am căutat cuvinte, am revăzut imagini și corespondență, dar mi-am exprimat totodată experiențele și prin poezie, pe care am ales să o includ aici, întrucît găsesc că aceasta captează o reflecție proaspătă și imediată, ce s-ar pierde ușor în forma unui eseu. Am ales să intitulez următorul poem:

 

Materie neagră

Povestea ce continua să apară sub diferite forme

și diferite reprezentări

de la

politică

estetică

artă

pînă la ritualurile

documentate

la imagini cu oase înălbite

și

corpuri mutilate

făcute pentru albi

și

conceptul de „nonalb“

al lui Steve Biko

consumul

canibalic

și

prezentările

unor

date imparțiale grăitoare

și

numere

contabilizînd morții și dispăruții

ne-am amintit de arhitecții genocidului

care au scos Africa în afara istoriei

plasînd negritudinea în afara

civilizației.

Noi scoatem civilizația din interior

identificată

am făcut legăturile între noi

și

am recunoscut

existența neagră un loc în sine

ce manifestă și creează sens

ce întotdeauna a făcut-o și va continua

să depășească

limitele eurocentrismului.

Cerneală sîngerînd

scurgîndu-se peste granițe

În scrieri, filme,

Imagini

artă

făcînd ascunsa,

orbitoarea absență

prezentă

pentru a face traiectoriile invizibile ale colonialității

vizibile

atît pentru

a sparge tăcerea

cît și pentru a face uz de

ironie

într-un

context politic

ce se confruntă cu

demonizarea negritudinii

întreținută de fascinația

privirii albe nepoftite

și

ale sale

înălbite

constructe ale istoriei.

Întrucît am fost martori

de-a lungul ultimilor

cinci sute de ani

văzînd cum

albitatea ocupă negritudinea

și își inserează semnificația –

ca să servească perpetuu

acel

monstru

alb

hegemonic.

Noi

Surorile excluse

Afropolitanii

Exilații Tricontinentalei Negre

Materia neagră

Trasăm universul

După chipul și asemănarea noastră

...

Vizibilitatea noastră mi-a dat o putere incredibilă, un aspect aproape spiritual, unul pe care îl găsesc de regulă cînd mă pierd în procesul creației artistice, nu o spiritualitate religioasă, ci o spiritualitate a singularității, în care unul există pur și simplu. Cred că această vizibilitate a prezenței noastre a fost cea care a reverberat zgomotos cu disidența și pentru mulți dintre noi a dat o semnificație ritualică reuniunii noastre pentru vizionare, împărtășire, planificare, ca un fel de catapultă, cheie, deschidere, o cale de acces... Din moment ce întîlnirea noastră a avut ca scop medierea sensului, în întregul său înțeles, unde ne poziționăm pe noi înșine în centrul istoriei, ca mărturie a politicii estetice ce reflectă limbajele pierdute, culturile hibride noi pe care le reprezentăm, pe care albitatea vrea să le uite, să le nege – acea amnezie colonială pe care Alanna a ales-o cu grijă și în mod strategic ca o lentilă ce încadra multe sesiuni. Am creat un performance al amintirii ritualice, al manifestațiilor, al existenței și creației prin imaginațiile politice negre radicale, am preluat de unde au lăsat-o cei ca Amilcar Cabral, Mao Tse-Tung, Che Guevara, Steve Biko, Marcus Garvey (printre mulți alții), ca să explorăm și să creăm căi și mijloace de extindere și expansiune a acestui spațiu esențial de interes etic și estetic.

și uite așa ne-am ațat acolo, fiecare dintre noi manifestare a fragmentelor unor istorii ce sînt încă negate, pe care Hegel32 le-a scos în afara istoriei... colectate în Berlin, un oraș cu una dintre cele mai sinistre moșteniri coloniale și imperiale, ce a fost ascunsă sistematic, ștearsă cu totul. Imaginația mea nu era capabilă să creeze ororile și coșmarurile pe care a fost clădit acest oraș: de la obsesia sa cu conceptele naziste ale „igienei rasiale“ bazate pe eugenie, mînă în mînă cu rasismul pseudo-științific și creștinismul care au făcut posibil și au consolidat comerțul cu sclavi, și desigur infama Conferință Berlin – Africa (1884–1885). Cu cît mă gîndesc mai mult și vizualizez traiectoria istorică și instrumentele cu care au măsurat-o, cuțitele pe care le-au utilizat să taie și să disece, masacrele și lagărele de concentrare și documentarea obsesivă pentru demonstrarea inferiorității „Celorlalți“; fără a se da în lături de la nimic: expunînd oameni negri morți sau vii, întregi ori disecați, în formol, sub formă de cranii dezgolite, organe genitale tăiate, capete în borcane de sticlă, cu toată propaganda vizuală ce devenea discurs științific și legifera că oamenii negri sînt subumani, întărită de reprezentări vizuale rasiste, cu atît mai mult mă surprinde cît de supranaturale par această înrobire deliberată a unui grup de oameni și anihilarea lor ulterioară. Creînd imagini care reflectă această distorsiune, o subumanitate rănită reflectă Hollywoodul alb și spectacolul media al zilelor noastre și reprezentările sale despre [dansul] voudoun ca magie neagră. În teorie și în practică asta pare să-l redea cu eficiență pe omul negru ca pe un „Altul“. Cînd se face o vrajă voudoun în filme, există mereu acea scenă faimoasă de manipulare a imaginii, furtul unor obiecte aparținînd victimei, urmat deseori de invocarea posesiunii, dorinței și morții. Distorsionarea imaginii, împungerea găurilor prin ochi, tăierea capetelor, cusătura brută a membrelor, provocarea durerii, uciderea ori crearea monștrilor, toate acestea încep să totalizeze tocmai pornografia macabră a colonialității, constînd din și reprezentînd imaginea rasializată; precum machiajul negru [Blackface],spectacolele minstrel33, exotic-eroticul, sălbaticul nobil, Aunt Jemima34, servitoarea, savantul idiot, copilul african înfometat, femeia emaciată cu sînii goi acoperită de muște, reprezentările Natural Geographicale celor vii plîngîndu-și morții care au trecut în neființă în masacre... În tehnicolor, pentru plăcerea spectatorului, știri care arată supraviețuitori negri în mijlocul familiilor lor ucise, care trăiesc pe locul de înmormîntare al celor dragi, asigurîndu-i turistului vestic posibilitatea întoarcerii acasă cu fotografii „autentice“ africane. Astfel acesta poate povesti publicului lui despre regăsirea-de-sine-new-age-în-Africa-Asia-ori-America de Sud. Mă trezesc încercînd să înțeleg sensul imperialismului colonial, însă singura concluzie rațională la care ajung e o imagine sinistră pe care Vestul a portretizat-o ca „voodoo“; una care utilizează puterea imaginii datînd de la începuturile cartografierii europene a rutelor de comerț, cu subsecventa și simultana cartografiere a corpurilor negre, prin eugenie, craniometrie și antropologie fizică, pentru a justifica exploatarea prin muncă și consum sexual.

 

***

În teza mea de masterat (2010), am început să-mi formez propria abordare despre puterea imaginii. Scuză-mi citarea extensivă, însă are o mare însemnătate pentru a contextualiza importanța unei practici estetice decoloniale subversive: „Imaginea hărții devine un document textual prin pretenția poziției de superioritate care înregistrează, asimilează și reprezintă propriul subiect. Constructul autorului transformă subiectul în obiect, expunînd diviziunea, demarcația, revendicarea și renumirea teritoriului. Funcția hărții – de aproximare a reprezentărilor spațiale în scopul navigației – a fost creată prin procesul explorării efective, reînscriind și cooptînd locuitorii în cauză și pămînturile lor. Harta lumii ce urmează arată în ce măsură a fost reînscrisă Africa din mici bucăți «decupate» datorită impactului colonizării, în detrimentul său“.

[...]

„Conferința Berlin – Africa a secționat Africa în sfere de control. În 1884–1885, în reuniunea din biroul de la Berlin al cancelarului Otto von Bismarck, miniștrii de externe din paisprezece puteri europene și din Statele Unite au stabilit regulile de bază pentru exploatarea ulterioară a «continentului negru». Africanii nu au fost invitați și nici nu au fost informați despre deciziile luate.“35

Pînă în prezent, această diviziune teritorială continuă să reflecte exploatarea economică și însărăcirea Africii de către Europa și SUA.

Prin reprezentări selective repetitive, imaginile construiesc o realitate a percepției. Cred că prima demonstrație cunoscută de utilizare a puterii imaginii la scară universală apare în arta europeană a „cartografiei“: „știința/practica trasării hărților“ (Amber Boyd, „The imperial archive“ [Arhiva imperială]). Puterea imaginii rezidă în abilitatea sa de a reflecta și construi deopotrivă lumea în care trăim. Dislocarea „imaginii“ din poziția și contextul ei istoric o debarasează de sens/identitate. Acest moment de tranziție transformă „imaginea“ intangibilă vie într-un obiect material fix; lăsînd-o „goală“ pentru a fi înscrisă cu interpretarea privirii spectatorilor săi. Reprezentarea, funcția și sensul sînt dictate și determinate de cei care posedă atît mediile de producție, cît și pe cele de comunicare. Astfel, „imaginea“ e construită ca obiect ce asigură maximizarea profitului.36

Dacă ținem cont de asta, pînă și existența noastră e un act de disidență, iar pe lîngă asta, noi contemplăm în mod conștient, creăm artă, iar în conversațiile noastre creăm cultură și recreăm sinele despre care vorbea Fanon în Black Skin White Masks [Piele neagră, măști albe]:„Nu există o lume albă,nu există o etică albă,așa cum nu există nici inteligență albă. Există, în orice parte a lumii, oameni care caută. Nu sînt prizonierul istoriei. Nu trebuie să caut în ea sensul destinului meu. Trebuie să-mi aduc aminte, în mod constant, că adevăratul salt constă în introducerea invenției în existență. În lumea prin care trec, mă creez la nesfîrșit“.37

Creativitatea, apoi producția culturală prezintă și ne oferă posibilitatea unei arme culturale a autorealizării și a eliberării.

La BE.BOP 2012, în prezența noastră colectivă și în munca noastră, am vizionat mai multe reprezentări de ritualuri și bîntuiri – atît de vii în performance-ul lui Jeannette Ehlers din lucrarea ei video Black Magic at the White House (2009). Alanna, care vine din Caraibe, spre deosebire de mine, mi-a explicat contextul. Îmi amintesc că am văzut lucrarea pentru prima dată la proiecția și prezentarea BE.BOP 2012,din Durban, care a început cu lucrarea lui Jeannette și am fost bulversat de puterea extraordinară pe care o răspîndea. Întrucît am considerat lucrarea lui Jeannette Ehlers ca fiind cea mai puternică dintre toate, i-am spus Alannei că poate aceasta ar fi trebuit să închidă selecția proiecțiilor. Alanna a explicat că performance-ul lui Jeannette e un ritual ce deschide porțile între lumea materială și lumea sprirituală, și de aceea considerase atît de important să înceapă proiecțiile BE.BOP 2012 de fiecare dată cu această lucrare: pentru a aranja cadrul, a ne invoca prezența și a ne stimula memoria, pentru a deschide poarta între lumea aceasta și „Cealaltă“.

Față de subcurenții oculți ai nazismului, limitările letale ale imaginației coloniale și amnezia ei, cartografierea și crearea Celuilalt în baza unei identități produse prin manipularea imaginii m-au făcut să realizez importanța unei estetici decoloniale ce conservă și cultivă sacrul și spiritualul procesului artistic, ca ritual, ca strategie politică de a lua sub control puterea aproprierii și construirii propriei imagini.

Gîndindu-mă la proiecția sud-africană a BE.BOP 2012,această colecție de lucrări video (ce tratează cetățenia neagră în Europa) e extrem de relevantă în context sud-african datorită modului în care se construiesc aici istoria și apartenența. Provin din istoria politică a unor muncitori indieni angajați în servitute în Africa de Sud și am crescut în contextul politic mai intim al familiei mele, care a dobîndit conștiință politică cu ocazia politicilor radicale ale revoluției, a conștiinței negritudinii, a luptelor anticoloniale, Panterelor Negre, emancipării femeilor, mișcării pentru drepturile civile și în fermentul insatisfacției generale ce creștea în anii șaizeci. Acești parametri mi-au permis să mă maturizez cu o înțelegere intimă a traiectoriilor înrobirii și a legislației servituții, din experiențele imediate ale oamenilor cu care am crescut. Folosesc aceste cunoștințe în propria mea producție culturală, la fel cum am făcut-o și în colaborarea cu Alanna în proiecția BE.BOP 2012din Durban.

Am avut plăcerea de-a lucra cu Alanna și în perioada prealabilă evenimentului din Berlin. Am scris un eseu împreună, pe care Alanna l-a prezentat la un simpozion despre feminismul global, care a avut loc la Universitatea din Warwick. Ulterior, l-am prezentat împreună la cea de-a 18-a Conferință  Anuală a Asociației Internaționale pentru Filosofie și Studii Africane din cadrul Universității KwaZulu-Natal. Asta a dus la propunerea Alannei de a prezenta o proiecție a BE.BOP 2012 în Africa de Sud, în Durban și în Johannesburg, la organizarea căreia am contribuit. Am scris împreună o propunere/un comunicat de presă, din care citez fragmentul despre relevanța Somapoliticii Europei negre pentru Durban: „Sensul găzduirii acestui proiect în Durban se bazează pe punctele comune ale traiectoriilor ascunse ale înrobirii unor populații întregi, precum și pe istoria bogată a muncitorilor în servitute în KwaZulu-Natal și pe tot cuprinsul Africii de Sud. Ca oraș-port, Durban are o istorie licențioasă ce nu a fost încă scoasă la lumină, fiind deschis comerțului cu navele de sclavi. Are supraviețuitori deopotrivă din rîndul sclavilor și al exploratorilor și aventurierilor coloniali. Semnificația prezentării lui Lockward în Durban e că aceasta oferă o conexiune tangibilă între experiențe diferite ale comerțului triangular, în istorii actuale ce contestă reducerea la tăcere, astăzi, a lumii tricontinentale. O perspectivă paralelă se produce în Africa de Sud cînd e vorba de traiectoriile ascunse și deseori negate ale înrobirii muncitorilor în servitute. Citind introducerea lui Agnes Sam la Jesus is Indian[Isus e indian] (1989), am ațat despre legislații de apartheid anterioare istoriei «oficiale» a apartheidului. Muncitorii indieni angajați în servitute în Africa de Sud au fost primii care trebuiau să dețină permise de trecere încă din 1898, cînd o lege le-a restricționat mobilitatea și le-a interzis deopotrivă dreptul la proprietate, la pămînt ori la cetățenie, ei fiind în acel moment unicul segment rasializat al populației sud-africane“.

Alanna continuă: „În cercetările mele privind implementarea diferitelor legislații de mobilitate și împotriva relațiilor interrasiale între 1905 și 1907 în Germania și în Namibia de azi, legi ce au prescris pentru prima dată în mod legal «adevărata» cetățenie germană ca fiind exclusiv albă, se contestă deopotrivă conceptul originii «reale» și apariția istoriei «oficiale» a apartheidului. Cele două reconstituiri istorice demontează din unghiuri diferite această narațiune hegemonică, deschizînd astfel un teren fertil pentru o discuție care trebuia să aibă loc demult, despre definițiile actuale ale cetățeniei în Europa și în restul lumii. BE.BOP 2012. Somapolitica Europei negre aduce în arena globală sarcina imperativă a analizei figurii cetățeanului într-o lume în care doar cîtorva grupuri privilegiate le e permisă libera trecere peste granițe“.

Iar eu adaug: „Această discuție nu e imperativă doar în Durban, ci și în Trinidad, Londra, Kinshasa, Berlin, Johannesburg, Cairo, Paris, New York, Kingston, Copenhaga, Chennai, Cape Town ori Buenos Aires... Ea acoperă întreaga lume și țese o tapiserie istorică ce face vizibilă ceea ce Lockward numește «estetica decolonială diasporică», contradiscursuri ale re-existenței ce pun sub semnul întrebării acele istorii canonice ale colonialismului și imperiului ce continuă să nege orice autoreprezentare celor construiți ca «Alții», făcînd totodată invizibile istoriile lor vechi de cinci sute de ani prin inocularea sistematică (globală) a amneziei coloniale“.

Consider că discuțiile pe care le-am avut la Berlin despre apartenență rezonează profund cu discuțiile pe care le avem la momentul actual în Africa de Sud despre legitimitate, cetățenie, drepturi și proprietăți. După cum am precizat în prealabil, multe dintre sesiuni au fost încadrate de titlul amneziei coloniale, și în atît de multe privințe simt că articularea noastră, cartografierea noastră a diferitelor traiectorii ale excluderii, rememorările noastre servesc ca o puternică manifestație fie doar și prin simpla prezență a existenței noastre vizibile, însă una care depășește, în plus, cu mult, spațiul colectiv imediat tangibil, datorită conexiunilor pe care le-am făcut.

Cred că puterea/energia/forța incredibilă ce a emanat din aceste trei zile de discuții libere și proiecții a fost dată de rolul său ca punct de întîlnire, ca răscruce ce reunește fragmentarea istoricității pe care fiecare dintre noi o încarnează, diferitele intersecții culturale. Nu intersecțiile culturale violente ale întîlnirilor coloniale și anistoricitatea postmodernismului, ci frumusețea solidarității între oameni ce articulează o estetică decolonială.

 

 

Reflecție despre BE.BOP 2012

Ingrid Mwangi Robert Hutter

 

Participarea la BE.BOP 2012a oferit rara ocazie de a aborda cu curaj idei pentru îmbunătățirea acestei lumi. Walter Mignolo a întrebat: „Ce este ceea ce vrem? și cum vom proceda astfel încît să aibă loc?“ Unul dintre răspunsuri a fost: „Noi vrem o lume dreaptă“, după cum a spus Quinsy Gario. Într-un astfel de spațiu mă simt inspirată; departe de ajustările cinice (așa-zis practice) ce ne mențin deseori departe de contemplarea profunzimii experienței umane și a șansei sale proprii.

La un moment dat, în vreme ce reflectam la ce era ceea ce ne-a adus pe toți laolaltă la această masă rotundă, Walter a formulat-o în cel mai bun mod pentru mine. El a spus ceva de genul: „Pentru că am fost atinși cu toții de rana colonială“. Această rană ne-a fost provocată nouă tuturor și avem responsabilitatea de-a o privi îndeaproape, de a-i decoda înțelesul ascuns pentru viitorul nostru comun.

Începînd fiecare dimineață cu o proiecție de lucrări de artă, a fost o modalitate importantă de a vedea și a simți calea către discuțiile de peste zi. Propriile mele lucrări prezentate au crescut pentru mine; le-am simțit devenind vii și pertinente, maturizîndu-se prin plasarea lor într-un context specific ce le angaja.

În final, consider că arta poate trata problemele urmărite de estetica decolonială, într-o modalitate potrivită: personală, multistratificată și dincolo de cuvinte.

 

 

Cîteva comentarii despre BE.BOP 2012

Rolando Vázquez

 

BE.BOP 2012 a fost un eveniment excepțional.E o sarcină dificilă să formulezi comentarii care să reflecte profunzimea și amploarea evenimentului. Ceea ce ofer aici sînt cîteva reflecții asupra anumitor aspecte ce cred că au contribuit la aceste trei zile deosebit de speciale. Mă voi concentra pe chestiuni elementare: unde, cine și cum.

Unde. Evenimentul a fost găzduit de Ballhaus Naunynstrasse, iar în opinia mea asta a avut un impact enorm asupra succesului BE.BOP. În tradiția sa de găzduire a teatrului critic, teatru de postmigrație, Ballhaus Naunynstrasse a devenit nu doar gazdă, ci și un participant activ în conversație. A devenit un spațiu al siguranței, ale cărui practici au intrat în dialog cu temele de discuție. Ordinea modern-colonială a lumii a apărut ca urmare a aproprierii și administrării spațiului. Aproape toate spațiile sînt azi în slujba economiei profitului ori a puterii. Ballhaus Naunynstrasse e pentru mine o lecție asupra importanței deschiderii și menținerii vii a spațiilor fizice în care se poate manifesta reuniunea ideilor și a intervențiilor.

Cine. Magia muncii curatoriale ce a configurat BE.BOP 2012 nu a constat doar în selecția artei, ci mai curînd în reunirea unor oameni ce provin din medii extrem de variate, dar cu o traiectorie similară. Așa ceva nu ar fi fost posibil printr-un mecanism de selecție impersonal. A fost posibil prin prietenii, rețele și ceea ce sînt într-adevăr „comunități afective“.

Cum. Conversația a fost mult mai mult decît o conversație transdisciplinară. Da, ea a trecut dincolo de discipline, dar și dincolo de practici și de experiențele trăite. În mod concret, senzațiile și gîndirea artelor au intrat în dialog cu gîndirea și senzațiile practicilor academice și curatoriale. Într-un fel, aceia dintre noi care au comunicat în scris au simțit că lucrările artistice prezentate și experiențele împărtășite de artist dădeau materialitate textului scris. În revers, în dialogurile cu Jeannette Ehlers și Ingrid Mwangi, am fost încîntat să descopăr că ei, în calitate de artiști, au considerat că textele scrise articulau în cuvinte experiențele și lucrările lor. În conversația din jurul disciplinelor, din jurul practicilor am descoperit că noi toți parcurgem același drum, aș spune drumul memoriei, dreptății și demnității.

BE.BOP 2012 a fost un moment unic al întîlnirii, unul ce nu s-a supus ordinii modern-coloniale a vieții sociale. El a contestat segmentarea disciplinară a practicilor și a dialogurilor, clasificarea și dispersia subiectivităților, controlul spațiului pentru profit și putere, separația dintre gîndire și corp.

 

 

Cîteva gînduri despre BE.BOP 2012

Jeannette Ehlers

 

Vreau să îmi încep evaluarea în același mod ca Ingrid Mwangi Robert Hutter, cu un citat din Rolando Vázquez, exprimat în timpul uneia dintre frumoasele noastre cine de după lucru: „Lucrările tale artistice mă inspiră, pentru că ele vizualizează gîndurile mele abstracte“.

Ca artist vizual, am fost atît de ușurată să îl aud spunînd asta, am fost extrem de mișcată și tulburată de toți intelectualii ce verbalizau lucrurile cu care mă confruntasem emoțional în lucrările mele recente – însă pe care nu le-am putut exprima în cuvinte.

Ca artist vizual, provin dintr-un mediu destul de diferit față de restul participanților de la BE.BOP 2012– ce veneau în marea lor majoritate dintr-un cadru universitar. Nu sînt deloc obișnuită să verbalizez ori să contextualizez la acest nivel înalt.BE.BOP 2012m-a zguduit din temelii și m-am simțit în largul meu și totodată stingheră, umilă, solicitată și foarte mîndră să particip.

Cu siguranță a deschis noi căi și a fost o sursă continuă de inspirație. Am convingerea că asta duce la apariția unui nou mod de a înțelege lumea. Îmi amintesc că Walter Mignolo spunea ceva de genul: „Modernitatea e doar un construct/o idee – nu e necesar ca ea să fie astfel“, și are atît de multă dreptate. Sînt nenumărate alte posibilități.

Să continuăm să muncim pentru ele! Sînt gata!

Sper că vom putea să continuăm această discuție la o multitudine de alte niveluri și voi munci din greu să încerc să organizez ceva aici în Copenhaga pentru următoarea mea expoziție din toamna anului viitor.

Îți mulțumesc mult, Alanna, că ai muncit cu îndîrjire pentru această dezbatere esențială!

Pace și iubire.

Jeannette

 

 

Asta e reflecția mea

Quinsy Gario

 

BE.BOP 2012 a fost pentru mine o revelație și o experiență pozitivă. Întîlnirea și discutarea activă a naturii politice a esteticii construite de oamenii negri ori de cei neidentificați ca fiind norma în cadrul societății lor au fost ceva nou. În Olanda, dezbaterile de felul acesta se termină de regulă cu oftaturi de disperare, dar aici atmosfera era plină de optimism și sfidare față de statu-quo.

Am receptat-o ca pe un duș fierbinte în timp ce prezentările mă uluiau rînd pe rînd și mă făceau să realizez încă o dată de ce refuz să-mi restrîng aria muncii mele și domeniile în care mă implic. Totul este interconectat, de la modă la producția dramatică. De la video la aesthesis. Mi s-a ridicat părul de pe ceafă și am avut pielea de găină în cea mai mare parte a timpului petrecut acolo.

Experiența a revigorat deopotrivă propria mea soluție în ce privește proiectul pe care l-am prezentat, Zwarte Piet Is Racisme.38 Dezbaterile pătrunzătoare și discuțiile încurajatoare au ilustrat cu precizie motivul pentru care fac ceea ce fac. Am creat o atmosferă în care gînduri și concepte oneste puteau fi explorate și lămurite. Iar atitudinea critică față de noi înșine mi-a conferit deopotrivă motivația de a folosi întotdeauna cuvinte, acțiuni și concepte în mod conștient și intenționat. Nimic nu există pur și simplu, iar cînd Alanna Lockward și Grada Kilomba au dus conversația înapoi la femeia neagră și la subiectivitățile negre traumatice am văzut instrumente pe care le pot utiliza în propria mea practică și în reprezentații.

Nu am știut exact la ce să mă aștept, iar cînd am plecat mi-am dat seama că grupul m-a schimbat.

 

 

O evaluare a BE.BOP 2012. Somapolitica Europei negre

Julia Roth

 

Sînt deplin recunoscătoare că am avut ocazia să asist la BE.BOP 2012 la Ballhaus Naunynstrasse în Berlin. Evenimentul a fost în numeroase privințe o experiență extraordinară și extrem de motivantă pentru mine. În primul rînd (pentru contextele noastre), combinația rară de proiecții și prezentări artistice urmate de reflecții critice sub forma meselor rotunde a fost fantastică, cum a fost de altfel reuniunea de artiști, activiști și gînditori critici dincolo de barierele disciplinare. Astfel, în formă, format și conținut, BE.BOP 2012s-a detașat de formele ierarhic-asimetrice de organizare ale cunoașterii și reprezentării. Prin negarea implicită a înseși structurilor ce produc inegalități și excludere, evenimentul e un exemplu-model pentru noi cadre sociopolitice și estetice.

Alegerea interlocutorilor și a artiștilor a oferit un cadru excepțional pentru o temă îndelung așteptată în discursul german (și european): tematizarea critică a cetățeniei negre europene. O perspectivă decolonială, așa cum a fost ea propusă de mentorul Walter Mignolo, permite canalizarea atenției înspre geneza istorică și structurală a intersecției rasismului și cetățeniei, așa cum au fost ele construite încă din Renaștere. Reflecțiile Manuelei Boatcă despre cetățenie ca un fel de „proprietate moștenită“ au oferit un plus de profunzime teoretică. Contribuții bazate pe exemple concrete și experiențe ale inegalității și opresiunii cauzate de rasismul structural, dar și pe forme artistice de rezistență au conferit acestor cadre teoretice fundamente concrete în viața cotidiană (e.g. Gabriele Dietze despre fotbalulul german, Grada Kilomba despre ce înseamnă să crești negru în Europa, Quinsy Gario despre insultele primite în momentul confruntării societății olandeze cu moștenirea ei rasistă ori Michael Küppers-Adebisi despre un program TV afro-german). Mai apoi, contribuțiile artistice au încorporat forme estetice de rezistență față de asemenea interpolări rasiste ori – în termenii lui Walter Mignolo – forme ale nesupunerii epistemico-artistico-estetice și ale desprinderii de discursul și reprezentarea hegemonice, furnizînd exemple ale unei estetici decoloniale diasporice – un termen și concept inventat de curatorul Alanna Lockward –, hrănind speranța pentru viitoarea decolonizare a cunoașterii, minții, corpurilor și artelor de pretutindeni. Din moment ce gîndirea decolonială are ca scop depășirea structurilor de inegalitate cauzate de colonialitatea structurală, tocmai principiul său de schimbare politică poate contribui la micșorarea prăpastiei dintre teoretizarea academică abstractă și experiențele cotidiene. BE.BOP 2012 a oferit un exemplu-model al posibilității de a imagina „Altfel de Lumi și Altfel de Cunoaștere“. Evenimentul a fost deopotrivă stimulativ din punct de vedere teoretic și tematic și provocator din punct de vedere estetic, și mai mult chiar, a introdus o schimbare a termenilor dezbaterii. În acest sens, BE.BOP 2012 a fost o intervenție revoluționară și un exemplu perfect al modului de tratare a celor mai presante teme și probleme sociopolitice în contextele transnaționale de azi (fără a le oblitera continuitatea istorică).

În acest spirit, curatorul Alanna Lockward a făcut o treabă extraordinară în alegerea oamenilor și a energiilor. Întîlnirea a fost marcată de cel mai profund respect. Pînă și Walter Mignolo, „guru“ decolonial, a fost doar o voce printre altele și nu i s-a acordat mai mult timp ori spațiu decît oricărui alt participant. Modul în care proiectul a călătorit deja aducînd în dialog interlocutori din locuri foarte diferite e impresionant. Să sperăm că exemplele de la BE.BOP 2012 vor marca o schimbare de direcție în contextul german, marcat de un puternic separatism între dezbaterile și discursurile academice și cele activiste, precum și de încercări de dialog marcate de conțicte. În Germania, o „turnură“ decolonială e într-adevăr neglijată și cu adevărat o cale ce trebuie asumată, în timp ce oficialitățile nu se sfiesc să planifice în continuare prezentarea colecției etnologice „extraeuropene“ în „Forumul Humboldt“ planificat înăuntrul unui castel în stil baroc, reconstruit în acel punct reprezentativ pentru Berlin, Schlossplatz. Includerea artiștilor, curatorilor și decidenților nonhegemonici e absolut necesară în acest caz. „Forumul Humboldt“ e doar unul dintre multele exemple care reamintesc refuzul Germaniei de a se confrunta cu trecutul său colonial și cu implicarea sa în violența colonială structurală. Un asemenea refuz e de altfel omniprezent la nivel academic: în timp ce studiile clasice postcoloniale își fac locul cu încetul în cadrul universităților, ele o fac în mare parte acordînd atenție criticii anglo-saxone și abordărilor și dezbaterilor teoretice lipsite de conexiunea necesară cu practica politică și artistică. O tendință similară o putem remarca și în departamentele hegemonice de feminism și studii de gen, ce par deseori a fi rupte de activismul politic și de alianțele de solidaritate. Sper că ceea ce putem numi „școala de gîndire BE.BOP“ va avea parte de o carieră de success similară cu cea a Ballhaus Naunynstrasse, unde a avut loc lansarea evenimentului – fără pericolul aproprierii și încorporării neoliberale. Ar fi grozav să vedem evenimente ulterioare susținute de un număr mai mare de actori instituționali și cu rezultate comunicate unui public mai larg.

Unind activiști, universitari și artiști, BE.BOP 2012 nu a deschis doar un nou orizont al politicii. Mai mult decît atît, acest eveniment unic și spiritul pe care-l încorporează oferă prilejul de a marca o posibilă schimbare de paradigmă înspre o politică și o estetică decoloniale, ca instrument pentru schimburi față în față și pentru alianțe dincolo de simplele politici identitare. Aștept cu nerăbdare multe alte BE.BOP-uri în viitorul apropiat!

 

 

Cetățenia corpului negru european 2012

Manuela Boatcă

 

Cercurile universitare germane au început abia de curînd să ia în serios problemele postcoloniale. Nu fiindcă problemele nu ar fi fost deja prezente și nu fiindcă oamenii dinăuntru – și mai ales cei din afara mediului academic german ori de la periferia lui – nu s-ar fi ocupat și înainte de trecutul colonial al Germaniei, de practicile sale coloniale actuale ori de propria lor condiție ca subiecți rasializați ai Germaniei. Astfel de preocupări au fost însă minimalizate constant, ca adresîndu-se nevoilor unei minorități prea restrînse, într-o țară ce a deținut prea puține colonii, pentru un interval prea scurt de timp ca să mai conteze. Postcolonialismul încă e văzut de marea majoritate ca fiind un curent academic importat din Marea Britanie ori din SUA și care nu are nimic de-a face cu Germania, și chiar mai puțin cu teoria socială „în general“. Însă în Germania se alocă din ce în ce mai mult spațiu fizic și intelectual pentru decolonizarea unor practici instituționale, culturale, politice (unele fiind toate într-una), dar și pentru regîndirea și dezvățarea producției teoretice coloniale care avusese statut canonic. În ultimii (cîțiva) ani am fost martorii unui număr de publicații și conferințe despre sociologia postcolonială, studii critice ale albității, diaspora africană germană, diaspora asiatică germană, rasismul limbajului german și femeile afro-germane.

Cei dintre noi implicați în efortul de a scoate la lumină aceste probleme și altele știu că asta presupune întotdeauna o luptă și realizăm uneori că am făcut doar un mic pas după efortul colosal de organizare a unei conferințe, a unui curs ori a unei publicații, în contextul predominant necritic al mediului universitar german.

... și apoi, mai e opțiunea scurtcircuitării contextului ostil, pur și simplu, în locul pașilor mărunți pentru schimbarea lui, și asta e ceea ce BE.BOP 2012 a făcut pentru mine la multe niveluri:intelectual, vizual, estetic, politic – și probabil și în alte cîteva moduri pe care încă le procesez. O cunoșteam pe curatoare, Alanna Lockward, și platforma sa organizatorică, Art Labour Archives,am colaborat în trecut în multe proiecte cu mentorul Walter Mignolo și eram destul de familiarizată cu cîțiva dintre participanți; în plus, știind că evenimentul va avea loc în inima Berlin-Kreuzberg, la Ballhaus Naunynstrasse, cu viziunea sa singulară de pionierat în reprezentațiile teatrului de postmigrație, mă așteptam cumva la ceva de genul cutremurului mental și senzorial cauzat de BE.BOP 2012 – dar, pe de altă parte, nimeni nu prea poate să prevadă un cutremur.

Chiar și titlurile fiecărei sesiuni de mese rotunde au fost ele însele festinuri intelectuale, evidențiind rupturi, lacune și scurtcircuite epistemice în imaginarul colonial: „Europa neagră“, „amnezia colonială“, „moșteniri ale sclaviei“ ori „opțiunea decolonială“ sînt toate formulări profund tulburătoare, față de care istoriografia, teoria socială ori viziunile politice convenționale se raportează greoi. Impactul vizual al titlurilor, satisfăcător la nivel intelectual, a fost asociat cu impactul vizual al femeilor negre ocupînd (sic!) spațiul fizic, epistemic și intelectual al sesiunilor și astfel întorcînd pe dos coerența albă a întrunirilor mediului universitar german.

Nu am asistat la toate proiecțiile lucrărilor artistice, însă am vizionat unele dintre ele ulterior, astfel că reacția mea față de ele a fost una solitară; însă e ceva ce trebuie spus despre solitudine cînd ea te ajută să poziționezi frumusețea estetică a videoului lui Jeannette Ehlers, Black Magic at the White House(2009), în contextul mesajului ei politic, contestarea invizibilității implicării Danemarcei în comerțul triunghiular, printr-un joc de umbre și lumini reflectat de jocul de cuvinte despre negru și alb din titlu. Am fost prezentă la ultima proiecție cu Toxi(1952), în regia lui Robert Stemmle și organizată de AfricAvenir, la cinematograful Hackesche Höfe, și la discuția ce a urmat, despre construcția națiunii germane ca albă în Europa post-fascistă, despre traducerile inadecvate istoric și utilizarea (i)legitimă a termenilor rasializanți ca „blackamoor“ din interes lingvistic – ultima deranjînd mai mult de o sensibilitate postcolonială din public.

Însă ce nu știam e că voi fi acolo pentru reprezentația spontană, uimitoare a lui Ingrid Mwangi Robert Hutter de după film: admirație, uluire, venerație, dar și invidie, neputință și în cele din urmă bucurie pentru oportunitatea de a asimila ceea ce îmi făcea impresia a fi o experiență acustică stranie, o reprezentație vizuală profund tulburătoare și totodată desăvîrșită, combinată cu senzația de recunoștință că tumultului emoțional pe care unii dintre noi trebuie să îl fi simțit pe durata proiecției cu Toxii s-a dat astfel o expresie artistică, corporală, decolonială. Parte din cutremur. Sînt în așteptarea replicii.

 

 

Gata cu rîsul ei! Gata cu rîsul lui! Meditînd la BE.BOP 2012:
Desprinderea de Rîsul Alb Genocidal

Teresa María Díaz Nerio

 

BE.BOP 2012. Somapolitica Europei negrea dat naștere la ceea ce Rolando Vázquez numește o „umilire a modernității“, și anume contestarea deschisă a modernității ca o colonialitate.39 Masa rotundă transdisciplinară și proiecția găzduită la Ballhaus Naunynstrasse de minunații Shermin Langhoff și Wagner Carvalho au abundat în „eliberare a simțurilor și a sensibilităților“40captive istoric în discursurile și practicile alterizării-colonial-imperialiste, canonizate de tacticile politice, economice, culturale și genocidale vest-europene/nord-americane. Aceste instrumente au fost și mai sînt folosite pentru a prescrie și descrie Alte ființe umane, „diferite“ (față de hegemonia albă). Aceste ființe umane erau/sînt menite a fi utilizate ca „vieți dispensabile“.41 BE.BOP 2012 a investit în „gîndirea independentă și libertățile decoloniale“42 ce ne-au permis să vorbim în termenii noștri proprii și să creăm un spațiu pentru dialog în afara hegemoniei supremației albe.

Rolando Vázquez explică faptul că această „umilire a modernității“ constă în expunerea modului în care „puterea modernității e centrată în actul vorbirii în timp ce se vorbește despre Celălalt“; astfel, „puterea modernității stă în oralitate“. Mai exact, el se referă la „ascultarea-deschiderea față de Celălalt“ a revoluționarilor zapatiști, care introduce o chestionare etică ce trebuie să fie prezentă dacă se vrea ca dialogul să fie autentic. Modernitatea nu ascultă, ea vorbește, și „noi“ sîntem cei despre care se vorbește, astfel că dialogurile pe care le-am construit la BE.BOP 2012 au constat în „ascultarea și deschiderea față de Celălalt“, așteptînd de la toți participanții la dialog același lucru: să asculte. Abordarea lui Vázquez presupune participarea etică și responsabilă a indivizilor albi privilegiați, care au intrat cu umilință în discuțiile noastre, trebuind să asculte (de la cei care sînt considerați „vieți dispensabile“ în discursurile hegemonice coloniale și imperiale, vest-europene/nord-americane), pentru a învăța ce implică poziția lor hegemonică pentru Ceilalți.

Cred că acest aspect e extrem de important pentru posibilitatea unui dialog deschis. Puterea ca oralitate nu înseamnă cu necesitate derobarea de putere a altuia, așa cum spune Vázquez, „umilire: nu încercarea de a-l distruge pe celălalt“, astfel că puterea noastră dobîndită și vocile noastre nu urmăresc să distrugă nimic și pe nimeni, ci să se desprindă de constructele supremației albe despre ei înșiși și Ceilalți, născute din mentalitatea genocidală pe care o evocă William Kentridge în instalația/videoul său Black Box/Chambre Noire [Cutia neagră] (2005), în care el narează primul genocid european al secolului 20, genocidul Herero-Nama în Namibia de azi, sub stindardul „Trauerarbeit“43 [travaliului doliului], al doliului conștient. David Olusoga, coautor al The Kaiser’s Holocaust: Germany’s Forgotten Genocide and the Colonial Roots of Nazism [Holocaustul kaizerului: Genocidul uitat al Germaniei și rădăcinile coloniale ale nazismului] (2010), referindu-se la același eveniment, îi descrie organizarea ca fiind concepută și executată de „criminali birocratici, criminali care au ucis din spatele biroului“.44 Conțuența lucrărilor artistice, a analizelor teoretice și a filmelor documentare ce contestă „refuzul de a recunoaște și de a cere iertare“45 al Germaniei pentru genocidul Herero-Nama a ocupat un loc special în cadrul BE.BOP 2012. Asta se datorează eforturilor comune ale namibienilor, germanilor negri și simpatizanților pentru promovarea agendei recunoașterii genocidului Herero-Nama de către guvernul german. De curînd, în Bundestagul german a fost introdusă o moțiune intitulată: Recunoașterea ca genocid a crimelor coloniale germane în fosta Africă de Sud-Vest germană și munca pentru o justiție restaurativă“. Moțiunea a fost discutată la 22 martie 2012 și a fost respinsă încă o dată de guvernul german. Prezența activistului Michael Küppers-Adebisi (AFROTAK TV cyberNomads – primele arhive media de cultură și educație afro-germană, active din 2001) ca partener media a îmbogățit discuția, atît el, cît și Adetoun Küppers-Adebisi fiind foarte activi în campania de recunoaștere a genocidului din partea guvernului german.

În eseul ei din catalog, „Estetica decolonială a diasporei: Somapolitica Germaniei negre“, Alanna Lockward, teoretician și curator, teoretizeză diasporicul în contextul esteticii decoloniale. Făcînd referire la cetățenia neagră în Europa, ea afirmă: „Colonizarea continentului african ce a urmat Conferinței Berlin – Congo 1884–1885 a decis legitimitatea (sau ilegitimitatea) cetățeniei negre. Această înțelegere e «valabilă» în Europa pînă în zilele noastre. [...] Cetățenia a fost proclamată ca drept «universal» pentru toți indivizii albi, creștini și occidentali și e inextricabil legată de conceptul de «civilizație»“.46 Filmul Toxi (1952), în regia lui Robert Adolf Stemmle (1903–1974), proiectat la cinematograful Hackesche Höfe în parteneriat cu AfricAvenir (totodată partener media) și cu sprijinul lui Eric Van Grasdorff, atinge concluziile lui Lockward despre „somapolitica Germaniei negre“, care au furnizat de altfel și inspirația pentru conceptualizarea BE.BOP 2012. Filmul narează povestea unei fete germane negre pe nume Toxi, care e abandonată de bunica ei albă pe pragul unei familii germane albe. Fetița e adoptată, însă problemele cauzate de prezența sa o plasează cînd în afara căminului, cînd înapoi. Rasializarea ei este subiectul principal al filmului, însă ea este și sexualizată, nu într-un mod violent, dar în subtilitatea „necesității“ de a obiectiva constant individul negru și negritudinea sa. Totuși filmul e un document important al procesului de rasializare și „integrare“ a germanilor negri în Germania și deopotrivă un registru bogat al conceptului de „civilizație“ce a fost/este instrumental în discursul supremației albe despre corpul negru.

Vorbind într-un context european și eurocentric și nefiind un „cetățean“ care, așa cum afirmă Manuela Boatcă, inițial nu era doar alb, ci și exclusiv „bărbat“, din moment ce cetățenia era „acordată doar bărbaților ce dețin proprietate, celor care pot plăti taxe și tribut militar, și astfel, contribuția lor la menținerea ordinii sociale îi califica drept «cetățeni activi»“.47 Asta înseamnă deseori că nu e întotdeauna posibil să vorbești,însă să dansezi este. Una dintre lucrările de artă video proiectate la BE.BOP 2012,Dancing with the Star [Dansînd cu o stea] (2011) a lui Emeka Udemba, prezintă un cuplu compus dintr-un bărbat negru și o femeie albă nudă, care poartă doar un batic și un articol secundar ce îi acoperă gura și nasul. Ei stau într-un spațiu gol înconjurați de pereți albi, într-o tăcere totală, în colțuri opuse. Par să aștepte ceva, și nimic nu se întîmplă, apoi femeia devine nerăbdătoare și face o mișcare cu mîinile și amîndoi se ridică și încep să danseze. Acest dans lent, lipsit de pasiune și repetitiv confruntă rasializarea, atribuirea genului, propaganda religioasă și stereotipurile politice. Utilizarea eșarfei ce face trimitere la construcția unei „femei islamice“ interacționeză cu nuditatea ei, favorizînd contestarea preconcepțiilor comune despre femeia europeană albă, așa cum au fost acestea inoculate de oricare identificare rasială și/sau religioasă, dat fiind că poziția lor hegemonică ca alb și creștin e considerată „normală“, deci invizibilă. Totodată, ea conduce „dansul“, semnalizînd identificarea dependenței pe care mulți bărbați negri o resimt cînd încearcă să-și obțină cetățenia europeană prin relație cu femei albe. Stereotipul bărbatului negru instrumentalizînd și fiind instrumentalizat în relația sa cu femeia albă de-a lungul liniilor de „rasă“ și de gen e contracarat de inabilitatea noastră de a poziționa această femeie. Utilizarea eșarfei e mai departe problematizată, aceasta sugerînd în mod clar „Islamul“. Prin expunerea unei femei goale „albe“, strategia artistului e contradiscursivă în raport cu o fantezie (violentă) simptomatică specifică a bărbatului alb eurocentric. Un exemplu relevant e filmul Submission [Supunere] (2004) al lui Ayaan Hirsi Ali și Theo van Gogh, în care o femeie „islamistă“ e dezbrăcată complet și versete islamice sînt scrise pe întreaga suprafață a pielii ei, în ceea ce poate fi descris ca fiind un exemplu perfect de film islamofob sadistic alb suprematist. Însă Dancing with the Star (2011) o lasă pe această femeie nemarcată, ea conduce, identitatea ei e ascunsă, și cu asta e subliniat un alt stereotip. Acesta face aluzie la complicitatea dintre bărbatul negru și femeia islamică, ambii fiind obiecte ale criminalizării. În timp ce unul e o încarnare feminizată și sexualizată a așa-numitului „terorist“, celălalt reprezintă „refugiatul“. Toate aceste combinații posibile, care sînt în mod clar infinite, sînt un produs derivat al violenței generalizate inerente în discursurile hegemonice ale Alterității. Totodată, aceste dileme dansante redau fără vreo clarificare suplimentară natura esențială a cetățeniei, care, așa cum Lockward și Boatcă au argumentat,comportă conceptualizarea sa originară ca fiind deopotrivă albă și masculină. O femeie „islamistă“ născută în Olanda, cu toate că posedă cetățenie, e denumită în continuare „allochtoon“48, un termen ce poziționează în mod constant individul în afara locului său de naștere, în afara statului-națiune. Pentru bărbatul negru, ca „refugiat“, așa-numita „ilegalitate“ a prezenței sale în Europa îl obiectivează în continuare și îl încarcerează în națiune, statutul dispensabil al vieții sale materializîndu-se, libertatea sa de mișcare și de alegere fiind periclitată în permanență.

Disputatul Zwarte Piet, Negrul Peter ori „ajutorul“ lui Sinterklaas (Moș Crăciun) al lui Quinsy Gario, un personaj cu machiaj negru, perucă afro, buze roșii, ochi albaștri, îmbrăcat într-un costum de paj viu colorat și utilizat deopotrivă ca imagine decorativă și submisivă a bărbatului negru față de/pentru omul alb. Zwarte Piet e parte și secțiune a unei „tradiții“ olandeze legate de îndelunga lor implicare în tradiția sclavagismului, ce rămîne încă necontestată în Olanda. Quinsy Gario și-a propus să confrunte această narațiune hegemonică albă particulară și a inițiat un nou dialog prin proiectul lui cu tricouri pe care e imprimat cu majuscule mesajul Zwarte Piet Is Racisme. Brutalitatea previzibilă a poliției s-a manifestat cînd el a îmbrăcat pentru prima dată tricoul în timpul unei celebrări de Sinterklaas (Moș Crăciun). Personalitatea fermecătoare și încăpățînarea lui Gario l-au ajutat să realizeze multe prin răspîndirea acestui contradiscurs. În mod similar, prezentarea lui Simmi Dullay, Uprooting and Belongings: Mapping the Black Body in Exile [Dezrădăcinare și apartenențe: Cartografiind corpul negru în exil], avînd ca subiect „imaginile notorii cu ministrul culturii din Suedia performînd o mutilare genitală, mai exact o clitoridectomie, pe caricatura corpului unei femei negre, realizată sub forma unui tort negru, cu părțile interne glazurate în conformitate în roșu-sîngeriu. Ministrul suedez al culturii e surprins pe peliculă în timp ce rîde și alimentează «capul» în machiaj negru, care se dovedește a fi creatorul lucrării, Makode Linde, un artist afro-suedez“. Mulți dintre noi au văzut imaginea și nu intenționez să elaborez prea mult asupra ei. Dullay subliniază complicitatea lui Makode Linde cu supremația albă,care îltransformă în epitomul unui nonalb, teoretizat cu ajutorul lui Steve Biko. Ea comentează în continuare relația dintre tortul lui Makode Linde și viața lui Sarah Baartman: „Ceea ce găsesc a fi profund tulburător și macabru în performance-ul lui Linde e insistența sa de a pune în scenă momentul în care Baartman e transformată pentru totdeauna într-un obiect pentru privirea albă, prin violența de a lua metalul rece ascuțit și a-i dezmembra corpul, creierul și organele genitale. Oricine reproduce acest moment într-un act cultural trebuie tras la răspundere. Reproducerea acestui moment al mutilării, odată cu plăcerea și rîsul albului, presupune conștientizarea și cunoașterea faptului că Sarah Baartman a refuzat să interpreteze goală, ea a refuzat întotdeauna să se expună complet. Este larg cunoscut faptul că Baartman a luptat activ și l-a tachinat pe omul de știință care dorea să-i «documenteze» sexul ca pe un însemn al diferenței «rasiale». În consecință, ea a contestat în mod activ încadrarea ei ca ființă primitivă, hipersexualizată, exotică, neagră“.

Noțiunea lui Dullay de „rîs și plăcere albă“ e echivalată, de asemenea, în figura lui Zwarte Piet. E esențial să remarcăm că publicul alb rîdea la amintirea lucrării lui Makode Linde. Mi-a venit inspirația să încep să teoretizez Rîsul Alb Genocidal ca rezultat al ideilor discutate mai sus, devenite posibile datorită întîlnirii incredibil de încîntătoare care a fost BE.BOP 2012. Somapolitica Europei negre. Asta se petrece concomitent cu propria mea cercetare asupra reprezentării femeii negre și mestiza [metise]caraibiene, în cinematografia mexicană și spaniolo-caraibiană a anilor 1940–1950. În aceste filme am găsit deseori corelația dintre Rîsul Alb, rasializarea și sexualizarea corpului femeii negre și mestiza. Un caz specific poate fi observat în filmul mexican Angelitos negros [Îngerașii negri] (1948), în care Belén, o mestiza în mod vizibil neagră49, un copil traumatizat, încearcă să treacă drept albă, aplicînd cu inocență pudră albă pe fața ei și fugind la mama; aceasta izbucnește în rîs, cu cinism. Acest episod de Rîs Alb Genocidal e rezultatul a patru ani (Belén are 4 ani) de abuzuri și respingeri, în care mama ajunge în punctul de a-și nega maternitatea în fața unei prietene albe, în timp ce laudă copilul blond al acesteia. Ea nu știe că ea însăși e neagră, însă nu neagră în mod vizibil,astfel că ea își presupune albitatea și își aplică privilegiul alb asupra propriului său copil. Episodul Rîsului Alb Genocidal e urmat de abandonarea copilului, părăsirea casei și, în cele din urmă, uciderea accidentală a menajerei sale negre, care, fapt din nou știut de ea, era de fapt mama sa.

Sînt pe cale să fac legătura între „plăcerea și rîsul alb“ al lui Dullay și „viețile dispensabile“ ale lui Mignolo în raport cu multe dintre prezentările de la BE.BOP 2012 și proiecțiile sale. De exemplu, documentarul fantastic al lui Jean-Marie Teno, Le Malentendu colonial (2004), cercetează amănunțit rolul bisericii protestante germane în trivializarea genocidului Herero-Nama. Analiza mea nu e lipsită de experiență personală: ca femeie dominicană ce trăiește în Olanda de zece ani, rasializarea și sexualizarea sînt înscrise în modul în care albii își execută glumele rasiste „inofensive“ de zi cu zi – aceasta e pîinea de fiecare zi în context olandez. Rasializarea oamenilor negri (Zwarte Piet), suprasexualizarea și subjugarea lor pentru a-i face să stea „la locul lor“ ca „rasă inferioară“ (tortul lui Makode Linde) nu sînt nimic altceva decît perpetuarea colonialității și a ideologiilor sale, inerent suprematist-albe. Rîsul Alb e genocidal pentru că menține intacte presupunerile despre universalitatea „superiorității“ albe și ideea „inferiorității“ oamenilor din Sudul Global. Acestea sînt întocmai bazele pe care colonialismul, sclavia, imperialismul, capitalismul, adică: modernitatea/colonialitatea sînt mașinării universale ale genocidului. Vreau să teoretizez Rîsul Alb Genocidal în contextul producției culturale și al practicilor performative și, pentru a onora opțiunea decolonială, intenția mea e de a detecta momentele în care Rîsul Alb servește tendințelor sale genocidale, pentru a realiza desprinderea de ceea ce José-Manuel Barreto numește „idea anihilării“.50 Așa cum se exprimă Mignolo: „Turnura decolonială e deschiderea și eliberarea de gîndirea și formele de existență (alte economii, alte teorii politice), curățarea de colonialitatea ființei și cunoașterii; desprinderea de vraja retoricii modernității, de imaginarul său imperial articulat în retorica democrației“.51 Acest proces de „curățare de colonialitatea ființei și cunoașterii“ e descris și de Robbie Shilliam, ca o „vindecare de sine colectivă [...] Vindecarea presupune o estetică ce nu e imanentă violenței coloniale ori supremației albe, ci care o transgresează, probabil o transcende“.52 Aceasta înseamnă că o estetică decolonială e inspirată și de vindecare.

În această privință, pentru a ne disocia de Rîsul Alb Genocidal trebuie să-i detectăm geneza și complicitatea sa cu istoriile genocidului din lume, în raportul lor cu imaginile, produse și reproduse cultural, ale „vieților dispensabile“ construite ca fiind „Ceilalți“. De exemplu, oamenii negri au fost construiți de intelectualii și oamenii de știință suprematiști albi occidentali eurocentrici ca material pentru rîsul genocidal. Provocarea noastră în calitate de gînditori și creatori decoloniali e să ne disociem de aceste imagini denigratoare prin intermediul curățării și/sau vindecării de „colonialitatea ființei“, un termen ce „a apărut în discuțiile unui grup divers de universitari ce lucrau asupra colonialității și decolonizării“.53 Nelson Maldonado Torres indică modul în care „Colonialitatea Ființei aduce provocarea de a conecta geneticul, existențialul și dimensiunile istorice în care Ființa își arată în mod evident latura sa colonială și fracturile acesteia“.53 „Umilirea modernității“ a lui Vázquez își poate la fel de bine găsi locul ca o contribuție la „vindecarea“ lui Shilliam și „curățarea“ lui Mignolo, pentru a detecta și a ne desprinde de Rîsul Alb Genocidal.

Traducere de Anca Bumb

 

 

Note:

 1. ‑Somapolitică: „body politics“, în engleză în original. Conceptul se opune celui de egopolitică, specific formelor cunoașterii bazate pe suveranitatea politică a subiectului european, și face parte, alături de geopolitică, din arhitectura conceptuală a gîndirii decoloniale. Somapolitica face posibil dialogul epistemic cu culturi pentru care diviziunile dintre natură și cultură, suțet și corp, minte și corp nu au sens ori nu sînt absolute, ori cu subiecți precum imigranții sau descendenții diasporici, a căror rezistență sau memorie culturală e transmisă în forme care nu sînt bazate pe scrierea alfabetică. Vezi Walter D. Mignolo, „Colonialitatea: partea mai întunecată a modernității“, IDEA artă + societate #33–34, 2009, p. 175–187. (N. red.)

 2. ‑Text publicat inițial în Social Text,ianuarie 2013, Walter Mignolo și Rolando Vázquez (ed.), Decolonial Aesthetics Dossier, http://www.socialtextjournal.org/periscope/

 3. ‑După cum spune Enrique Dussel: „Modernitatea e pentru mulți (pentru Jürgen Habermas ori Charles Taylor) un fenomen esențial ori exclusiv european. În aceste prelegeri voi susține că modernitatea e, de fapt, un fenomen european, însă unul format într-o relație dialectică cu o alteritate noneuropeană ce constituie la capăt de linie conținutul său. Modernitatea apare atunci cînd Europa se afirmă pe sine drept «centru» al istoriei mondiale pe care o inaugurează: în consecință, «periferia» ce înconjoară centrul e parte a acestei autodefiniri. Excluderea acestei periferii (și a rolului Spaniei și Portugaliei în formarea sistemului mondial modern de la finele secolului al cincisprezecelea pînă la jumătatea secolului al șaptesprezecelea) îi conduce pe marii gînditori contemporani ai «centrului» la eroarea eurocentrică în conceperea modernității. Dacă astfel concepția lor despre genealogia modernității este parțială și provincială, încercările lor de critică ori de apărare a ei sînt deopotrivă unilaterale și, în parte, false“. Enrique Dussel, „Eurocentrism and Modernity: Introduction to the Frankfurt Lectures“, in John Beverley, José Oviedo și Michael Aronna (ed.), The Postmodernism Debate in Latin America, Durham, Duke University Press, 1995, p. 65–77. Citat de Walter Mignolo, Delinking: The Rhetoric of Modernity, the Logic of Coloniality and the Grammar of De-Coloniality, Durham, Duke University Press, 2008, p. 53.

 4. ‑Rajagopalan Radhakrishnan, „Ethnicity in an Age of Diaspora“, Transition #54, noiembrie 1991.

 5. Alexander Weheliye, „The Grooves of Temporality“, Public Culture,17(2), p. 324.

 6. ‑Krista Thompson, „Youth Culture, Diasporic Aesthetics and the Art of Being Seen in the Bahamas“, African Arts,primăvara 2011, p. 38.

 7. ‑Stuart Hall, „Cultural Identity and Diaspora“, Framework,nr. 36, 1989.

 8. „‑Cînd Du Bois introduce pentru prima dată «Sorrow Songs» [Cîntecele suferinței] în «Forethought«, el le leagă în mod direct de suțetele oamenilor negri: «Fiecare capitol tipărit e precedat de un acord dinSorrow Songs – un oarecare ecou al unei melodii tulburătoare din singura muzică americană ce a irupt din suțetele negre într-un trecut întunecat» (W. E. B. Du Bois, The Souls of Black Folk,Chicago, 1903 (1989), 2; sublinierea îmi aparține). Mai mult decît atît, în «Afterthought» la Souls,Du Bois le cere cititorilor săi să „Audă plînsetul [său]“ (217), iar cel mai bun mod de a auzi suțetele oamenilor negri, așa cum remarcă Du Bois la sfîrșitul primului capitol, «Of Our Spiritual Strivings», e să asculți «Sorrow Songs» (12). Du Bois nu le cere cititorilor săi să privească ori să vadă suțetele oamenilor negri, în schimb, el scrie pentru ca «oamenii să poată asculta suțetele oamenilor negri».“ Weheliye, p. 319.

 9. ‑Kobena Mercer, „Diaspora Aesthetics and Visual Culture“, in Harry Justin și Ian Kennell Jackson (ed.), Black Cultural Traffic: Crossroads in Global Performance and Popular Culture, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2005, p. 141–161.

10. „‑Așa că hai să ne luăm rămas-bun de la generalizările facile și confortabile, lăsate în cenușa neîncrederii suspendate. Noi sîntem invadatorii și squatterii plantațiilor artei modernece ne împing la și dincolo de limita sănătății mentale și a sanatoriului ori a sanitarizării.“ „Nets have many holes“, performance de T. Martinus și Glenda Martinus, în colaborare cu Quinsy Gario, 2012.

11. ‑Antonio Benítez Rojo, The Repeating Island:The Caribbean and the Postmodern Perspective,Durham, Duke University Press, 1998.

12. „‑Există cel puțin două modalități diferite de a gîndi «identitatea culturală». Prima poziție definește «identitatea culturală» în termenii unei culturi singulare împărtășite, un fel de «identitate autentică singulară» colectivă, ascunsă înăuntrul multor altor «identități», mult mai superficiale ori impuse în mod artificial, pe care oamenii cu o istorie ori o descendență împărtășită o au în comun. Conform acestei definiții, identitățile noastre culturale reflectă experiențele istorice comune și codurile culturale împărtășite ce ne conferă nouă, ca «popor unitar», cadrele de referință și de sens invariabile și continue dedesubtul diviziunilor schimbătoare și al vicisitudinilor istoriei noastre actuale. Această «unitate», ce stă la baza tuturor celorlalte diferențieri mai superficiale, e adevărul, esența, «caraibianismul» experienței negre. Această identitate e cea pe care un caraibian ori o diasporă de culoare trebuie să o descopere, să o excaveze, să o scoată la lumină și să o exprime prin reprezentările cinematice.“ Hall, p. 223.

13. ‑Agustín Lao Montes, „Hilos Descoloniales. Trans-localizando los espacios de la Diáspora Africana“, Tabula Rasa (Bogotá, Columbia), nr. 7, iulie-decembrie 2007, p. 55.

14. ‑Adolfo Albán Achinte, „Comida y colonialidad“, CALLE14 (Bogotá, Columbia), vol. 4, nr. 5, 2010, p. 20.

15. ‑Stuart Hall, citat in Mercer, op. cit.

16. Vezi însemnările lui Walter Mignolo și Simmi Dullay despre Somapolitica Europei negre, în acest dosar.

17. ‑Peo Hansen și Stefan Jonsson, „Bringing Africa As A ‘Dowry To Europe’, Interventions,13:3, 2011, p. 443–463.

18. „‑... Mammy nu a vrut să îi spună povestea ei nici președintelui, nici oamenilor săi, întrucît aceasta nu era a sa; ea nu era un erou. Era povestea unei acțiuni cooperative; era o poveste a comunității. Noi am făcut-o posibilă.“ Edna Brodber, Louisiana: A novel,London, New Beacon Books, 1994, p. 161.

19. ‑Mișcarea literară și teoretică Négritude a fost fondată la Paris în anii 1930 de trei intelectuali imigranți proveniți din colonii diferite ale Franței, din Africa și Caraibe, Aimé Césaire, Léopold Sédar Senghor și Léon Damas, ca expresie a solidarității și rezistenței comune împotriva rasismului colonial, prin transformarea insultei uzuale din limba franceză într-o valorizare pozitivă autonomă. Cuvîntul a fost introdus în limba franceză de Aimé Césaire în jurnalul mișcării l’Étudiant noire și folosit pe larg în poemul-carte Cahier d'un retour au pays natal (1938–1939). (N. red.)

20. ‑„Lena Adelsohn Liljeroth Cake Controversy: Swedish Minister of Culture Slammed for ‘Racist’ Cake“, The Huffington Post,17.04.2012.

21. ‑Jocelyn Valton, „Art in the Caribbean: A Way to Defy History. Jocelyn Valton in Conversation with Simon Njami“, in Nancy Hoffmann și Frank Verputten (ed.), Who More Sci-Fi Than Us: Contemporary Art from the Caribbean,catalogul expoziției, Kunsthal Kade, Amersfoort, Kit Publishers, 2012, p. 139.

22. ‑Roberto Fernández Retamar, Todo Calibán,La Habana, Cuba, Fondo Cultural del ALBA, 2000.

23. Der Tagesspiegel,24.09.2007, p. 25.

24. ‑Olufemi Taiwo, „Exorcising Hegel’s ghost: Africa’s challenge to philosophy“, African Studies Quarterly #4, 1997.

25. ‑Emmanuel Chukwudi Eze, „The Color of Reason: The Idea of ‘Race’ in Kant’s Anthropology“, in E. C. Eze (ed.), Postcolonial African Philosophy,Oxford, Blackwell Publishers, 1997.

26. ‑E un fapt unanim cunoscut că I. Kant nu și-a părăsit niciodată orașul-port, Königsberg (nici măcar pentru a vizita Berlinul!), și că și-a pregătit seminariile antropologice și estetice din transcrierile interacțiunilor sale cu marinari, așa cum o demonstrează cu acuratețe riguroasă cercetarea lui Emmanuel Chukwudi Eze. Aceste declarații orale, bazate pe mitologiile ce poluează imaginarul economiei plantației, sînt fundamentul caracterului „universal“ al artei europene, așa cum o știm pînă în ziua de azi. Bine ai venit în decolonialism, Simon Njami!

27. ‑Immanuel Kant, Opere. Observații asupra sentimentului de frumos și sublim. Note la Observații asupra sentimentului de frumos și sublim, traducere de Rodica Croitoru, s.l. [București], ALL. s.a. [2008], p. 94.(N. red.)

28. ‑Eze, op. cit.

29. ‑Lewis R. Gordon, „Fanon and Development: A Philosophical Look“, in Lansana Keita (ed.), Philosophy and African Development: Theory and Practice,Dakar, CODESRIA, 2011.

30.‑ Vévé:simboluri voodoo folosite în Haiti, prin care s-au continuat tradiții religioase de dinaintea traficului transatlantic de sclavi. (N. red.)

31. ‑Ngu-gï wa Thiong’o, Globalectics: Theory and the Politics of Knowing,New York, Columbia University Press, 2012.

32. ‑G. W. F. Hegel, The Philosophy of History,traducere de J. Jibree, New York, Dover, 1956, p. 93 [Prelegeri de filosofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici, București, Humanitas, 1997].

33. ‑„Minstrel performances“: un tip de spectacol de comedie apărut în Statele Unite între 1830 și 1920, care a devenit pentru o perioadă importantă cea mai populară artă dramatică la nivel național. Se baza pe caricaturizarea rasistă a sclavilor de plantație în cîteva stereotipuri, interpretarea fiind asigurată de actori albi cu machiaj negru. (N. red.)

34. ‑„Aunt Jemima“: nume de firmă de alimente pentru micul dejun, de mare succes în Statele Unite, fondată la sfîrșitul secolului XIX; numele provine de la unul dintre personajele stereotipice ale spectacolelor minstrel. (N. red.)

35. Vezi: http://wysinger.homestead.com/berlinconference.html/

36. Dullay, teză de masterat, 2010, p. 28.

37. ‑Frantz Fanon, Piele neagră, măști albe,traducere de Vasi Ciubotariu, Cluj, Tact, 2011, p. 204. (N. tr.)

38. ‑Vezi: http://zwartepietisracisme.tumblr.com/

39. ‑„Premisa e următoarea: «modernitatea» e o narațiune europeană ce își ascunde latura întunecată, «colonialitatea». Cu alte cuvinte, colonialitatea e constitutivă modernității – nu există modernitate fără colonialitate.“ Vezi Walter D. Mignolo, „Colonialitatea: partea mai întunecată a modernității“, IDEA artă + societate #33–34, 2009, p. 175–187.

40. ‑„Manifestul esteticii decoloniale“, IDEA artă + societate #39, 2011, p. 89–91; http://transnationaldecolonialinstitute.wordpress.com/decolonial-aesthetics/

41. ‑„Subiectivitățile s-au format sub naturalizarea dispensabilității vieților umane în cadrul matricei coloniale de putere. În perioada apogeului comerțului cu sclavi, viețile dispensabile din rațiuni economice presupuneau că oamenilor implicați în comerțul cu sclavi ori care beneficiază în mod direct sau indirect de pe urma lui nu le pasă în mod subiectiv. Și dacă nu le păsa era întrucît fie ei acceptau că africanii nu erau tocmai oameni ori nu le păsa fiindcă se obișnuiseră să accepte faptul că există vieți umane ce sînt deopotrivă dispensabile ca ființe umane chiar dacă necesare ca muncitori, fie ei sclavi, servitori ori angajați pe un salariu minim.“ Cf. Walter D. Mignolo, „Dispensable and Bare Lives: Coloniality and the Hidden Political/Economic Agenda of Modernity“, Human Architecture: Journal of The Sociology of Self-Knowledge,7, 2, 2009, p. 69–88, 78.

42. „Manifestul esteticii decoloniale“.

43. ‑„Germania e una dintre țările în care conștiința publică cu privire la crimele trecutului e mai avansată. Timp de mai bine de șaizeci de ani, Germania s-a confruntat cu latura întunecată a istoriei sale printr-o examinare a atrocităților naziste, un proces ce e deseori numit Vergangenheitsbewältigung. O practică similară de rememorare și examinare a trecutului a fost înaintată în raport cu crimele comise sub regimul comunist al Germaniei de Est. Un asemenea proces colectiv de «introspecție» are repercusiuni în conștiința de sine națională, rațiunea sa de a fi esențială fiind aceea de a funcționa ca un avertisment a ceva ce s-a întîmplat și nu ar mai trebui, nu mai poate să se întîmple iar. Cu toate acestea, o încercare similară de a ajunge la o relatare fidelă a evenimentelor nu s-a produs în ce privește brutalitățile comise de Imperiul German pe durata celui de-al Doilea Reich. Masacrarea a sute de mii de oameni în Africa de Est germană, Tanzania de azi, și genocidul popoarelor Herero și Nama în Africa de Sud-Vest germană, Namibia de azi, rămîn necunoscute, ascunse și uitate. Asta nu e doar în cazul Germaniei, ci e o trăsătură comună a tuturor puterilor coloniale moderne și contemporane. Care e măsura și profunzimea, dacă e vreuna, a conștiinței popoarelor din Germania, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Olanda, Franța, Belgia, Italia, SUA și China în ce privește barbaria și crimele comise de-a lungul secolelor de imperialism modern în America, Africa ori Asia?“ José-Manuel Barreto, „The Politics of Amnesia: The Herero-Nama Genocide in the Context of European and German Strategies of Denial“, in Alanna Lockward și Walter Mignolo (ed.), Catalogue for Be.Bop 2012. Black Europe Body Politics,Berlin, 2012, p. 28.

44. ‑„Gardienii de la Shark Island și din alte lagăre au fost implicați în științele rasiale ce au fost inițial utilizate pentru a justifica războiul, soldații au început comerțul cu craniile oamenilor Herero și Nama morți, vînzîndu-le savanților, muzeelor și universităților din Germania. Practica era într-atît de răspîndită, încît a fost produsă o vedere ce arăta soldați care împachetau craniile. Însă aceste imagini oribile sînt cu cele șapte capete ale prizonierilor Nama, probabil din Shark Island, conservate, numerotate și etichetate ca Hottenttotte, denumirea germană pentru Nama. Ulterior ele au fost studiate de oamenii de știință rasiști inspirați de teoriile geneticianului german Eugen Fischer, ale cărui idei aveau să ințuențeze nu doar cel de-al Doilea Reich ci și pe al Treilea. [...] Prin măsurarea craniilor, a trăsăturilor faciale și a culorii ochilor, Fischer și discipolii săi urmăreau să demonstreze că populațiile indigene din Africa nu erau doar inferioare, ci, în formularea sa, animale. Teoriile rasiale ce au fost utilizate pentru a justifica genocidul erau acum înaintate de rămășițele umane ale victimelor sale. Pînă în 1908, lagărele de concentrare au fost în cele din urmă închise, trei sferturi din populația Herero, 65.000 de oameni, au fost uciși, jumătate din întreaga populație Nama a fost, de asemenea, exterminată, pe tot cuprinsul țării sute de sate au rămas goale și Africa de Sud-Vest aparținea în cele din urmă germanilor. [...] Ultimii dintre Herero și Nama au fost literalmente vînduți ca sclavi fermierilor germani. Pînă și astăzi mai sînt dintre cei care își amintesc anii sclaviei.“ Extrase din documentarul Namibia-Genocide and the Second Reich, BBC Bristol, 2005. Cercetare întreprinsă de Abby d’Arcy Hughes, documentar produs și regizat de David Olusoga.

45. ‑Eric Van Grasdorff, Nicolai Röschert și Firoze Manji, „Unbearable silence, or How not to deal with your colonial past“, 20 martie 2012, Pambazuka News,577, „Special Issue: Germany and genocide in Namibia“.

46. ‑Alanna Lockward, „Decolonial Diasporic Aesthetics: Black German Body Politics“, in Lockward și Mignolo, p. 9.

47. ‑Manuela Boatcă, „The mark of the non-modern: Citizenship as ascribed inequality in the global age“,in Lockward și Mignolo,p. 16.

48. ‑Allochtoon (plural: allochtonen) e un cuvînt olandez (din grecescul a’ëëa’÷èùí, din a’ëëïò(allos), altul, și ÷èù’í(chtho-n), pămînt/teritoriu), însemnînd literalmente „originar dintr-o altă țară“. Este contrarul cuvîntului autochtoon (în engleză, „autochthonous“ ori „autochthone“; din grecescul áu’ôo’÷èùí, din áu’ôo’ò(autos), sine și iar ÷èù’í), însemnînd literalmente „originar din această țară“.

49. ‑Folosesc „vizibil negru“ în raport cu „vizibil negru“ după Marco Polo Hernandez Cuevas, The Erasure of the African Element of Mestizaje in Modern Mexico: The coding of visibly black mestizos according to white aesthetics in and through the discourse on nation during the cultural phase of the Mexican revolution 1920–1968,în care el vorbește de mestizos/as în mod vizibil negri și mexicani vizibil negri care contestă ideea că în Mexic mestizaje (amestecul „raselor“) e bazat doar pe origini indigene și europene albe, din care e eliminat elementul african. Mexicanii în mod „vizibil negri“ se referă la mexicanii negri care sînt un mix rasial, și totuși în mod „vizibil negri“; cu alte cuvinte, negritudinea e prezentă în acest mestizaje mexican, fie că e vizibilă, fie că nu, așa cum e ea de altfel.

50. ‑José-Manuel Barreto, „Human Rights and the Buried Crimes of Modernity“, in P. Singh și V. Kanwar, Critical International Law: Post-Realism, Post-Colonialism and Transnationalism,New Delhi, Oxford University Press, în curs de apariție.

51. ‑Walter D. Mignolo, „Epistemic Disobedience and the Decolonial Option: A Manifesto“, in Transmodernity: Journal of Peripheral Cultural Production of the Luso-Hispanic World,1(2), toamna 2011, p. 48.

52. ‑http://robbieshilliam.wordpress.com/2012/06/04/decolonial-aesthetics-at-be-bop-black-europe-                body-politics.

53. ‑„Îi include pe Fernando Coronil, Santiago Castro-Gómez, Oscar Guardiola, Edgardo Lander, Walter Mignolo, Aníbal Quijano, Freya Schiwy, Catherine Walsh și alții.“ Nelson Maldonado Torres, „On The Coloniality of Being“, Cultural Studies, 21:2, p. 240–270, 263, nota 2.

54. Ibid., p. 243.

Traducere de Anca Bumb

 

 

Resurse:

BE.BOP 2012. BLACK EUROPE BODY POLITICS:

http://blackeuropebodypolitics.wordpress.com/

Anunțarea a BE.BOP 2013. BLACK EUROPE BODY POLITICS: DECOLONIZING THE „COLD“ WAR: http://decolonizingthecoldwar.wordpress.com/

Art Labour Archives a Alannei Lockward: http://artlabourarchives.wordpress.com/

Site-urile web ale unora dintre artiștii participanți:
http://zwartepietisracisme.tumblr.com/
http://teresadiaznerio.wordpress.com/
http://www.jeannetteehlers.dk/video.html/
http://www.ingridmwangi.de/

Blogul lui Robbie Shilliam: http://robbieshilliam.wordpress.com/2012/06/04/decolonial-aesthetics-at-be-       bop-black-europe-body-politics/

Ballhaus Naunynstrasse: www.ballhausnaunynstrasse.de/

Dutch Art Institute: http://dutchartinstitute.eu/page/1635/shift-in-my-thinking/

Kade Museum: http://framerframed.nl/en/projecten/decolonial-aesthetics-and-european-blackness/

Transart Institute Berlin: http://transartinstitute.wordpress.com/2011/07/

Universidad de Cádiz: http://www.anglistik.uni-muenster.de/imperia/md/content/englischesseminar/es2009/

The Bioscope Johannesburg: http://www.thebioscope.co.za/2012/04/05/black-europe-body-politics-screening-and-presentation-at-the-bioscope/

KwaZulu-Natal Arts Society: http://kznsagallery.co.za/events/2012/April/black_europe_body_politics_ film_screening.htm/

National Arts Gallery of Namibia:
http://www.africavenir.org/index.php?id=32&tx_ttnews[tt_news]=131765&cHash=954ac8d23647ac254c2afc7d1073219f/

 

 

Bibliografie selectivă:

„Manifestul esteticii decoloniale“. IDEA artă + societate #39, 2011, p. 89–91;                           http://transnationaldecolonialinstitute.wordpress.com/decolonial-aesthetics/

Albán Achinte, Adolfo. “Comida y colonialidad“. CALLE14 (Bogotá, Columbia), vol. 4, nr. 5, 2010.

Biko, Steve. I Write What I Like.Cu o autobiografie de Alfred Stubbs. New York, Harper & Row, 1978.

Boyd, Amber. „Cartography“. http://www.qub.ac.uk/imperial/key-concepts/Cartography.htm/

Dullay, S. „Exploring Exile as Personal and Social Transformation Through Critical Reflection and Creative and Artistic Expression“. Nepublicat.

Eze, Emmanuel Chuckwudi. „The Color of Reason: The Idea of ‘Race’ in Kant’s Anthropology“. In E. C. Eze (ed.), Postcolonial African Philosophy.Oxford, Blackwell Publishers, 1997.

Fanon, Frantz. Piele neagră, măști albe. Traducere de Vasi Ciubotariu, cu prefață de Ovidiu Țichindeleanu. Cluj, Tact, 2011.

Gordon, Lewis R. „Fanon and Development: A Philosophical Look“. Africa Development,vol. 29, nr. 1, 2004, p. 71–94.

Hernandez Cuevas, Marco Polo. The Erasure of the African Element of Mestizaje in Modern Mexico: The coding of visibly black mestizos according to white aesthetics in and through the discourse on nation during the cultural phase of the Mexican revolution 1920–1968.Teză de doctorat, University of British Columbia, 2001.

Lockward, Alanna și Walter Mignolo (ed.). Catalogue to BE.BOP 2012. Black Europe Body Politics.Berlin, 2012.

Maldonado Torres, Nelson. „On the Coloniality of Being“. Cultural Studies,21:2, 2007, p. 240–270.

Mignolo, Walter. „Coloniality and Modernity/Rationality“. Cultural Studies,vol. 21, #2–3, 2007, p. 155–167.

–. „Dispensable and Bare Lives: Coloniality and the Hidden Political/Economic Agenda of Modernity“. Human Architecture: Journal of The Sociology of Self-Knowledge,7, 2, 2009, p. 69–88.

–. „Epistemic Disobedience and the Decolonial Option: A Manifesto“. Transmodernity: Journal of Peripheral Cultural Production of the Luso-Hispanic World 1(2), toamna 2011.

Olusoga, David și Casper Erichsen. The Kaiser’s Holocaust: Germany’s Forgotten Genocide and the Colonial Roots of Nazism.London, Faber and Faber, 2010.

Quijano, Aníbal. „Colonialitatea puterii, eurocentrism și America Latină“. Traducere de Ovidiu Țichindeleanu. IDEA artă + societate#33–34, 2009, p. 164–174.

Singh, P. Și V. Kanwar (ed.). Critical International Law: Post-Realism, Post-Colonialism and Transnationalism.New Delhi, Oxford University Press. În curs de apariție.

Thiong’o, Ngu-gïwa. Globalectics: Theory and the Politics of Knowing.New York, Columbia University Press, 2012.

Mao Tse Tung. Quotations from Mao Tse Tung. Quotations from: 1927–1964.Peking, Foreign Languages Press, 1966. Versiune online: Mao Tse Tung Internet Archive, 2000, transcript/adnotat de David Quentin și Brian Baggins: http://www.marxists.org/reference/archive/mao/works/red-book.